Biserica primară a lui Hristos ne-a lăsat moştenire dogmele, canoanele şi predaniile apostolice în calitate de principii conducătoare esenţiale, pe care trebuie să le urmeze neclintit toţi credincioşii, pentru a nu se amesteca cu comunităţile eretice şi a nu se abate de la calea mântuirii.
Aceste principii conducătoare sunt înălţate ca nişte ziduri veşnice, despărţitoare între adevăr şi minciună, având menirea dumnezeiască de a păzi Biserica de pătrunderea unor învăţături şi obiceiuri străine.
Nu este cazul să explicăm cât de important este rolul pe care-l joacă dogmele ortodoxe şi autoritatea lor incontestabilă în calitate de îngrăditură de apărare a Ortodoxiei împotriva amestecării cu diferite false învăţături şi erezii păgubitoare. O importanţă la fel de mare cu a dogmelor o au, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe, Sfintele Canoane. Canoanele ne-au fost lăsate nouă prin succesiune apostolică şi patristică, ca veşnică şi neschimbată normă a vieţuirii bisericeşti. Ele sunt în mod necondiţionat obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Universală, pentru fiecare Biserică Ortodoxă Locală şi pentru orice membru al ei. Deopotrivă cu dogmele, canoanele fac ca adevărata Biserică a lui Hristos să se deosebească de comunităţile religioase care se pretind biserici. Tradiţiile apostolice, care s-au înrădăcinat în viaţa creştinilor ortodocşi ca obiceiuri unanim acceptate, precum sunt posturile, sărbătorile etc, au de asemenea un rol important în Biserica Ortodoxă.


Sfinţii totdeauna au văzut în dogmele formulate de Sinoadele Ortodoxe un sprijin sigur al credinţei, în Canoane - principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, iar în tradiţiile apostolice, temelia plină de har a vieţii duhovniceşti întru Hristos.
De studierea canoanelor se ocupă o ştiinţă teologică specială, numită Drept Canonic. Cuvântul „drept” nu e prea potrivit în acest caz, întrucât Canoanele bisericeşti vizează în fond îndatoririle, şi nu drepturile. Filaret, Mitropolitul Moscovei, explicând modul în care cuvântul „drept” a intrat în această ştiinţă prin limba italiană, dă o tălmăcire reuşită a noţiunii: „Dreptul sau, în limbajul Sfintei Scripturi, hotărârile legii (Exod 24, 3; Rom. 2, 26), este ceea ce, păstrând, poţi fi drept în faţa oamenilor şi cucernic în faţa lui Dumnezeu”. Prin dreptul canonic „trebuie înţeles o lege a ordinii şi dreptăţii constând în normele Sfintei Scripturi, Canoanele Sfinţilor Apostoli, a celor şapte Sinoade Ecumenice şi a Sinoadelor locale, adică mai simplu, cârma conducerii bisericeşti”.
E lucru ştiut ce înseamnă cârma (timona) pentru comanda unei corăbii (Iac, 3, 4). Fără cârmă corabia se poate ciocni de stânci, scufundându-se. Biserica reprezintă corabia mântuirii şi cârma e necesară pentru navigaţia fără pericol şi mântuirea credincioşilor aflaţi în ea, care, navigând în oceanul vieţii pământeşti, caută să ajungă la ţărmul fericit al veşniciei. „Cârma conducerii bisericeşti” o constituie Sfintele Canoane, şi de aceea cartea ce întrunea toate canoanele bisericeşti se numea încă din vechime Cartea cârmuirii sau Pidalion.
Ce cârmuire şi îndrumare ne pot da Sfintele Canoane înaintea pericolului actualei Mişcări Ecumeniste şi a ideologiei ei dăunătoare? Vom evoca doar câteva dintre cele mai importante canoane, pentru a arăta contradicţia strigătoare la cer dintre caracterul lor şi ceea ce se întâmplă în C.M.B.
Întâia pravilă a Sinodului II Ecumenic condamnă orice erezie, în special arianismul, care neagă calitatea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos; duhoborii, care minimalizează Sfântul Duh până la starea de făptură; sabelienii, care denaturează învăţătura ortodoxă despre Treimea Dumnezeirii, şi alte erezii, anatemizându-le.
Prin anatemă se înţelege excluderea definitivă din Biserică a ereticului, a cărei urmare este veşnica osândă a sufletului, numai dacă ereticul nu-şi va recunoaşte greşeala şi nu se va pocăi.
A doua pravilă a Sinodului VI Ecumenic împărtăşeşte şi afirmă solemn Credinţa Ortodoxă, aşa cum a fost ea expusă la Sinoadele Ecumenice anterioare, excomunicând de asemenea pe toţi cei care sunt împotriva dreptei credinţe. De remarcat aici interzicerea categorică, sub ameninţarea cu anatema, a oricăror inovaţii şi schimbări în credinţă, îndemn preluat mai apoi şi de celelalte Sinoade Ecumenice, ce-şi începeau cuvântul de deschidere prin mărturisirea şi confirmarea dogmelor alcătuite la Sinoadele anterioare.
În felul acesta a ajuns până la noi şi s-a afirmat o continuitate statornică în domeniul Credinţei Ortodoxe. În acelaşi Sinod Ecumenic se declară ferme şi inviolabile, adică evident obligatorii, toate cele 85 de pravile apostolice, pravilele celor cinci Sinoade Ecumenice anterioare şi celor opt Sinoade locale, precum şi învăţăturile unor mari Sfinţi Părinţi ai acelor vremuri.
Prin această recunoaştere universală, învăţăturile sinodale capătă o importanţă universală şi o autoritate obligatorie îndeobşte pentru întreaga Biserică. Cel de-al doilea principiu al Sinodului amintit se încheie cu cuvintele:
„Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie să schimbe sau să anuleze canoanele arătate mai sus, ori să adopte în afara lor altele, întocmite de oameni care se vor încumeta să cârmuiască adevărul. Dacă cineva va fi dat în vileag că încearcă să schimbe sau să denatureze oricare din canoanele amintite mai sus, acela va fi supus epitimiei după prevederile canonului încălcat de el.”
Ultimul dintre Sinoadele Ecumenice ortodoxe, cel de-al VII-lea, afirmă de asemenea drept cel dintâi principiu al său Canoanele adoptate de Sinodul precedent, referitoare la credinţa şi organizarea Bisericii, îngrădind respectarea lor prin excomunicarea cuvenită.
Importanţa şi puterea Sinoadelor Ecumenice, potrivit cunoscutului canonist rus, Arhimandritul Ioan (mai târziu episcop de Smolensk), rezidă înainte de toate în faptul că dogmele adoptate prin hotărârile lor pun în evidenţă „credinţa unitară comună a tuturor dumnezeieştilor bărbaţi, proslăviţi de Biserică, care prin mintea lor luminată de har, prin cunoaşterea neîntinată a adevărului, prin tăria cu care l-au apărat şi sfinţenia vieţii lor, strălucesc ca nişte aştri în lume ; şi, în al doilea rând, în faptul că temelia apărării Credinţei Ortodoxe o constituie tradiţia Sfinţilor Apostoli, necurmată de la ei încoace.”
Această Tradiţie apostolică, unică şi nu multiplă (după cum voiesc s-o prezinte ecumeniştii), s-a păstrat în deplinătate şi puritate doar în Biserica Ortodoxă. Sfântul Teofan Zăvorâtul arată cum a fost cu putinţă acest lucru: „Dumnezeu a învăţat pe apostoli; apostolii, la rândul lor, au învăţat pe cei care au crezut cu adevărat şi au transmis Tradiţia urmaşilor aşa cum au primit-o. Deci, află ce şi cum mărturiseşte Sfânta Biserică, şi fii sigur că aşa a poruncit să mărturiseşti pe Dumnezeu!”
Episcopii întruniţi la Sinoade în calitate de succesori ai Apostolilor, nu judecau de la sine despre credinţă, în legătură cu diferite erezii, ci expuneau Tradiţia apostolică aşa cum s-a păstrat în Biserică, fără a admite ceva străin. Sinoadele Ecumenice nu-şi propuneau să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci se străduiau doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ei prin Sfânta Predanie. În felul acesta, ei au formulat exact şi deplin credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind Credinţa Ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o neschimbare obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească, au de asemenea putere obligatorie, fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, Credinţa Ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată.
Împrejmuită de zidurile apărătoare ale dogmelor, canoanelor şi tradiţiilor apostolice, Sfânta Biserică Ortodoxă niciodată n-a amestecat grâul curat al adevărului cu neghina rătăcirilor eretice, căci a primit de la Dumnezeu menirea de păstrătoare şi călăuzitoare a Adevărului inspirat de Dumnezeu.
În prototipul din Vechiul Testament, proorocul Isaia asemuieşte Biserica lui Dumnezeu unei vii, pe care Dumnezeu a îngrădit-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit în ea viţă de soi bun, ca să dea rod. Dar, de vreme ce a crescut aguridă, iar nu struguri buni, Dumnezeu ameninţă să strice gardul viei, ca să fie pustiită şi călcată în picioare (Is. 5, 1-7). În tălmăcirea Sfântului Vasile cel Mare, îngrăditura înseamnă poruncile lui Dumnezeu, a căror nesocotire a dus poporul evreiesc la o straşnică pedeapsă. O pedeapsă şi mai mare îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu. „Şi nouă ni se dărâma zidul - spune Sfântul Ierarh - când datorită propriei lenevii ne facem nevrednici de a fi apăraţi cu ajutorul dumnezeieştilor dogme”.
Însuşi Mântuitorul îşi asemuieşte Biserica unei vii, pe care Dumnezeu a sădit-o şi „a împrejmuit-o cu un gard” (Mc 12, 1). În tălmăcirea fericitului Teofilact, „prin gard se subînţelege legea, care nu le îngăduia iudeilor să se amestece cu alte neamuri”, adică cu păgânii. În Biserica Noului Testament, legea o reprezintă dogmele şi canoanele, care nu îngăduie creştinilor ortodocşi să intre în comuniune duhovnicească cu adepţi ai altor credinţe.
Biserica Ortodoxă este „Via lui Dumnezeu”, pentru care arhiereul, în timpul fiecărei slujbe arhiereşti, înalţă rugăciunea: „Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea” (Ps. 79,15-16). Arhiereii ortodocşi care, simpatizând cu ecumenismul, iau parte la complotul acestuia pentru a distruge gardul despărţitor, admit o contradicţie evidentă, căci, pe de o parte, în calitate de ecumenişti ei doboară zidul de apărare al Viei Ortodoxe, iar pe de alta - îl roagă pe Dumnezeu s-o păzească. Pentru creştinii ortodocşi zidul despărţitor este un gard sfânt şi binevenit, care îi apără de amestecul cu amăgirile şi ereziile contemporane.
În lexiconul ecumenic însă, se denaturează adevărul, atribuind un alt conţinut unor noţiuni bisericeşti cunoscute, expresia „zid despărţitor” a căpătat o nuanţă pronunţat negativă. Cei care astăzi au curajul să apere acest zid, ca fiind folositor Bisericii, sunt acuzaţi că ar pune piedici înaltei şi nobilei cauze a ecumenismului şi stigmatizaţi ca sabotori. Chiar şi unii ortodocşi, pătrunzându-se de spiritul demoralizator al ecumenismului, se pronunţă împotriva „zidului izolator”, folosind banala frază: „îngrădirile noastre pământeşti (adică sciziunile confesionale) nu ajung până la cer”, ca şi cum ultimele ar fi doar rodul unor dispute, ambiţii şi certuri omeneşti. Deşi, aşa cum am văzut, „zidul despărţitor” nu este nicidecum o invenţie a omului şi nici „îngrădiri pământeşti”, ci e statornicit de sus, acesta n-a fost înălţat de la pământ până la cer, ci dimpotrivă, pogoară din cer până la pământ datorită cârmuirii harice a Bisericii de către Duhul Sfânt; „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28).
Spre deosebire de ecumenism, Biserica întotdeauna a folosit cuvântul „îngrădire” („zid despărţitor”) în sensul dogmatic şi canonic de apărare. De exemplu, Sinodul local din Gangra (anul 340) a hotărât, prin Canonul 21, să stabilească „îngrădiri în Biserică împotriva celor ce introduc inovaţii contra Scripturii şi a bisericeştilor canoane”, argumentând astfel: „Toate cele predate de Dumnezeieştile Scripturi şi de Apostoli, ne rugăm Domnului a se face în Biserică”.
Toţi Cuvioşii lui Dumnezeu, din vechime şi până astăzi, sunt de acord cu faptul că zidul despărţitor este absolut necesar pentru apărarea Bisericii şi pentru mântuirea noastră personală şi, prin urmare, trebuie păstrat cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută, ca în corabia lui Noe, scăpare de potop; cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul - acela să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său cu ajutorul legilor (adică al Canoanelor) bisericeşti şi să se supună în toate Maicii Sale - Biserica”
Dintre noii cuvioşi ai lui Dumnezeu vom aminti de Sfântul Ambrozie de Ia Optina (+1891), un stareţ cunoscut prin poveţele sale. Pronunţându-se în apărarea „zidului despărţitor”, care izolează adevărul de eresuri, el scrie: „Ceea ce a legiuit Duhul Sfânt în Biserică prin adevăraţii săi robi şi slujitori - prin cuvioşii lui Dumnezeu - nu poate fi schimbat de oamenii obişnuiţi, căci înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu.” (Evr. 10, 31)
În Circulara Patriarhilor din Răsărit (1848) se arată: „Credinţa noastră nu şi-a luat începutul de la om şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. 1, 12), pe care apostolii lui Dumnezeu au propovăduit-o, Sinoadele Ecumenice au aprobat-o, marii învăţători înţelepţi au transmis-o prin succesiune întregii lumi şi mucenicii au pecetluit-o cu sângele lor. Să urmăm credinţa pe care am primit-o neîntinată de la atâţia bărbaţi, şi să respingem orice inovaţie, ca fiind o uneltire a diavolului.”
Ce vedem însă că se întâmplă astăzi? Pe baza ecumenismului, apar chiar în Biserica Ortodoxă inovatori îndrăzneţi, care subminează autoritatea Sfintelor Canoane, tratându-le ca imperfecte, perimate, depăşite, din care cauză ar trebui, chipurile, anulate. De exemplu, Patriarhul Constantinopolului Athenagoras, declară făţiş că „Sfintele Canoane sunt schimbătoare ... întâmplătoare şi temporare”, şi nu „de neclintit şi de neschimbat”. După cum vom arăta mai jos, se fac şi încercări de a submina unele dogme, ceea ce înseamnă un atentat direct la adevărurile veşnice de insuflare dumnezeiască. Toate acestea nu constituie decât o urmare a spiritului ecumenic demoralizator propagat de C.M.B.
În nici un caz nu putem permite ca gardul Bisericii să fie distrus! Curtea Bisericii e atât de largă încât poate găzdui pe toţi oamenii doritori să primească adevărul. Curtea Bisericii ar putea părea strâmtă doar celor care se împotrivesc adevărului. Diavolul, acela care înşeală întreaga lume (Apoc. 12, 9), prezintă adevărul ca încătuşând oamenii. Însă Iisus Hristos grăieşte: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) - dezrobiţi din păcat (8, 34), cu adevărat liberi (8, 36).”
Adevărul este dăruit în Credinţa Ortodoxă. Căutaţi-l cu inima curată, fără viclenie, şi-l veţi afla!
În hotărârile Sinodului VII Ecumenic stă scris: „Cel care, după ce adevărul a fost găsit, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna”. Cât de uimitor se potrivesc aceste cuvinte actualei Mişcări Ecumeniste ce îngroapă adevărul Ortodoxiei şi înalţă, în locul lui, minciuna lor universală.
Din păcate, participând în cadrul C.M.B. prin „reprezentanţii” lor, Bisericile Ortodoxe locale se alătură acestui complot obscur împotriva Adevărului. Acest trist fenomen al epocii noastre nu poate fi definit decât prin cuvântul apocaliptic „lepădarea de credinţă” (II Tes. 2, 3).
Ar fi fost oare cu putinţă în vremea Sfinţilor Părinţi, ca ereticii să se întreţină „de la egal la egal” cu creştinii ortodocşi şi să caute o oarecare „unitate” a Bisericii prin intermediul unor hotărâri şi acorduri de compromis? Sfinţii Părinţi nu îngăduiau nici pentru o clipă grupărilor eretice să se numească „biserici”, dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxă! Aceasta nu însemnă nicidecum „triumfalism” - lucru pe care ecumeniştii îl reproşează ortodocşilor - ci doar o manifestare reală a credinţei în adevărul lui Hristos - credinţă dusă până la jertfirea de sine. Dacă ecumeniştii îi acuză de „triumfalism” pe credincioşii ortodocşi, acelaşi reproş ar trebui să-l adreseze Sfântului Apostol Pavel care, pătruns de acelaşi sentiment de „triumfalism”, adică de bucurie şi biruinţă întru Domnul pentru adevărul şi mântuirea dăruite prin Hristos, scria: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Cor. 2, 14).
Dacă am fi devotaţi Ortodoxiei, dogmelor şi canoanelor ei, n-am cuteza să stăm la aceeaşi masă a tratativelor cu reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni sectare şi să căutăm împreună cu ei Biserica, chipurile, „pierdută”! Dacă am fi sincer convinşi de adevărul Bisericii noastre, n-ar trebui să ne întreţinem împreună cu ereticii, ci să-i chemăm să se reîntoarcă la noi - în sânul unicei Biserici mântuitoare. Dacă ei ar răspunde la această chemare, ne-am bucura pentru ei ca pentru nişte păcătoşi care s-au pocăit (Lc. 15, 10). Dacă nu, ar trebui să rupem cu ei orice relaţie bisericească, îndeplinind sfatul Sfântului Apostol Pavel: „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3, 10).
Sfânta noastră Biserică pururea s-a rugat şi se va ruga pentru revenirea celor rătăciţi: „Doamne, luminează cu lumina cunoştinţei Tale pe cei lepădaţi de la Credinţa Ortodoxă şi orbiţi de ereziile aducătoare de pieire şi întoarce-i la Sfânta Ta Biserică Apostolească şi Sobornicească!”
O astfel de reîntoarcere însă este cu putinţă, potrivit canoanelor bisericeşti, numai cu condiţia ca ereticii să se lepede definitiv de convingerile lor greşite şi vor îmbrăţişa în întregime Credinţa Ortodoxă (Canonul 95, Sinodul VI).
Pentru ecumenişti însă, unirea nu este posibilă prin revenirea la Ortodoxie, ci pe cale inversă, prin distrugerea „zidului despărţitor”, adică pe calea negării dogmelor şi canoanelor. Actualii conducători ai C.E.B. deseori vorbesc despre o anumită lume nouă, pentru crearea căreia ar fi necesară în prealabil o „reînnoire” radicală, în acest context făcându-se uz, de obicei, de o expresie specială - „reorganizarea structurilor bisericeşti”.
Expresia „structurile bisericeşti” vizează alcătuirea Bisericii. Însuşi Domnul Iisus Hristos îşi asemuieşte Biserica unui edificiu, spunând: „Pe această piatră (adică pe piatra credinţei în Dumnezeirea lui Iisus Hristos) voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18). Orice zidire are o structură. Structurile bisericeşti reprezintă dogmele, canoanele, tipicul dumnezeieştii Liturghii etc. Acestea, potrivit planurilor ecumeniste, ar trebui reorganizate, schimbate, mutate din locul de acum, pentru a înlătura obstacolele din calea unirii religiilor. Care vor fi însă urmările acestei „mutări din loc”? Dacă vom încerca să mişcăm din loc o clădire oarecare, ea se va prăbuşi negreşit. Iată ce soartă pregătesc ecumeniştii Bisericii lui Hristos.
Planul C.E.B. privind „reorganizarea structurilor” Bisericii Ortodoxe nu se va împlini desigur, pe deplin, deoarece se va izbi de făgăduinţa profetică a Mântuitorului că „porţile iadului nu vor birui” Biserica lui Hristos (Mt. 16, 18). Cu toate acestea, ecumeniştii întreprind eforturi de a modifica structurile bisericeşti, drept care amintesc permanent Bisericii Ortodoxe că trebuie „să se înnoiască”, adică să renunţe la pretenţiile ei de a fi purtătoare absolută a Adevărului Dumnezeiesc, întrucât vine „o nouă omenire, care nu recunoaşte în viaţa ei nici un fel de ziduri despărţitoare”, şi acestea trebuie să cadă.
Chemarea ecumenică la „înnoire” radicală şi îmbogăţire reciprocă în afara zidurilor despărţitoare pune omenirea pe calea largă a pierzaniei, de care însuşi Domnul ne previne, arătându-ne calea cea îngustă, care duce la mântuire (Mt. 7, 13-14). Pildele lui Solomon (22,28) conţin următoarea poruncă: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi”! Sfântul Vichentie de Lerini raportează aceste cuvinte mai întâi la învăţătura dogmatică ortodoxă, moştenită de veacuri, după aceea - la hotărârile şi canoanele sinodale, declarate „ferme şi de nezdruncinat” şi, în cele din urmă, la toate Sfintele Predanii potrivit cărora evoluează viaţa bisericească.
Sfântul Paisie Velicikovski, stareţul şi înnoitorul monahismului ortodox în secolul al XVIII-lea, scria: „Ca temelie de neclintit pentru sărmanul meu suflet şi pentru fraţi mei-am luat cuvântul lui Dumnezeu şi tălmăcirea lui de către Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi Sfintele Sinoade şi toate hotărârile sinodale, ca şi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, primite de Biserica lui Hristos, ca şi toate poruncile şi ritualurile ei. Aşa am lucrat pentru a nu mă abate de la înţelegerea dreaptă şi sobornicească a lor de către Biserica Ortodoxă”.
Arhiepiscopul Serafim Sobolev, mare apărător contemporan ai Ortodoxiei, încă în prima jumătate a secolului nostru ne prevenea:
„Să păstrăm cu sfinţenie Credinţa noastră Ortodoxă! Nu ne vom lepăda nici o clipă în viaţa noastră de mărturisirea tuturor învăţăturilor noastre dogmatice, precum nici de una din poruncile Maicii noastre Biserica! Nu vom uita că Credinţa Ortodoxă este expusă nu numai în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci şi în învăţătura patristică, în posturi, în sărbători, în dumnezeieştile slujbe şi în tot ceea ce Biserica ne oferă spre împlinire neabătută pentru mântuirea noastră.”
Între timp, „mutarea hotarelor vechi” deja se lucrează şi, din nefericire, acest lucru se face cu ajutorul aşa-numiţilor ecumenişti „ortodocşi”. Satisfăcând principalele revendicări ale Mişcării Ecumeniste, ei încalcă canoanele bisericeşti, care interzic comuniunea duhovnicească cu ereticii, adaptează, cu ajutorul reformelor calendaristice, sărbătorile ortodoxe la cele neortodoxe, şi sunt gata să nesocotească hotărârile dogmatice ale celor Şapte Sinoade Ecumenice de dragul unirii credinţelor! Distrugând însă zidul despărţitor, oare aceşti temerari inovatori nu au teamă de ameninţătoarele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe” (Eclez. 10, 8)?
Sinodul local din Antiohia (anul 341), prin Canonul 2 înlătură de la comuniune cu Biserica Ortodoxă pe toţi cei care au legătură cu cei excomunicaţi de Biserică. Potrivit canonului adoptat de Sinodul VI Ecumenic, sunt îndepărtaţi de la Biserică clericii şi mirenii care întreţin legături cu ereticii anatemizaţi. Oare creştinii ortodocşi respectă astăzi această lege? Nu! Spiritul ecumenic a şters-o din conştiinţa celor ce simpatizează cu ecumenismul sau participă la el. Canonul 6 al Sinodului local din Laodiceea (343) opreşte intrarea în lăcaşul Domnului a ereticilor care stăruie în erezia lor. Iar astăzi, în timpul vizitelor ecumenice, clericii ortodocşi lasă să intre în lăcaşurile ortodoxe diferiţi eretici şi chiar îi conduc în altar!
Aşadar, curata Ortodoxie cu zidul ei despărţitor şi ecumenismul, care stăruie în a-l distruge, se află într-o contradicţie flagrantă. Noi nu putem să renunţăm la dogmele, canoanele şi tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în dreapta credinţă, conducându-ne către mântuirea veşnică, pentru a prefera ecumenismul, ce ne îndepărtează de Ortodoxie şi ne învaţă să neglijăm hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii.