Despre adevărata convieţuire în pace

ProOrtodoxia

Potrivit celor şaisprezece principii dogmatice, canonice, liturgice, istorico-bisericeşti expuse până acum, declarăm cu toată credinţa în Iisus Hristos că ortodocşii nu pot fi ecumenişti.
Este posibil ca în cazul în care creştinii ortodocşi au o atitudine hotărâtă de respingere a ecumenismului şi admit nici un compromis, să li se reproşeze următoarele:
- neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, s-ar opune păcii şi solidarităţii între oameni;
- respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată de pe poziţiile situaţiei tragice actuale din lume;
- s-ar opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat, care depun eforturi colosale pentru asigurarea păcii şi izbăvirea omenirii de atot-nimicitoarea catastrofă nucleară.

Iată răspunsul nostru la acestea:
Noi, creştinii ortodocşi, ne desolidarizăm cu fermitate de Mişcarea Ecumenistă şi de dialogurile în cadrul C.M.B., deoarece participând la acestea ne-am abate de la adevărata credinţă ortodoxă,â şi de la poruncile Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos, şi ne-am apropia de duşmanii Sfintei Biserici Ortodoxe, adică de eretici. Mai mult decât atât, ecumenismul ne împinge spre comuniune religioasă cu religiile necreştine: iudaismul, mahomedanismul, budismul, confucianismul etc, şi chiar cu feluritele asociaţii şi ideologii politice, militare şi para-religioase.
Evitând în cadrul relaţiilor strict religioase, mişcările şi comunităţile neortodoxe şi refuzând pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic şi sacramental cu acestea, nu lipsim de dragostea noastră pe aproapele în planul relaţiilor social umane. În domeniul social sprijinim iniţiativele de pace ale autorităţilor civile şi ne rugăm „pentru pace în lumea întreagă”, urmând Sfântului Apostol Pavel: „Să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii [...] ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (I Tim. 2, 1-2). Ce om cu judecată vrea război, ştiind că acesta poate distruge viaţa pe pământ?
Sectanţii îşi închipuie că s-au făcut deja membri ai împărăţiei cereşti şi de aceea sunt independenţi de autorităţile pământeşti. Câtă înşelare! Creştinul nu trebuie să fie un răzvrătit, el trebuie să respecte porunca lui Dumnezeu: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21).
De asemenea, ne simţim datori să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Mt. 22, 39) şi socotim că adevărata dragoste către om nu este mai puţin importantă decât dragostea faţă de întreaga omenire. Sfinţii Părinţi, care au fost fără îndoială cei dintâi rugători pentru pacea lumii, îndreptau atenţia creştinului înainte de toate către Cer şi către lupta lăuntrică a patimilor sufletului, căci din pricina sufletului neiubitor de pace au loc în lume toate dezbinările.
Să ne amintim cuvintele Prea Cuviosului Serafim de Sarov: „Dobândeşte duh paşnic, şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău!”. Prea Cuviosul Macarie cel Mare, în convorbirea sa despre pace, doreşte tuturor celor care îl ascultă: „pacea cerească, care a născut Lumina lumii (In. 8, 12), pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi au binevoit-o îngerii. (Lc. 2, 14) [...] Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sfinţii Părinţi şi i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sfinţilor Părinţi, nu-l vom trăda pe Iisus Hristos – Domnul păcii şi învăţătorul iubirii. O astfel de trădare s-ar săvârşi dacă s-ar jertfi dragostea de dragul „adevărului” orb şi mărturisit în chip fariseic, sau dacă adevărul s-ar sacrifica de dragul „iubirii” înţelese în chip pământesc.
Programul anticreştin al Masoneriei nu mai este pentru nimeni un secret. Masonii „pacificatori” demult ard de dorinţa să lichideze creştinismul „pentru binele omenirii”. Acest lucru l-a remarcat cu peste o sută de ani în urmă marele scriitor rus Dostoievski, care a participat în 1867 la Congresul păcii de la Geneva. Iată ce scria într-o scrisoare către Ivanov-Homirov: „Au ajuns până acolo încât au declarat că pentru dobândirea păcii pe pământ trebuie să fie distrusă credinţa creştină”. Sub pretextul păcii, Masoneria îşi dă silinţa să şteargă din conştiinţa oamenilor ideea despre adevărul mântuitor al lui Dumnezeu. Bisericii Ortodoxe i se impune, ca şi condiţie de colaborare pentru realizarea păcii pe pământ, să renunţe la valorile nepreţuite ale credinţei şi la renegarea radicală a tradiţiilor. Acest lucru nu se cere şi comunităţilor laice angajate în lupta pentru pace, ci doar Bisericii Ortodoxe, întrucât Masoneria caută în orice chip şi ştie unde să lovească pentru a distruge „stâlpul şi temelia adevărului” (Tim. 3, 15).
În discursul introductiv rostit la Adunarea a VI-a C.E.B. de la Vancouver din iulie 1983, secretarul general de atunci al dr. Philip Porter şi-a exprimat dezaprobarea în privinţa „tradiţionaliştilor” fideli adevărului mântuitor al lui Hristos. Iată cuvintele lui: „Unii se tem să pornească pe calea inevitabilă a pacificării de parcă e nevoie să-şi păstreze credinţa chiar dacă lumea ar pieri în foc”. Reiese că lumea se va păstra dacă ne vom sacrifica credinţa. Să fie oare într-adevăr aşa? Nu, Sfânta Scriptură spune altceva: Daca vom asculta de Dumnezeu şi vom avea adevărata credinţă, atunci El ne va dărui adevărata pace şi bunăstare; iată ce spune însuşi Dumnezeu prin gura proorocului Isaia: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului adevăr grăieşte” (Is. 1,19-20). În cartea vetero-testamentară a Judecătorilor se subliniază clar ideea că orice abatere de la adevărata cinstire a lui Dumnezeu aduce după sine războaie şi înrobiri: „Atunci fiii lui Israel s-au întors la alţi dumnezei, către dumnezeii popoarelor dimprejurul lor ... şi n-au mai putut să se împotrivească vrăjmaşilor lor” (Iuda 2, 11-14).
Noi respingem ecumenismul masonic pentru că acesta, invocând drept pretext salvarea lumii de război, vrea să distrugă Credinţa Ortodoxă şi propovăduind toleranţa religioasă se face intolerant faţă de adevărul ortodox nefalsificat de minciuna eretică.
Găsim în istoria creştină un reprezentant tipic al făţărniciei ecumeniste de astăzi în persoana împăratului roman din secolul al IV-lea Iulian Apostatul, un înainte-mergător al antihristului. Botezat fiind, s-a întors la păgânism intenţionând să rezidească, după placul iudeilor, templul din Ierusalim distrus de romani în anul 70 d.H., în ciuda prorociilor dumnezeieşti: „aici nu va rămâne piatră pe piatră” (Lc. 21, 6). Dar din această râvnă necugetată împotriva lui Dumnezeu, împăratul Iulian a suferit un eşec total, după cum scrie istoricul Ammian Marcelin: „Limbi uriaşe de foc au ţâşnit de sub temelia fostului templu, împiedicând pe iudei să-l refacă.”
În al doilea an al domniei sale nelegiuite (361-363), au sosit trei soli din Persia - fraţii creştini Manuil, Savel şi Ismail, trimişi de regele persan Alamundar pentru restabilirea după război a relaţiilor de pace cu Bizanţul. Împăratul Iulian a organizat în cinstea lor ofrande păgâneşti pompoase. Fraţii însă au refuzat să asiste şi să participe la această primire. Aflând că solii persani mărturisesc credinţa lui Hristos, împăratul Iulian, de mânie, a uitat de cinstea cuvenită şi interesele regatului, şi după multe chinuri, i-a condamnat pe solii creştini la moarte, provocând un nou război cu Persia, în timpul căruia a fost învins şi ucis.
Cronicile vremii spun despre mărturisirea celor trei sfinţi: „N-am venit aici pentru a ne lepăda de credinţa în Hristos, ci pentru a întări legăturile de pace între cele două împărăţii”. Iulian a răspuns cu viclenie la cuvintele lor, zicând: „Despre ce fel de prietenie poate fi vorba, de vreme ce nu doriţi să serbaţi împreună cu noi în cinstea marilor zei, ca întărim pacea între noi [...] Dacă însă nu sunteţi de aceeaşi părere cu noi în cinstirea zeilor noştri, atunci aţi venit nu pentru întărirea, ci pentru stricarea păcii!”.
Drept răspuns la o amestecătură atât de perfidă a celor politice cu credinţa religioasă, sfinţii au arătat că acordul de pace pentru negocierea căruia au venit, se referă doar la legăturile politice, militare şi comerciale dintre împărăţii şi nu priveşte convingerile religioase ale reprezentanţilor acestora. Apărând cu tărie credinţa întru Hristos, sfinţii au spus în cele din urmă că nici în Persia, şi nici aici, nimeni nu ar putea să-i desprindă de la credinţa în Hristos Mântuitorul şi să-i convingă să treacă la păgânism.
Mărturisirea neînfricată a fraţilor mucenici în faţa împăratului Iulian Apostatul trebuie să servească drept exemplu pentru orice creştin ortodox cu adevărat credincios în atitudinea faţă de ispititorii de astăzi - ecumeniştii, care, sub masca de „pacificatori”, vor să-i unească pe creştinii ortodocşi cu ereticii, cu păgânii şi cu ateii prin „rugăciunea comună pentru pace”. O asemenea „rugăciune” însă, laolaltă cu neortodocşii şi păgânii, nu este plăcută lui Dumnezeu, ci este „rugăciune ce se preface în păcat” (Psalmul 108,6). Dimpotrivă, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este cea dintâi condiţie pentru realizarea unei adevărate păci, căci fără ajutorul harului lui Dumnezeu orice pace este nesigură. În ceea ce-i priveşte pe ecumenişti, s-au arătat până acum a fi făţarnici în dorinţele lor de unire şi de pace, căci, după cum spune Psalmistul David, „grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor” (Ps. 27, 3) asemuindu-se apostatului împărat Iulian, care, vorbind despre pace a ucis pe creştini, dezlănţuind un război, în care el însuşi a pierit.

Read more...

Ecumenismul, influenţând păgubitor învăţătura bisericii, conduce spre teologia „dumnezeului mort”

ProOrtodoxia

Potrivit proorocirilor scripturistice, răul în lume este într-o continuă ofensivă vertiginoasă, lucrare sprijinită din plin de ecumenism. Acest rău se dezvăluie cu o îndrăzneală neobişnuită în aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, de curând apărută. O astfel de „teologie”, fără îndoială încurajată de masonerie, conduce dimpreună cu Mişcarea Ecumenistă spre un singur scop - înstrăinarea de adevărurile dumnezeieşti ale credinţei, subminarea tradiţiilor Bisericii şi pierderea totală a credinţei în Hristos Iisus Dumnezeu-Omul.
”Teologia dumnezeului mort” este contradictorie în conceptele sale, căci teologia, ca ştiinţă despre Dumnezeu, se bazează pe credinţa de necontestat în Dumnezeul Cel Veşnic (Ieşirea 3, 14), credinţă prin care întotdeauna s-au mântuit cei ce cred în Dumnezeu. Mărturisea în numele tuturor apostolilor Sfântul Apostol Petru, când la întrebarea lui Iisus: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”, a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Mt. 16, 16). Ce fel de teologie, adică cuvânt despre Dumnezeu, poate fi acolo unde lipseşte credinţa în Dumnezeul Cel Adevărat, Cel Viu, unde Dumnezeu este declarat „mort” sau „inexistent”? O asemenea „teologie”, zisă şi „teologie radicală”, este prezentată mai ales în lumea contemporană anglofonă, fiind elaborată cu râvnă de scriitorii religioşi protestanţi. Ei statutează o nouă „dogmă” blasfemiatoare şi nihilistă - Dumnezeu a murit, noi L-am ucis cu mentalitatea noastră, de aceea nu trebuie să mai credem în Dumnezeu, ci în om, în lume şi în progresul ei.

Să ne oprim mai pe larg la principalele teze ale acestei monstruoase „teologii a dumnezeului mort”. Potrivit acestei gândiri, „creştinismul este vrednic de crezare, numai dacă recunoaşte că Dumnezeu nu mai există. Dogma noii epoci constă în faptul că omul trebuie să trăiască fără Dumnezeu. Omul contemporan îşi rezolvă de unul singur problemele cu care se confruntă. El nu mai are nevoie nici de Cineva ceresc care să-i rezolve problemele, nici de Cineva veşnic care să-i împlinească trebuinţele, şi de aceea este de prisos să crezi într-un Dumnezeu atotputernic. O astfel de credinţă este chiar dăunătoare, întrucât închide omului viziunea propriilor posibilităţi creatoare. Ideile omului despre Dumnezeu şi despre zidurile Bisericii trebuie să dispară, pentru ca neo-creştinul să poată nu numai să vadă orizontul, ci şi să se mişte spre el. Trebuie să apropiem Biserica de lume; un aspect important al credinţei nu mai este atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci atitudinea omului faţă de om”.
Avem de a face, aici, cu „orizontalismul”, caracteristic ecumenismului şi criticat temeinic de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse alături de „Epistola către Biserică” a Conferinţei de la Bangkok a C.E.B. din anul 1973. Respectiva „Epistolă” trece totalmente sub tăcere scopul final al mântuirii omului, adică viaţa veşnică dimpreună cu Hristos Dumnezeu în împărăţia cerurilor, şi nu arată că dobândirea mântuirii şade în lupta împotriva patimilor şi a păcatului şi în mărturisirea dreaptă a credinţei. Mântuirea este considerată aici aproape exclusiv ca izbăvire de feluritele vicisitudini şi chinuri ale vieţii pământeşti, iar cele două porunci privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele sunt interpretate strict social-utilitar, dându-se uitării cuvintele lui Hristos despre cele nouă Fericiri. Acest „orizontalism” excesiv – grija exclusiv arătată numai faţă de oameni şi lume, iar nu faţă de Dumnezeu - nu poate fi justificat în nici un fel. La orice încercare de denaturare a noţiunii de mântuire - punctul central al credinţei creştine – suntem datori ca esenţa adevărului revelat de Dumnezeu să fie exprimată limpede, excluzându-se orice confuzie şi ambiguitate, arătându-se dragostea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi păstrarea Predaniei nestrămutate a Bisericii.
William Hamilton, unul dintre principalii reprezentanţi ai „teologiei fără Dumnezeu”, îşi întemeiază teoria despre dragostea pentru om nu pe credinţa în Dumnezeu, ci pe contrariu: „Experienţa incontestabilă a lipsei lui Dumnezeu [...] Noi nu credem în Dumnezeu, ci credem în lume”. O asemenea tentativă „teologică” este în fapt o agresiune demonică împotriva credinţei în Hristos, sau, după cum spune Sfântul Apostol Iacob: „prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu” (Iac. 4, 4).
Thomas Althister înlocuieşte la rându-i credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. Orice încercare de a dobândi raiul pierdut este calificată drept întoarcere religioasă în trecutul întunecat, iar moartea lui Dumnezeu, după părerea lui, îi conduce către culmile progresului pe oamenii liberi; aceştia nu mai pot să se întoarcă în rai şi să capete din nou nemurirea pierdută din vina lui Adam. Ateul „creştin” nu sărbătoreşte învierea şi înălţarea lui Hristos, ci pogorârea la iad, căci acest model de „creştin” nu mai recunoaşte nici un fel de autoritate divină: „De vreme ce Dumnezeu a încetat să mai trăiască în experienţa umană ca Dumnezeul Cel Atotputernic, cu El dispare şi imperativul moral adresat omului din lumea cealaltă.” Ce logică demonică de eliberare a omului de exigenţele morale ale Legii lui Dumnezeu, căci odată cu moartea lui Dumnezeu, moare şi morala de altădată. Dacă se neagă istorisirea biblică despre căderea în păcat şi vinovăţie, se tăgăduieşte atunci şi judecata ce va să vie, şi se neagă cu desăvârşire păcatul omenesc: „Omul trebuie să uite de păcat, adică să se elibereze de însăşi noţiunea de păcat şi atunci orizontul devine liber”.
Am expus doar câteva idei din „teologia dumnezeului mort”, dar cât de expresive şi tipice sunt pentru categoria gândirii anticreştine! Lucrul cel mai grozav este că această „teologie” ateistă a căpătat valenţe academice şi deja este implantată în minţile studenţilor teologi, care se pregătesc ca mâine să devină preoţi şi profesori de teologie. Spre ispitirea dreptcredincioşilor, această hulă este propovăduită nestingherit din unele amvoanele bisericeşti şi catedre universitare.
Înainte, cei care îl negau pe Dumnezeu se aflau în afara Bisericii şi erau lesne recunoscuţi drept hulitori de către credincioşi. Pe când astăzi, travestindu-se în „teologi”, anunţă „moartea” lui Dumnezeu continuând să rămână în cadrul „bisericilor” lor.
Pentru acest soi de „teologi” moartea creştinismului este deja un fapt împlinit. Ei nu sunt preocupaţi decât de „căutarea unor forme şi structuri noi, întrucât multe forme de exprimare a mentalităţii creştine (inclusiv formulările dogmatice, n.a.) nu mai corespund vieţii creştine în lumea actuală, întrucât contravin faptelor”.
Se consideră că în lumea actuală, Dumnezeu ar putea deveni unul „nou”, unul „viu”, dacă ar dispărea nu unele forme cultice, ci concepţia Bisericii despre Dumnezeu, ceea ce ar însemna reorganizarea dogmatică, canonică şi liturgică a Bisericii.
„Dumnezeul părinţilor este deja mort!” - se spune adesea în mediul protestanţilor. Însă chiar Mântuitorul spune despre Dumnezeul Cel Viu al părinţilor - Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Issac, Dumnezeul lui Iacov: „Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Lc. 20, 37-38).
Unii „teologi” mai moderaţi interpretează expresia „Dumnezeul părinţilor e mort” altfel: ideea de altădată despre Dumnezeu a murit, locul ei luând-o una nouă, modernă. Ori ideea „modernă” despre Dumnezeu, neavând nimic comun cu istoria biblică, patristică, bisericească despre Dumnezeu, cu adevărul revelat de Dumnezeu, este străină adevăratului Dumnezeu, aşa cum întunericul este străin luminii (II Cor. 6, 14). Credinţa numai atunci este mântuitoare, când este dreaptă. Orice denaturare a credinţei celei drepte duce la credinţă strâmbă păgubitoare şi - prin aceasta la diavolul, tatăl minciunii (In. 8, 44), În fiecare secol se inventează mereu o idee „nouă” despre Dumnezeu şi învăţături „noi” în cele ale credinţei, pentru a depărta pe binecredincioşi de la adevărul vestit de Hristos şi păstrat cu credinţă în Biserică. Sfântul Chiril al Alexandriei prevenea cu înţelepciune: „Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu!” Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă cineva schimbă măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acela care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată”. Sfântul Isidor Pelusiotul grăieşte: „Aceia care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că sunt necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi”.
Cei care cred cu adevărat în Dumnezeul Cel veşnic Viu (Mt. 16, 16) nu au nevoie de reprezentări „noi” despre Dumnezeu, întrucât adevărul despre Dumnezeu, descoperit nouă prin Sfânta Scriptură, întărit la Sinoadele Ortodoxiei şi păzit cu străşnicie până astăzi de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, s-a dovedit de-a lungul secolelor împlinitoare pentru mântuirea dreptcredincioşilor prin roadele sfinţeniei. Este limpede că cei care socot că „Dumnezeu este mort”, vor să pună în locul lui un alt „dumnezeu”, adică un fals dumnezeu prezentându-l credincioşilor drept Dumnezeul cei adevărat. De exemplu, Gharvey Koks consideră că „teologia trebuie să-şi ia rămas bun de la dumnezeul care a fost şi este, şi să năzuiască spre dumnezeul cel care va fi. Corespunzător, credinţa astăzi poate fi definită după speranţa aţintită spre împărăţia viitoare a lumii şi dreptăţii”. Dar „speranţa” orientată spre cele pământeşti este diametral opusă nădejdii creştine, după cuvintele Sfântul Apostol Petru: „Noi aşteptăm, potrivit Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Koks socoate însă că sarcina credincioşilor e să formeze un viitor care va aparţine nu celui care „este”, ci celui care „va veni”, adică antihristului.
Reprezentarea scripturistică ortodoxă despre divinitate arată că Dumnezeu poate fi cunoscut prin însuşirile Lui (Rom. 1, 20), pe când curentele teologiei occidentale ne descriu un „dumnezeu fără însuşiri”, vag şi arhaic.
Prof. Gerhardt Henneman, de la care culegem informaţii despre „teologia fără Dumnezeu”, s-a lăsat atât de mult copleşit de spiritul apostatic al timpului, încât vorbeşte nestingherit despre „necesitatea lepădării unui oarecare balast din credinţa noastră în Dumnezeu; credinţa creştină în Dumnezeu trebuie propovăduită printr-un mijloc nou, corelând-o cu situaţia de astăzi a omului şi a lumii”.
Oare nu acelaşi lucru îl pretind ecumeniştii, stăruind asupra unor noi redactări a dogmelor creştine? Se ştie care vor fi consecinţele unui asemenea pas, mai ales datorită contribuţiei „teologilor” atei de astăzi, ce luptă să desfiinţeze creştinismul. Pentru noi trebuie să fie clar oricum s-ar numi ecumeniştii - teologi liberali sau moderaţi, teologi atei sau radicali, cu toţii tind spre unul şi acelaşi scop, adică nimicirea adevărului mântuitor revelat de Dumnezeu.
Teologul catolic Francois Brunes, simpatizant al Ortodoxiei, pe bună dreptate califică acest curent nu moartea lui Dumnezeu, ci moartea teologiei: „În această apostazie „teologică” cel mai trist rol revine, desigur, „teologilor” protestanţi, care declară că creştinismul, mulţumită protestantismului, s-a supus lumii profane moderne. Deşi formal protestantismul urmează Sfânta Scriptură, însă, prin critica sa raţionalistă păgubitoare, pune la îndoială însăşi temelia credinţei creştine - Scriptura, ameninţând să elimine din teologia protestantă şi fondul creştin”.
Anume din protestantism au ieşit oameni ca Iulian Haxly, pentru care „religia este credinţa în posibilităţile omeneşti” care pune „în locul Dumnezeului celui „învechit” pivotul vieţii noastre exemplare - dezvoltarea”. După părerea filosofului Martin Heidegger, locul autorităţii pierdute a lui Dumnezeu trebuie să-l ocupe „raţiunea”. Iar cunoscutul exeget Diettrich Bonhoefer scria: „A trecut timpul când oamenilor totul li se putea spune prin cuvinte - teologice sau evlavioase; a trecut de asemenea timpul vieţuirii duhovniceşti interiorizate şi a conştiinţei; ceea ce înseamnă că, de fapt, a trecut timpul religiilor; ne apropiem de o eră lipsită totalmente de religie”.
Privind evoluţia către ateism a omenirii, adepţii „teologiei dumnezeului mort”, prin faptul că neagă Evanghelia lui Hristos, confirmă în mod strălucit proorocia Mântuitorului Iisus Hristos care spune că la a Doua Sa Venire nu va găsi credinţă pe pământ. Prin urmare, împlinirea acestei profeţii a cărei martori suntem, nu slujeşte triumfului teologiei ateiste hulitoare, ci mai curând demascării şi compromiterii ei ca născocire satanică, ce vrea să bătătorească calea noului „creştinism nereligios”. Care însă ar fi rostul unui „creştinism” în care lipseşte credinţa în Iisus Hristos - Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi? (I Tim. 1, 15) Căci în lume există multe învăţături morale, dar niciuna ca cea Ortodoxă, singura în care se găsesc mântuirea, Adevărul lui Dumnezeu, Biserică adevărată cu Tainele cele dătătoare de har care dăruiesc celor credincioşi „toate cele ce sunt spre viaţă şi spre cucernicie” (II Petru 1, 3), ca să poată împlini poruncile lui Dumnezeu, şi să se facă „părtaşi ai Dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4).
Cu aceasta încheiem lucrarea noastră, care a ajuns până la graniţa dincolo de care urmează doar lepădarea făţişă de Hristos. „Pentru cel înţelept e de-ajuns”!
Creştinii cu adevărat ortodocşi văd că ecumenismul şi „teologia” ateistă a „dumnezeului mort” merg laolaltă spre aceeaşi ţintă - distrugerea Adevărului descoperit de Dumnezeu şi nimicirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos - „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15) -, chemată să păzească acest Adevăr până ia sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).
Aşadar, drept mărturisire hotărâtă înaintea tuturor ereziilor vremii, creştinii ortodocşi trebuie să declare cu glas tare:
„Conştiinţa noastră ortodoxă nu ne îngăduie să fim ecumenişti, căci ar însemna să slujim pe satana şi pe sluga lui, antihristul!”

Read more...

Ecumenismul propune tinerilor slujbe „liturgice” cu muzică jazz, dansuri şi rugăciuni blasfemiatoare

ProOrtodoxia

Canonul liturgic al Bisericii Ortodoxe

În Biserica Ortodoxă este cunoscut un singur canon liturgic, moştenire de mult preţ lăsată de Apostolii lui Hristos (prin Liturghia Sfântului Apostol Iacob), continuat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întărit de-a lungul secolelor de practica bisericească şi de Sfânta Tradiţie şi ajuns până la noi în continuitatea plină de har a Bisericii. Canonul liturgic cristalizat în Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Grigorie Dialogul, poate fi caracterizat pe scurt prin următoarele cuvinte: rugăciune, pocăinţă, evlavie, mulţumire, jertfă şi dragoste de Dumnezeu.
Liturghia şi slujbele de tipic ortodoxe impun prin alcătuirea lor închinare smerită şi faţă de Dumnezeu - Dătătorul tuturor bunătăţilor, cât şi sfială faţă de această moştenire a Bisericii. Slujbele ortodoxe ne liniştesc duhovniceşte, ne îndepărtează de păcate, ne apropie de Dumnezeu în rugăciune, prin Tainele dătătoare de har ale Bisericii. Slujba bisericească ortodoxă ne pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor şi ne descoperă Sfânta Liturghie ca împreună-slujire cerească săvârşită aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „În cer cântă laude Domnului oştile de îngeri; pe pământ oamenii, adunându-se în biserici, imită aceste laude ale lor. În cer, serafimii dau glas cântării cereşti întreit sfinţite, pe pământ mulţimea credincioşilor înalţă aceeaşi cântare, bucurându-se laolaltă de comuniunea celor cereşti cu cele pământeşti, arătând aceeaşi recunoştinţă, aceeaşi încântare, aceeaşi nădejde. Această biruinţă asupra trupului şi a timpului se datorează negrăitei îngăduinţe a Sfintei Treimi şi a lucrării necontenite a Sfântului Duh”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, creştinii trebuie să dobândească evlavia şi frica de Dumnezeu, pentru a se învrednici de harul Sfintei Liturghii, la care în ceruri îngerii participă cu mare înfiorare (I Petru 1, 17).

Cuvioşii lui Dumnezeu stârpeau cu hotărâre rămăşiţele cultelor păgâne, răsărite uneori pe pământ creştin, precum: purtare necuviincioasă în lăcaşul sfânt, strigăte, râsete, cântare fără evlavie, fără a mai vorbi de jocuri şi dănţuiri indecente, neîngăduite în sfintele lăcaşuri şi îndeobşte necuviincioase pentru creştini.
Sfântul Chiril al Cartaginei spune că în adunările de rugăciuni trebuie să domine evlavia şi ordinea: „Nu e cuviincios să înălţăm rugi Domnului cu glasuri necumpătate şi nesimţitoare, căci Dumnezeu ascultă glasul inimii noastre, nu al buzelor noastre”. Fericitul Ieronim roagă pe tineri să cânte nu atât din gură, cât din inima lor, ca lăcaşul lui Dumnezeu să nu se prefacă în teatru.
Fericitul Augustin, în ale sale „Confesiuni”, scrie: „Când se întâmplă să mă înduioşeze mai mult cântarea, decât ceea ce se cântă, îmi dau seama că păcătuiesc greu, şi atunci aş vrea să nu ascult pe cel care cântă”.
Cuvioşii lui Dumnezeu văd în cântarea bisericească nu un scop în sine, ci doar un mijloc pentru aprinderea sufletului de rugăciune şi pocăinţă şi un mijloc de apropiere a minţii de Dumnezeu. Potrivit cu acest fel de înţelegere a lucrurilor, scopul psalmodiei bisericeşti constă nu în a oferi satisfacţie muzicală, ci în a înălţa pe om la cer.
Sfinţii Părinţi de la Sinodul VI al Ortodoxiei arată în Canonul 75: „Dorim ca cei care intră în biserică pentru a cânta, să nu strige necuviincios, să nu-şi ridice vocea până la ţipăt şi să nu introducă nimic nepotrivit şi necuvenit unui lăcaş de rugăciune, ci să cânte cu mai multă grijă şi smerenie lui Dumnezeu, care vede în ascuns”. (Mt. 6, 6) Sfinţii Părinţi, apărând mai ales curăţia creştinilor, opreau chiar şi în viaţa laică orice participare la jocuri şi petreceri necuviincioase (Sinodul VI, Canonul 51 şi 62), la dansuri ce aţâţă duhul necurat, la tot felul de distracţii păgâne, precum: travestirea bărbaţilor în femei şi invers, arătarea goliciunilor trupeşti, purtarea de măşti comice, satirice şi tragice, ca şi orice fel de petreceri necuviincioase. Toate acestea nu trebuie să aibă loc în viaţa de zi cu zi a dreptmăritorilor creştini, darătmite în Sfânta Biserică, loc al pocăinţei şi al vederii propriilor păcate.
Datorită unei asemenea severităţi, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat în viaţa liturgică duhul rugăciunii, al pocăinţei, al umilinţei sufleteşti şi al liniştirii duhovniceşti.
Patriarhul întregii Rusii Alexie (+1970), care a trudit cu mare osârdie pentru o slujire cultică evlavioasă şi neabătută de la rânduieli, în numeroase dintre epistolele sale a promovat stăruitor ideea că muzica psaltică bisericească trebuie să difere radical de cea de operă, care exaltă patimi trupeşti şi nu trăiri duhovniceşti.
„Interpretarea cântărilor bisericeşti cu tonalitatea ţipătoare a romanţelor profane sau a ariilor senzuale de operă - scrie Patriarhul – nu dă posibilitate celor care se roagă de a se linişti lăuntric, ci îi depărtează de la înţelesul cântărilor. Scopul slujbelor noastre religioase constă nu în crearea efectelor muzicale şi nu în imitarea operelor şi concertelor cu solo şi alte „reprezentaţii” de acest fel, ci în apropierea de starea de rugăciune lăuntrică, de muzica sacră înduioşătoare şi bogată în conţinut. Lăcaşul în care se admit cântări nereligioase se transformă din casă de rugăciune (Mt. 21, 13) în sală pentru concerte fără plată, care atrage publicul. Adevăraţii credincioşi însă sunt puşi în situaţia să asculte această muzică, care îi distrage de la rugăciune”.
Celebrul compozitor rus P.I. Ceaikovski era indignat de tendinţele moderniste din muzica bisericească rusă, care începuse să se depărteze de tonurile sobre şi sublime prin măreţia spirituală a psalmodierii, începând să se coboare până la dulcegăriile melodiilor profane, care încântă auzul dar pustiesc sufletul.
În Biserica Ortodoxă nu numai o dată s-au făcut încercări de modernizare a muzicii sacre dar, din fericire, ele nu au prins rădăcini adânci, întrucât Biserica a dus necontenit lupta împotriva spiritului profan în muzica bisericească.


B) Noile stiluri „liturgice” în Occident


Începând cu Reforma, Occidentul a pornit pe o cale proprie, şi în toată lumea protestantă s-a instaurat un spirit complet nou. Slujba religioasă şi-a pierdut în Apus orice aspect mistic, dar nu numai protestantismul e vinovat de aceasta. Încă mai înainte catolicii au încălcat tradiţiile creştine, introducând în slujba religioasă muzica instrumentală, ceea ce a adus în cântarea bisericească un element profan. Dacă în slujba religioasă vetero-testamentarâ cântul era acompaniat uneori de muzică, aceasta se făcea din îngăduinţă pentru slăbiciunile sufleteşti ale omului din epoca Vechiului Testament (Mt. 19, 8). O dată cu începutul erei nou-testamentare, nu mai era nevoie de instrumente muzicale în timpul slujbei religioase, deoarece binecredincioşii se întraripau spre înălţimile cereşti cu harul rugăciunii, întărită cu cuvinte pline de evlavie, căci cântarea bisericească trebuie să ne scoată din lumea materială în lumea nepieritoare a Sfântului Duh cu ajutorul Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.
În Occident, unde valorile materiale întotdeauna au predominat asupra celor duhovniceşti, în slujba religioasă s-a afirmat muzica instrumentală. Elementul laic al muzicii s-a strecurat în muzica sacră, înscriind deja o serie de cuceriri, acestea exprimându-se, de exemplu, în posibilitatea participării unei orchestre mari de operă în serviciul divin al apusenilor, deşi partea „literară” a liturghiei, timp de aproape 2000 de ani, a fost ferită de intervenţiile poeţilor şi dramaturgilor, care ar fi putut prezenta bucuroşi noi variante „mistice” în completarea liturghiilor Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Dacă în anii '30 ai secolului nostru se putea scrie chiar despre Occident ca urmând riguroasa statornicie a vechilor texte liturgice, astăzi, în epoca noastră ecumenistă aceasta este imposibil. În lumea protestantă contemporană apar noi stiluri „ liturgice” care înlătură orice urmă de rânduială cultică de altădată, ajungându-se până la a înlocui muzica orchestrală cu jazz.
Când mai înainte, sub influenţa tradiţiei sentimental-estetice a messei occidentale acompaniate de orgă şi orchestră, se punea întrebarea „De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă în biserică muzica instrumentală?”, se răspundea, de regulă, că orchestra provoacă trăiri pătimaşe şi nu duhovniceşti, şi în ultimă instanţă „coboară” sufletul, nelăsându-l să se înalţe în împărăţia Duhului. Acum, când muzica bisericească instrumentală a adus în biserică jazzul, nu putem decât să exclamăm cu recunoştinţă: Slavă lui Dumnezeu, Care îndrumă cu atâta înţelepciune Sfânta Biserică Ortodoxă cu harul Sfântului Duh, căci orchestrele în biserică au fost cu totul interzise!
Altfel introducerea muzicii orchestrale a uşurat pătrunderea în cultul apusean a muzicii jazz.
În 1969 revista pentru tineret „Risk” editată la Geneva de Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Educaţiei creştine şi-a consacrat primul său număr temei: „Stilul liturgic viu”, relatând despre noi feluri de liturghii şi noi rugăciuni către Dumnezeu. Ce reprezintă însă acestea? Bineînţeles, nu au nimic comun cu rânduielile aducătoare de har pătrunse de duhul de pocăinţă şi rugă, de laudă şi mulţumire, de înduioşare şi evlavie ale Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Ele şi-au pierdut până şi orice legătură cu slujbele protestante de altădată. În „noile liturghii” s-a introdus o muzică ultramodernă, jazz cu instrumente de percuţie, iar în timpul „serviciului divin” se dansează calipso, twist, rock cu mişcări obscene sau care imită dansul ritualic şamanic. Astfel de noutăţi „liturgice” în Occidentul protestant sunt inspirate şi ghidate neîndoielnic de masonerie.
În aceeaşi revistă citim: „La Conferinţa liturgică naţională de la Washington (1968), în timpul liturghiei finale, oamenii au dansat calipso, jazz şi rock evanghelic, care s-a încheiat cu violente bătăi de tobe, iar după cuminecare un grup a executat în faţa altarului un dans ritualic indian [...] La catedrala Sfântul Pavel din Londra un festival de trei luni al tineretului a fost încheiat cu o slujbă alcătuită din muzică, dramă şi dans”.
Ca să vedeţi, ecumenistul indian Ronni Seckwiera şi-a susţinut doctoratul pe tema dansului ca mijloc de exprimare liturgică, el însuşi dansând în timpul liturghiei pe cântarea rugăciunii „Tatăl nostru”. În revistă este inserată o imagine unde pastorul oficiază pe masa din altar „euharistia”, iar în faţa lui se contorsionează dansatorul indian. E cu neputinţă să-ţi imaginezi o parodie mai profanatoare!
În Australia, studenţii Institutului anglican de teologie au prezentat la televiziune un „serviciu liturgic”, a cărui rugăciuni au fost concepute punându-se la bază lectura ziarului de duminică. S-au citit ştiri despre evenimentele din viaţa politică, comercială şi sportivă, alternativ cu intonarea rugăciunilor.
Justificând jazzul „liturgic”, revista „Risk” susţine că „percuţia este la fel de expresivă ca dangătul clopotelor bisericeşti”. Care om credincios poate fi de acord cu o asemenea aberaţie? Căci nu este nimic comun între dangătul de clopot, care cheamă credincioşii la rugăciune şi muzica de jaz cu ritmul ei sălbatic şi bătaia turbată a tobelor, ce stârnesc sentimente carnale în rândul ascultătorilor. Argumentul precum că jazzul atrage în sfintele lăcaşuri tineretul, este lipsit de orice temei. Căci jazzul nu va aduce tineretul la pocăinţă, ci mai curând va alunga din biserică pe oamenii evlavioşi, ceea ce se şi întâmplă în majoritatea cultelor catolice şi protestante. Nu jazzul şi nu dansurile vor atrage pe tineri la Hristos, ci dorinţa jertfelnică şi curăţenia sufletească!
Judecând după toate acestea, scopul „reprezentaţiilor liturgice” descrise mai sus este acela de a se face din Euharistie un paravan în spatele căruia s-ar săvârşi parodii nelegiuite, profanând-o în aşa măsură încât să devină un teatru absolut de prisos în aceste vremuri ce pregătesc venirea Antihristului.
În articolul „Rugăciune, laudă şi protest”, Brian Fraust vorbeşte cu însufleţire despre noile forme ale serviciului divin, care reprezintă „o adevărată expresie a Duhului, care creează şi înnoieşte totul”. Autorul, speculând în chip blasfemiator textul sfânt al Apocalipsei (21, 5), atribuie Sfântului Duh prezenţa sentimentelor de exaltare la participanţii acestor „liturghii” cu jazz şi dansuri, cu glume şi veselie. Nu Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ci duhul ce potrivnic al răutăţii (Ef. 6, 12), îşi dă silinţa de a distruge sentimentul evlavios faţă de cele sfinte şi să transforme adunările religioase într-o manifestare distractivă propice pentru orice fel de nelegiuiri.
Autorul articolului merge şi mai departe, vrând să transforme rugăciunea în mijloc de protest: „Dacă serviciul nostru divin, cântecele noastre, trebuie să posede puterea unui duh unic, care conduce la unitate multilaterală, oare nu trebuie să învăţăm să protestăm în faţa lui Dumnezeu pentru om?” Autorul îşi manifestă evident aici nemulţumirea faţă de Dumnezeu, ca şi cum Hristos ar fi vinovat pentru păcatele omeneşti ce dau naştere nedreptăţilor vieţii. Şi continuă: „Protestatarii spun că ei au în mâini puterea de a schimba lumea, de a schimba oamenii şi structurile. Numai de s-ar găsi suficienţi oameni care să se apuce de această treabă, şi totul poate fi schimbat!”. Aceasta este ca şi cum ar zice: „Noi nu avem nevoie de Dumnezeu. Noi posedăm puterea să schimbăm lumea”. De parcă oamenii păcătoşi ar putea schimba ei înşişi, fără ajutorul harului lui Dumnezeu, lumea păcătoasă care zace sub puterea celui rău (I In. 5, 19), continuând să rămână păcătoşi! De fapt, în aceste idei este condensată toată esenţa umanismului ateist, renăscut astăzi în miezul ecumenismului.
La sfârşitul articolului autorul dă un sfat care dezvăluie în sfârşit scopul său satanic: „Fie ca alături de rugăciuni şi protest să avem satiră şi îndoială, ironie şi râs, mânie şi ură, agresivitate şi sex! Căci suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu cu foc în inimă şi trup, chiar şi în ştrengăriile noastre”. La sfârşitul revistei este publicată o rugăciune-protest care, probabil, ar urma să servească drept model: „Doamne, eu nu pot crede în Tine, atunci când lumea Ta este atât de crudă! Doamne, unde eşti Tu? La Biafra se săvârşesc omoruri; în Vietnam se trage în popor; în India oamenii mor de foame, iar în ţările bogate oamenii trăiesc în belşug! Doamne, unde eşti Tu, Cel Care ai creat omul după chipul Tău, Care l-ai creat pentru dreptate şi dragoste, şi nu omul care seamănă discordii, care este nedrept şi plin de ură? Doamne, eu nu pot crede în Tine, văzând cât de puţin lumea este asemănătoare cu Tine! Amin”.
O asemenea răzvrătire blasfemiatoare împotriva lui Dumnezeu, sub chip de „rugăciune”, este revoltătoare mai ales pentru că se produce sub auspiciile unui organizaţii ce poartă numele de Consiliul Mondial al Bisericilor! Ateismul comunist nu este atât de dăunător pentru credinţă ca această acţiune ascunsă a ecumenismului masonic.
Colin Hojets, într-un articol intitulat „Istoria unei drame şi liturghii”, descrie cum a cutezat să „modernizeze” liturghia, transformând-o într-o piesă atractivă pentru tineret. Prima lui tentativă din anul 1963 n-a fost destul de reuşită. Hojets s-a hotărât să „demitologizeze” istoria naşterii lui Hristos, adică să înfăţişeze în mod umanist Naşterea cu scopul de a distruge, folosind o parodie religioasă, credinţa în dragostea dumnezeiască. După cum autorul a recunoscut, „reprezentaţia nu a fost destul de bine regizată şi mulţi dintre spectatori s-au simţit jigniţi.” Evident, publicul s-a simţit lezat mai ales pentru faptul că naşterea minunată a lui Hristos a fost redusă în chip batjocoritor la naşterea unui om obişnuit. Să observăm că cei care vorbesc despre un hristos născut din împreunare trupească, cred că acesta ar fi moştenit păcatul originar al lui Adam şi n-ar mai putut fi Răscumpărătorul omenirii.
A doua reprezentaţie a lui Hojets, „Moartea omului”, a avut un mare succes. „Omul” este Iisus Hristos cu Patimile Sale în interpretare modernă, însă fără pomenirea învierii. Noua dramă a evoluat în acompaniament de jazz şi dansuri! Pentru cel de-al treilea experiment Hojets a luat din nou Naşterea lui Hristos în prelucrare poetică. Rolul principal îl juca o fată frumoasă. Punctul culminant a fost proiectarea unor imagini despre naşterea naturală, în bătăile turbate ale instrumentelor de percuţie şi mişcările sălbatice ale dansatorilor. Publicul a aclamat cu ovaţii...
Un adevărat creştin ortodox urmărind un „serviciu divin” atât de profanator, ar trebui să înţeleagă care sunt roadele ecumenismului. Psalmistul ne previne să-i ocolim pe hulitori: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Psalm 1,1).
Când nişte studenţi teologi ortodocşi au întrebat pe un cunoscut ecumenist ortodox care ocupă un post important în C.E.B., despre nelegiuirile ecumenice descrise, acesta le-a răspuns că nu e vorba decât de o „reprezentaţie teatrală”, ce nu are nimic comun cu rugăciunea, şi nu a exprimat nici un fel de indignare.
Noutăţile „cultice” descrise reprezintă o batjocorire strigătoare la Cer a sentimentelor sacre ale credincioşilor şi o subminare satanică a credinţei!
La cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. din Upsala se putea observa o manifestare ecumenică specifică de „rugăciune”, amintind mai mult cu un parc de distracţii pentru tineret. Şase tineri şi tinere (steaua masonică în şase colţuri!) se aşezau în cerc şi începeau a „medita”. După aceea „credincioşii”, unul câte unul, se deplasau în centrul cercului, format acum din ceilalţi cinci, şi cu ochii închişi cădea pe spate, iar ceilalţi îl treceau din mână în mână în cerc. În final fiecare se întorcea cu faţa spre confraţi şi, atingându-se de ei, „pronunţa un cuvânt anume”. Un element important al acestui „serviciu divin” (mai exact - al slujirii diavolului) era stabilirea contactului personal.
O serie de parohii ortodoxe din America au ridicat problema dansurilor pentru tineret cu scopul de a-i atrage la biserică. În legătură cu astfel de iniţiative păgubitoare, arhiepiscopul Averchie Jordanvilski remarca: „Sarcina noastră nu constă în a reţine temporar sau aparent membrii Bisericii noastre în sânul ei, ci în a-i conduce spre mântuirea cea veşnică”.
Nu ne vom consola la gândul că „serviciile divine” descrise sunt oficiate deocamdată numai de ecumenişti şi de tineri. Întrucât C.E.B. acceptă profanări „liturgice” în mijlocul tineretului şi îngăduie propagarea acestora, înseamnă că ecumeniştii cu vechime susţin pe cei tineri, deşi ei înşişi se abţin să participe. Când ecumeniştii în etate vor ceda locul celor tineri, iniţiativa de astăzi va fi considerată ca o formă legiferată de comunicare ecumenică prin „rugăciune” şi de inter-comuniune „liturgică”.
Un creştin ortodox trebuie să cunoască adevăratele planuri ale Mişcării Ecumenice, care:
1) introduce în serviciul divin dansurile şi jazzul.
2) parodiază slujba Sfintei Euharistii;
3) corupe tineretul prin iniţiative „religioase” la modă;
4) prin „rugăciuni de protest” manifestă un vădit satanism, aducând sufletele la primirea lui antihrist!

Read more...

Scopul ecumenismului este unirea credinţelor într-o singură religie antihristică. Propovăduind „dragostea”, ecumenismul păcătuieşte împotriva adevărul

ProOrtodoxia

A) Unirea tuturor religiilor

În numele „dragostei” ce nesocoteşte adevărul, ecumenismul încearcă să unească nu numai pe creştinii diferitelor confesiuni, ci inspirat de masonerie, caută să apropie pe creştini de păgâni (evrei, musulmani, budişti, hinduişti etc.), împlinind astfel planul ce şi l-a propus dintru începuturi.
Încă din anul 1938, la Atena, unui dintre cei mai vechi militanţi ai ecumenismului, Paul Anderson, a declarat: „Noi nu suntem atât de limitaţi, încât să unim numai pe creştinii de diferite confesiuni. Acum ne unim în jurul ideii monoteismului în genere, ca după aceasta să adere la ecumenism iudeii, mahomedanii etc.”
Respectiva declaraţie corespunde în mod logic cu punctul de vedere al ecumenismului masonic, ce dispreţuieşte dogmele şi canoanele şi care interpretează noţiunea de „universal” în sens pur- geografic, şi nu duhovnicesc. Ecumenismul trebuie să aducă la împlinire planurile masonice, deoarece este o creatură a masoneriei. În Constituţia C.E.B. adoptată la Adunarea din Amsterdam (1948), între sarcinile Consiliului Ecumenic al Bisericilor instituit atunci, figurează şi următorul obiectiv: „A stabili contacte cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumenice”. La Adunarea a IV-a C.E.B. din Upsala (1968), în raportul secţiei a IV-a se spune şi mai clar: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii altor religii”.
Bineînţeles, această colaborare se înfăptuieşte activ de foarte multă vreme. O confirmă mai ales exemplul Adunării a VI-a C.E.B. care a avut loc la Vancouver (Canada) în anul 1983. Pentru prima dată în întreaga istorie de 35 de ani a C.E.B., la Adunare au fost invitaţi oficial în calitate de oaspeţi şi referenţi reprezentanţii a cinci religii: iudaică, musulmană, hindusă, budistă şi sikhă.
Revista „Canvas” – oficiosul Adunării - a menţionat cu satisfacţie că în ultimii 22 de ani, C.E.B. a parcurs o cale lungă de la Adunarea III (Delhi, 1961) - la care nu a fost permis accesul nici măcar al jurnaliştilor reprezentând alte religii necreştine, până la Adunarea VI, în cadrul căreia au vorbit de la tribună un rabin evreu, un muftiu mahomedan ş.a.

Într-un articol special denumit „Dialog şi nu convertire!”, s-a subliniat că „dialogul trebuie să fie o valoare în sine, şi nu un mijloc de prozelitism”, adică de convertire camuflată a tuturor la ecumenism, iar în articolul intitulat „Dialogul este în pericol!” se exprimă neliniştea că dialogul, în accepţia lui ecumenică, este primejduit de deşteptarea religioasă, care creează stări de tensiune şi duce la conflicte. Aşadar, ideea misionarismului ortodox în rândul heterodocşilor este respinsă în mod principial.
Vom aminti că în anul 1910 la Edinburgh (Scoţia) a fost convocată Conferinţa Consiliului Misionar Internaţional, prezidată de dr. Mott, care a introdus şi definit pentru prima dată termenul de „ecumenism”. Drept principal motiv al apariţiei Mişcării Ecumeniste se declarau piedicile pe care le suportă cauza misionară, ca urmare a scindării creştinilor. Cu 50 de ani mai târziu „Consiliul misionar internaţional” a intrat în C.E.B., iar încă peste 22 de ani, la Adunarea VI a C.E.B., misiunea de propovăduire a creştinismului a fost respinsă, ca fiind nedorită şi „dăunătoare” pentru relaţiile ecumeniste cu necreştinii. Adevăratul scop al ecumenismului „metodic” este unirea omenirii şi crearea aşa-numitei „comunităţi mondiale” concepută ca o comunitate a comunităţilor religioase, politice şi sociale. Iată ce s-a scris în „Jurnalul Nairobi ‘75” al C.E.B.: „Noţiunea de comunitate mondială nu înseamnă o oarecare super-organizaţie. Asociaţia mondială înseamnă, mai curând, recunoaşterea independenţei noastre reciproce ca şi hotărârea de a conlucra într-o asociaţie, care reuneşte diferitele comunităţi.
Crearea unei asociaţii mondiale, nu este nici pe departe o încercare de uniformizare, ci doar de organizare a unei „comunităţi a comunităţilor”. Sarcina noii interpretări a propriilor noastre tradiţii religioase şi culturale, ca şi a tradiţiilor apropiaţilor noştri, pentru nevoile comunităţii mondiale, nu înseamnă numai faptul că noi avansăm cerinţe, ci şi faptul că suntem gata pentru autocritică”.
Potrivit acestor planuri, specificul fiecărui grup care aderă la Marea Asociaţie va fi păstrat, cu obligaţia ca orice comunitate ideologică, religioasă şi naţională să-şi ocupe locul în ampla „comunitate a comunităţilor”. Acest nou regulament public va permite membrilor Asociaţiei să coexiste în „echitate şi pace” şi să se „îmbogăţească” reciproc. În perspectiva viitoarei apropieri a comunităţilor iudaice şi creştine, „Comunitatea mondială” se proiectează nu ca un ideal definitiv, ci ca un prim obiectiv imediat.: „Evreii şi creştinii pot şi trebuie să se apropie, deşi scopurile lor aparente sunt diferite, dar coincidenţa acestor scopuri nici nu este obligatorie”. Iată în ce fel este apreciată „era mesianică” aşteptată de evrei şi „împărăţia lui Dumnezeu” tratată de creştini în spirit profan.
În noua ordine a lumii, orice izolare nu va mai fi tolerată, fiindcă pune piedici solidarităţii cu Marea Comunitate, adică ecumeniştii cred că până acum religiile mai mult au împiedicat, decât au ajutat la crearea unei comunităţi mondiale. Situaţia actuală pune sub semnul întrebării sentimentul de unicitate caracteristic credincioşilor ortodocşi, sub îndemnul de a ne debarasa de orice gen de „triumfalism” religios. Iar planul ecumenic face din contribuţia creştinilor în comunitatea mondială o încercare neputincioasă ce urmează a fi completată cu aportul altor religii.
Aceste planuri au fost exprimate în organul oficial al C.E.B. denumit ”The Ecumenical Review” (nr. 2/1973, p.24-26) unde se arată rezultatul întâlnirilor şi consultărilor care au avut loc între evrei şi creştini din anul 1970 până în 1972, din care cităm: „Evreii din Israel nu mai au o atitudine negativă faţă de Iisus din Nazaret; nu-L socotesc vinovat de stările de spirit antievreieşti, de excesele Bisericii, pe care le-a creat Pavel şi nu Hristos; vina pentru răstignirea lui Hristos o poartă mai degrabă Pilat, şi nu căpeteniile evreieşti, al căror rol în moartea Nazarineanului s-ar fi limitat doar la arestarea lui.”
Ultimele afirmaţii contravin flagrant faptelor istorice, potrivit cărora Pilat l-a găsit nevinovat pe Iisus Hristos; însuşi Pilat, nu numai o dată, spune iudeilor că vrea să-l elibereze pe Hristos (Lc. 23, 4; In. 18, 38; 19, 4, 6), însă evreii se împotrivesc aţâţaţi de mai marii lor (Mc. 27, 20). Aceste năstruşnice idei din citatul de mai sus sunt expuse în manualele de istorie din actualul Israel, subliniindu-se încă o dată faptul că în rândul creştinilor „fundamentalişti-ortodocşi” continuă să se întreţină stări de spirit antievreieşti, şi de aceea concepţiile creştine tradiţionale trebuiesc revizuite, de vreme ce provoacă atâta „ură” faţă de încercările ecumeniste de deschidere către evrei.
În revista amintită se fac apeluri spre cunoaşterea inter-religioasă pentru viitoarea unire a acestora: „Membrii diferitelor comunităţi religioase trebuie să colaboreze pentru crearea în comun a unei lumi pe care ar accepta-o oameni de diferite religii. În acest sens, C.E.B. se consacră în întregime creării comunităţii mondiale”. Mai departe se arată că, în conformitate cu hotărârile Comitetului central al C.E.B. de la Addis Abeba (1971), „C.E.B. rămâne o organizaţie creştină care nu va adera însă la o gândire religioasă îndreptată împotriva ideologiilor nereligioase”. Prin aceste cuvinte, C.E.B. recunoaşte că faimoasa şi mult-propovăduita idee de „front ecumenic anti-ateist” este doar o proastă reclamă sugerată celor creduli.
În articolul „Credinţe vii şi scopuri finale” al acelaşi reviste, se spune că referitor la religiile orientale ar trebui evitată definiţia jignitoare de „religii necreştine”, întrucât mulţi dintre adepţii lor sunt tot atât de inteligenţi şi duhovniceşte sensibili ca şi creştinii, iar însăşi această definiţie ar fi o moştenire a „colonialismului teologic”. Să urmărim însă până la capăt definirea „religiilor necreştine” raportate la „adevăr”: „Dacă toate religiile sunt „adevărate”, atunci dialogul e de prisos. Dacă însă numai o religie este „adevărată”, dialogul este cu neputinţă”. În ultima parte ecumeniştii au dreptate, căci de vreme ce se tinde către o unitate, inclusiv cu participarea ortodocşilor care mărturisesc despre Ortodoxie ca fiind singura credinţă adevărată, atunci aceşti „ortodocşi” nu cred de fapt în Credinţa Ortodoxă ca unica adevărată şi unica mântuitoare.
Ecumeniştii protestanţi subminează în mod conştient convingerea că învăţătura dumnezeiască a Bisericii Ortodoxe, adică cuvântul lui Hristos Dumnezeu, este singura care ne arată unica şi adevărata credinţă mântuitoare, îndreptăţind astfel „reevanghelizarea” în rândul ortodocşilor. Însă misionarismul ortodox este respins şi înlocuit prin consfătuiri şi dialoguri „de la egal la egal”, pierzându-se din vedere poruncile adresate de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20). C.E.B. însă nu vrea misionarism ortodox, ci re-cunoaşterea reciprocă prin dialoguri, în cadrul cărora creştinii ortodocşi trebuie să-şi dea silinţa să afle şi să creadă „adevărul” altora. În numele universalităţii, a păcii şi a convieţuirii şi „îmbogăţirii reciproce”, învăţătura lui Hristos moştenită de Biserica Ortodoxă în starea cea adevărată, se transformă prin dialoguri într-una relativă, adică în amestecarea cu eresurile, păgânismul şi cu toate rătăcirile acestui veac.
În articolul „Credinţe vii şi scopuri finale” citim: „Lupta între Dumnezeu şi idoli, între adevăr şi o mulţime de falsificări ale Lui nu trebuie căutată în lupta dintre creştinism şi alte religii; ea se duce în interiorul oricărei credinţe vii, în interiorul oricărei comunităţi ideologice”.
O asemenea afirmaţie ne descoperă nu numai ideea de unire a religiilor, ci şi începutul unui război necruţător, a unei „lupte” împotriva tuturor ortodocşilor cu adevărat credincioşi, care nu vor primi înşelările ecumeniste şi vor lepăda pe faţă aceste curse diavoleşti. Atâta timp cât oficialii ortodocşi vor colabora cu ecumenismul folosindu-se de „bunăvoinţa” acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca „sectanţi” şi „răzvrătiţi” care atentează la „binele comun”, „oameni periculoşi” pentru pacea şi ordinea publică. De aceea în numele „iubirii şi a păcii” vor fi prigoniţi, batjocoriţi şi urâţi de toţi (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7), în timp ce ereziile şi sectele vor fi numite „biserici adevărate”, iar adevărata Biserică Ortodoxă va fi prigonită ca o „sectă”!
În acelaşi organ oficial al C.E.B. (nr.1/1971) a fost publicat un articol al lui Wesley Ariaraya, „Referitor la teologia dialogului”, în care citim: „Teologia dialogului trebuie înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa religiei şi a teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte, în timp ce în realitate toate religiile caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu... E periculos să se creadă că o „legendă” e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnarea ş.a. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare... Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile. Oare e raţional să stărui în afirmaţia că mitul despre geneză, despre căderea în păcat, despre răscumpărare... este unica descriere dreaptă a situaţiei dezastruoase a omenirii? Oare se poate spune că ideea „păcatului” epuizează întreaga experienţă umană? Nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat cu un anume Adam, care a fost lipsit de harul lui Dumnezeu şi a atras după el întreaga omenire, este un fapt istoric”.
Autorul acestor blasfemii ajunge să profaneze Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de parcă nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament vorbeşte despre Adam ca despre o persoană istorică. Sfântul Luca în Evanghelie afirmă descendenţa lui Mesia - Iisus Hristos după trup din Adam (Lc. 3, 38); însuşi Hristos ne învaţă că Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva (Mt. 19, 4); Sfântul Apostol Pavel compară pe Adam cu Hristos şi aşa cum prin Adam păcatul a intrat în lume, aşa prin Domnul Hristos păcatul a fost omorât lumii (Rom. 5, 14; I Cor. 15, 49). Negând căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, autorul neagă cauza răscumpărării şi a mântuirii întru Hristos!
După părerea lui Ariaraya, scrierile tuturor religiilor merită respect, şi de aceea „scrierile nu trebuie să ne despartă”, deoarece dialogul între religii este mai important decât adevărul: „Devine tot mai evident că izvoarele autoritare tradiţionale (adică Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie) nu sunt pentru teologia modernă în mod necondiţionat unice şi autoritare.” Autorul este în stare să jertfească nu numai Sfânta Tradiţie, ci şi Sfânta Scriptură, numai ca dialogul tuturor religiilor să aibă loc. E clar că în aceste condiţii de renegare a învăţăturilor dumnezeieşti a credinţei în Hristos, dialogul şi unirea cu heterodocşii este pe deplin realizabilă. Dar care ar fi folosul?
Deosebit de regretabil este faptul că în numele „păcii” pământeşti şi teologii ortodocşi încep a căuta asemănări între creştinism şi alte religii. Prot. Pavel Alesh, docent al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace, a publicat în revista Patriarhiei Moscovei (nr.5/1975, p.44-46) articolul intitulat „Concepţia ortodoxă despre Dumnezeu ca premisă pentru colaborarea cu religiile necreştine”. Făcând referire la Sfinţii Părinţi, autorul mai întâi afirmă că Dumnezeu este de nepătruns în esenţa Sa – aşa numita cale apofatică care determină calităţile lui Dumnezeu prin metoda negativă, caracteristică, după părerea autorului, nu numai pentru creştinism ci şi pentru alte religii. Pe acest temei trage concluzia că „apofatismul este o metodă formală care prin ea însăşi poate uni pe cei care o aplică”. Însă metoda dialectică pe care o folosesc unii Sfinţi Părinţi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu-i uneşte nicidecum cu ateii, de exemplu, care apelează şi ei la aceeaşi metodă. Dumnezeu, de nepătruns în esenţă, a binevoit să ni se descopere atât cât suntem în măsură să-L înţelegem, şi s-a descoperit atât de limpede încât putem să-L deosebim de zeităţile false ale păgânilor şi celor de alte credinţe: „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu” (Ps. 75, 1).
Însuşi marele Apostol al neamurilor (Rom. 11, 13) a ţinut cu filosofii păgâni atenieni un „dialog” despre „Dumnezeul necunoscut”, despre care atenienii nu aveau decât o închipuire, din care pricină au şi ridicat un altar cu acea inscripţie (Fapte 17, 23). Însă „dialogul” în Areopag a fost purtat nu de dragul unirii creştinismului cu păgânii în numele unei „păci” de conjunctură între popoare, ci cu mântuitorul scop de a face cunoscut trufaşilor filosofi păgâni pe adevăratul Dumnezeu (I Tim. 2, 4), prin Care trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28). În duhul adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu creştinii ortodocşi trebuie să respingă religiile păgâne, deoarece în spatele falselor zeităţi se ascund forţele demonice, după cum David Proorocul în Psaltire grăieşte: „Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci” (Psalm 95, 5) şi Apostolul Pavel adaugă, în numele lui Dumnezeu: „Nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor” (I Cor. 10, 20).
Astăzi însă se propovăduieşte unirea pe teren religios cu păgânii şi heteredocşii după criteriul unui oarecare „apofatism”. Dar şi demonismul conţine apofatism - părţi ascunse, sau „adâncuri ale satanei” (Apoc. 2, 24). Urmând unui astfel de „apofatism”, oare trebuie să ne unim cu diavolul (ferească Dumnezeu!) pentru dobândirea „păcii pe pământ”?
Într-un document catolic oficial redactat cu prilejul viitorului dialog cu evreii se impune, ca o condiţie importantă, cerinţa de „a respecta pe interlocutor aşa cum este, şi mai ales credinţa şi convingerile lui”. Pe deasupra, creştinii participanţi la dialog sunt îndemnaţi să înţeleagă greutăţile pe care le încearcă înaintea Tainei Cuvântului Întrupat sufletul evreiesc „pătruns de noţiunea atât de sublimă şi curată a transcendentalităţii divine”. Apeluri similare se fac şi referitor la budişti, ale căror căi spre „absolut”, spre „perfecţiunea spirituală” sunt elogiate de scriitorii de teologie şi „misionarii” catolici, care le egalează cu calea creştinismului: „Se recomandă să se manifeste „mărinimie” faţă de „adepţii absolutului”, pentru ca ei să se simtă „apreciaţi” şi să vadă că noi recunoaştem şi preţuim înalt valorile cu care ei trăiesc sau tind să trăiască”.
Caracterul slugarnic şi trădător al unor astfel de reflecţii este pe deplin dezvăluit în cuvintele: „Orice yoga, în adevăratul sens al cuvântului, este o cale spirituală spre absolut, spre realitatea finală: calea budistă este yoga şi tot la fel este calea creştină”.
Asemenea idei înşelătoare au fost exprimate încă de pe vremea cardinalului Agostino Bea (+1968), care s-a aflat în fruntea Secretariatului unităţii creştine în timpul Conciliului Vatican II.
Bunăoară, în „Declaraţia cu privire la hinduism, budism, islamism, iudaism şi alte religii necreştine” se afirmă:
„În iudaism oamenii cercetează Taina divină şi o exprimă printr-o mulţime enormă de mituri şi a unor susţinute eforturi filozofice. În budism se recunoaşte deşertăciunea fundamentală a acestei lumi schimbătoare şi se arată calea pe care oamenii, cu devotament şi încredere [faţă de cine? n.n.], lepădându-se şi curăţindu-se de cele trecătoare, pot deveni liberi, dobândind o stare de pace permanentă [se ştie însă că seninătatea este cu neputinţă fără pacea plină de har făgăduită de Hristos inimilor blânde şi smerite (Mt. 11, 29), n.n.].
Alte religii din lume mărturisesc şi ele deopotrivă despre neliniştea inimii omeneşti, propunând căi, adică învăţături şi norme de viaţă, precum şi ritualuri sacre. Biserica catolică nu respinge nimic din ceea ce în aceste religii este adevărat şi sacru. Ea vesteşte neîncetat, pe Hristos, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 16) şi în care Dumnezeu a împăcat pe toţi cu Sine”.
Ultima frază însă vădeşte minciuna spuselor de mai sus despre religiile necreştine, căci însuşi Mântuitorul Iisus Hristos numindu-se pe Sine „Calea, Adevărul şi Viaţa”, vorbeşte despre întemeietorii altor religii: „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari” (In. 10, 8).
La 26 februarie 1986 papa Ioan Paul II a adresat un apel către toţi creştinii, iudeii şi mahomedanii „să se unească în jurul unui singur Dumnezeu”, după cum a relatat „Catolicos”, ziarul oficial al papistaşilor din Grecia.
Iar la 27 octombrie 1986 acelaşi papă a invitat la Assisi (Italia) 150 de reprezentanţi ai diferitor religii pentru a se ruga împreună pentru pacea lumii. Acolo au fost reprezentanţi din aproape toate denominaţiile religioase existente pe pământ, fără a exclude chiar şi pe slujitorii satanei din câteva triburi voodoo ale Africii şi ale indienilor americani. Dalai-Lama al Tibetului a fost printre cei dintâi care s-au grăbit să răspundă apelului papei.
Rugăciunea comună a tuturor acestor grupări religioase a avut loc în bazilica creştină Santa Maria dei Angeli din Assisi unde au venit, în vestimentaţie completă, budiştii şi căpeteniile de triburi sălbatice închinătoare la idoli. Papa privea încântat ritualurile religioase ale invitaţilor săi şi aplecându-şi capul, căsca ochii cu „pietate” la „trabucul păcii” fumat în cinstea „marelui spirit ceresc” de către două căpetenii de trib indiene. „Pacea trebuie să fie pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre”, a spus unul dintre căpetenii, exprimând prin aceste cuvinte de fapt contradicţia dintre credinţa sa animistă şi creştinism. În biserica San Gregorio, o căpetenie de trib indian din America a declarat că el nu numai că slujeşte întotdeauna demonilor, ci este de asemenea şi catolic!
Papa este dispus să tolereze aceste necuviinţe, numai ca ele să se facă sub tiara lui. Drept aceea, cea mai corectă apreciere a întâlnirii de la Assisi au dat-o adepţii lui Marcel Lefevre, un cardinal catolic din tabăra paleocatolicilor care au organizat o uriaşă demonstraţie sub lozinca „Papa încearcă să creeze o super-religie în frunte cu el însuşi!”
Spre marele nostru regret, o parte din vina pentru legătura nelegiuită a ortodocşilor cu religiile păgâne revine mai marilor Bisericii. La şedinţa Comitetului central al C.E.B. din Addis Abeba (ianuarie 1971) a luat cuvântul mitropolitul Gheorghe Hodre din Beirut (Biserica Ortodoxă din Antiohia), care a chemat pe creştinii ortodocşi nu numai să „dialogheze” cu alte religii, ci inclusiv să „cerceteze adevărata viaţă spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria experienţă cu comorile comunităţilor religioase mondiale, căci însuşi Hristos intră ca o lumină când harul pogoară asupra brahmanilor, budiştilor şi mahomedanilor în timp ce aceştia îşi citesc cărţile lor sacre”. Chiar şi delegaţii protestanţi au rămas indignaţi de această declaraţie a ierarhului „ortodox”.
Arhiepiscopul Iakobos Kukuzis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolitane în America şi administratorul eparhiei greceşti din străinătate, a declarat în anul 1967, în timpul ocupării definitive de către Israel a Ierusalimului: „Avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe noţiuni şi termeni absolut noi... Nu putem preda generaţiilor viitoarea forma religiei adoptată de noi”.
Comentând aceste cuvinte „profetice”, teologul grec Delibasi scrie: „Aici ierarhul american Iakobos demască cu desăvârşire ecumenismul. Ecumenismul nu este doar o trecere sub tăcere a credinţei, sau o încetare temporară a discuţiilor pe probleme cu caracter dogmatic, ci o schimbare multilaterală a credinţei, incluzând chiar şi terminologia, înlocuind-o cu „noţiuni şi termeni noi”.
Nu e vorba doar de unirea bisericilor creştine cu cele heterodoxe, ci de nimicirea Bisericii Ortodoxe şi de crearea unui „nou creştinism”, adică a unei pan-religii ecumeniste.
Iakobos din America a participat în cadrul unei mişcări para-religioase, ai căror adepţi - creştini predicatori ai unor învăţături eretice, ca şi mahomedani, budişti şi evrei, se reunesc laolaltă pentru a sluji „aceluiaşi dumnezeu”. În calitate de manifestare concretă a activităţii sale ecumenice Iakobos a donat o sumă de 500.000 dolari pentru instituirea în America a trei adunări extra-dogmatice, în care „fiecare om indiferent de credinţă, sex sau rasă, poate sluji unui dumnezeu unic, nedefinit din punct de vedere dogmatic, ci caracterizat doar prin iubire”.
După astfel de declaraţii şi acţiuni nu e de mirare că în documentul oficial al celui de-al XIX-lea Întruniri Episcopale de la Atena (iulie 1968), arhiepiscopia a declarat: „Noi credem că, deşi mişcarea ecumenică este de origine creştină, ea trebuie să devină o mişcare în care toate religiile se vor uni la un loc”.
Aşadar, întreaga lume ce se crede creştină a pornit pe calea apostaziei - a lepădării de la credinţa lui Hristos, prin intermediul religiilor păgâne şi credinţelor eretice.
Masonii caută să aducă „moartea” Bisericii lui Hristos prin erodarea adevărurilor revelate de Dumnezeu cu ajutorul rătăcirilor eretice şi nivelarea Ortodoxiei mai întâi prin unirea cu confesiunile heterodoxe, şi mai apoi cu toate celelalte religii ale lumii.


B) Contribuţia „ortodoxă” la nivelarea religiilor

În 1969 Vissert-Houft, fost secretar general al C.E.B., scria că „ecumenismul nu este o mişcare nivelatoare”. Această afirmaţie pare absolut neîntemeiată dacă luăm în consideraţie faptele expuse mai sus. Din păcate, în ultima vreme, tendinţa nivelatoare pune stăpânire şi pe teologii ecumenişti „ortodocşi”. Un exemplu grăitor în acest sens este prelegerea pe tema sfintei Taine a Botezului, rostită de prot. Liberie Voronov, profesor de teologie dogmatică, la Colocviul cu teologii evanghelişti-luterani din Leningrad (septembrie 1969) şi publicată în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” (nr.5/1970, p. 72-77).
După o frumoasă tălmăcire patristică a acestei Taine ca „intrare în Biserică” şi „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, autorul, vrând să fie pe plac ideologiei ecumenice, la finalul referatului trage pe neaşteptate o concluzie cu totul neîntemeiată: „chiar şi fără botez poţi avea o apropiere lăuntrică de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”. De remarcat că aici autorul vine în contradicţie cu sine, deoarece puţin mai înainte scrie: „Sfinţii Părinţi au opus o rezistenţă dârză încercărilor de a afirma în calitate de învăţătură bisericească felurite păreri care admit posibilitatea mântuirii în afara Botezului”.
În calitate de argument pr. Liberie citează cuvintele Fericitului Augustin din scrierea acestuia „Despre păcat” (1, 23): „Nu trebuie să se făgăduiască pruncilor nici un fel de mântuire veşnică în afara botezului lui Hristos. Aceasta nu le-o făgăduieşte nici Sfânta Scriptură, care trebuie să fie preferată oricăror păreri omeneşti”.
Şi în ciuda celor afirmate, profesorul de dogmatică scrie: „Se obişnuieşte a se crede că Hristos, Care este în Biserică Răscumpărătorul, Mijlocitorul unirii oamenilor cu Dumnezeu şi Plinătatea tuturor bunurilor, se află în afara bisericii doar ca Stăpân şi Ocrotitor al făpturii.” Poate însă că ar fi mai drept să spunem că Hristos, Mântuitorul tuturor oamenilor (I Tim. 4, 10), fiind Capul Bisericii, lucrează şi văzut şi nevăzut în sufletele tuturor oamenilor, pentru a căror mântuire a venit pe pământ (I Tim. 2, 4), şi prin urmare Biserica, în calitate de Trup al Său, cuprinde în lucrarea ei, într-o măsură sau alta, întreaga omenire. Întreaga omenire aparţine Mântuitorului Hristos şi Bisericii Sale, dar nu în sensul „apartenenţei” la Ortodoxie ci mai ales în osebirea că ortodocşii au anumite drepturi şi obligaţii iar restul sunt în grija maternă a Bisericii lui Hristos ce luminează asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, celor de aproape şi celor de departe (Ef. 2, 17), a celor fericiţi şi nefericiţi. Dogmatistul din Leningrad, însă, foloseşte absolut greşit textele sfinte din Epistolele marelui Apostol al tuturor neamurilor. Când Apostolul spune că „ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor”, imediat adaugă: „mai ales al credincioşilor” (I Tim. 4, 10). Prot. Voronov omite ultimele cuvinte, căci acestea nu-i dau posibilitatea să atribuie întregului text sfânt un sens ecumenic.
Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, un profund teolog ortodox, pornind de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, tălmăceşte textul integral al Sfântul Apostol Pavel în felul următor:
„Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor, pentru că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), şi nu numai că vrea mântuirea tuturor, ci a şi rânduit minunata cale a mântuirii deschisă tuturor şi pururea în măsură să mântuiască pe oricine va dori să se folosească de ea.
Dar de ce anume El este Mântuitorul „mai ales al credincioşilor”?
- Pentru că în fapt se mântuiesc numai credincioşii, adică numai cei care au crezut în El şi, primind harul Domnului, trăiesc în duhul credinţei. Aşa încât Dumnezeu, întotdeauna doritor şi întotdeauna în putere să mântuiască pe toţi, în realitate este Mântuitorul doar al credincioşilor. Sfântul Pavel a trebuit să adauge această precizare: „mai ales a credincioşilor”, fiindcă scria despre nădejdea în viaţa veşnică, de care necredincioşii nu pot avea parte. Dumnezeu aici este Mântuitorul tuturor oamenilor, acolo însă - nu al tuturor, ci numai al celor vrednici de a fi mântuiţi”.
Dorinţa prot. Voronov de a vedea în stâna lui Hristos întreaga omenire - şi pe cei nebotezaţi, pe păgâni sau eretici - pe motivul că „sunt lăuntric apropiaţi de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”, se împotriveşte gândirii patristice care mărturiseşte că nefiind botezat nu poţi intra în împărăţia Cerească (In. 3, 5), nu; poţi fi „lăuntric apropiat” de Dumnezeu (Ef. 2, 18), căci doar botezul cu apă şi Duh este unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos.
Cum ar putea să primească în acelaşi chip grija maternă a Bisericii lui Hristos şi botezaţii şi nebotezaţii, şi cei de aproape şi cei de departe (prin aceştia prot. Voronov înţelege pe cei rămaşi nebotezaţi!), de vreme ce însuşi Mântuitorul spune răspicat: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16). Iar prin „cei de aproape şi cei de departe” (Ef. 2, 17) Sfântul Apostol Pavel înţelege pe iudei şi păgâni: iudeii erau aproape, datorită poruncilor şi făgăduinţelor date lor de Dumnezeu, iar păgânii departe, ca fiind depărtaţi de adevărata credinţă şi făgăduinţă întru Hristos. Însă aceşti „de aproape” şi „de departe”, de îndată ce vor primi „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), vor deveni una întru Hristos, prin care şi unii şi alţii vor căpăta apropierea de Tatăl, într- un singur Duh (Ef. 2, 18). Dar aşa cum „apropierea” nu este o garanţie a mântuirii, precum cineva „de aproape” se poate depărta de Dumnezeu, la fel nici „depărtarea” nu este o piedică pentru mântuire, atâta timp cât cei „de departe”, vor crede în propovăduirea apostolică şi vor primi botezul ortodox în numele Sfintei Treimi. Primind Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9), aceşti depărtaţi se fac apropiaţi, casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19). Pavel scrie păgânilor care s-au pătruns de credinţă: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos” (Ef. 2, 13).
Dar prot. Voronov prin cei „de departe” înţelege nu pe păgânii care devenind creştini s-au făcut apropiaţi, ci pe păgânii care neprimind botezul, pot să se bucure de „apropierea lăuntrică de inima Tatălui Ceresc”. O astfel de părere este greşită, deoarece vine în contradicţie cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericească.
În cuvântul rostit în ziua primei Cincizecimi creştine, Sfântul Apostol Pavel spune iudeilor: „Vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2, 39). În felul acesta Apostolul atribuie păgânilor făgăduinţa de mântuire, limitând-o însă prin exprimarea condiţiei de a face liber alegerea propusă de Dumnezeu voinţei omeneşti în cauza mântuirii (Mt. 22, 14); căci potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „a fi aproape sau departe depinde numai şi numai de libertate”. Aşadar, deşi făgăduinţa lui Dumnezeu de mântuire priveşte pe toţi oamenii, totuşi de roadele ei pline de har se vor bucura doar acei care vor răspunde de bunăvoie chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi primind botezul: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38).
Prin urmare, potrivit învăţăturii ortodoxe revelate de Dumnezeu, cel care n-a primit Duhul lui Hristos, nu poate fi aproape de Dumnezeu (Rom. 8, 9). El rămâne departe, exclus din Biserica lui Hristos, înstrăinat de legătura de har în credinţă şi lipsit de posibilitatea mântuirii veşnice (Ef. 2, 12). Aşa sunt nu numai păgânii şi heterodocşii, dar şi ereticii, care s-au întors de la adevăr.
„De ce nu toţi sunt mântuiţi şi nu toţi se mântuiesc?”, se întreabă Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, şi răspunde: „Pentru că Dumnezeu, Carele voieşte mântuirea tuturor, o oferă propunând tuturor o unică şi binecuvântată cale - ca Unul ce vrea ca toţi oamenii să se mântuiască – îndemnând pe fiecare la a merge cu înţelepciune şi de bună voie pe această cale a mântuirii. De aceea Apostolul a spus: „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” şi a adăugat: „şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I 1 Tim. 2, 4), prin asta având în vedere condiţia mântuirii. Să vină la cunoştinţa cărui adevăr? Anume al credinţei în El, al credinţei că în nimeni altul nu este mântuirea, decât numai în Domnul Iisus Hristos” (Fapte 4, 12).
Însă astăzi se fac încercări de a uni pe credincioşi cu necredincioşii, nesocotind adevărul descoperit de Dumnezeu şi fără să ceară supunere smerită Lui (Fapte 6, 7; Rom. 16, 19). Articolul pr. prof. L. Voronov este o ilustraţie a influenţei păgubitoare pe care spiritul ecumenic al timpului îl exercită asupra teologilor ortodocşi.


C) „Dragostea” şi „îngăduinţa” ecumenistă faţă de adevărul şi dragostea lui Hristos


Este de neconceput ca Sinoadele Bisericii să nu fi combătut şi să nu fi condamnat ereziile, acesta fiind principalul scop pentru care au fost întrunite. Este de neînchipuit ca Sfinţii Părinţi să nu fi scris sau mărturisit împotriva ereziilor şi a falselor învăţături de pe timpul lor. Însă tocmai atitudinea contrară ecumenismul o adoptă faţă de rătăciri: nu trebuiesc combătute şi criticate, fiindcă orice condamnare şi polemică ar însemna negarea duhului creştinesc, ci trebuie să le tratăm cu „dragoste” şi „îngăduinţă”. Un atare „tratament” ascunde o viclenie abilă, care duce la trădarea lui Hristos şi a poruncilor Lui: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15).
Noua „atitudine” faţă de învăţăturile eretice contravine cu desăvârşire practicii bisericeşti de până acum, bazată pe revelaţia lui Dumnezeu şi pe Sfânta Tradiţie. Biserica Ortodoxă - stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3, 15) -, dintotdeauna a fost severă cu ereziile, nu din „triumfalism” orgolios, ci din dorinţa de a rămâne fidelă Cuvântului Întrupat, ca fiind singurul Cuvânt al adevărului (Ef. 1, 13) şi a se îngriji pentru mântuirea veşnică a fiilor săi binecredincioşi. Această severitate i-o cere însuşi Mântuitorul, vorbind despre păcătosul care, deşi îndrumat să se pocăiască, n-o face: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17), adică să-l ţii departe de tine! La fel de neîngăduitori cu înşelarea ne îndeamnă să fim Sfinţii Apostoli ai lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul (II In. 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (Tes. 3, 6): „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Cuvântul grecesc „anathema” înseamnă „îndepărtare, opunere” şi are sensul unei declaraţii făcută de Biserică asupra unei persoane ce s-a lepădat de unitatea credinţei ortodoxe (Iuda 1, 19) şi de legătura cu Biserica Ortodoxă. În „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” la Anatemele pronunţate în Săptămâna Ortodoxiei de către Biserică faţă de ereticii nepocăiţi, se arată că Biserica face acest lucru „pentru ca copiii credincioşi ai Bisericii să nu urmeze modul lor greşit de gândire.”
Călăuzindu-se mereu după dragostea adevărată a fiilor săi, Biserica uneori aplică faţă de ei măsuri de pedeapsă, din grija pentru mântuirea lor veşnică. Pe când ecumenismul, îndemnând la „dragoste” şi „îngăduinţă”, se opune adevărului lui Hristos, în felul acesta conducând pe oameni la pierzanie veşnică. Despărţind dragostea de adevăr, ecumenismul lipseşte dragostea de temelia adevărului şi le îngroapă pe amândouă.
Aşa cum adevărul şi dragostea sunt legate de Hristos, la fel trebuie să fie legate şi în credinţa oamenilor. Dumnezeu este Adevărul absolut (Ier. 10, 10; In. 14, 6), dar şi Dragostea absolută (I In. 4, 8), adică Adevărul şi Dragostea, în esenţa lor, sunt una şi aceeaşi: Hristos. Cine doreşte să se mântuiască, trebuie să meargă nu numai pe calea iubirii, ci şi pe calea adevărului. Pe când a manifesta „dragoste şi milă” faţă de rătăciri înseamnă a trăda adevărul şi, prin urmare, a trăda dragostea. Cine nesocoteşte adevărul, nesocoteşte şi dragostea, căci bagă în sufletele oamenilor otravă şi în felul acesta îi duce spre veşnica pierzanie. Tocmai acest lucru îl face ecumenismul masonic sub masca falsei iubiri şi a indulgenţei sale păgubitoare faţă de oameni.
Sfântul Apostol Pavel scrie că „dragostea se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 6) şi ne povăţuieşte să ţinem adevărul în iubire (Ef. 4, 15). Apostolul ne dă acest sfat în legătură cu învăţăturile false care ne împiedică să ajungem „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” (Ef. 4, 13) şi să nu ajungem „înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi” (II Cor. 6, 14).
Ecumenismul masonic, inspirând „dragoste şi îngăduinţă” faţă de învăţăturile false, impune colaborare cu ereticii şi necredincioşii, după cum se vădeşte din documentele celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (1975).
Aşadar greşeala ecumenismului constă în faptul că propagă „dragostea” fără adevăr şi ne îndeamnă să fim indulgenţi faţă de învăţăturile false, în timp ce Evanghelia le respinge categoric ca fiind vătămătoare mântuirii. Ecumenismul, în numele „iubirii” nesocoteşte adevărul - pâinea sufletului. Oare se poate spune că are dragoste cel care nu dă pâine celui flămând, ci doar îl înşeală cu cuvinte de dragoste? (Iac. 2, 15-16) Ori adevărata dragoste întru Hristos nu se mulţumeşte doar cu sărutări sentimentale, ci se îngrijeşte de mântuirea aproapelui, hrănindu-l cu pâinea harului şi a adevărului (In. 1, 17).
Să ne reamintim că întâiul Mucenic arhidiacon Ştefan îi demasca fără frică pe iudei ca ucigaşi de prooroci şi de Hristos, numindu-i „tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă” (Fapte 7, 51-52), iar când iudeii au început să-l bată cu pietre, îngenunchind, el s-a rugat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).
La fel şi astăzi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu trebuie să propovăduiască „dragostea şi îngăduinţa” faţă de rătăcirile eretice, ci sunt datori să-i acuze cu îndrăzneală, păzind comoara adevărului ortodox şi ţinând în minte cuvintele Patriarhului de veşnică amintire al Constantinopolului, Ieremia II, care scria teologilor luterani: „Nimic nu trebuie să faceţi şi nimic nu trebuie să născociţi împotriva poruncilor Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade! Cine păstrează întocmai această lege, acela ne va fi nouă prieten, părtaş la credinţă; iar cine nesocoteşte aceste legi, ce comuniune poate avea cu noi?!”


D) Traducerile ecumeniste ale Bibliei


Înainte de a trece la dezbaterea temei în cauză, să ne oprim la aşa-numita „Biblie pentru copii”, frumos colorată şi editată în limba engleză. În caseta tehnică stă scris: „Aprobată de consiliul editorial, alcătuit din şefii confesiunilor protestantă, catolică şi iudaică”.
Iată cum este redată în această Biblie prima bună-vestire despre Mântuitor, dată de Dumnezeu după căderea în păcat a protopărinţilor, subînţeleasă prin „sămânţa femeii”, care va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15): „Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între copiii tăi şi copiii ei; ei îţi vor zdrobi capul, iar tu le vei înţepa călcâiul”. După cum vedem, în text nu se aminteşte nimic despre Mântuitorul lumii. Pe când în textul autentic al Bibliei se spune: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.
Potrivit interpretărilor Sfinţilor Părinţi, sămânţa femeii este Hristos, Care, pe cruce, a zdrobit capul şarpelui, adică al diavolului. Din textul falsificat reiese precum că copiii Evei, singuri, vor birui răul întruchipat în şarpe. Iată cum „Biblia pentru copii” subminează copiilor credinţa în Iisus Hristos ca unicul Mântuitor şi Răscumpărător al lumii!
Biserica Ortodoxă nicidecum nu poate fi de acord cu o asemenea deformare a textului sfânt, totdeauna subînţelegând prin „Sămânţa femeii” pe Mesia făgăduit. În acest sens şi Sfântul Apostol Pavel a folosit cuvântul „Sămânţa” cu referire la Iisus Hristos în Epistola către Galateni: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său”. Nu zice: „şi urmaşilor” - ca fiind mai mulţi, - ci despre unul singur: „şi Urmaşului său”, Care este Hristos” (Gal. 3, 16).
În ultimul timp predomină tendinţele de a răstălmăci Sfânta Scriptură, fără a se cita din ea tezele dogmatice care despart credinţa ortodoxă de necredinţe. În Buletinul ecumenic săptămânal al C.E.B. de la Geneva, „Oekumenische pressedinst” (nr. 36 din 16 octombrie 1969, p. 8) este dată o comunicare succintă şi foarte semnificativă: „Biblia creştină unificată va fi însoţită de note şi comentarii, care nu vor conţine nici un element dogmatic”.
Aşadar, cu ajutorul iudeilor, Biblia va deveni „modernă”. A venit timpul să încetăm a ne adăpa din Izvorul Vieţii cu adevărurile dumnezeieşti – sfintele învăţături - dogmele! Noua Biblie trebuie să contribuie la nivelarea ecumenică a confesiunilor creştine în favoarea iudaismului.
Traducerea, concepută în Olanda, a fost finalizată în Franţa unde, în anul 1972, a apărut Noul Testament ecumenist, iar la sfârşitul anului 1975 a fost tipărită şi a intrat în folosinţă noua traducere ecumenică a Vechiului Testament. În recenzie este citată o idee a teologului parizian prof. Pavel Evdokimov care, în anul 1950, scria: „Biblia, cât timp este închisă, ne uneşte. De cum însă o deschidem, Biblia ne dezbină. Noi o citim în mod diferit. Noi citim în ea adevăruri diferite”
Colectivul de traducători, spre a evita interpretarea „diferită” a Bibliei, a hotărât să vină în „ajutorul” evreilor. Cum anume s-a manifestat acest ajutor? Traducătorii Vechiului Testament au ţinut seama la maximum de textul masoretic, adică evreiesc, stabilit de tradiţia rabinică talmudică şi tipărit în Bibliile evreieşti.
În articolul citat din Buletinul ecumenic găsim: „Situaţia actuală a relaţiilor iudeo-creştine nu ne permite să ne ocupăm de o lucrare asemănătoare traducerii ecumenice a Bibliei, când evreii şi creştinii s-au unit. Ar trebui, poate, să vedem o perspectivă corespunzătoare în faptul că la restabilirea momentelor dificile şi în timpul redactării numeroaselor note mulţi dintre traducători s-au folosit de lucrările unor celebri tălmăcitori evrei medievali precum Rachel, Kimhi, Ibn Ezdra, deseori făcând trimitere la bibliografi evrei contemporani.
Cât priveşte metodica de lucru, în această enormă întreprindere, totdeauna s-a pus accentul pe două principii: caracterul ştiinţific şi colaborarea. La fiecare carte din Vechiul Testament au lucrat doi traducători - un catolic şi un protestant. În total au fost implicaţi 64 de traducători. Un comitet de coordonare a pus de acord toate traducerile, pe care în ultimă instanţă le-a verificat un exeget ortodox de primul rang.”
Autorii tălmăcirii scriu: „Fără îndoială, această traducere nu este nici cea mai bună, nici cu atât mai mult definitivă, comparativ cu majoritatea traducerilor moderne, dar ea este unică din simplul motiv că satisface pe deplin toată lumea şi este recunoscută ca fiind uzuală pentru diferitele „biserici”. Deocamdată ea reprezintă unicul text comun pus la dispoziţia creştinilor scindaţi francofoni, al căror număr este de circa 25 milioane”.
Ortodocşii este bine să cunoască faptul că unicul text de încredere al Sfintei Scripturi vetero-testamentare, de care Biserica Ortodoxă se foloseşte de la începuturi şi până astăzi, este aşa numita Traducere grecească a celor 70 de tălmăcitori, cunoscută în ştiinţă sub numele de „Septuaginta” şi făcută în secolul III î.H., la Alexandria, din iniţiativa regelui Ptolemeu al Philadelphiei (anul 285-246) de nişte evrei învăţaţi de bună credinţă, special aleşi în acest scop. În favoarea calităţilor acestei vechi traduceri - unicat vine şi faptul că ea a fost apreciată ca fiind pe deplin veridică, fiind folosită de toţi iudeii credincioşi care vorbeau greceşte. Despre aceasta mărturisesc scriitorii antici evrei Iosif Flavius şi Philon, care citează toate textele biblice după traducerea celor 70 de tălmăcitori, pe care Flavius îi numeşte chiar „prooroci”.
Scriitorii bisericeşti ai Noului Testament au pus la baza cărţilor de inspiraţie divină aceeaşi traducere: din cele 238 de pasaje vetero-testamentare, citate de ei în Evanghelii şi Epistolele Noului Testament, numai 4 sunt luate din textul evreiesc al Bibliei, iar toate celelalte se citează după traducerea celor 70. Despre această succesiune binecuvântată mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sfântul Duh a rânduit ca sfintele cărţi să fie traduse de 70 de tălmăcitori... A venit Iisus Hristos şi le-a primit. Iar Apostolii le-au răspândit pretutindeni”.
Referindu-se la diferite pasaje din Vechiul Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au folosit şi ei de traducerea menţionată, şi doar în cazuri aparte recurgeau, pentru lămuriri, la textul evreiesc. La Sinoadele Bisericii era de asemenea folosită traducerea celor 70. Şi astăzi este Biblia oficială pentru serviciul liturgic al Bisericii Ortodoxe în calitate de traducere inspirată de Dumnezeu, din care a fost făcută şi traducerea slavonă a Bibliei, redând cu exactitate textul grecesc al celor 70 de tălmăcitori. Biserica Ortodoxă trebuie să urmeze neştirbit această continuitate seculară şi să se folosească cu încredere de această traducere. Din păcate, în timpul nostru, prin traducerea ecumenistă a Bibliei, se impune pe linia C.E.B. ca textul Vechiului Testament să fie stabilit de tradiţia masoretic-rabinică.
Ce reprezintă aşa numitul text masoretic? Este un text falsificat cu bunăştiinţă, deformat şi inexact, care nu corespunde textului original al Bibliei.
Lepădându-se de Hristos, fruntaşii evreilor au pornit o luptă înverşunată împotriva Sfinţilor Apostoli care demonstrau, în baza scrierilor vetero-testamentare, că Iisus din Nazaret este Mesia cel făgăduit (Fapte 5, 17-32; 13, 14-15). Lupta a continuat şi împotriva urmaşilor apostolilor de-a lungul veacurilor şi continuă şi astăzi.
Iudeii, care nu au crezut în Hristos, au, început să nege cu îndărătnicie că numeroasele proorociri din Vechiul Testament se referă la Mântuitorul Hristos. Pentru argumentarea poziţiei lor greşite ei au început, chiar din primele secole ale creştinismului, să răstălmăcească textele biblice ce conţineau proorociri mesianice, ba înadins deformându-le, ba omiţându-le cu rea intenţie, cu scopul de a ascunde împlinirea lor în persoana Domnului Iisus Hristos (Lc. 24, 44). Pentru a-şi masca falsurile, iudeii au început să renege textul traducerii celor 70 de tălmăcitori şi, după cum se vede din Talmud, a-i nega calităţile. Mai mult decât atât, s-au apucat să falsifice şi textul Septuagintei în exemplarele sinagogilor, însă nu au izbutit să deterioreze Sfânta Scriptură, deoarece traducerea fusese pe larg răspândită în numeroase exemplare încă înainte de a fi falsificată de iudei.
Nu încape îndoială că textul evreiesc conţine o mulţime de pasaje intenţionat denaturate, lucru despre care mărturisesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din antichitate. Sfântul Iustin Filosoful, care a trăit în secolul al II-lea, scoţând la iveală atitudinea trădătoare a evreilor faţă de Septuaginta, a subliniat în minunata sa carte „De vorbă cu Trifon Iudeul”: „Eu nu sunt de acord cu învăţătorii voştri, care nu recunosc că cei 70 de bătrâni de pe vremea lui Ptolemeu, rege al Egiptului, au făcut o traducere corectă, şi încearcă ei înşişi să traducă, Şi vreau să ştiţi că ei au exclus cu totul din traducerea făcută de bătrânii Iui Ptolemeu multe pasaje din Scripturi, pasaje care arată clar că s-a prevestit despre Dumnezeire, omenire şi moartea pe cruce a acestui Răstignit”.
Gânduri asemănătoare exprimă şi Sfântul Irineu din Lion în lucrarea sa „Împotriva ereziilor” (vol. III, cap. 21), unde scrie, în sprijinul traducerii celor 70, că „proorocirile referitoare la Domnul Iisus Hristos au fost traduse în limba greacă de înşişi iudei mult mai înainte de timpul venirii Domnului nostru, ca să nu rămână nici o îndoială că iudeii au tălmăcit anume astfel din dorinţa de a ne face pe plac nouă (creştinilor). Dacă evreii ar fi ştiut că noi ne vom folosi de aceste mărturisiri ale Scripturilor, ei înşişi, fără a sta la îndoială, ar fi ars Scripturile, care arată că şi celelalte popoare vor avea parte de viaţă veşnică.
Scripturile au fost traduse după inspiraţia lui Dumnezeu. Dacă Scripturile au fost traduse cu atâta exactitate şi har dumnezeiesc, şi dacă prin ele Dumnezeu a rânduit credinţa noastră în Fiul Său, păstrând pentru noi Scripturile nevătămate în Egipt, şi dacă această traducere a Scripturilor a fost făcută până la pogorârea Domnului nostru pe pământ şi până la apariţia creştinilor, atunci cu adevărat neruşinaţi şi obraznici sunt cei care vor acum să tălmăcească altfel, când noi îi demascam tocmai în baza acestor Scripturi şi îi aducem la credinţa în venirea Fiului lui Dumnezeu.
Credinţa noastră este fermă, neinventată şi unica adevărată, căci are o mărturie limpede din acele Scripturi care au fost traduse prin mijlocul descris mai sus. Şi propovăduirea Bisericii este nefalsificată, căci Apostolii, care au trăit cu mult înaintea tuturor acelor (eretici), sunt de acord cu amintita traducere şi traducerea se acordă cu tradiţia apostolilor. Şi Petru, şi Ioan, şi Matei, şi Pavel, şi alţi apostoli, ca şi succesorii lor, au vestit toate sentinţele prooroceşti aşa cum sunt conţinute în traducerea patriarhilor [adică traducerea celor 70 de tălmăcitori, n.n.].”
Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la acelaşi lucru, spune: „Cei şaptezeci de tălmăcitori pe drept cuvânt merită mai multă încredere faţă de toţi ceilalţi. Aceştia din urmă [masoreii] au făcut tălmăcirea după venirea lui Hristos, rămânând iudei; de aceea se poate spune cu deplin temei că ei au spus astfel mai mult din ură şi intenţionat au pus în umbră proorocirile [se are în vedere proorocirea lui Isaia - 7,14 - despre naşterea lui Hristos din Fecioară, n.a.]. Cei şaptezeci însă, cu peste o sută de ani înainte de venirea lui Hristos, au făcut această lucrare, şi mai ales fiind într-un număr atât de mare, încât sunt în afara oricăror bănuieli. Ei merită cu precădere încredere şi după timpul lucrării, şi după numărul lor, şi după înţelepciunea cu care au lucrat împreună”.
Mai mulţi cercetători biblici din timpurile mai recente, confruntând textul iudaic cu Septuaginta, ajung de asemenea la concluzia că „nu se poate să avem încredere în textul evreiesc actual, dat fiind că ei a fost falsificat”. De aceeaşi părere a fost mitropolitul şi Moscovei Filaret, un mare om de ştiinţă, bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, fost profesor şi rector al Academiei Teologice din Petersburg şi autor al minunatei lucrări „Notiţe pe marginea cărţii Facerii”. Iată ce scrie el: „Textul evreiesc, la începutul erei creştine, s-a aflat în mâinile duşmanilor creştinismului, de aceea a putut fi supus deformărilori intenţionate, după cum vorbeşte despre aceasta Sfântul Mucenic Iustin în a sa „Discuţie cu Triton”.
Un critic consecvent al textului evreiesc alterat a fost Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul, care a demonstrat, în special, cât de perfid au falsificat evreii proorocirea mesianică în textul Psalmului 15, 10: „Nu vei da pe cel cuvios ai Tău să vadă stricăciunea”.
Sfântul Duh, prin Sfinţii Apostoli, raportează aceste cuvinte la Domnul Iisus Hristos şi la învierea Lui după moartea pe cruce (Fapte 2, 27-31; 13, 35-37). Evreii, pentru a atenua sensul mesianic al cuvintelor, le-au schimbat în felul următor: „Nu vei da pe sfinţii Tăi [la plural] să vadă mormântul”.
Prin această denaturare intenţionată se infirmă sensul mesianic al respectivei proorociri despre Domnul Iisus Hristos, Care a murit răstignit şi a fost pus în mormânt, însă trupul Lui nu s-a descompus, pentru că Domnul a înviat prin Puterea Sa Dumnezeiască.
Să luăm altă proorocire mesianică din Psalmul 39, 9, care în Septuaginta este redată prin cuvintele spuse în numele lui Hristos către Dumnezeu-Tatăl: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit”.
După explicaţia Sfântului Atanasie din Alexandria, „într-adevăr Dumnezeu a pregătit trupul Mântuitorului nostru, căci Duhul Sfânt şi puterea Celui Prea înalt au pogorât peste Sfânta Fecioară (Lc. 1. 5)”. În Biblia masoretică evreiască, cuvintele „dar trup mi-ai întocmit” sunt înlocuite cu o expresie stranie: „mi-ai străpuns urechile”. Însă Sfântul Apostol Pavel interpretează acest pasaj din traducerea celor 70 ca o proorocire mesianică despre întruparea Domnului: „Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup” (Evr. 10, 5).
Este evident că acest pasaj a fost denaturat în Biblia evreiască cu scopul de a elimina sensul lui mesianic. Şi dacă Biblia ecumenistă este alcătuită după textul masoretic, înseamnă că textul deformat de duşmanii creştinismului se pune mai presus de traducerea vetero-testamentară de inspiraţie divină a celor 70, şi mai presus de reluarea lui, inspirată de Dumnezeu, de către Sfinţii Apostoli. Scopul pentru care ecumenismul se închină textului masoretic este acela de a submina, asemenea iudeilor, credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos ca singurul Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc!
La proorocul Isaia (7, 14), în Traducerea celor 70 citim: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. Sfântul Evanghelist Matei (1, 23) atribuie această proorocire naşterii supranaturale a Mântuitorului nostru de către Prea Sfânta Fecioară Măria, care, într-adevăr a zămislit pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, prin pogorârea Sfântului Duh (vezi Lc. 1, 35). În Biblia evreiască, însă, „Fecioara” (talita) este înlocuită prin „alma”, care înseamnă „tânără femeie”, de obicei căsătorită. Sfântul Irineu din Lion învinuieşte pe iudei că ei au substituit în mod intenţionat cuvântul „Fecioara” prin cuvântul „tânără femeie”, de unde a şi apărut falsa învăţătură că Iisus a fost fiul lui Iosif, adică El nu este Mesia, Dumnezeu-Omul Hristos. Această falsă învăţătură pornită de iudei s-a răspândit şi în mijlocul unor teologi raţionalişti „creştini”, inclusiv catolici (vezi „Irenikon” nr. 3/1975, p.887), nu fără implicarea relaţiilor lor masonice.
Ori însuşi contextul istoric al proorocirii vorbeşte limpede în favoarea zămislirii supranaturale şi naşterii Mântuitorului de către Preacurata Fecioară Maria. Proorocirea a fost făcută ca o minunată făgăduinţă regelui Ahaz al iudeilor, că Dumnezeu îl va scăpa din mâinile regilor vrăjmaşi răzvrătiţi împotriva lui - al Siriei şi al Israelului, care voiau să pună pe tronul lui pe fiul lui Tabeel (Is. 7, 6). În împrejurările de atunci însemna că Ahaz cu toată casa lui va fi ucis, adică neamul lui David se va sfârşi (Rg. 15, 29; 16, 1). Asta l-a îngrozit pe Ahaz şi întreg poporul (Is. 7,2). Şi iată, vine Isaia ca să-l liniştească pe rege, şi în numele lui Dumnezeu îl încredinţează pe Ahaz că aşa ceva nu se va întâmpla: „Casa lui David... Domnul meu vă va da un semn, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. (Is. 7, 13-14)
Aşadar, proorocirea a fost rostită ca un semn: Fecioara va zămisli! Semnul este ceva neobişnuit, supranatural şi vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu. Iar dacă am spune că o tânără femeie căsătorită (în evreieşte alma) va naşte un fiu, ce fel de semn ar fi acesta?! Sensul proorocirii constă în următoarele: aşa precum pare neverosimil ca fecioara să nască fără bărbat - ce va fi negreşit fiindcă aceasta o spune însuşi Dumnezeu! - la fel şi neverosimilă din punctul de vedere al oamenilor este salvarea lui Ahaz de cei doi duşmani puternici ce se va întâmpla neapărat, pentru că aşa prevesteşte însuşi Domnul!
Aşa înţelegeau această proorocire cei 70 de tălmăcitori, care au tradus din evreieşte în greceşte cuvântul respectiv prin „fecioară”.
În descrierea vieţii Sfântului Simeon Purtătorul de Dumnezeu, care a fost unul din cei 70 de tălmăcitori şi care a trebuit să traducă tocmai cartea proorocului Isaia, se spune că atunci când a ajuns la această proorocire, s-a îndoit că o fecioară poate naşte fără bărbat. Dar i s-a arătat un înger, care l-a certat pentru neîncrederea faţă de Scriptură şi i-a vestit că nu va muri până nu va vedea pe Hristosul Domnului (Lc. 2, 26) născut din Preacurata Fecioară!
Drept exemplu de omitere şi eliminare a textelor sfinte mesianice din originalul evreiesc poate servi cartea proorocului Isaia (3, 10). În Biblia slavonă, în traducerea fraţilor Kiril şi Metodie din Septuaginta, respectivul text spune: „Să legăm pe Cel Drept, căci nu ne este de folos”. Tălmăcind aceste cuvinte profetice, Sfântul Vasile cel Mare le raportează în întregime la Hristos - Dreptul lui Dumnezeu, respins şi supus la chinuri de căpeteniile iudeilor: „Aceasta au făcut-o iudeii la venirea lui Hristos; căci, legându-L, l-au adus în faţa lui Caiafa. Au legat mâinile binefăcătoare, nesuferind venirea Adevărului, căci El prefăcea în nimic vicleniile lor. Căci adevărul nu este de folos celor nedrepţi, precum soarele ochilor bolnavi”.
În textul evreiesc însă această expresie lipseşte; lipseşte de asemenea şi din traducerile (inclusiv din cea rusă), făcute în baza textului evreiesc. Prezenţa în traducerea celor 70 arată, că această expresie cândva a fost şi în textul evreiesc, dar mai pe urmă a fost omisă şi eliminată de cărturarii iudei ca un cuvânt ce înfiera categoric rabinii evreilor de cruda lor răfuială cu Cel fără de prihană, despre Care s-au hotărât în frunte cu Caiafa, că nu le este de folos (In. 11, 7-50)
Iar afirmaţia că Biblia evreiască este originalul, iar Biblia celor 70 este traducerea, poate fi contestată arătând că nu este vorba de compararea propriu-zisă a originalului cu traducerea, ci de „originalul” denaturat în mod conştient şi de traducerea pe care înşişi iudeii care au trăit până la Hristos o apreciau ca fiind exactă şi veridică. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie despre falsificarea originalului evreiesc al Bibliei: „După ruinarea Ierusalimului şi dispersarea evreilor textul evreiesc, din diferite pricini, a început să fie citit în chip diferit şi interpretat în chip osebit. Fiecare îl citea în felul său şi îl înţelegea în alt fel. O dovadă în acest sens o constituie noile traduceri din ebraică în greacă, făcute în secolul al doilea de Aquila, Simmah şi Feodotion, ale căror versiuni diferă una de alta. Ceea ce înseamnă că ei citeau în chip diferit şi înţelegeau în chip diferit Biblia. Traducerile sunt în mare dezacord şi cu textul actual; ceea ce înseamnă că textul evreiesc, denaturat până la ei, a continuat să fie denaturat şi după ei. În continuare se deteriorează tot mai mult textul evreiesc, astfel că s-a creat o distanţare foarte mare de la textul evreiesc primar, făcut de bărbaţii inspiraţi de Dumnezeu. Tocmai în această stare l-au preluat masoreţii şi aşa l-au fixat”.
Masoreţii au fost filologi evrei care au realizat, între secolele V şi X d.H., redactarea modernă a textului evreiesc ai Bibliei şi au vocalizat-o, adică au dotat-o cu vocalele nou create. În felul acesta, în Biblia masoretică a fost fixată pronunţia şi, ceea ce este deosebit de important, redactarea textului biblic în interpretarea lui talmudică, definitivată în procesul luptei seculare a evreimii mondiale cu creştinismul. Manuscrisele pre-masoretice ale Vechiului Testament au fost după aceasta pur şi simplu nimicite.
Textul masoretic este acuzat, pe deplin temei, de caracter anticreştin, în timp ce nimeni nu poate acuza traducerea Septuagintei de părtinire faţă de creştini şi de ostilitate faţă de iudei. Ea este obiectivă şi prin spiritul şi prin împlinirea proorocilor, căci este în acord cu Noul Testament, căci „sfârşitul Legii este Hristos” (Rom. 10, 4) Tocmai de aceea proorocirile mesianice reprezintă punctul central al Sfintei Scripturi, dar tocmai acestea au fost denaturate de iudei din pricina ostilităţii lor faţă de Mesia Hristos deja venit.
Traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost ferită de o asemenea falsificare premeditată. Ea nu poate fi acuzată de ostilitate şi denaturare, din simplul motiv că a fost făcută înainte de a fi venit pe pământ întemeietorul religiei creştine - prin urmare, într-un timp când tălmăcitorii nu aveau nici un fel de motive şi îndemnuri pentru orişice abateri de la original. Astfel de motive şi îndemnuri puteau avea masoreţii, care revizuiau codul evreiesc într-un timp în care religia creştină se răspândise deja în toate colţurile lumii, deşi ei înşişi nu intraseră în profunzimile ei.
Dacă în Septuaginta proorocirile mesianice ar fi fost denaturate, atunci iudeii, care aşteptau mântuirea prin Mesia (Lc. 2, 38), în nici un caz nu ar fi acceptat această traducere. Căci ei aveau toată posibilitatea s-o confrunte şi s-o compare cu originalul lor evreiesc, atunci încă nefalsificat. Şi evreii de până la Hristos niciodată nu au dezaprobat această traducere, ci o foloseau în cultul sinagogii şi o lăudau ca fiind inspirată de Dumnezeu.
Prin urmare, această traducere nu denaturează textul autentic al Bibliei, ci reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, tradus cu exactitate. Ea este un martor viu şi integru a tot ceea ce s-a prezis despre mântuirea noastră întru Hristos. După expresia mitropolitului Filaret al Moscovei, „traducerea celor 70 de tălmăcitori este oglinda textului evreiesc, exact aşa cum a fost cu 200 de ani înainte de Naşterea lui Hristos”.
Mitropolitul Filaret al Kievului (+1857) vedea în Traducerea celor 70 minunata Providenţă dumnezeiască, scriind: „Când se apropia timpul venirii lui Hristos, Dumnezeu, prevăzând că evreii se vor îndepărta de adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi că, nerecunoscând pe Iisus Hristos drept Mesia, ei s-ar putea hotărî, din ură faţă de creştinism, să falsifice textul evreiesc - mai ales al cărţilor profetice ce demascau clar rătăcirile lor - a rânduit prin prea-înţeleapta Sa Providenţă dumnezeiască ca înşişi evreii, şi mai ales cei mai învăţaţi dintre ei, să traducă cărţile Vechiului Testament în limba greacă - de uz general pe atunci, şi în felul acesta Traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost pusă de însuşi Dumnezeu ca o cetate tare şi de neclintit împotriva duşmanilor înverşunaţi ai creştinismului - rabinii evrei. Această traducere a fost apreciată de Biserica nou-testamentară ca desăvârşită sub oblăduirea neîndoielnică a Duhului lui Dumnezeu, şi în grija deosebită a Providenţei dumnezeieşti, aşa cum Apostolii citau pasaje din Vechiul Testament după aceeaşi traducere, iar Părinţii Bisericii Universale se foloseau permanent de ea, ca şi de cărţile Noului Testament, care au fost sub îndrumarea infailibilă a Duhului Sfânt în stabilirea dogmelor credinţei şi făptuirea cauzei mântuirii. De asemenea, Sinoadele Ecumenice se călăuzeau după această traducere în întărirea credinţei ortodoxe şi în demascarea ereticilor.”
În acelaşi duh s-a exprimat despre Septuaginta şi Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul: „Dumnezeu a voit să facă din ea un element vital al Bisericii Sale, înlăturând Biblia evreiască. De-a lungul întregii existenţe a Bisericii şi până astăzi, Traducerea celor 70 de tălmăcitori a împodobit viaţa Bisericii, devenind legea principală şi fundamentală a Bisericii, de la care a te abate înseamnă a zdruncina temeliile vieţii bisericeşti”.
Iată că la o asemenea zdruncinare a temeliilor vieţii bisericeşti duce în mod inevitabil noua traducere ecumenistă a Bibliei, făcută după textul masoretic al Bibliei evreieşti şi nu pe baza Traducerii celor 70 de tălmăcitori!
Până în prezent, critica biblică raţionalistă a stăruit - evident nu fără influenţa masoneriei - în activitatea Societăţilor Biblice şi asupra veridicităţii Bibliei masoretice. O consecinţă a acestei influenţe a fost traducerea în rusă a Vechiului Testament făcută în secolul XIX din „originalul” evreiesc şi nu din textul bisericesc grecesc. Astăzi însă nici un învăţat cu conştiinţa curată nu poate afirma că textul Bibliei masoretice este mai autentic decât Traducerea celor 70 şi această problemă trebuie considerată definitiv rezolvată.
La aceasta a contribuit descoperirea senzaţională la începutul anilor 1950 a manuscriselor de la Qumran şi studierea lor ştiinţifică. După cum s-a constatat, manuscrisele evreieşti datând din secolul I (adică premasoretice), găsite în peşterile de la Qumran, conţin variante ale textului biblic care corespund Traducerii greceşti a celor 70, consfinţită în tradiţia Bisericii Ortodoxe, şi nu „originalul masoretic” de mai târziu, impus stăruitor de actualii cercetătorii biblici de sorginte catolică, protestantă sau evreiască.
Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul s-a pomenit într-o situaţie asemănătoare cu cea din zilele noastre. Pe atunci în Rusia se discuta cu însufleţire problema traducerii Bibliei în limba rusă nu din Traducerea grecească a celor 70, ci din textul evreiesc. Sfântul Ierarh Teofan înţelegea foarte bine diferenţa dintre Biblia masoretică şi Biblia slavonă tradusă exact după cei 70 de tălmăcitori intrată în uzul de cult şi particular în toată Rusia. El se întreba cu înfrigurare: ce vor gândi creştinii ortodocşi citind în noua traducere rusă unele noţiuni, iar în cea slavonă tradiţională cu totul altele?
„Aceasta nu poate să nu clatine credinţa - scria el. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi aşa ori altfel: el este unul. De aceea - ori Biblia evreiască vorbeşte adevărul, şi atunci trebuie s-o urmăm pe ea; ori cea grecească, şi atunci trebuie s-o aruncăm pe cea evreiască. Când însă, păstrând în cărţile bisericeşti citirile după textul grecesc, iar în mână ţi se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce ţi se impune prin aceasta? Dacă nu se poate spune că acolo şi aici e adevărul, nu va fi mai lesne de spus că el nu există nici acolo, nici aici? Adică, fiecare să lepede Biblia şi să nu creadă deloc în Revelaţie. Cel care, înclinând spre traducere, va începe să gândească că în Biblia bisericească nu este adevărul, acela nu poate scăpa de ispita că Biserica nu învaţă adevărul, că acest adevăr trebuie căutat în altă parte, şi să se lepede de Biserică. Iar cine este mai hotărât - să se lase şi de orice credinţă!
La noi e lege, ca la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu să facem apel la Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi tălmăceau Scriptura aşa cum este ea în Traducerea celor 70. Prin urmare, noua traducere ne lipseşte de mijlocul de a înţelege pravoslavnic cuvântul lui Dumnezeu, căci prezintă un text diferit de cel pe care îl foloseau Sfinţii Părinţi”. Generalizând dauna cauzată Bisericii Ortodoxe de traducerea Scripturilor vetero-testamentare după Biblia evreiască, Sfântul Ierarh Teofan, concluzionează: „Traducerea din ebraică ne zdruncină din temelii. Rezultă noi gândiri, o nouă biserică, o nouă eră: iată care sunt urmările acestei traduceri!”
Prin noua traducere ecumenică a Bibliei creştinismul se vinde iudaismului! Aşa-numiţii traducători „creştini”, fideli fiind în mare măsură textului masoretic - adică textului evreiesc stabilit de tradiţia rabinică şi tipărit în Bibliile evreieşti -, au deschis larg uşile ieşirii din Biserică, deoarece, denaturând proorocirile mesianice vetero-testamentare, Biblia masoretică va învăţa de acum înainte pe creştini să nu mai creadă în Hristos ca împlinire întruchipată a tuturor celor scrise despre El în „Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Le. 24, 44), să nu creadă că Hristos Iisus este Acela despre Care a scris Moise (In. 5, 46). Biblia masoretică va sugera creştinilor că Iisus Hristos este „falsul mesia” şi „amăgitorul”, cum L-au numit arhiereii iudaici în faţa lui Pilat (Mt. 27, 63), şi va netezi calea primirii falsului mesia, a impostorului şi amăgitorului prevestit de Hristos, adică Antihristul (In. 5,43).
Lupta împotriva adevărului despre Mesia, revelat de Dumnezeu s-a purtat de-a lungul secolelor, din era apostolică până în zilele noastre. Nu numai iudeii din primele secole de după Hristos, nu numai masoreţii din secolele V-X au îndepărtat Biblia de Traducerea celor 70 de tălmăcitori, ci şi în secolul al XIX-lea editorii de la Londra a Bibliei în limba rusă (neîndoielnic, sub influenţa masoneriei) şi-au permis obrăznicia să scrie: „Noi nu stăruim decât asupra unui singur lucru şi nu dorim decât un singur lucru, şi anume: eliberarea de învechitele conceptele bisericeşti, adică renegarea Traducerii celor 70 de tălmăcitori”. Astăzi ecumeniştii masoni şi-au câştigat de la reprezentanţii ortodocşi această „libertate” - ei traduc Vechiul Testament după textul masoretic! O astfel de apostazie în folosul iudaismului constituie prima vină de neiertat a traducătorilor Bibliei ecumenice după textul evreiesc. A doua vină este apelarea, pentru tălmăcirea locurilor dificile, la „ajutorul” exegeţilor evrei medievali şi al bibliştilor evrei contemporani.
Sfânta Biserică Ortodoxă totdeauna a fost conştientă că în Sfânta Scriptură sunt locuri cu anevoie de înţeles, pe care „cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzanie” (II Petru 3, 16).
Deşi conştientă de aceasta, Biserica niciodată n-a chemat la scrierea sau explicarea Bibliei pe iudeii lipsiţi de har, care s-au poticnit de piatra Hristos (Rom. 9, 32; I Petru 2, 7), adică nu a cerut ajutorul celor care nu au crezut în Hristos şi despre care în Scriptură s-a spus: „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. (Rom. 11, 8; Deut. 29, 4; Is. 6, 9: Fapte 28, 25-27).
Este limpede că iudeii „din cauza necredinţei” au fost tăiaţi şi au căzut de la Hristos (Rom. 11, 20-22), făcându-se „duşmani ai crucii lui Hristos” (Filip. 3, 18), vrăjmaşi care nu cred şi nici pe alţii nu-i lasă să creadă în Hristos (I Tes. 2, 16). Cum poate călăuzi un orb pe altul fără a cădea în prăpastie?
Vechiul Testament este strâns legat de Noul Testament, constituind un tot unitar, fiind doar o pregătire pentru primirea făgăduitului Mesia şi „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24). Vechiul Testament este de neînţeles fără Hristos, căci „sfârşitul Legii este Hristos” (Rom. 10, 4). De aceea cuvintele profetice din Vechiul Testament despre Domnul Iisus Hristos nu sunt înţelese de iudei, care nu vor să-L recunoască pe Hristos (Is. 6,9; In. 12,40); cuvintele vetero-testamentare ale lui Dumnezeu sunt clare doar pentru cei care cred cu adevărat în Fiul Său Întrupat (In. 1, 49).
„Creştinii” ecumenişti de astăzi doresc să se folosească de puterea scripturilor nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, care s-au curăţit pentru a primi adevărul (Mt. 5, 8), ci cu ajutorul iudeilor, despre care Domnul spune că „inima lor s-a învârtoşat şi ochii li s-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu inima să înţeleagă” (Mt. 13, 15). Astăzi creştinii ecumenişti vor să primească lumina duhovnicească din Scriptură dar nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, luminaţi de Hristos, ci prin tâlcuitorii iudei potrivnici creştinismului ce adumbresc cu bună-ştiinţă proorocirile vetero-testamentare despre Hristos - Lumina lumii (In. 8, 12).
Dorind să-şi înlăture vălul care îi împiedică să vadă adevărul despre Hristos, creştinii ecumenişti se adresează în acest scop nu Sfinţilor Părinţi, care au cunoscut gândul lui Dumnezeu şi gândul lui Hristos (I Cor. 2, 16), ci iudeilor, care nu au crezut în Hristos. Dar cum pot şi iudeii şi ecumeniştii să vadă, dacă vălul care le acoperă ochii sufletului nu-l poate îndepărta decât Hristos (II Cor. 3, 14)?
Ce fel de lămurire a pasajelor dificile din Biblie poţi pretinde tâlcuitorilor evrei medievali de tipul lui Rachel, Kimhi, John Ezdra sau bibliştilor evrei contemporani, cu toţii orbiţi de o ură talmudică viscerală împotriva creştinilor şi a lui Hristos? Cum putem fi aşa de orbi încât să nu vedem cum evreii vor să ne schimbe Scriptura ca să ne depărteze de Biserică? Cum am ajuns să ne vindem credinţa celor care l-au cumpărat pe Hristos cu treizeci de arginţi?
Iată ce se cunoaşte despre John Ezdra: „Fiind unul dintre cei mai mari cabalişti, el a întrunit în sine cel mai rafinat misticism cu raţionalismul... El a elaborat o învăţătură mistică secretă, care învăluie toate lucrurile într-o anumită semiobscuritate. Această învăţătură a cunoscut-o Reihlin, care a introdus cărţile lui împreună cu Talmudul, Zoharul şi lucrările lui Rachel şi ale învăţatului rabin Kimhi în lista operelor evreieşti „folositoare pentru ştiinţă şi neconţinând erezii”. Opera talmudică în mod aprobativ este apreciată şi de cunoscutul cardinal Nicolai Kuzanski, care deseori se referă la „teologia” liberă a savanţilor evrei Gabirol, Ezdra şi mai cu seamă a lui Maimonide. Sub influenţa acestor talmudişti, respectivul cardinal „creştin” a ajuns la concluzia posibilităţii creării unei religii comune, care ar reuni şi pe creştini, şi pe mahomedani, şi pe păgâni, şi pe evrei, în baza unui anume minim comun.
După cum se ştie, această idee de unire religioasă aparţine masoneriei şi face parte din planul de pregătire pentru venirea Antihristului, de a cărui realizare se ocupă Mişcarea Ecumenistă. Cum pot creştinii să apeleze pentru explicarea pasajelor dificile din Sfânta Scriptură la tâlcuitorii evrei, ştiind că tocmai aceştia sunt cei care au pregătit ecumenismul masonic de astăzi?
Sfânta Biserică Ortodoxă a încurajat mereu citirea Vechiului şi Noului Testament, dar n-a îngăduit fiilor săi să le răstălmăcească fiecare „în felul său”, aşa cum o fac protestanţii. Biserica acordă dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură doar Sfinţilor Părinţi şi învăţătorilor bisericeşti, socotind că este cu neputinţă ca toţi să pătrundă ceea ce Duhul Sfânt descoperă doar celor desăvârşiţi în înţelepciune şi sfinţenie. Această condiţie a Bisericii este fixată în Canonul 19 al Sinodului VI al Ortodoxiei, care impune ca o obligaţie a întâistătătorilor Bisericii „să înveţe clerul şi poporul principiile cucerniciei, nedepăşind totodată cadrul limitelor odată fixate şi al tradiţiilor Părinţilor purtători de Dumnezeu, lămurind Scriptura nu altfel decât aşa cum au expus-o luminătorii şi învăţătorii Bisericii în scrierile lor, pentru a nu se abate de la sensul adevărat.”
Cât priveşte însă noua traducere ecumenistă a Bibliei cu „sprijinul” evreilor, nu-i greu să ne dăm seama că prin mijlocirea textului masoretic al Vechiului Testament a fost făcută o tentativă nelegiuită de a lipsi de sens Noul Testament, separând proorocirile mesianice de împlinirea lor nou-testamentară în persoana Dumnezeului-Om Iisus Hristos.
Masoneria a încercat să submineze Ortodoxia în Rusia prin instituirea la începutul secolului al XIX-lea a unor „Societăţi biblice” după exemplul celor britanice în care, sub pretextul traducerii şi răspândirii Bibliei în limbile moderne, se vehicula ideea că Vechiul Testament trebuie tradus din textul evreiesc masoretic. Aceeaşi idee era propagată şi în „Societatea Biblică din Rusia”, în care, laolaltă cu puţinii membri ortodocşi, activau catolici, luterani, anglicani, metodişti etc, sub preşedinţia cneazului Goliţîn, mai mare procuror şi cunoscut mason. În raportul anual al „Societăţii Biblice Ruse” pentru anul 1918 citim, între altele: „Alianţa cerească dintre credinţă şi dragoste, instituită de către societăţile biblice în marea familie creştină, deschide o epocă în care va fi un singur păstor şi o singură turmă, adică era în care va exista o singură religie creştină divină în toate confesiunile creştine”. Şi nici un cuvânt despre Credinţa Ortodoxă a poporului rus!
Membrii Societăţii Biblice Britanice încă de pe atunci îşi imaginau această religie „creştină” generală drept una pur protestantă. După apariţia cărţilor Sfintei Scripturi în limba rusă, Richard Watson - şeful metodiştilor din Anglia, şi-a exprimat speranţa că aceasta va conduce Biserica Rusă cu „bucurie şi binecuvântare” spre protestantism: „Astăzi putem nădăjdui - spunea el - că în curând Biserica Ortodoxă se va bucura de aceleaşi avantaje [ca liberalismul protestant din Anglia, n.n.]. Libera propovăduire a adevărului, dezvăluind Bisericii Ortodoxe propriile ei rătăciri, va însufleţi credinţa şi va păstra alianţa creştinilor.”
Astăzi Masoneria îşi duce la îndeplinire ţelul său principal prin ecumenism, şi o face cu succes. În timpul celei de a V-a Adunare Generală C.E.B. de la Vancouver (1983), Doroteea Zelle din RFG a lansat către participanţi apelul „de a alcătui alte evanghelii, întrucât evangheliile vechi nu mai corespund exigenţelor actuale”!
Cu mare îndrăzneală este privită de către ecumenişti învăţătura dumnezeiască, cea din care până acum credincioşii ortodocşi dobândeau cunoaşterea lui Dumnezeu, încât au ajuns să alcătuiască „noi evanghelii” pentru a-şi justifica, după bunul lor plac, propriile născociri profanatoare, ca nu peste mult timp creştinii să fie îndemnaţi a citi o nouă biblie!
Prin urmare, un creştin ortodox trebuie să respingă ecumenismul deoarece:
1) propovăduieşte „dragostea şi îngăduinţa” faţa de erezii;
2) subminează adevărul şi dragostea întru Hristos;
3) prin mijlocirea traducerilor ecumeniste ale Bibliei distruge învăţătura autentică lăsată de Hristos pe pământ;
4) nivelează creştinismul ortodox şi-l face deopotrivă cu celelalte religii, conducând astfel la unire ecumenică inter-religioasă.

Read more...

Blogul este vizionat de: