Cum a devenit dezbinarea,schisma

ProOrtodoxia

,

Papalitatea, cea care a pricinuit dezbinarea, a menţinut-o şi întărit-o prin novismele sale, făcând din ea o schismă

Din faptele înfăţişate, reiese că Papalitatea în veacul al nouălea a căutat să dobândească domnia asupra Bisericii şi poziţia de pontificat suveran, miezul unităţii şi păzitorul ortodoxiei. Apărătorii săi sunt foarte departe de a tăgădui aceasta; ei pretind doar că aceste pretenţii nu erau noi şi, pentru a o dovedi, cheamă în folosul lor mărturiile dogmatice ale Părinţilor, faptele istorice bisericeşti din primele veacuri ale Bisericii, şi chiar cuvântul lui Dumnezeu.

Am declarat de la început că scopul nostru este demonstrarea falsităţii afirmărilor lor în ceea ce priveşte cele dintâi opt veacuri ale Bisericii, ceea ce am şi făcut.

Recunoaştem împreună cu ei că, începând din veacul al nouălea, papii au pretins a exercita un pontificat suveran. Am arătat cele dintâi ocazii când Roma s-a înfăţişat Bisericii din Răsărit cu noile sale pretenţii şi am demonstrat că Biserica Răsăriteană a refuzat să le recunoască.

Nu mai este deci nici o îndoială că Papalitatea este cea care a provocat dezbinarea, vrând a impune Bisericii întregi suveranitatea sa, necunoscută celor dintâi opt veacuri ale Bisericii.

Uniunea între Papalitate şi Fotie fiind, cel puţin în aparenţă, restabilită, Biserica Răsăritului rămase totuşi departe de Roma, căci de-acum exista între ele o deosebire radicală. Pacea n-ar fi existat nici în afară, dacă scrisorile papei Ioan ar fi fost citite în ultimul sinod aşa cum le scrisese. În adunarea din 869 partizanii lui Ignatie se rostiseră contra stăpânirii papale într-un chip tot atât de energic ca şi Fotie şi prietenii săi. Roma, la rândul ei, nu mai făcea nimic fără a afirma pretinsa sa suveranitate, fără a se pune ca miezul necesar al unităţii.

Controversele între Papalitate şi Fotie, ca şi împăcarea lor, ar fi rămas la fel de neînsemnate ca şi altele mii de acelaşi fel ce se întâlnesc în istoria Bisericii, de nu ar fi ieşit la iveală o dezbinare radicală, ca urmare a instituirii Papalităţii. Urmărind tabloul relaţiilor dintre Răsărit şi Roma, vom întâlni multe încercări de împăcare între cele două Biserici din vreme în vreme. Însă întrucât Roma punea întotdeauna ca temei recunoaşterea suveranităţii sale, iar Biserica Răsăriteană apela totdeauna la doctrina celor dintâi opt veacuri, unirea nu a putut fi niciodată restabilită. Ea nu ar fi fost cu putinţă decât cu condiţia ca Papalitatea să renunţe la pretenţiile sale nelegitime, sau ca Biserica Răsăritului să părăsească doctrina primară. Însă Biserica Răsăriteană înţelege că lepădarea acestei doctrine, pe lângă faptul că ar fi în sine o nelegiuire, ar avea ca urmare robirea ei faţă de o stăpânire osândită de Evanghelie şi de învăţătura sobornicească; deci ea nu poate ceda fără a se face vinovată şi fără a se sinucide. La rândul ei, Papalitatea înţelege că s-ar nimici singură dacă s-ar întoarce la unitatea sobornicească cu simplul caracter al vechiului episcopat roman. Deci ea nu va renunţa nicidecum la nişte prerogative pe care s-a obişnuit a le privi ca ieşite din izvor dumnezeiesc. Din această pricină, ea nu numai că a provocat dezbinarea în Biserică, ci a şi întreţinut-o şi întărit-o, prin îndărătnicia cu care a întreţinut însăşi pricina cea mare a dezbinării.

La această primă cauză trebuie adăugate schimbările succesive pe care ea le-a făcut, ştirbind dogma ortodoxă şi rânduielile disciplinare ecumenice. Istoria novismelor sale ar fi lungă. De la instituirea autocraţiei sale, şi până la noua dogmă a Imaculatei Concepţii (neprihănita zămislire a Maicii Domnului), câte schimbări, câte modificări însemnate! Poate vom scrie această tristă istorie într-o carte aparte. Deocamdată e de ajuns să arătăm novismul cel mai grav pe care şi l-a îngăduit, adică adaosul făcut Simbolului Credinţei; căci acest adaos, dimpreună cu autocraţia papală, a fost pricina cea mai directă a dezbinării ce există încă între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană.

S-a pretins că discuţia relativă la purcederea Sfântului Duh se urcă la o foarte înaltă vechime. Noi nu vom urma pe învăţaţi pe acest tărâm, ci vom constata numai că ea luă oarecare avânt doar în vecul al optulea.[297]

Doi episcopi spanioli, Felix din Urgel şi Elipand din Toledo, învăţară că Iisus Hristos era Fiul adoptiv al lui Dumnezeu, iar nu Cuvântul său unic şi deofiinţă cu Tatăl. Rătăcirea lor pricinui unanime plângeri în Apus, mai ales în Franţa, ai cărei regi stăpâneau atunci partea de miazănoapte a Spaniei. Apărătorii ortodoxiei crezură că au găsit un mijloc excelent de a combate adopţianismul, învăţând că Fiul este în aşa măsură deofiinţă cu Tatăl, încât Sfântul Duh purcede de la el la fel ca şi de la Tatăl. Această formulă a fost privită ca apărătoare a ortodoxiei şi a fost introdusă în Simbolul Credinţei, adăugându-se deci în Crez cuvântul Filioque (şi de la Fiul) după cuvintele carele din Tatăl purcede.

Acest adaos făcut de către o Biserică locală, ce nu putea pretinde că e fără greşală, era chiar prin aceasta în afara rânduielilor. Între altele, adaosul avea greşala de a da despre Sfânta Treime o idee opusă învăţăturii Scripturilor, după care nu este în Dumnezeu decât un principiu, care este Tatăl, de la care izvorăşte, mai înainte de toţi vecii, Cuvântul prin naştere şi Duhul prin purcedere. Întrucât calitatea de principiu formează caracterul deosebitor al personalităţii Tatălui, lămurit că nu se poate a o atribui Cuvântului, fără a-i atribui însuşirea deosebitoare a unei alte Persoane Dumnezeieşti. Episcopii hispano-franci, vrând a apăra în Sfânta Treime unitatea de esenţă sau deofiinţimea, loveau în deosebirea personală şi amestecau însuşirile cari sunt însăşi temelia acestei deosebiri.

O altă greşală gravă a lor a fost luarea unei hotărâri fără a se sârgui să ştie dacă cuvintele de cari se slujeau erau împuternicite de predania sobornicească. În afară de învăţătura perpetuă şi neclintită, episcopii nu pot da nici o altă învăţătură, fără a se expune primejdiei de a cădea în rătăcirile cele mai grave.

Adevărurile dogmatice ale creştinismului ţinând de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, adică de Cel fără de sfârşit, sunt neapărat tainice; deci nimeni nu trebuie a avea pretenţia de a le propovădui de la sine însuşi. Biserica însăşi nu face decât a le păstra aşa cum le-a primit. Descoperirea dumnezeiască este o vistierie, încredinţată de Dumnezeu Bisericii sale, iar nu o sinteză filozofică, supusă preschimbărilor. Fără îndoială că episcopii hispano-franci nu avură alt scop decât de a expune dogma Sfintei Treimi într-un chip mai lămurit; însă expunerea lor, neavând caracterul predaniilor, ajunse a fi o rătăcire.

Scopul propus în această carte nu ne îngăduie a discuta în fond chestiunea purcederii Sfântului Duh[298]. Trebuie să ne mărginim la istoricul adaosului roman.

Adaosul a fost primit mai întâi în Spania, prin veacul al şaptelea, într-o adunare din Toledo, şi a fost primit de mai multe Biserici apusene. În 767 Constantin Copronim trimiţând ambasadori la Pepin, regele francilor, acest principe îi primi într-o adunare, cunoscută sub numele de sinodul din Gentilly. Fiindcă se imputau grecilor rătăciri cu privire de închinarea icoanelor, ambasadorii imputară francilor că au rătăcit asupra Sfintei Treimi şi au adaos la Crez cuvântul Filioque. Nu avem amănunte ale discuţiei ce avu loc pe această temă; dar este sigur că adaosul era foarte puţin răspândit în Franţa la sfârşitul veacului al optulea, când Elipand şi Felix din Urgel învăţau rătăcirea lor. Sinodul din Frioul, în 791, a crezut că ar fi bine să îi combată primind doctrina purcederii de la Tatăl şi de la Fiul, însă fără a accepta adaosul Filioque, pentru că Părinţii cari întocmiseră Crezul erau îndreptăţiţi a folosi doar expresia evanghelică de la Tatăl purcede.[299]

Felix din Urgel, după ce a fost osândit în mai multe sinoade, a fost surghiunit de Carol cel Mare la Lion, în 799. El răspândi fără îndoială greşalele sale în acest oraş, ivindu-se acolo discuţii în chestiunea purcederii Sfântului Duh. Învăţatul Alcuin scrise atunci fraţilor din Lion o scrisoare prin care îi îndemna a se păzi atât de rătăcirile episcopului spaniol, cât şi de orice adaos la Crez. „Preaiubiţi fraţi”, zice el, „păziţi-vă bine de sectele rătăcirii spaniole; urmaţi în credinţă paşii sfinţilor Părinţi, şi rămâneţi lipiţi printr-o preasfântă unire de Biserica Universală. Căci scris este: Nu treceţi hotarele puse de sfinţii Părinţi; nu adăugaţi lucruri noi în simbolul credinţei catholice, şi nu primiţi în slujbele bisericeşti datini necunoscute vremurilor vechi.”[300]

Scrisoarea a fost scrisă în 804. Aşadar la începutul veacului al nouălea adaosul era deja lepădat în Franţa de oamenii cei mai învăţaţi şi cei mai evlavioşi. Alcuin, precum se vede, osândea încă şi obiceiul, ce începea să precumpănească, de a cânta Crezul la Liturghie, în loc de a-l rosti.

Adaosul la Crez avea totuşi şi partizani, cari după cinci ani, într-un sinod de la Alix-la-Chapelle, propuseră să se primească solemn Filioque. Ei întâlniră împrotivire şi hotărîră să se adreseze la Roma. Leon al III-lea era atunci papă. El luă o poziţie de mijloc: fără a respinge hotărât doctrina purcederii de la Tatăl şi de la Fiul, el veştejeşte adaosul făcut la Crez[301]. Şi voi chiar a protesta contra oricărui novism înaintea urmaşilor viitori, punând să se sape simbolul ortodox pe două table de argint, pe care le atârnă în biserica Sfântului Petru, şi dedesubtul cărora se puse această inscripţie: Eu Leon am pus aceste table, pentru iubirea şi păstrarea credinţei ortodoxe. Deputaţii sinodului de la Aix-la-Chapelle avuseseră nevoie de toate resursele logicii şi erudiţiei lor pentru a convinge pe Leon al III-lea că doctrina lor despre purcederea Sfântului Duh putea fi sobornicească. Erudiţia lor şchiopăta şi, prin urmare, părerile ce ei sprijineau pe dânsa nu erau nicidecum adevărate. Ei amestecau în Dumnezeu deofiinţimea cu însuşirea proprie fiecărei persoane a Dumnezeirii, purcederea esenţială a Duhului cu misiunea Sa în lume[302]. Leon al III-lea, deşi a ascultat raţionamentele lor, totuşi nu s-a arătat defel părtaş al adaosului, nici chiar al cântării Crezului la slujbele bisericeşti.

Cu toate acestea Crezul a urmat a se cânta împreună cu adaosul în Spania şi în toate laturile supuse lui Carol cel Mare. Roma nu adoptă acest obicei decât la începutul veacului al unsprezecelea (pe la 1015), la rugămintea împăratului Henric, însă pare să fi fost de aceeaşi părere cu celelalte Biserici Apusene în privinţa fondului doctrinei. Pentru aceasta Fotie putu cu dreptate să impute Bisericii Romane, cât şi celorlalte Biserici din Apus, că au primit o înnoire în credinţă. După ce a fost depus de Nicolae, iar apoi el însuşi a excomunicat pe papă, Fotie trimise îndată patriarhilor din Răsărit o scrisoare circulară în care se rosteşte astfel în privinţa chestiunii lui Filioque:

„Afară de josnicele greşale de care am făcut amintire, apusenii s-au silit a încălca prin tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez, care a fost întărit de toate sinoadele ecumenice şi are putere nebiruită. O, născocire diavolică! Slujindu-se de un limbaj nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care să poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl — pricină a Fiului şi a Sfântului Duh; apoi Fiul — pricină a aceluiaşi Duh?

„Aceasta înseamnă a despica primul principiu într-o îndoită dumnezeire, înseamnă a înjosi teologia creştină până la mitologia elinilor şi a batjocuri Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu (uperousiou kai monarcithV TriadoV). Dar cum ar putea purcede Sfântul Duh de la Fiul? Dacă purcederea pe care o are de la Tatăl este desăvârşită (şi aşa este, fiindcă el este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat), ce anume este purcederea de la Fiul, şi care îi este scopul? Ea este desigur un fapt zadarnic şi deşert. Apoi, dacă Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, pentru ce Fiul nu este el născut din Duhul ca şi din Tatăl? Să o spună ei, pentru ca totul să fie nelegiuit la cei nelegiuiţi, ca simţămintele lor să fie de acord cu cuvintele lor şi să nu fugă dinaintea nici unei îndeletniciri rele. Să mai ţinem seama şi de faptul că, dacă însuşirea Sfântului Duh se cunoaşte prin aceea că el purcede de la Tatăl, aşijderea însuşirea Fiului constă în aceea că el este născut din Tatăl. Însă după cum aceştia ziceau în aiureala lor, Duhul purcede şi de la Fiul; deci Duhul este deosebit de Tatăl prin însuşiri mai numeroase decât Fiul, fiindcă Duhul purcezând din amândoi, are câte ceva din însuşirile Tatălui şi ale Fiului. Purcederea Duhului din Tatăl şi din Fiul este însuşirea Duhului. Dacă Duhul este mai depărtat de Tatăl decât Fiul, Fiul va fi mai apropiat decât Duhul de fiinţa Tatălui. Aceasta a fost rădăcina hulei cutezătoare pe care a rostit-o împrotiva Sfântului Duh Machedonie, care urma fără să ştie sistema şi rătăcirea celor cari o propovăduiesc acum în zilele noastre.

„Pe lângă acestea, dacă totul este comun între Tatăl şi Fiul, desigur că în ce priveşte pe Sfântul Duh, va avea şi El însuşiri comune, adică va fi Dumnezeu Părinte, Făcător, Atotputernic, Singurit, fără formă dinafarică, netrupesc, nevăzut şi Întreg absolut. Deci dacă purcederea Duhului este comună Tatălui şi Fiului, atunci Duhul va purcede şi de la sine însuşi, va fi propriul său principiu, cauză şi efect în acelaşi timp. Însăşi mitologia elinească nu a mers până la această închipuire în fabulele ei!

„Încă o reflecţie: dacă ar fi ca numai Sfântului Duh să aibă însuşirea de a avea legătură cu două principii, atunci El ar fi singurul care ar putea avea un principiu multiplu, iar nu unic.

„Îngăduiţi-mi a adăuga că dacă din lucrurile unde există comunitate între Tatăl şi Fiul trebuie a scoate pe Sfântul Duh, şi dacă Tatăl ar fi una cu Fiul numai în substanţă, iar nu şi în însuşiri, este aşijderea necesar ca Duhul să nu aibă nimic în comun decât în ceea ce priveşte substanţa:

„Vedeţi cât de puţin sunt întemeiaţi partizanii acestei greşale a purta numele de creştini, pe care nu-l poartă decât pentru a înşela pe alţii. Duhul a purces din Fiul! De unde ai luat acest fapt pe care-l afirmi? În ce Evanghelie ai citit tu acest cuvânt? Cărui sinod aparţine această hulire?“

Fotie apelează la Scriptură şi la predania sobornicească contra sistemului apusean. El adaugă că consecinţa acestui sistem ar fi existenţa a patru persoane sau ipostasuri în Dumnezeu; căci Duhul, având un îndoit principiu, ar fi o fiinţă dublă în ce priveşte personalitatea. El dezvoltă încă mai multe consideraţii cari dovedesc în el un spirit adânc filozofic, şi cărora teologii apuseni nu au opus nimic temeinic[303]. Toate raţionamentele ce vin în sprijinul puterii predaniei soborniceşti dovedesc într-un chip neînvins că Bisericile particulare, chiar cu cele mai bune ţintiri, nu se ating niciodată fără pedeapsă de vistieria cea sfântă a descoperirii dumnezeieşti.[304]

Fotie ridică încă mai multe acuzaţii contra Bisericii Romane. El ştia foarte bine că fiecare Biserică în parte poate avea rânduielile sale, şi aşezase acest principiu foarte temeinic tocmai spre a-l opune lui Nicolae, care voia a impune Bisericii Răsăritene rânduiala Bisericii Apusene. Însă în rânduială trebuie a deosebi regulile apostolice, ce au un caracter de universalitate, de rânduielile particulare. El pretindea deci că Biserica Romană lovea regulile apostolice ale rânduielilor disciplinare în trei puncte principale: 1. impunând postul şi înfrânarea sâmbăta; 2. făcând din celibatul clericilor o lege generală; 3. privind ca fără putere Mirungerea dată de preoţi după botez. Episcopul roman trimis la bulgari călcase principiile ortodoxiei până la punctul de a repeta taina Mir-ungerii la cei ce o primiseră de la preoţii greci. Această încălcare era atât de îngrozitoare, încât chiar apusenii o trec sub tăcere!

Fotie apelează în enciclica sa la toate scaunele apostolice din Răsărit contra novismelor italienilor. El încheie rugându-i să se unească pe faţă cu sinodul al doilea de la Niceia, să-l proclame al şaptelea ecumenic şi să se rostească împrotiva novismelor acelor neamuri barbare din Apus cari se apucă a răsuci adevărata învăţătură dogmatică.

Fotie avea într-adevăr dreptate să privească pe popoarele Apusului ca fiind prea puţin civilizate şi barbare. De la năvălirea hoardelor ce întunecaseră Apusul, şcolile bisericeşti şi bibliotecile fuseseră distruse. O adâncă şi josnică ignoranţă stăpânea clerul. Carol cel Mare dăduse studiilor un avânt puternic dar, cu toate silinţele sale şi ale oamenilor de seamă ce-l ajutau, ştiinţele religioase erau încă în copilărie, şi un oarecare pedantism le ţinea locul prea adeseori. Însă păcatul pedantului este acela de a nu se îndoi de nimic. Se credea deci că s-a făcut o faptă de înaltă filozofie religioasă adăugând la Crez cuvintele de cari se plângea Fotie. Se credea că s-a definit mai bine decât la Niceia natura Sfintei Treimi, dându-se şi Fiului însuşirea personală a Tatălui, spre a dovedi că avea aceeaşi substanţă cu dânsul. Inovatorii se sprijineau pe oarecari texte rău înţelese ale Părinţilor, din cari ei nu aveau decât un prea mic număr de lucrări, şi se făcea astfel dintr-o falsă părere o dogmă, fără a ţine seamă de mărturia Bisericilor Apostolice din Răsărit. Papalitatea a fost întrebată, iar papii, foarte puţin cunoscători ei înşişi, lăsându-se pe de o parte a fi înşelaţi prin raţionamentele unor oameni pe cari îi credeau învăţaţi, iar pe de alta, vrând a se folosi de această împrejurare pentru a face act de suverană autoritate, tăceau din gură şi consfinţeau novismul, deşi s-au cam împrotivit la introducerea lui în Crez.

Astfel Roma suferea influenţa greşalei în interesul pretinsei sale suveranităţi. Pentru aceasta Nicolae simţi că Papalitatea însăşi era atacată prin enciclica lui Fotie. Neştiind cum să răspundă, el se adresă la învăţaţii cari, în Biserica Franciei, se declaraseră apărătorii novismului. Fotie nu se ocupase nicidecum de novismele latine câtă vreme ele rămaseră în Apus, şi poate că nici nu le cunoştea decât într-un mod cam nedesluşit. Însă când preoţii romani le răspândiră în Bulgaria, opunându-le cu mândrie doctrinei Bisericii Răsăritene şi la un popor pe care Biserica Constantinopolei îl convertise la credinţă, el nu putu păzi tăcerea şi adresă contra Bisericii Romane un act de acuzare ce va rămâne ca un protest permanent contra abuzurilor şi erorilor de care ea s-a făcut vinovată.

Nicolae se umili până la a se adresa lui Hincmar, vestitul arhiepiscop de Rheims, care se opusese pretenţiilor sale absolutiste. El simţi că avea nevoie de acest mare teolog al Apusului pentru a sta împrotiva lui Fotie. El primise învinuirile acestui Patriarh prin principele Bulgariei. „Citind această hârtie”, zice el[305], „am judecat că cei ce au dictat-o au muiat pana lor în lacul hulirii, şi că în loc de cerneală s-au slujit de noroiul rătăcirii. Ei nu condamnă numai Biserica noastră, ci toată Biserica Latină, pentru că noi postim sâmbăta şi pentru că învăţăm că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, căci ei pretind că purcede numai de la Tatăl.“ Nicolae rezumă şi alte imputări ale grecilor. Multe din ele nu se găsesc în circulara lui Fotie către răsăriteni. „Încă şi mai nebunesc”, adaugă el, „este faptul că, mai înainte de a primi pe legaţii noştri, ei vor a-i sili să dea o mărturisire de credinţă unde aceste articole şi cei ce le menţin să fie anatematizaţi, şi a prezenta scrisori canonice celui pe care ei îl numesc patriarhul lor ecumenic.“ Prin aceasta se vede că răsăritenii, pentru a sprijini vechea credinţă şi vechea rânduială contra novismelor romane, au alergat la toate mijloacele ce erau în puterea lor. Nu poate cineva să fie de părerea lui Nicolae, care vedea nebunie în nişte măsuri cu desăvârşire legitime şi canonice, care măsuri n-aveau decât greşala de a fi o piedică a planurilor sale ambiţioase.

După ce a expus tânguirile sale contra Răsăritului, Nicolae porunceşte tuturor mitropoliţilor să întrunească sinoade provinciale spre a răspunde la învinuirile lui Fotie şi să adreseze rezultatul deliberaţiunilor lor lui Hincmar de Rheims, care i le va trimite. Episcopii Franţei se adunară într-adevăr. Mai mulţi dintre ei intrară în discuţie contra răsăritenilor, îndeosebi Enea al Parisului. Ratramn, un călugăr din Corbia, a fost cel care a alcătuit lucrarea cea mai de preţ. Nu se putea face mai bine întru a susţine o cauză rea. Într-o epocă în care izvoarele predaniei erau foarte rare în Apus, era greu a scoate din ele o învăţătură deplină. Dascălii franci citară deci în favoarea lor numai câteva texte, din care mai multe erau scoase din scrierile apocrife. Fotie pare a face aluzie la aceste lucrări când zice, în scrisoarea sa către mitropolitul din Acvilea că dacă s-ar putea cita zece sau douăzeci de Părinţi în favoarea părerii latinilor, s-ar putea cita şase sute în favoarea credinţei Bisericii. Faptele istorice invocate de Ratramn în favoarea întâietăţii romane sunt cu totul preschimbate, din lipsa unor cunoştinţe desluşite; pe deasupra, apărând întâietatea, el nu avea nicidecum intenţia de a susţine cauza unei suveranităţi de drept divin. Raţionamentele sale şi citaţiile sale, ca şi cel ale lui Enea, privitoare la celibatul clericilor, nu se raportau la chestiune; căci răsăritenii nu veştejeau celibatul în sine însuşi, ci numai ca lege generală impusă clerului. Din acest punct de vedere, celibatul se abătea desigur de la rânduiala generală a Bisericii primare, şi răsăritenii erau în tot dreptul atacându-l sub acest raport.

Sub Ioan al VIII-lea chestiunea purcederii Sfântului Duh ia altă întorsătură la Roma, ca şi cea a înălţării lui Fotie pe scaunul patriarhal. Adaosul Filioque, făcut în Apus Crezului de la Nicea a fost solemn osândit în şedinţa a şasea a sinodului din anul 879. Legaţii papei, cei ai scaunelor patriarhale din Răsărit şi toţi episcopii se uniră la această osândire. Papa, primind actele, scrise lui Fotie[306]:

„Noi cunoaştem vuietele răuvoitoare ce vi s-au adus asupra noastră şi asupra Bisericii noastre; iată pentru ce am voit a mă explica cu voi, mai înainte chiar de a-mi scrie. Vă este cunoscut că trimisul vostru, explicându-se cu noi asupra Crezului, a găsit că noi îl ţinem aşa după cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci noi cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestui punct, care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă odată că nu numai că îl rostim astfel, dar că noi îndepărtăm chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi falsificatori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor cari ne-au predat Crezul prin sinoade; noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, cari sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul apostol. Presupun cu toate acestea că Sanctitatea Voastră, care e plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu e lesne de a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat, care a prins rădăcină de atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a constrânge pe nimeni să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi de această hulire. Aşadar cei ce ne învinuiesc că împărtăşim această părere nu spun adevărul. Dar cei ce afirmă că există între noi persoane ce îndrăznesc a citi astfel Crezul nu sunt prea depărtaţi de adevăr. Se cuvine deci ca Frăţia Voastră să nu se prea scandalizeze de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin dulceaţa şi înţelepciunea sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic şi după vrednicie cinstit!“

Ioan al VIII-lea vorbea mai ales de adaos; însă expresiile de care se slujeşte probează îndeajuns că el osândea doctrina conţinută în acest adaos. Cuvântul n-ar fi fost o hulă, dacă ar fi exprimat un adevăr. Deci Papalitatea era schimbătoare cu privire la doctrină; ea pregeta sub Leon al III-lea; aproba dogma nouă sub Nicolae I; şi o respingea ca hulire sub Ioan al VIII-lea.[307]

După ce am constatat novismul de căpetenie al Romei, să urmăm istorisirea planurilor sale asupra Răsăritului.

Murind Ioan al VIII-lea, Marin a fost ales episcopul Romei. El fusese unul din legaţii lui Nicolae în Bulgaria şi la sinodul din 869. Nu se putea deci aştepta ca el să urmeze linia predecesorului său. Se crede că el a fost cel care a dus la Constantinopole scrisorile lui Ioan al VIII-lea ce aprobau sinodul din 879, afară de lucrurile unde legaţii săi trecuseră peste împuternicirea lor. Reţinerea sa era doar o formalitate, fiindcă el primise actele; ştia foarte bine cum se petrecuseră lucrurile; îndemna cu modestie pe Fotie să nu-l ţină de rău că a cerut de la el să facă act de supunere; şi ştia că acest patriarh nu voise a o face pentru cuvântul că numai vinovaţii trebuie să ceară iertare.[308] Marin nu se putea uni cu sinodul din 879 fără a osândi pe cel din 869, în care el fusese unul din preşedinţi. Fiind deci la Constantinopole, refuză a se osândi pe sine însuşi lepădând acest din urmă sinod, şi împăratul Vasilie îl reţinu pentru aceasta prizonier timp de o lună.

Suindu-se pe scaunul Romei (882), Marin avea de satisfăcut o ranchiună. El se grăbi a osândi pe Fotie. Însă pontificatul său dură puţin. El a fost înlocuit (884) prin Adrian al III-lea care, ca şi el, osândi pe patriarhul Constantinopolei. Împăratul Vasilie scrise acestui papă scrisori foarte energice, care n-ajunseră la Roma decât după moartea sa; ele fură date urmaşului său, Ştefan al V-lea (885), care fusese prietenul de aproape şi credincios al lui Marin. Scrisorile împăratului erau mai ales îndreptate contra acestui din urmă papă. Ştefan îi luă apărarea. Vom cita din scrisoarea sa câteva pasaje foarte vrednice a fi luate în seamă[309]: „După cum Dumnezeu”, zice el, „v-a dat suveranitatea lucrurilor vremelnice, noi de asemenea am primit de la el, prin Sf. Petru, verhovnicul apostolilor, suveranitatea lucrurilor duhovniceşti... Nouă ni s-a încredinţat purtarea de grijă a turmei; această purtare de grijă este cu atât mai înaltă, cu cât cerul este deasupra pământului. Ascultaţi ce a zis Domnul lui Petru: Tu eşti Petru, etc. (...) Rog dar Evsevia Voastră de a cinsti numele şi vrednicia verhovnicului apostolilor, supunându-se hotărârilor sale; căci episcopatul în toate Bisericile pământului îşi trage obârşia de la Sf. Petru, prin care noi învăţăm pe toţi credincioşii şi le arătăm sănătoasa şi nestricăcioasa doctrină.“

Iată suveranitatea papală şi infailibilitatea sa de drept dumnezeiesc, neted promulgate. Ştefan pretinde că legaţii papei Silvestru la întâiul sinod de la Nicea statorniciră principiul „că întâiul scaun nu poate fi judecat de nimeni.” Această învăţătură era într-adevăr vrednică de erudiţia veacului! Ca urmare a doctrinei sale asupra caracterului episcopal, Ştefan pretinde că Fotie n-a fost niciodată decât laic, fiindcă el nu avea episcopatul său de la Roma.

„Biserica Romană”, adaugă el, „nu v-a scris oare vouă să ţineţi un sinod la Constantinopole? Vă întreb: cui putea ea să scrie? Laicului Fotie? Dacă voi aţi avea un patriarh, Biserica noastră l-ar cerceta adeseori prin scrisori. Însă, vai! slăvitul oraş al Constantinopolei este fără păstor, şi dacă iubirea ce vă purtăm nu ne-ar face a suferi cu răbdare nedreptatea făcută Bisericii noastre, am fi fost siliţi a rosti contra prevaricatoriului[310] Fotie, care a vorbit atât de nevrednic contra noastră, pedepse mult mai aspre decât cele ce au fost date de către predecesorii noştri. Vorbind astfel, noi nu pretindem a lipsi de la respectul ce vi se cuvine; noi vorbim pentru apărarea noastră şi pentru cea a papei Marin, care a avut aceleaşi simţăminte ca şi papa Nicolae.“ Astfel, Nicolae lăsase moştenire lui Marin simţămintele pe care acesta din urmă le lăsase moştenire lui Ştefan. Cât despre Ioan al VIII-lea, actele sale erau cu totul neluate în seamă. Fotie nu se schimba aşa de lesne ca papii, şi urma regulile vechiului drept cu tot atâta cumpăt pe cât şi înţelepciune.

Se vede din scrisoarea lui Ştefan al V-lea că Papalitatea nu mai era atât de sfidătoare faţă de împăratul din Răsărit. Imperiul Roman de Apus se dărâmase o dată cu Carol cel Mare. Din ruinele sale se formaseră o mie de state mici neatârnate, de-a pururea în luptă unele în contra altora. Feudalitatea se organiza. Papalitatea nu mai vedea acum pe lângă ea vreun principe puternic spre a o proteja. Roma însăşi era pradă certurilor mai multor partide vrăjmaşe. În cursul acestui timp, musulmanii urmau înainte cotropirile lor. Opriţi dinspre partea Răsăritului de către împăratul Vasilie, ei se aruncau asupra Apusului, Roma însăşi fiind ameninţată. Ioan al VIII-lea înţelesese că Roma ar putea dobândi de la împăratul Răsăritului mai mult ajutor decât de la nişte principi dezbinaţi ai Apusului. Urmaşii săi, mai puţin dibaci decât el, cereau aceleaşi ajutoare fără a jertfi nimic din meschinele lor uri personale. Se înţelege deci că n-au putut reuşi.

Dacă Papalitatea ar fi fost atunci cu vederi limpezi, s-ar fi folosit de puterea sa în Apus pentru a răscula pe principi contra musulmanilor şi a-i uni cu împăratul din Răsărit în această mare luptă. Însă ea alese mai bine a asculta de antipatiile sale contra unei Biserici ce opunea uzurpărilor sale învăţătura şi rânduielile Bisericii primare. Ea răsculă Apusul atât contra creştinilor din Răsărit, cât şi contra musulmanilor, introducând astfel un viciu radical în acele mari mişcări de popoare cunoscute sub numele de cruciade. Ideea acestor expediţii era mare; ea avu pentru Apus oarecari rezultate folositoare, nu tăgăduim; însă neparţialitatea istorică cere ca să se mărturisească în acelaşi timp că Papalitatea, care a provocat aceste expediţii, n-a ştiut să le întipărească caracterul măreţiei pe care l-ar fi avut dacă, în loc de a le mărgini la Apus, ea ar fi unit într-o îmbrăţişare frăţească pe creştinii din Răsărit cu cruciaţii. Ea jertfi totul antipatiilor sale contra Bisericii de Răsărit.

Împăratul Vasilie muri puţin timp după ce a primit scrisoarea lui Ştefan al V-lea. Leon Filozoful, fiul lui Vasilie, îi urmă pe tronul Răsăritului. El alungă pe Fotie de pe scaunul Constantinopolei pentru a-l înlocui cu propriul său frate, Ştefan. Spre a acoperi cu un pretext oarecare această uzurpare el trimise la biserica Sfintei Sofii doi din demnitarii săi, care se suiră pe amvon şi făcură în public citirea crimelor ce-i plăcea a imputa lui Fotie; apoi învinuiră pe acest patriarh că a participat la un complot al cărui scop era de a pune pe unul din rudele sale pe tron. Nu se putu găsi o singură probă în sprijinul acestei învinuiri. Atunci Leon chemă la Curte pe episcopul Stilian, duşman personal al lui Fotie, şi în înţelegere cu el compuse pentru papa o scrisoare infamă (886), în care se cuprindeau toate învinuirile duşmanilor lui Fotie — învinuiri declarate drept calomnii de către Ioan al VIII-lea şi de un sinod de patru sute de episcopi. Această scrisoare a lui Stilian este unul din principalele documente ce au servit scriitorilor Apusului în istorisirile lor asupra celei ce ei numesc schisma răsăriteană.[311] La întâia vedere i se înţelege valoarea. Scrisoarea lui Stilian n-a ajuns la Roma decât după moartea lui Ştefan (891). Formosus, urmaşul său, răspunse că Fotie nu fusese niciodată decât laic; că episcopii hirotoniţi de dânsul nu erau decât laici; că, prin urmare, el era osândit fără a mai fi fost nevoie de a-l judeca; că episcopii părtaşi lui trebuiau a fi trataţi cu blândeţe, dar numai ca laici.[312] Papa care răspundea astfel a fost dezgropat de papa Ştefan al VI-lea; cadavrul său în putrefacţie a fost citat, judecat şi condamnat. Ioan al IX-lea casă judecată lui Ştefan al VI-lea. Aceste fapte şi grozavele imoralităţi ale papilor din acea epocă sunt acoperite de romani cu un văl complezent. Ei n-au anateme decât pentru un mare patriarh, care prin virtuţile sale şi prin ştiinţa sa teologică merită a fi pus între cei mai iluştri episcopi ai Bisericii. Nu e nici o îndoială că Fotie a murit chiar în anul când Formosus adresă lui Stilian vestita sa scrisoare contra lui, adică 891.[313]

Biserica Răsăritului îi cinsteşte în egală măsură pe Ignatie şi pe Fotie. Ea a anatematizat tot ce s-a scris contra unuia sau contra altuia, fiind foarte înţeleaptă în această hotărâre. Ea a voit ca cei doi patriarhi să fie judecaţi prin ei înşişi şi prin scrierile lor personale, fără a se raporta la alte scrieri dictate de patimă. Însă Ignatie n-a scris nimic personal contra lui Fotie, şi acesta din urmă în numeroasele sale scrieri n-a atacat nicidecum pe Ignatie. După readucerea lui Ignatie şi împăcarea lui Fotie cu împăratul Vasilie, ei s-au văzut, s-au iertat unul pe altul, şi se poate zice că Ignatie a murit în braţele lui Fotie, după cuvintele rostite de acest din urmă patriarh înaintea a patru sute de episcopi la sinodul din 879.

Este deci o dovadă de rea-credinţă să se invoce mărturia câtorva vrăjmaşi ai lui Fotie, greci de neam, sub pretext că ei au aparţinut Bisericii Răsăritene. Această Biserică i-a dezaprobat; ea a avut înţelepciunea de a vesti pe credincioşii săi că toate calomniile insuflate de ura cea mai oarbă, fie ele venite de la greci sau de la latini, nu sunt mai puţin vrednice de osândă.[314]

Stilian, episcop de Neochesaria şi duşman lui Fotie, rămase corespondentul Papalităţii după moartea acestui patriarh. Ioan al IX-lea îi scrise în anul 900[315], zicându-i: „Noi voim ca hotărârile predecesorilor noştri să rămână neschimbate“ cu privire la patriarhii Constantinopolei; numai că acest papă nu a căutat a împăca hotărârile lui Ioan al VIII-lea cu cele ale lui Nicolae, deşi amândoi erau predecesorii lui. Cinci ani după aceea curtea Romei avu oarecari raporturi cu Răsăritul pentru a osândi o nedreptate. Împăratul Leon al V-lea, însurându-se pentru a patra oară, călcă regula Bisericii Răsăritene, consfinţită chiar prin legile civile. Patriarhul Nicolae îl rugă a face să se cerceteze cauza sa de către cele cinci Biserici Patriarhale. Leon păru că consimte la aceasta şi scrise lui Serghie al III-lea, papă al Romei, lui Mihail, papă al Alexandriei[316], lui Simeon, patriarhul Antiohiei, şi lui Ilie, patriarhul Ierusalimului. Patriarhii trimiseră legaţi. Împăratul îi cumpără. Episcopii credincioşi fuseseră exilaţi; pe Nicolae îl depuseră şi îl înlocuiră prin Efthimie; în fine, se dădu dispensă împăratului pentru a patra sa nuntă. Astfel Roma aprobă depunerea nedreaptă a unui patriarh care nu avea altă greşală decât de a susţine regulile disciplinei Bisericii. Aceasta pentru că Roma se cârmuia în toate mai puţin după dreptate, cât după interesul său. Dacă odinioară ea luase partea lui Ignatie, o făcuse fiindcă se temea de opoziţia lui Fotie asupra suveranităţii sale; dacă ea sacrifica atât de lesne pe Nicolae, era pentru a face act de autoritate în Răsărit. Puterea era unica sa preocupare. Şi apoi papa Serghie nu putea fi greu de convins în privinţa căsătoriei nelegiuite a lui Leon, căci el însuşi era amantul infamei Marosia, având din această relaţie adulteră un fiu care a fost papă ca şi el[317]. Un astfel de papă nu putea negreşit înţelege delicateţa de conştiinţă a patriarhului Nicolae. După moartea împăratului Leon, Efthimie a fost alungat şi Nicolae readus. Acest patriarh a fost pus chiar în capul consiliului de tutelă a junelui împărat Constantin, supranumit Porfiroghenitul. Readus pe scaunul său, el scrise (912) papei Anastasie al III-lea, urmaşul lui Serghie, pentru a se plânge de purtarea ce avuseseră la Constantinopole legaţii acestuia din urmă. „Ei păreau”, zice el[318], „a fi venit de la Roma numai pentru a ne declara război, însă întrucât îşi atribuiau întâietatea în Biserică, s-ar fi cuvenit să se informeze cu îngrijire de toată afacerea şi să-şi scrie raportul, în loc de a consimţi la osânda celor ce nu-şi atrăseseră ura principelui decât pentru că au dispreţuit neînfrânarea. Dar nu e de mirare că doi sau trei oameni s-au lăsat a fi luaţi prin surprindere; însă cine putea presupune că episcopii din Apus ar fi întărit acea nedreaptă osândă prin votul lor, fără cunoştinţă de cauză? Aflu că se pune înainte pretextul dispensei, ca şi cum prin dispensă s-ar putea călca canoanele şi autoriza desfrânarea. Dispensa, dacă nu mă înşel, are de scop a imita milostivirea lui Dumnezeu; ea întinde mâna păcătosului pentru a-l ridica, dar nu-i îngăduie a rămâne în păcatul în care a căzut.“ Această doctrină cu totul dreaptă nu era doctrina Romei. Câteodată, sub pretextul păzirii canoanelor, putea răsturna un regat întreg, precum sub Nicolae I, cu privire la căsătoria lui Hloter; după care putea da dispensă fără greutate în cazuri la fel de grave. Aceasta pentru că ea tindea totdeauna să aşeze principiul puterii sale absolute deasupra legilor şi a oamenilor. Voinţa sa era legea sa, şi interesul suveranităţii sale unica sa regulă.

Patriarhul Nicolae suferi consecinţa intrigilor palatului; el fu alungat şi readus a doua oară; pacea a fost în fine restabilită în 920, printr-un decret imperial ce aducea din nou laude rânduielii pentru care Nicolae suferise prigonire. Acest patriarh scrise papei Ioan al X-lea, spre a reînnoi bunele relaţii între Bisericile Romei şi Constantinopolei. Însă Ioan al X-lea se ocupa mai mult de amorurile sale adultere cu Theodora, sora Marosei, decât de afacerile Bisericii.

Vreme de un veac, nu a existat aproape nici o relaţie între Bisericile Romei şi Constantinopolei, care nu erau mai puţin dezbinate în privinţa doctrinei.[319] În 1024, patriarhul Evstatie încercă a se face recunoscut la Roma ca şef bisericesc al Răsăritului, cu acelaşi titlu cu care papa era capul Bisericii Apusene. Trimişii săi erau aproape de a reuşi, mulţumită banilor de care curtea Romei era foarte lacomă; însă intriga fu dată pe faţă şi iscă o răscoală, mai ales în Italia. Curtea Romei nu cuteză a merge mai departe. Acest fapt probează cel puţin că episcopii Romei şi Constantinopolei nu erau în luptă. Cei ai Romei erau în cea mai mare parte foarte puţin vrednici de scaunul lor; îndeletnicirile politice şi luptele ce domneau în cea mai mare parte din Bisericile Apusului erau de ajuns pentru a-i absorbi, şi ei nu se ocupau nicidecum de Bisericile Răsăritului, unde suveranitatea lor întâlnea totdeauna piedici. Luptele reîncepură în 1053. Leon al IX-lea era atunci episcopul Romei.

Primind scrisoarea de comuniune a lui Petru, noul patriarh al Antiohiei, Leon se preface în răspunsul său a-l măguli că ocupă al treilea rang în patriarhat, nesocotind pe patriarhul Constantinopolei, cu toate hotărârile sinoadelor ecumenice care îi dăduseră al doilea rang, al treilea patriarhului Alexandriei şi al patrulea celui al Antiohiei. În aceeaşi epocă Mihail Cerularie era patriarhul Constantinopolei; el scrisese lui Ioan, episcop de Trani, o scrisoare contra mai multor practici disciplinare sau liturgice din Biseriea Latină.[320] Cardinalul Humbert, citind scrisoarea aceasta în casa episcopului, o traduse în latineşte şi o dete papei Leon al IX-lea. Acesta adresă patriarhului Constantinopolei o scrisoare foarte puţin măsurată. Patriarhul scrise o a doua scrisoare contra latinilor şi completă în ea învinuirile sale. Cea mai gravă era aceea a lui Filioque adăugat la Crez. Leon al IX-lea ar fi trebuit să răspundă liniştit la aceste învinovăţiri; să dovedească că mai multe nu erau întemeiate; să îndreptăţească mai multe obiceiuri latine potrivit principiului că rânduiala se poate deosebi după ţări, cu condiţia ca regulile apostolilor şi ale sinoadelor ecumenice să fie respectate; în fine, trebuia să mărturisească că multe din învinuirile patriarhilor erau cu temei, şi că el plănuieşte reforma Bisericii Apusene. Însă Leon al IX-lea nu cugetă decât la atingerea ce el credea că s-a dat pretenţiilor sale de şef suveran al Bisericii; el scrise lui Mihail Cerularie sub impresia acestui simţământ.[321] După o lungă introducere asupra unităţii Bisericii, el pretinde că unitatea este în Biserica Romană, care a primit de la Dumnezeu, prin Sf. Petru, această înaltă prerogativă. Această Biserică, primind ca temelie pe Iisus Hristos prin Sf. Petru, este stânca nestrămutată pe care porţile iadului nu o vor birui. Nu poate fi deci nici o greşală în Biserica Romană, şi numai ca urmare a îngâmfării Biserica Răsăritului a ridicat contra ei învinuiri. El atacă această Biserică pentru ereziile ce s-au născut în sânul său, însă nu bagă de seamă că o Biserică nu poate purta responsabilitatea ereziilor pe care le-a osândit; pe câtă vreme Biserica Romană era acuzată ea însăşi de a fi propovăduit rătăcirea în locul învăţăturii sănătoase. Cuteză a aminti împrotivirea vechilor episcopi ai Romei titlului de ecumenic, nebăgând de seama că papii uzurpaseră acest lucru şi chiar titlul, deşi nu era înscris oficial în toate actele lor; pretinde pe nedrept că întâiul sinod de la Nicea declarase că scaunul roman nu trebuie a fi judecat de nimeni şi că el era şeful tuturor Bisericilor. Citează donaţia apocrifă a lui Constantin, pentru a dovedi puterea suverană a papei atât din punctul de vedere vremelnic cât şi din punctul de vedere duhovnicesc. Crede a fi învins astfel neruşinata deşertăciune a celor ce contestau drepturile Papalităţii. Recurge la acele texte din Scriptură ce au alcătuit întotdeauna sărăcăciosul arsenal al Papalităţii. Afirmă că Constantinopole nu datorează decât Sfântului Scaun al doilea rang ce ocupă între Bisericile Patriarhale. Cât despre Biserica Romană, ea are un rang excepţional, şi a ataca drepturile sale înseamnă a ataca Biserica întreagă, al cărei centru dumnezeiesc este ea. Numai din trufie şi din gelozie poate avea cineva nişte planuri atât de sacrilegii.

Acesta e rezumatul întâii scrisori al lui Leon al IX-lea către patriarhul Mihail Cerularie.

Politica învenină aceste prime discuţii. Normanzii atacau Imperiul. Împăratul Constantin Monomahul, prea slab pentru a ţine piept tuturor duşmanilor săi, căută să ceară ajutorul germanilor şi al italienilor, şi se adresă pentru aceasta papei, care avea asupra acestor popoare multă trecere. Pentru a atrage pe papa de partea lui, el îi scrise că dorea cu înfocare să restabilească legăturile de prietenie, întrerupte atâta vreme, între bisericile Romei şi Constantinopolei. Îl convinse şi pe Patriarhul Mihail să scrie în acelaşi sens lui Leon al IX-lea. Leon trimise îndată trei legaţi la Constantinopole cu două scrisori, una pentru împăratul şi alta pentru patriarh (1054).

El începe prin a felicita pe împăratul pentru evlavioasa dorinţă ce i-a împărtăşit, dar curând ajunge la drepturile scaunului Romei. „Biserica Catolică”, zice el, „mamă şi fecioară neprihănită, deşi aleasă a umple cu mădularele sale pământul întreg, n-are totuşi decât un cap, care trebuie să fie cinstit de toţi. Oricine îl nesocoteşte, în zadar se pretinde a fi unul din mădularele ei.” Acest cap al Bisericii este Roma, a cărei putere a recunoscut-o marele Constantin prin donaţia sa. Şi, ca episcop al Romei, el este vicarul lui Dumnezeu, însărcinat cu purtarea de grijă a tuturor Bisericilor. El caută deci a reda strălucirea scaunului Romei, care de mult timp, zice el, era cârmuit mai mult de năimiţi decât de păstori. Împăratul Constantinopolei poate să-l ajute în această lucrare, înnapoindu-i bunurile ce le are Biserica Romană în Răsărit şi împiedicând planurile patriarhului Mihail, căruia îi impută scopuri ambiţioase asupra Bisericilor Alexandriei şi Antiohiei.

În scrisoarea sa către Mihail Cerularie, Leon al IX-lea arată mai întâi că a primit scrisorile ce îi scrisese acest patriarh în favoarea restabilirii păcii. „Pacea va fi”, îi zice el, „dacă nu veţi căuta a trece marginile puse de Părinţi.” Tot aceasta zicea şi Biserica Răsăriteană papalităţii. Leon impută apoi lui Mihail ambiţia sa, luxul său, bogăţiile sale. Această imputare era ea potrivită în gura unui papă? El adaugă: „Ce hrăpire necuviincioasă, jalnică şi fără de lege este a voastră când, din gură şi prin scris, vă pretindeţi patriarh universal (ecumenic).” Apoi aminteşte împrotivirea făcută de Sf. Grigorie acestui titlu; în fine, ajunge la pretinsele drepturi ale Bisericii Romei: „Biserica Romană nu este, după cum ziceţi, o Biserică particulară; oare nu este ea cap şi mamă? Cum ar putea fi ea astfel, dacă n-ar avea nici mădulare, nici copii? Noi credem cu tărie aceasta, şi de aceea o mărturisim sus şi tare; Biserica Romană este atât de puţin particulară încât, în tot universul, orice naţiune care are îngâmfarea de a nu fi de părerea ei, nu poate fi mai mult privită ca făcând parte din Biserică. Ea nu mai este o Biserică, ci o adunare de eretici, o sinagogă a lui Satan... Deci cel ce voieşte a se slăvi cu numele de creştin, să înceteze de a huli şi de a ataca Biserica Romană; căci în zadar pretinde a cinsti pe Tatăl familiei, dacă necinsteşte pe soţia sa!“

Este oare de mirare că Biserica Răsăritului a protestat cu energie contra acestei doctrine sacrilege? Legaţii lui Leon al IX, purtătorii acestor scrisori, aveau în capul lor pe cardinalul Humbert. Împăratul îi primi în chip ales, şi Humbert intră îndată în discuţie, căutând a face apărarea Bisericii Latine, adresând Bisericii Greceşti mai multe imputări şi arătand că şi ea avea rânduielile ei deosebite şi abuzurile sale, ca şi Biserica Latină. Scrisorile sale fură traduse în greceşte din porunca împăratului.

Patriarhul Mihail refuză de a sta de vorbă cu legaţii. El ştia fără îndoială că împăratul voia cu orice preţ să jertfească Biserica Greacă papalităţii, pentru a dobândi oarecare ajutoare pentru tronul său; scrisoarea primită de la papa îi spunea îndeajuns ce se înţelegea la Roma prin cuvântul unire. Legaţii se duseră la Sfânta Sofia în ceasul când clerul se pregătea pentru Sfânta Liturghie. Ei se plânseră cu glas mare de îndărătnicia patriarhului şi puseră pe altar o sentinţă de excomunicare aruncată contra lui. Apoi ieşiră din Biserică scuturând praful de pe picioarele lor şi rostind anatema contra celor ce nu ar fi în comuniune cu latinii. Toate acestea se făcură cu ştirea împăratului, ceea ce explică pentru ce patriarhul nu voise a avea nici o relaţie cu legaţii. Poporul convins de tovărăşia împăratului cu aceşti trimişi, se revoltase. În momentul primejdiei, Constantin făcu oarecari concesii. Legaţii protestară că hotărârea lor de excomunicare nu fusese citită aşa cum era; că patriarhul avusese în privinţa lor scopurile cele mai crude şi cele mai perfide. Oricum ar fi, şi chiar când Mihail ar fi fost vinovat de acele rele scopuri, maniera lor de a lucra n-ar fi fost nici mai demnă nici mai canonică. S-a făcut o altă imputare patriarhului Mihail: aceea că a adus contra Bisericii Latine învinuiri fără temei. Vor fi fost şi exagerări; însă nu s-a voit a se lua seama că în scrisoarea sa patriarhul nu a fost decât ecoul Bisericilor din Răsărit. De când Papalitatea voise a impune autocraţia sa, avusese loc o puternică reacţie în toate aceste Biserici. Sub impulsiunea acestui simţământ, se căutase tot ce se putea imputa acestei Biserici Romane care, în persoana episcopilor săi, se dădea drept păzitoarea infailibilă a învăţăturii sănătoase. Mihail Cerularie nu a fost decât interpretul acestor imputări; el n-ar fi avut niciodată destulă influenţă, pentru a impune plângerile sale, adevărate sau pretinse, Răsăritului creştin, şi cei ce au voit a-l da drept împlinitorul schismei începute sub Fotie n-au apreciat faptele decât într-un mod superficial. Ceea ce făcu forţa lui Fotie contra Papalităţii a fost faptul că toate Bisericile din Răsărit se găsiră cu dânsul, cu toate intrigile politice, influenţa împăraţilor, violenţele papilor şi ura înverşunaţilor săi duşmani. Aceasta făcu şi forţa lui Mihail Cerularie. Acest patriarh n-avea nici ştiinţa, nici geniul, nici virtuţile lui Fotie; însă el vorbi în numele Răsăritului, şi Răsăritul se recunoscu în protestările sale contra novismelor Romei. Împăratul, gelos pe influenţa ce căpătase, îl exilă şi căuta a-l depune într-un sinod, când află că a murit (1058).

După moartea patriarhului Mihail, relaţiile între Roma şi Constantinopole deveniră mai rare încă decât înainte, cel puţin pentru o vreme. Se pomeneşte de un legat trimis în 1071 de papa Alexandru al II-lea, însă mai mult într-un scop politic, decât pentru motive religioase. El cugeta că împăraţii din Răsărit ar putea fi de mare ajutor pentru cruciade.

Grigorie al VII-lea, care se urcă curând pe scaunul Romei (1073), ridică Papalitatea la cea mai înaltă culme, profitând cu dibăcie de dezbinările provocate de feudalitate pentru a face să domine influenţa Bisericii personificate în episcopul Romei. Însă el nu se servi nicidecum de influenţa sa pentru a apropia Răsăritul de Apus; şi apoi duşmănia era prea adâncă între Bisericile acestor părţi, pentru ca uneltirile diplomatice ale Papalităţii să poată avea pe lângă împăraţii din Răsărit un rezultat folositor. Papalitatea răspândise în Apus ideea că grecii erau schismatici şi duşmani primejdioşi pentru Biserică. Răsăritenii priveau pe apuseni ca barbari, ce aveau numai numele de creştin, şi cari schimbaseră credinţa şi cele mai sfinte aşezăminte ale Bisericii. De aici neîncrederea grecilor faţă de cruciade şi violenţele cruciaţilor în privinţa grecilor. Nu ne-am propus să ne întindem în această lucrare asupra acestor expediţii. Trebuie numai să arătăm faptul incontestabil că cruciadele adăugară încă la ura ce exista de atâta vreme între Răsărit şi Apus; şi că dacă s-au făcut încercări de unire, iniţiativa acestor planuri aparţinu totdeauna împăraţilor, cari nu lucrară la aceasta decât din motive politice şi din interes.

Aceşti împăraţi cugetau neîncetat la posesiunile lor din Apus. Ei aveau ochii aţintiţi asupra luptelor ce existară între mai mulţi papi şi împăraţii din Apus. Aceste lupte, pe cât de vii, pe atât de îndelungate, aveau drept cauză Papalitatea care, în virtutea suveranităţii sale duhovniceşti, pretindea a domina asupra puterii lumeşti. Alexie Comnen cugetă a profita din acestea. El trimise (1112) o ambasadă la Roma, vestind că ar fi gata a se duce în cel oraş spre a primi din mânile papei coroana imperială. Această cerere nu avu urmări, însă ea dovedeşte la împăraţii epocii o tendinţă pronunţată întru a se apropia de Roma, în scopuri curat politice. Manuil Comnen (1155) căută a se înţelege cu papa şi cu împăratul Apusului, Frederic, contra normanzilor cari răpiseră Sicilia de la Imperiul Constantinopolei; Adrian al IV-lea trimise cu această ocazie legaţi la Manuil şi-i însărcină cu o scrisoare pentru Vasilie, arhiepiscopul Thessalonicului, în care îndemna pe acest episcop a înlesni unirea Bisericilor.[322] Vasilie îi răspunse că nu era dezbinare între greci şi latini, fiindcă aveau aceeaşi credinţă şi aduceau aceeaşi jertfă. „Cât pentru pricinile de scandal, slabe în sine, ce ne-au depărtat pe unii de alţii”, adaugă el, „Sanctitatea Voastră le va putea face să înceteze prin autoritatea sa atât de întinsă şi cu ajutorul împăratului din Apus.“

Acest răspuns era pe atât de dibaci, pe cât şi înţelept. Papalitatea făcuse inovaţii; ea se bucura în Apus de o autoritate foarte întinsă. Cine o împiedica de a se folosi de acea autoritate pentru a respinge propriile sale novisme sau pe cele pe care le îngăduise? Numai de ea atârna să înlesnească o unire deplină între ambele Biserici. Însă Papalitatea nu avea această idee de unire. Pentru ea unirea nu putea exista decât prin supunerea Bisericii Răsăritene suveranităţii sale. Dar Biserica Răsăritului, păstrând vechea învăţătură, era în împrotivire nesfârşită faţă de această suveranitate uzurpată şi nu era nicidecum gata a-i suferi jugul nelegiuit.

Pe când Biserica se găsea în aceste cugetări, împăraţii urmau politica lor. Ei păstrau bune relaţii cu împăratul din Apus câtă vreme acesta era în prietenie cu Papalitatea; însă de îndată ce se iscau lupte noi, ei se foloseau de ele pentru a repeta demersurile lor pe lângă papi în privinţa coroanei imperiale. Alexandru al III-lea fiind în război cu Frederic, Manuil Comnen îi trimise (1166) o ambasadă, însărcinată a-i face cunoscut acestui papă bunele sale intenţii pentru a reuni ambele Biserici, greacă şi latină, pentru ca latinii şi grecii să nu formeze mai mult decât un singur popor sub un singur şef. El cerea deci pentru dânsul coroana întregului Imperiu Roman, făgăduind Bisericii Romane Italia şi alte foloase materiale. Papa trimise legaţi la Constantinopole. Doi ani după aceea (1169) Manuil trimise din nou o ambasadă lui Alexandru, încredinţându-l că va reuni Biserica greacă şi cea latină dacă îi va da coroana cerută. Papa refuză, sub cuvântul turburărilor ce ar atrage această concesie. Cu tot refuzul său, se păstrară cele mai bune relaţii între papa şi Manuil, după rugămintea căruia un cardinal ipodiacon, numit Ioan, se duse la Constantinopole pentru a lucra la unirea Bisericilor. Însă planurile lui Manuil nu erau primite de greci, cari dispreţuiau pe latini nu numai pentru motive religioase, ci şi din resentiment contra violenţelor ce suferiseră din partea cruciaţilor. Astfel că, după moartea lui Manuil, latinii fură fără milă masacraţi la Constantinopole (1182). Cardinalul Ioan a fost una din victime. Andronic, care provocase masacrul, a fost ales împărat. El muri curând după aceea şi a fost înlocuit prin Isac Anghel, care a fost detronat de fratele său Alexie Anghel. Innochentie al III-lea era episcopul Romei (1198). De la Grigorie al VII-lea nici un papă nu avusese atâta influenţă în Apus. Alexie Anghel se grăbi a urma politica Comnenilor: el trimise papei ambasadori cari îi înmânară o scrisoare din partea sa şi o alta din partea patriarhului Ioan Camaterie, mărturisindu-i că doreau să facă unirea Bisericilor. Innochentie trimise la Constantinopole legaţi însărcinaţi cu scrisori, în care el înălţa peste măsură Biserica Romană. Patriarhul însărcină pe legaţi cu răspunsul său, care începea astfel: „Lui Innochentie, presfântului Papă Roman şi al nostru preaiubit frate în Domnul Hristos, Ioan din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolei, patriarh al Romei noi, dragoste şi pace din partea Domnului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos.“ Iată rezumatul scrisorii:

„Citind scrisoarea ce aţi trimis Smereniei Noastre, am aprobat râvna Sanctităţii Voastre pentru unirea noastră unul cu altul în credinţă. Însă nu vă voi ascunde ceea ce m-a întristat mult în scrisoarea Voastră. Mă mir, într-adevăr, că numiţi Biserica Romanilor una şi universală, fiindcă este dovedit că Biserica este împărţită în Biserici particulare, cârmuite de păstori sub un singur şi unic păstor suprem, Iisus Hristos. Ceea ce nu înţeleg încă este faptul că numiţi Biserica Romanilor mama celorlalte Biserici. Mama Bisericilor este cea a Ierusalimului, care le întrece pe toate în vechime şi în vrednicie. Nu pot deci primi învinuirea ce-mi face Sanctitatea Voastră că eu spintec haina una şi fără cusătură a lui Hristos. Când se vede, pe de o parte, Biserica noastră păstrând cu sfinţenie vechea doctrină asupra purcederii Sfântului Duh, şi pe a voastră căzută în rătăcire asupra acestui punct, voi putea preabine a vă întreba: Care din amândouă a spintecat haina lui Hristos?

„Cu toate acestea, sunt gata a sprijini cu adevărat bunele intenţii ale împăratului .“

Împăratul răspunse tot astfel papei, care replică prin două scrisori din care vom da câteva extrase; el scrie patriarhului: „Întâietatea scaunului roman a fost aşezată nu de om, ci de Dumnezeu sau, ca să zic mai bine, de Dumnezeu Omul; aceasta se poate proba prin numeroase mărturii evanghelice şi apostolice, întărite prin hotărârile canonice şi cari dovedesc că preasfânta Biserică Romană a fost consfinţită prin Sf. Petru, verhovnicul apostolilor, pentru a fi stăpâna şi mama tuturor celoralte.“ Innochentie aduce o mulţime de texte din Scripturi şi le tâlcuieşte după maniera sa.[323] El se miră că patriarhul nu cunoaşte aceste tâlcuiri; apoi încearcă a răspunde la două întrebări puse de el: „Mă întrebaţi”, zice el „cum Biserica Romană este una şi universală. Biserică universală este aceea care e întocmită din toate Bisericile, după textul literal al cuvântului grec catholic. În acest înţeles, Biserica Romană nu este universală, ea este numai o parte din Biserica universală, însă cea dintâi şi principală, asemenea capului într-un trup; ea este astfel pentru că plinirea puterii se află acolo, şi numai o parte din plinire decurge asupra celorlalte. Această Biserică una este deci universală, în înţelesul că ea are pe toate celelalte sub dânsa. După adevăratul înţeles al cuvântului, numai Biserica Romană este universală, pentru că ea este singura care a fost înălţată mai presus de celelalte... Mă întrebaţi cum Biserica Romană este mama Bisericilor? Ea este aşa nu prin timp, ci prin vrednicie. Biserica Ierusalimului poate fi privită ca mama credinţei, pentru că această credinţă a ieşit din sânul său; Biserica Romei este mama credincioşilor, pentru că ea a fost pusă mai presus de ei toţi, prin privilegiul vredniciei sale.“ Innochentie felicită apoi pe patriarhul pentru dorinţa sa de unire; pe urmă adaugă că el doreşte respect şi ascultare faţă de Biserica Romană şi faţă de episcopul ei ca şef al său; că îl va primi cu condiţia de a fi supus, după cum un mădular trebuie a fi supus capului; dar, dacă va refuza respectul şi ascultarea, el va lucra contra lui şi contra Bisericii Greceşti.

Innochentie al III-lea iubea să vorbească ca un stăpân. El se rosteşte în acelaşi chip în replica sa către împăratul: declară că vrea bucuros a întruni un sinod, deşi constituţia Bisericii nu e sinodală; că la acel sinod va chema pe patriarhul; că dacă va voi a se supune Bisericii Romane şi a da ascultarea ce îi datorează, se va face pace cu el. Roagă pe împăratul să aibă grijă ca patriarhul să vină la sinod cu aceste gânduri; şi termină scrisoarea prin ameninţări.

Totuşi nu le pune în aplicare, căci înţelege că pentru succesul cruciadei ce se organiza atunci trebuia să menajeze pe împăratul grec. El scrise deci cruciaţilor cari părăsiseră Veneţia şi se îndreptau spre Constantinopole: „Nimeni dintre voi să nu se laude că i-ar fi fost învoit a cotropi sau a jefui pământul grecilor, sub pretext că nu e îndestul de supus Sfântului Scaun şi că împăratul a uzurpat imperiul de la fratele său. Orice crimă ar fi comis el sau supuşii lui, nu este al vostru a judeca, şi voi n-aţi luat crucea pentru a răzbuna această nedreptate.“

Cruciaţii ştiau foarte bine că succesul le-ar garanta iertarea de greşale. Ei făcuseră la Veneţia un tratat cu junele Alexie, fiul lui Isac şi nepot al împăratului. Acest principe făgăduia, dacă cruciaţii i-ar da tronul răpit de unchiul său, că va supune Biserica Greacă suveranităţii papale şi se va uni cu cruciaţii contra musulmanilor. Ajunşi înaintea Constantinopolei, cruciaţii arătară poporului pe tânărul Alexie, dar înţeleseră îndată că prin acest mijloc nu stârneau nici o simpatie. Atunci se hotărâră a-l impune oraşului, pe care îl luară cu asalt. Ei înştiinţară despre aceasta pe papa printr-o scrisoare, în care căutau a se apăra pentru că au atacat pe greci[324]: „Crudul uzurpator al imperiului (Alexie Anghel) vorbise poporului şi îl făcuse să creadă că latinii veneau spre a răpi vechea lor libertate şi a-l supune puterii legilor lor şi stăpânirii papei. Aceasta îi însufleţise aşa în contra noastră şi în contra tânărului principe, încât nu voiau de loc a ne asculta.“ Pretind apoi că ei au fost mai întâi atacaţi de greci; istorisesc ceea ce a făcut pentru ei bătrânul împărat Isac, în înţelegere cu fiul său Alexie, şi nu uită a adăuga: „El făgăduieşte încă a vă da ascultarea ce au dat papilor împăraţii catholici predecesorii săi, şi de a întrebuinţa toată puterea sa pentru a readuce la ascultarea Voastră Biserica Răsăriteană.“

Unul din şefii cruciaţilor, Contele de Saint Paul, scria din parte-i Ducelui de Louvain: „Noi am dus atât de departe cauza Mântuitorului, încât Biserica Răsăriteană, a cărei mitropolie era odinioară Constantinopole, fiind reunită cu papa, şeful său, dimpreună cu împăratul şi tot imperiul său, după cum ea era din vechime, se recunoaşte fiica Bisericii Romane şi voieşte a-i da ascultare cu umilinţă pe viitor. Patriarhul însuşi are să meargă la Roma spre a primi pallium (mantia), şi a făgăduit aceasta cu jurământ, dimpreună cu împăratul.“

Tânărul Alexie scrise papei în acelaşi fel: „Mărturisim”, zice el, „că principala cauză care a făcut pe pelerini să ne ajute este faptul că noi am făgăduit de bună voie şi cu jurământ că vom recunoaşte cu umilinţă pe pontiful roman de şef bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al Sfântului Petru, şi că vom întrebuinţa toată puterea noastră pentru a aduce Biserica Răsăriteană la această recunoaştere, înţelegându-se bine că această reunire va fi foarte folositoare imperiului şi foarte măreaţă pentru noi. Vă repetăm aceeaşi făgăduinţă prin aceştia ce vi se înfăţişează şi cerem sfaturile voastre pentru reunirea Bisericii Răsăritului..”

Se înţelege deci că unirea nu era decât supunerea faţă de scaunul Romei. Cruciaţii şi protejatul lor înţelegeau că numai astfel de făgăduieli puteau face pe Innochentie al III-lea să aprobe ceea ce la început interzisese. Innochentie răspunde lui Alexie că aprobă simţămintele sale în privinţa reunirii Bisericii Răsăritene. De va fi credincios acestor făgăduinţe, el îi va da tot soiul de foloase; de nu va fi credincios, el îi prezice că va cădea înaintea vrăjmaşilor săi.

Innochentie răspunse apoi Cruciaţilor. El se temea ca nu cumva ei să fi cerut de la Alexie făgăduinţa de a supune Biserica Răsăritului numai pentru ca să-şi spele greşala lor. „Vom judeca”, zice el, „dacă aţi lucrat cu curăţie, prin următoarele fapte: dacă împăratul ne va trimite scrisori anume, ca să le putem păstra ca probă autentică a jurământului său; dacă patriarhul ne va trimite o delegaţie solemnă pentru a recunoaşte întâietatea Bisericii Romane şi a ne făgădui supunere; dacă ne va cere palliumul (mantia), fără de care el nu poate îndeplini după lege îndatoririle patriarhale.“

Oare putea Biserica Răsăriteană să recunoască într-o astfel de doctrină învăţătura celor dintâi opt veacuri?

Curând dezbinarea se ivi între cruciaţi şi Alexie care, odată împărat, uită făgăduinţele sale. Însă tânărul principe îşi înstrăinase pe greci, suindu-se pe tron cu sprijinul latinilor. El a fost deci detronat. Constantinopolul căzu în puterea unui aventurier. Cruciaţii hotărâră că acest om n-avea nici un drept la coroană, şi că grecii trebuiau a fi cu atât mai puţin menajaţi, fiindcă ei se sustraseră de la ascultarea papei. Ei luară atunci oraşul şi puseră pe tronul imperial pe unul din ai lor, pe Baudouin, Conte de Flandra. Constantinopolul a fost prădat şi toate bisericile sale fură profanate, jefuite şi pustiite.

Imperiul Latin din Constantinopole începu în 1204 şi se sfârşi în 1261. În timpul acestei perioade de aproape o jumătate de veac, ura între greci şi latini luă proporţii înspăimântătoare. Marchizul de Monferrat, şeful cruciadei, scrise papei că dacă a luat Constantinopolul, era mai ales pentru a aduce un serviciu Sfântului Scaun şi pentru a readuce pe greci la ascultarea ce i se cuvenea. „După minunata noastră biruinţă”, adaugă el, „n-am făcut nimic decât în vederea reunirii Bisericii Răsăritului cu sfântul Scaun; şi aşteptăm pentru acest sfârşit sfatul Vostru.“

Innochentie, în răspunsul său, veşteji excesele şi sacrilegiile de care se făcuseră vinovaţi cruciaţii. „Grecii”, adaugă el, „cu toate relele tratamente ce suferiră de la cei ce vor a-i sili să revină la ascultarea Bisericii Romane, nu se pot hotărî la aceasta pentru că ei nu văd la latini decât crime şi lucrări ale întunericului, şi pentru că îi urăsc ca pe nişte câini... Cu toate acestea”, zice apoi papa, „judecăţile lui Dumnezeu sunt nepătrunse, pentru aceasta noi nu voim a judeca cu uşurinţă această afacere; se poate ca grecii să fi fost pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, deşi voi aţi lucrat cu nedreptate vărsând ura voastră asupra lor; se poate ca Dumnezeu să vă răsplătească cu dreptate pentru că aţi fost uneltele propriei sale răzbunări.“ Se vede din acestea că Innochentie al III-lea era destul de cumpănit pentru a face deosebiri subtile faţă de un oraş acoperit de sânge şi de ruine. Urmarea scrisorii sale este vrednica încununare a celor precedente: „Să lăsăm”, zice el, „chestiunile îndoioase. Este sigur că voi puteţi ţine şi apăra pământul ce l-aţi câştigat prin hotărârea lui Dumnezeu; însă cu condiţia că veţi restitui bunurile Bisericilor şi veţi fi totdeauna credincioşi Sfântului Scaun şi Nouă.“

Suveranitatea papală era marele şi unicul ţel. Crimele deveneau virtuţi, de îndată ce autoritatea Sfântului Scaun era propovăduită şi sprijinită.

Nemulţumit de a aproba luarea Constantinopolului, Innochentie întreprinse a stabili într-un chip solid noul imperiu. Pentru aceasta el scrise episcopilor din Franţa o circulară al cărei cuprins este următorul: „Dumnezeu, vrând a consfinţi Biserica sa prin reunirea schismaticilor, a făcut să treacă imperiul grecilor trufaşi, superstiţioşi şi neascultători la latinii cei smeriţi, evlavioşi, catolici şi supuşi. Noul împărat, Baudouin, invită tot soiul de oameni, clerici şi laici, nobili şi proşti, de ambele sexe şi de toată starea, a se duce în imperiul său pentru a primi acolo bogăţii după meritul şi destoinicia lor. Pentru aceasta papa a poruncit episcopilor să îndemne ori pe cine a se duce, şi el făgăduieşte indulgenţa cruciadei celor ce vor merge spre a întări noul imperiu.”

Baudouin rugând pe papa să-i trimită clerici latini pentru a întări Biserica papală în Răsărit, Innochentie scrise o nouă circulară episcopilor din Franţa: „Trimiteţi”, zice el, „în acea ţară cărţile ce aveţi de prisos, cel puţin spre a le copia, pentru ca Biserica din Răsărit să se asemene cu cea din Apus în laudele lui Dumnezeu.“ Astfel, venerabilele liturghii ale Răsăritului nu aflau har înaintea Papalităţii. Ea voia o Biserică nouă în noul imperiu greco-latin.

Baudouin aşeză la Constantinopole un cler latin şi numi canonici cari stăteau la Sfânta Sofia. Aceştia aleseră de patriarh pe veneţianul Thomas Morosini. Innochentie nu găsi altă neregularitate decât faptul că a fost ales; de-aceea, în loc de a-i confirma alegerea, numi de-a dreptul pe acelaşi Thomas la patriarhat. Scrisoarea sa merită a fi citată: „Cât pentru persoana alesului”, scrise el, „ne este de ajuns de cunoscut atât nouă cât şi fraţilor noştri cardinali, din cauza îndelungatei petreceri ce a făcut pe lângă noi; ştim că este de neam nobil şi cu bune moravuri, înţelept, prevăzător şi destul de învăţat. Însă cercetând alegerea, n-am găsit-o canonică, pentru că laicii neavând nici o putere de a dispune de afacerile bisericeşti, patriarhul Constantinopolei nu trebuia să fie ales prin autoritatea vreunui principe secular. Afară de aceasta, clericii veneţieni ce se zic canonici ai Sfântei Sofii, n-ar fi avut dreptul de a alege, nefiind aşezaţi în această Biserică nici de noi, nici de legaţii sau delegaţii noştri. Pentru aceasta noi am casat această alegere în plin consistoriu.“

Apoi papa declară că, voind a da acelei Biserici ajutorul cu care este îndatorat, numeşte patriarh pe acelaşi Tomas, în virtutea deplinătăţii puterii sale.“

Nimic nu poate fi legitim în Biserică, decât prin această putere deplină: aceasta era pretenţia Papalităţii. Innochentie ia apoi apărarea bunurilor bisericeşti, din care cruciaţii îşi însuşiseră o parte. „Nu se cuvine nicidecum”, zice el, „ca sfântul Scaun să le dea putere asupra acestui punct. Pe lângă aceasta, fiindcă ei au făcut tratatul lor cu veneţienii pentru cinstea Bisericii Romane, după cum o zic ei mai la fiecare articol, noi nu putea întări ceea ce se abate de la această cinste.“

Innochentie conferă lui Tomas Morosini, care nu era decât ipodiacon, diaconatul, preoţia şi episcopatul; apoi publică o bulă, în care se exprima astfel: „Prerogativa de har ce a dat Sfântul Scaun Bisericii Bizantine arată lămurit plinirea puterii ce acest Scaun a primit de la Dumnezeu, fiindcă Sfântul Scaun a pus această Biserică în rangul Bisericilor Patriarhale. El a scos-o ca din pulbere, a ridicat-o până la punctul de a o prefera celor ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului; a pus-o alături cu Biserica Romană, mai presus de celelalte.“ Innochentie accepta faptul că Biserica Constantinopolei avea al doilea rang în Biserică. Însă el îl atribuia scaunului Romei, deşi acest scaun protestase contra canoanelor sinoadelor ecumenice de la Constantinopole şi de la Chalcedon, care îi dăduseră fără voia sa al doilea rang. Iată cum Papalitatea, în Evul de Mijloc, preschimbă istoria spre a da probe în sprijinul pretenţiilor sale.

Patriarhul grec al Constantinopolei, Ioan Camaterie se retrase în Tracia şi îşi dădu demisia. El a fost înlocuit prin Mihail Avtorian, care încoronă pe Theodor Lascaris ca împărat al grecilor. Şi unul şi altul fixară reşedinţa lor la Nicea în Vithinia.

Francezii şi veneţienii intrară în luptă în privinţa noului patriarh latin şi a împărţirii bunurilor bisericeşti. Thomas se adresă papei, care îi răspunse printr-o lungă scrisoare, din care vom cita acest extras: „Dintre cele patru animale ce sunt împrejurul scaunului dumnezeiesc, Ezechiel pune vulturul mai sus de celelalte, pentru că dintre cele patru Biserici Patriarhale, figurate prin aceste animale şi care sunt împrejurul sfântului Scaun ca servitoarele sale, cea din Constantinopole are întâietatea.”

Aşadar, Roma era scaunul. Vulturul imperial însemna Constantinopole, şi trebuia a fi cel întâi dintre animalele simbolice cari adorau Roma. Iată modesta idee a lui Innochentie al III-lea despre autoritatea sa. El dă astfel o origine divină întâietăţii Constantinopolei, pentru că ea îi venise de la sfântul Scaun, organul lui Dumnezeu. După acest început al scrisoarii, papa dă lui Thomas instrucţiuni, între care vedem acestea: „Mă întrebaţi cum trebuie să rânduiţi episcopiile în ţările unde nu sunt decât greci şi în cele unde sunt amestecaţi cu latini. În cele dintâi veţi hirotoni episcopi greci, dacă veţi găsi pe unii cari să vă fie credincioşi şi cari să voiască a primi de la voi hirotonia. În episcopiile amestecate veţi hirotoni latini şi-i veţi prefera grecilor... De nu veţi putea readuce pe greci la ritul latin, trebuie să-i suferiţi întru ale lor, până ce Sfântul Scaun va porunci altminteri.“ Aceasta a fost regula statornic urmată de Papalitate în privinţa grecilor uniţi: a-i îngădui până va putea să-i supună.

De la acea epocă se văzură în Răsărit, prin autoritatea papală, două Biserici catholice opuse una alteia. Schisma a fost de atunci un fapt împlinit (1206). După cum scria foarte bine episcopul din Thessalonic papei Adrian al IV-lea, schisma nu exista în realitate înainte de acea epocă. Era numai o protestare a Bisericii Răsăritene contra novismelor romane. Acel protest exista încă înainte de Mihail Cerularie şi chiar înainte de Fotie. Ea luase sub aceşti patriarhi un caracter mai accentuat, pentru că Roma inova din ce în ce mai mult şi voia a impune absolutismul său în toată Biserica; însă, în fond, schisma nu era săvârşită, după cum remarcă cu dreaptă judecată Fleury faţă de relaţiile lui Manuel Comnen cu Alexandru al III-lea: „Nu se poate zice că în timpul său schisma grecilor a fost încă formată“[325]. Această observaţie făcută în trecere de învăţatului istoric, ce nu poate fi bănuit de parţialitate în favoarea Bisericii Răsăritene, are o însemnătate ce nu va scăpa nimănui. Din aceasta se poate conchide că nici Fotie, nici Mihail Cerularie nu făcură schisma. Cine deci a fost autorul ei?

Ar fi imposibil a arăta măcar pe unul dintre greci. Pentru noi este Papalitatea care, după ce a provocat protestele Bisericii Răsăritene şi le-a întărit prin pretenţiile sale autocratice, a întemeiat într-adevăr schisma. Autorul adevărat al acestei schisme este papa Innochentie al III-lea. Ea a fost începută prin Biserica Latină a Ierusalimului. Şi a fost desăvârşită prin cea de la Constantinopole.

Iată ce mărturiseşte istoria adevărată şi nepărtinitoare. Papalitatea, după ce a stabilit schisma, a mai întărit-o aşezând episcopii latine în oraşele unde erau deja aşezate episcopii greceşti din vremea apostolică. Când episcopii latini nu putură să-şi stabilească reşedinţa acolo, Roma le-a dat titlurile în partibus infidelium (în părţile necredincioşilor), ca şi cum Biserica Apostolică de Răsărit n-ar avea între membrii săi decât necredincioşi.

Innochentie al III-lea muri în 1216. Urmaşii săi îi continuară opera. Cu toate acestea împăraţii greci de la Nicea, văzându-se pe punctul de a cădea înaintea atacurilor împăraţilor latini din Constantinopole, cugetară a relua politica predecesorilor lor în privinţa Papalităţii. După rugămintea împăratului Ioan Vatachie, patriarhul Gherman scrise papei Grigorie al IX-lea (1232) o scrisoare plină de cele mai bune simţăminte.[326] El începe prin a se adresa lui Iisus Hristos piatra din capul unghiului care a strâns toate neamurile într-o singură Biserică; recunoaşte întâietatea de onoare a episcopului Romei şi declară că nu voieşte a o contesta; apoi adaugă: „Să căutăm cu toată îngrijirea posibilă cine au fost autorii dezbinării. De suntem noi, arătaţi-ne răul ce am săvârşit şi aplicaţi doctoria; de sunt latinii, noi nu putem crede că intenţia voastră ar fi aceea de a rămâne în afară de moştenirea Domnului prin ignoranţă sau printr-o criminală îndărătnicie. Toată lumea convine că dezbinarea a venit din credinţe deosebite, din desfiinţarea canoanelor, din schimbări în riturile ce ne-au venit de la Părinţii noştri prin predanie. Şi iarăşi, toată lumea e martoră că noi cerem într-un mod rugător a ne reuni într-adevăr, după o cercetare aprofundată ce se va face, pentru ca şi dintr-o parte şi din alta să nu se mai arunce vinovăţia de schismă.“ După ce zugrăveşte tabloul nenorocirilor pe cari învinuirea de schismă le-au atras din partea cruciaţilor, Gherman strigă: „Au doară aceasta învaţă Sf. Petru când recomandă păstorilor de a păstori turma lor fără silnicie, nici tiranie? Ştiu că atât dintr-o parte cât şi din alta noi credem că fiecare avem dreptate şi că nu ne înşelăm. Ei bine! să ne raportăm la Scriptură şi la Părinţi.“

Gherman se adresă de asemenea şi cardinalilor ce formau consiliul papei. „Îngăduiţi-ne”, le scrie el, „să spunem adevărul: dezbinarea a venit de la apăsarea cea tiranică pe care voi o exercitaţi şi de la abuzurile Bisericii Romane care, în loc de a fi mamă, este maşteră, şi care calcă în picioare pe celelalte Biserici cu atât mai vârtos, cu cât ele se umilesc mai mult înaintea ei... Noi suntem scandalizaţi de a vă vedea dedaţi numai şi numai la bunurile pământeşti, adunând din toate părţile aur şi argint şi făcând regatele să vă plătească tribut.“ Gherman reclamă deci o cercetare aprofundată a chestiunilor care dezbină Biserica şi, pentru a face să se înţeleagă însemnătatea acestei cercetări, el arată că o mulţime de popoare sunt de acord cu dânsul.

Grigorie al IX-lea[327] nu urmă pe Gherman pe tărâmul în care voia a se aşeza acest patriarh. El impută Bisericii Greceşti că prea s-a supus puterii laice, ceea ce a făcut-o să-şi piadă libertatea; însă nu spune în ce constă libertatea Bisericii. Pentru tot creştinul această libertate consta în dreptul de a păstra doctrina dumnezeieşte descoperită şi legile apostolice în întregimea lor.

Din acest punct de vedere, oare nu a fost Biserica Răsăritului totdeauna mai liberă decât cea din Apus? Când o Biserică jertfeşte adevărul pentru a asculta ori de un împărat, ori de un papă-rege, ea nu e mai puţin servilă. Nu este oare de mirare ca Papalitatea, după ce a subjugat Biserica Latină şi căuta acum a subjuga şi pe cea din Răsărit, să mai vorbească de libertatea acesteia de pe urmă? Grigorie al IX-lea, în loc de a primi dezbaterea ce îi propunea Gherman, îi făgăduieşte că va trimite doi dominicani şi doi franciscani pentru a-i explica intenţiile sale şi pe cele ale cardinalilor. Aceşti călugări plecară într-adevăr anul următor (1233) spre Nicea şi aduseră patriarhului Gherman o scrisoare în care papa compara schisma grecilor cu aceea a Samariei. Mărturisim că comparaţia nu prea era la locul ei.

Într-adevăr, Roma nu era nici Ierusalimul, nici Templul universal, nici păstrătoarea legii. Aceste titluri aparţineau mai curând Bisericii Răsăritene decât celei a Romei; aceasta schimbase dogmele şi legiuirile apostolice, pe câtă vreme cealaltă le păstra cu evlavie. În aceeaşi scrisoare, Grigorie al IX-lea îşi atribuie, ca şef al Bisericii, îndoita putere duhovnicească şi vremelnică; el pretinde chiar că Iisus Hristos a dat această de pe urmă putere Sfântului Petru când i-a zis: „pune-ţi înapoi sabia ta în teacă.” Tâlcuirea textului este vrednică de părerea ce voia el a susţine! Grigorie al IX-lea termină atacând pâinea dospită ca materie a Euharistiei. „Această pâine”, zice el, „înseamnă trupul stricăcios al lui Iisus Hristos, pe câtă vreme azima înseamnă trupul său înviat şi proslăvit.“

Cei patru călugări apuseni fură primiţi la Nicea cu mari onoruri. Ei avură conferinţe cu clerul grec asupra purcederii Sfântului Duh şi a Euharistiei. Există darea de seamă despre aceste conferinţe, scrisă în Apus.[328] În ea călugării îşi atribuie biruinţa, după cum se înţelege de la sine; chiar şi din relatarea lor se vede că ei amestecau în Sfînta Treime fiinţa şi personalitatea, purcederea esenţială şi trimiterea în timp a Sfântului Duh asupra Bisericii; că citară în fals Scriptura şi Părinţii; că nu putură da seamă de adaosul făcut la Crez; că comparară acest adaos, ce se făcuse în mod neregulamentar, şi care se raporta la o nouă dogmă, cu dezvoltarea ce sinodul ecumenic din Constantinopole dăduse Crezului de la întâiul sinod ecumenic de la Nicea.

Cât pentru Euharistie, discuţia a fost mai neînsemnată. Înainte de a se retrage, călugării declarară împăratului că dacă grecii voiau a se uni cu Biserica Romană, ei trebuiau a primi credinţa ei şi a se supune autorităţii papei. Deci nu veniseră spre a cerceta care era adevărata credinţă şi dacă autoritatea papală era legitimă: unire, în cugetarea lor, ca şi în cea a papei, n-avea alt înţeles decât supunere. Patriarhul Gherman n-o înţelegea în acest fel; pentru aceasta el adună un sinod, spre a cerceta punctele de discordie ce existau între greci şi latini.[329] Această adunare avu loc la Nimfea. După cum relatează chiar nunţii, singurul lor triumf a fost acela de a întreba pe greci pentru ce nu mai erau supuşi papei, după ce au recunoscut odinioară autoritatea sa. Dacă ar fi să-i credem pe ei, grecii se zice că au fost foarte încurcaţi întru a răspunde la această întrebare şi păziră tăcerea. Este de ajuns o asemenea povestire pentru a putea aprecia buna credinţă cu care a fost întocmită istorisirea lor. Desigur, cel mai ignorant dintre greci ştia că autoritatea papală nu fusese niciodată recunoscută în Răsărit. După lungi discuţii asupra purcederii Sfântului Duh şi asupra azimilor, împăratul chemă pe nunţii şi le zise: „Ca să ajungem la pace, trebuie a face din amândouă părţile concesii. Lepădaţi deci adaosul vostru din Crez, şi noi vom primi azimile voastre.“ Nunţii refuzară. „Cum dar să se încheie pacea?“ zise împăratul. „Iată cum”, răspunseră nunţii: „Să credeţi şi să învăţaţi că nu se poate săvârşi Euharistia decât cu azime, şi să ardeţi toate cărţile unde s-a învăţat contrariul; să credeţi şi să învăţaţi că Sfântul Duh purcede de la Fiul ca şi de la Tatăl, şi să ardeţi toate cărţile unde s-a învăţat contrariul. Papa şi Biserica Romană nu vor tăia o iotă din credinţa lor; singura concesie ce vi se poate face este de a nu vă sili să cântaţi Crezul cu adaosul latin.“ Acesta e rezumatul răspunsului nunţiilor. Împăratul se supără. La ultima şedinţă a sinodului, ambele părţi se despărţiră zicându-şi una alteia anatemă. Nu se putea aştepta decât la acest rezultat.

Aproape treizeci de ani (1269) după acest sinod, Mihail Paleologul reintra în Constantinopole şi distrugea imperiul latin, care nu durase decât cincizeci şi şapte de ani.

Papalitatea vedea apunând astfel cele mai scumpe speranţe ale sale. Urban al IV-lea, care ocupa scaunul din Roma, scrise lui Ludovic al IX-lea, regele Franţei, îndemnându-l a lua apărarea împăratului latin „alungat de grecii schismatici, spre ruşinea Apusului.” El căută a răscula Europa întreagă şi făcu a se predica o cruciadă contra lui Paleologu. Acest împărat încercă să îmblânzească pe papa, trimiţându-i ambasadori şi daruri, şi făgăduindu-i că va lucra cu stăruinţă la unirea Bisericilor. Această politică, inaugurată de Comneni, şi reluată de Paleologi, ajunse la două adunări solemne, al doilea sinod de la Lion şi cel de Florenţa, în care s-a încercat a se stabili bazele unirii. Toate încercările fură fără folos, pentru că Papalitatea nu înţelegea să se discute autoritatea sa supremă şi universală, nici doctrinele pe care le susţinea. Climent al IV-lea o declară formal într-un proiect de unire, trimis lui Mihail Paleologul prin patru franciscani.[330] După acelaşi papă, Mihail era vinovat de dezbinarea ce exista între Biserici, pentru că el ar putea obliga pe tot clerul grec a subscrie la pretenţiile Papalităţii dacă ar voi să întrebuinţeze puterea sa. Întrebuinţarea acelei puteri, spunea el, pentru a sili clerul grec, ar fi singurul mijloc de a-şi asigura imperiul contra incursiunilor latinilor. Aşadar, după Climent al IV-lea, interesul, forţa şi ameninţarea erau adevăratele mijloace de a ajunge la unire. Mihail Paleologul se temea mai cu seamă de o năvălire din partea lui Carol, regele Siciliei. Aducându-şi aminte că Climent al IV-lea îi scrisese că mijlocul de a se apăra contra latinilor era de a uni Bisericile, scrise lui Grigorie al X-lea spre a-i mărturisi bunele sale dispoziţii în această privinţă.

Nu ne-am propus a istorisi pe larg istoria relaţiilor ce avură loc atunci între Grigorie şi Mihail. Vom spune numai că acesta din urmă nu lucră decât într-un scop politic; că el abuză de autoritarea sa imperială pentru a decide pe câţiva episcopi să sprijine planurile sale; că prigoni pe cei ce se împrotiviră; că nişte episcopi trădători, din motive interesate, făcură toate concesiile pretinse de papa; că ei fură dezaprobaţi de către ceilalţi, cu toate grozavele prigoniri ce le atrase acea dezaprobare; în fine, că unirea, în loc de a fi stabilită prin aceste intrigi şi silnicii, ajunse a fi încă mai grea.

Iată, în rezumat, istoria celor ce au avut loc la sinodul al doilea de la Lion (1274) cu privire la unirea Bisericilor, şi a celor ce avură loc după sinod în sânul Bisericii Greceşti. Totul este politică şi n-are nici un caracter religios. Grigorie al X-lea promulgă la Lion pacea pe bazele puse de Climent al IV-lea. Numai că această unire nu a fost încheiată decât cu Mihail Paleologul şi câţiva oameni fără principii. Biserica Răsăriteană nu luă nicidecum parte la aceasta. Roma însăşi a fost atât de încredinţată de acest lucru, încât Martin al IV-lea excomunică pe Mihail Paleologul pentru că şi-a bătut joc de Papalitate sub pretextul unirii (1281). Andronic, care a fost împărat după Mihail (1283), renunţă la o politică atât de puţin sinceră, însă ea a fost reîncepută de Ioan Paleologul pentru sinodul din Florenţa.

Între aceste două adunări de la Lion şi de la Florenţa avură încă loc oarecari conferinţe între papi şi împăraţi, dar nu duseră la nimic, pentru că Biserica Răsăritului, în loc de a se apropia de Biserica Romană, se găsea cu atât mai depărtată, cu cât Papalitatea devenea mai îngâmfată şi mai pretenţioasă.

Ioan Paleologul reuşi cu toate acestea, întrebuinţându-şi toată autoritatea, să atragă un oarecare număr de episcopi la sinodul de la Florenţa.

În această adunare trebuie să deosebim două perioade anumite, aceea a expunerii doctrinale şi aceea a concesiilor.

Prin expunerea doctrinală s-a demonstrat că Biserica Răsăriteană era în dezacord cu Biserica Romană asupra mai multor puncte fundamentale şi că ea menţinea doctrina sa împrotiva novismelor papale, pentru că acea doctrină îi fusese predată de către Apostoli şi de Părinţii din vechime.

Concesiile se găsiră în dezacord cu expunerea doctrinală. Pentru ce? Pentru că papa şi împăratul din Răsărit alergaseră la toate resursele despotismului lor spre a înfrâna rezistenţa grecilor; pentru că papa, cu toate angajamentele sale formale, lăsa să moară de foame pe grecii cari nu ascultau de pretenţiile sale, şi pentru că Împăratul în acelaşi timp le făcea imposibilă reîntoarcerea în patria lor; pentru că Papalitatea ştiu a câştiga pentru cauza sa pe câţiva oameni ambiţioşi, a căror trădare o răsplăti prin pălăria de cardinal şi alte onoruri. Dar cu toate mijloacele acestea, Papalitatea nu putu reuşi a face să se recunoască într-un mod limpede pretinsa sa suveranitate de către sinodul de la Florenţa. Căci această adunare, pe când proclama suveranitatea de drept divin, în acelaşi timp insera în decretul său o clauză care o anula şi o declara ca o uzurpare sacrilegă.

Într-adevăr, această suveranitate nu poate fi decât o uzurpare, de îndată ce se încearcă a-i determina caracterul prin raportare la sinoadele ecumenice.

Minţitu-şi-a nedreptatea eişi în acea vestită adunare, care nu a fost decât o conjuraţie contra învăţăturii sănătoase; care nu promulgă, sub numele de unire, decât o tranzacţie minciunoasă, ruptă mai înainte de a fi încheiată; pe ai cărei partizani Biserica de Răsărit îi anatematiza, iar Biserica de Apus, reprezentată în cea mai mare parte de către sinodul de la Bâle, condamnă pe principalul autor, papa Evghenie, ca eretic, schismatic şi vrăjmaş Bisericii.

De la trista dramă de Florenţa, Papalitatea n-a mai încercat a supune Biserica Răsăritului. Ea a ales mai bine a lucra ca să o dezorganizeze puţin câte puţin, spre a ajunge progresiv a o subjuga. Politica sa a fost aceasta: a respecta în aparenţă doctrina şi riturile orientale; a profita de toate împrejurările, şi mai ales de conflictele între naţionalităţi, pentru a se insinua şi a da autoritatea sa ca sprijin şi ca protecţie a drepturilor naţionale; a se mulţumi deocamdată cu o recunoaştere vagă şi nederminată a acestei autorităţi iar apoi, prin tot soiul de mijloace ipocrite şi înşelătoare, a întări acea autoritate, pentru a abuza de ea mai pe urmă contra doctrinei şi a riturilor pe care mai întâi se prefăcuse că le respectă.

Iată explicaţia bulelor contrazicătoare promulgate de papi în privinţa uniţilor tuturor Bisericilor, a greco-catolicilor din Răsărit şi din Rusia, a armenilor uniţi, a bulgarilor uniţi, a maroniţilor uniţi, etc. etc.

Dacă, după cum nădăjduim, vom publica o lucrare aparte asupra punctelor de discordie ce există între Bisericile Răsăritene şi Biserica Romană, vom avea a arăta în amănuntele sale, şi sprijinit pe documente, politica Papalităţii. Vom surprinde această politică în lucrare, în adunările de la Lion şi Florenţa, în toate relaţiile ce existară între papi şi împăraţii Constantinopolei de la stabilirea regatelor latine din Răsărit, în bulele contrazicătoare pornite de la Roma din acea epocă până în zilele noastre.

În lucrarea de faţă n-am avut alt scop decât a proba: 1. că Papalitatea, începând din veacul al nouălea, a voit a impune Bisericii Universale, şi în numele lui Dumnezeu, un jug necunoscut celor dintâi opt veacuri; 2. că această ambiţie a provocat din partea Bisericii Răsăritului o opoziţie legitimă; 3. că Papalitatea a fost prima cauză a dezbinării; 4. că ea a întărit-o şi a menţinut-o prin novismele sale, şi mai vârtos menţinând ca dogmă suveranitatea nelegitimă ce-şi atribuise; 5. că ea a făcut prin această dezbinare o adevărată schismă, stabilind o Biserică papală chiar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ridicând altar peste altar şi un episcopat nelegitim peste un episcopat apostolic.

Am probat toate aceste puncte prin fapte necontestabile. Deci cu drept cuvânt am aruncat asupra Papalităţii însăşi acuzaţia de schismă, pe care ea o aruncă atât de liber în faţa celor cari refuză a recunoaşte autocraţia sa şi cari se ridică, în numele cuvântului lui Dumnezeu şi al predaniei soborniceşti, contra uzurpărilor sale şi a sacrilegilor sale îndeletniciri.

Acum vom zice tot omului de bună credinţă: pe de o parte ai auzit Scriptura, tâlcuită după predania sobornicească; ai auzit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii; ai auzit pe episcopii Romei ai celor dintâi opt veacuri. Pe de altă parte, ai auzit pe papii următori veacului al optulea. Poţi zice că învăţătura unora şi a altora este aceeaşi? Nu eşti dator a recunoaşte că în privinţa Papalităţii sunt două învăţături contradictorii: învăţătura dumnezeiască, păstrată vreme de opt veacuri chiar în sânul Bisericii Romane, şi care condamnă orice idee de autocraţie, de suveranitate în Biserica lui Iisus Hristos; şi învăţătura papală, care face din această autocraţie o dogmă esenţială şi fundamentală a Bisericii, o dogmă fără de care Biserica nu poate exista, după părerea Papalităţii?

Care este învăţătura pe care trebuie să o urmeze tot creştinul: cea a lui Dumnezeu sau cea a papei? Cea a Bisericii sau cea a curţii Romei?

Trebuie să alegi între cele două. Eşti pentru învăţătura dumnezeiască, păstrată de Biserică? Eşti creştin ortodox. Eşti pentru cea a Papalităţii? Eşti papistaş, dar nu ortodox. Numai acela merită această denumire, care urmează în credinţa sa regula predaniei soborniceşti. Această predanie este opusă sistemului papal; deci nu poţi fi ortodox şi să primeşti acest sistem. Este vremea să nu ne mai jucăm cu cuvintele, ci a vorbi neted: fii papistaş, dacă voieşti, dar atunci nu te mai numi ortodox. Voieşti a fi ortodox? Atunci nu mai fii papistaş. Compromisul nu este posibil; ortodox şi papistaş sunt două cuvinte ce se exclud unul pe altul.
_________________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse


Read more...

Cauzele schismei dintre Biserica rasariteana si cea apuseana

Despre felul cum Papalitatea, prin noile şi ambiţioasele sale pretenţii, a fost cauza schismei între Bisericile Răsăritene şi cele Apusene.

1. Episcopii Romei nu s-au bucurat de o autoritate universală, în timpul celor dintâi opt veacuri ale Bisericii;
2. Ei n-au fost consideraţi atunci nici ca centrul unităţii, nici ca izvorul jurisdicţiei;
3. N-au fost priviţi ca învestiţi după drept divin cu oarecari prerogative, în calitate de urmaşi ai Sfântului Petru.

Dacă, după veacul al nouălea, ei au avut asupra acestor trei puncte pretenţii opuse doctrinei statornice şi universale a celor dintâi opt veacuri; dacă ei au întreprins a supune Biserica autorităţii lor suverane; dacă au pretins a fi centrul necesar al unităţii şi obârşia jurisdicţiei, va trebui a conchide din acesta că au voit a uzurpa o putere la care nu aveau dreptul.

Iar dacă uzurpările au provocat o energică opunere din partea Bisericii Răsăritului; dacă episcopii Romei au făcut din recunoaşterea puterii lor uzurpate condiţia sine qua non a unirii, va trebui a se conchide din aceasta că Papalitatea este prima şi directa cauză a dezbinării. Faptele ce vom expune vor dovedi că aşa a fost.

După încoronarea lui Carol Cel Mare, pacea domni în curgere de câtva timp între ambele Biserici din Răsărit şi Apus. Leon Armeanul reînnoi erezia iconoclaştilor şi persecută pe ortodocşi. Mai mulţi se refugiară la Roma, şi Pascal I (817) zidi pentru ei o biserică unde ei îşi săvârşeau slujba în greceşte. Acest papă trimise chiar scrisori şi delegaţi la Constantinopole, spre a susţine acolo cauza credinţei pe care o apărau cu curaj cea mai mare parte din episcopi, având în capul lor pe patriarhul Nichifor.

Leon Armeanul nu spera nimic de la Roma, şi căută a se sprijini pe Biserica Franţei. Episcopii acestei Biserici se întruniră la Paris şi luară hotărâri conforme cu cele ale sinodului din Frankfort, despre care am vorbit. Mai mulţi dintre ei fură trimişi la Roma, spre a da sfaturi lui Evghenie al II-lea care era atunci papă.

Astfel Biserica Franţei începea, în privinţa Papalităţii, acea tradiţie de opoziţie, conformă vechii doctrine catholice, şi care s-a numit galicanism. Episcopii sinodului din Paris, ca şi aceia de Frankfort, n-aveau o idee exactă despre chestiunea agitată în Răsărit; însă ceea ce voim numai a constata este faptul că ei se credeau în drept a contesta ecumenicitatea sinodului al şaptelea general, chiar după adeziunea dată de papa, şi că ei nu atribuiau episcopului Romei nici o autoritate dogmatică în Biserică.

Mai mulţi papi cari urmară nu făcură mult zgomot până în 858, când Nicolae I se sui pe scaunul Romei. Biserica Răsăritului, prigonită de împăraţi iconoclaşti, apăra cu un curaj neînvins sfintele datini ale Bisericii. Ea se bucură, în fine, de oarecare linişte, sub domnia lui Mihail (842), după o prigonire ce durase o sută douăzeci de ani aproape fără întrerupere.

Metodie, unul dintre cei mai curajoşi apărători ai ortodoxiei, se sui pe scaunul Constantinopolei. El a fost înlocuit în 847 prin Ignatie, fiul împăratului Mihail Rhangabe, predecesorul lui Leon Armeanul. Acest Mihail fusese închis într-o mânăstire împreună cu cei trei fii ai săi, ce fuseseră făcuţi eunuci, pentru a nu fi capabili de domnie. Ignatie trecu prin toate treptele clericatului. El era preot, când a fost ales pentru scaunul patriarhal. Împăratul Mihail era un om desfrânat, care lăsă guvernământul Imperiului unchiului său Vardas. Ignatie îşi atrase ura împăratului refuzând a face călugăriţă pe împărăteasa mamă, Theodora, şi pe două fiice ale sale. El îşi făcu un alt duşman puternic în Vardas, căruia îi refuză în public Sfânta Împărtăşanie, din cauza scandalurilor vieţii sale private. În fine, chiar din ziua hirotoniei sale, el îşi făcuse un adversar din Grigorie, episcopul Siracuzei, umilindu-l şi refuzând a-l admite la acea solemnitate, sub pretext că ar fi acuzat de diferite delicte. El era acuzat într-adevăr, dar nu era judecat. Ignatie îl judecă apoi şi îl condamnă; însă Roma, unde Grigorie apelă, refuză deocamdată să confirme condamnarea, cu toate insistenţele lui Ignatie. Ea nu o făcu decât în momentul când lupta era făţiş declarată contra lui Fotie şi aderenţilor săi. Noi admitem fără greutate că Ignatie nu a avut decât bune intenţii şi motive de conştiinţă în tot ceea ce a făcut; însă dreptatea cere de asemenea să recunoaştem că el nu a imitat nici prudenţa unui Tarasie, nici sublima abnegaţie a unui Gură de Aur. Se poate crede că aducerea aminte de puterea imperială, de care părintele său fusese lipsit cu sila, nu-l dispunea a menaja pe cei ce ocupau o poziţie înaltă, pe care o privea ca pe un bun răpit pe nedrept familiei sale. Curtea îl acuză că s-ar fi alăturat unui aventurier ce credea că are dreptul la coroana imperială, şi a fost exilat.

Un mare număr de episcopi înainte de el avuseseră de suportat arbitrarul curţii. Dintre predecesorii săi, şi chiar pe scaunul Romei, Ignatie ar fi găsit modele de oameni ce au iubi mai bine a renunţa la o dregătorie pe care n-o mai puteau exercita cu folos pentru Biserică, decât de a stârni, printr-o opoziţie inutilă, turburări ce au totdeauna pentru Biserică consecinţe vrednice de plâns. El nu găsi de cuviinţă a imita aceste exemple şi refuză de a renunţa la dregătoria sa, cu toate stăruinţele mai multor episcopi.

Curtea nu putea ceda. Ea convocă clerul, care alese pe Fotie ca patriarh.

Fotie era nepotul patriarhului Tarasie şi era membru al familiei imperiale. Iată portretul ce îi face Fleury[255]: „Geniul lui Fotie era încă mai presus de naşterea sa. El avea spiritul mare şi cultivat cu îngrijire. Bogăţiile sale îi înlesneau a găsi toate soiurile de cărţi; şi pasiunea sa pentru glorie mergea până la a petrece nopţile în lectură. Astfel el deveni cel mai savant om, nu numai al veacului său, ci şi al celor precedente. El ştia gramatica, poetica, retorica, filozofia, medicina şi toate ştiinţele profane; însă nu neglijase nici ştiinţa teologică, şi când se văzu în Biserică, deveni foarte savant în treburile bisericeşti.“

Într-o lucrare compusă în ultimii ani de către curtea Romei[256], autorul a fost obligat a zice despre Fotie: „Vasta sa erudiţie, caracterul său insinuant, mlădios şi ferm totodată, şi capacitatea sa în afacerile politice, până şi dulcea sa fizionomie, şi manierele sale nobile şi atrăgătoare, îl făceau însemnat între contemporanii săi.”

Trebuia mai întâi să descriem caracterul lui Fotie după scriitori nesuspecţi de a-i fi favorabili. Adevărul ne mai cere să facem cunoscute şi documentele ce au stat la baza a tot ce s-a scris de atunci în sânul Bisericii Romane asupra gravelor evenimente la care el a luat parte.

Vom indica mai întâi scrisorile lui Mitrofan, mitropolitul Smirnei, ale lui Stilian, episcopul Neochesariei, şi ale călugărului Theognost. Aceşti trei oameni sunt cunoscuţi ca inamici personali ai lui Fotie. Anastasie Bibliotecarul era un om atât de răutăcios, încât nu se poate da nici o importanţă mărturiei sale. Iată prescurtarea sentinţei date contra lui la Roma, în 868: „Toată Biserica lui Dumnezeu ştie ceea ce a făcut Anastasie în timpul papilor predecesorii noştri, şi ceea ce a ordonat în contra sa Leon şi Benedict, din care unul l-a depus, excomunicat şi anatematizat, iar celălalt, dezbrăcându-l de veşmintele preoţeşti, l-a admis la comuniunea cu mirenii. Pe urmă papa Nicolae l-a restabilit, cu condiţia de a fi credincios Bisericii Romane. Însă după ce a jefuit palatul nostru patriarhal şi a răpit actele sinoadelor în care fusese condamnat, el a făcut pe nişte oameni să iasă pe deasupra zidurilor acestui oraş, pentru a semăna neînţelegerea între principi şi Biserică; el a fost cauza pentru care un anume Adalgrim, refugiat în Biserică, şi-a pierdut ochii şi limba. În fine, după cum mai mulţi dintre voi, la fel ca şi mine, au auzit zicând pe un preot numit Adon, rudă a sa, el a uitat binefacerile noastre până într-atât, încât a trimis pe un om la Eleftherie, îndemnându-l să săvârşească omorurile ştiute[257]. Pentru aceasta noi poruncim, conform judecăţilor papilor Leon şi Benedict, ca el să fie lipsit de toată comuniunea Bisericii, până ce se va apăra într-un sinod de toate învinuirile cu care este încărcat; şi oricine va avea părtăşie cu el, măcar vorbindu-i, se va expune la aceeaşi excomunicare. Dacă se va depărta câtuşi de puţin de Roma, sau va ocupa vreo funcţie bisericească, va fi încărcat de anatemă veşnică, el şi complicii săi.“

Anastasie a obţinut, fără îndoială, iertarea de la papa Adrian, după cum o obţinuse şi de la papa Nicolae. Roma avea nevoie de el în certurile sale cu răsăritenii; căci el vorbea foarte bine limba greacă, ceea ce era foarte rar pe atunci în Apus. Astfel, în anul următor, 869, Anastasie se găsea în Constantinopole la sinodul adunat contra lui Fotie. El îi traduse decretele din greceşte în latineşte şi le precedă cu o prefaţă, în care descrise după maniera sa actele imputate lui Fotie. Un astfel de om poate fi oare privit ca un bun martor contra patriarhului Constantinopolei, un înţelept apreciator al faptelor, un narator cinstit? Nu trebuie oare a cugeta că el a voit a se arăta credincios Bisericii Romane, potrivit condiţiei puse de papa Nicolae la întâia sa iertare?

„Nu se ştie precis când a murit acest autor. Este însă sigur că trăia încă sub pontificatul lui Ioan al VIII-lea, care a fost ales în 872 şi a murit în 882.“[258]

S-a căutat mult a face să se creadă că există şi un al doilea Anastasie Bibliotecarul la Roma, în aceeaşi epocă, pentru a nu face să cadă asupra istoricului papilor nişte acuzaţii ce îi ridică tot creditul. Însă nu s-a putut cita nici o probă în favoarea acestei aserţiuni, ce se poate privi, prin urmare, ca lipsită de fundament. Sigur este că Anastasie Bibliotecarul a vieţuit tocmai în epoca ce am arătat, şi că nu se cunoaşte alt Anastasie Bibliotecarul decât acela ce a fost compromis în crimele atroce amintite în hotărârea dată contra lui; care a fost, chiar la Roma, de mai multe ori osândit, şi care n-a obţinut graţierea decât cu nişte condiţii care trebuie a ni-l face suspect când vorbeşte de adversarii Bisericii Romane.

Se mai aduce contra lui Fotie mărturia lui Nichita David Paflagonianul, autorul Vieţii lui Ignatie. Se poate zice chiar că acest scriitor este marea autoritate contra patriarhului Fotie. Totuşi imparţialitatea ne obligă a observa că Nichita împingea spiritul partizan contra lui Fotie până la a adopta faimoasa adăugire Filioque, făcută la Crez, deşi ea nu fusese încă oficial recunoscută ca legitimă nici chiar în Apus. Întregul istorisirii sale, şi cea a Singhelului Mihail, probează că trebuie să punem pe aceşti doi scriitori între duşmanii personali ai lui Fotie.

Şi, când e vorba de a judeca un personaj istoric, trebuie oare a ne raporta la vrăjmaşii săi? Răspunsul vine de la sine.

O probă evidentă şi necontestabilă contra acestor autori reiese din propriile istorisiri, când cineva le compară cu ale celorlalţi scriitori, precum Gheorghie, Chedrin, Zonara şi Constantin Porfiroghenitul; căci cei dintâi, ca urmare a urii ce îi purtau, atribuie lui Fotie persecuţiile al căror obiect a fost Ignatie, în timp ce ele sunt exclusiv atribuite lui Vardas de către cei din urmă scriitori, cari sunt neparţiali.

Ce hotărâre să luăm, în faţa istorisirilor contrazicătoare ale istoricilor? Pe aceea de a nu ţine seamă nici de unii nici de alţii. Fotie şi papii cu cari a fost în ceartă au scris scrisori unde şi-au expus propriile cugetări. Aceste scrisori există; ele sunt documentele cele mai puternice. Noi vom asculta pe înşişi adversarii, apărând fiecare cauza sa; acesta este mijlocul cel mai bun de a stabili adevărul.

Fotie primi hirotonia episcopală în ziua de Crăciun 858. În anul următor, el scrise astfel lui Nicolae I, care ocupa atunci scaunul Romei:

„Preasfântului, preasfinţitului şi preacinstitului împreună-slujitor Nicolae, papă vechii Rome, Fotie, episcopul Constantinopolei, noua Roma:

„Când se prezintă sufletului meu mărirea darului preoţesc, când cuget la depărtarea ce se află între desăvârşirea sa şi înjosirea omului; când măsor slăbiciunea puterilor mele şi îmi amintesc cugetarea ce am avut toată viaţa mea despre sublimitatea unei asemenea demnităţi, cugetare ce-mi inspiră mirare, uimire, văzând oameni din timpul nostru, ca să nu vorbesc de vechime, primind grozavul jug al pontificatului, şi deşi fiind oameni înfăşuraţi în carne şi sânge, întreprinzând cu primejdie mare a îndeplini slujirea heruvimilor, a celor mai curate duhuri; când duhul meu se dă la nişte astfel de cugetări, şi când mă văd eu însumi intrat în această stare, ce mă făcea să tremur pentru cei pe cari îi vedeam acolo, nu pot spune câtă durere încerc, câtă întristare simt. Din copilăria mea luasem o hotărâre care n-a făcut decât a se întări cu vârsta, aceea adică de a mă ţine departe de afaceri şi de vuiet, şi de a mă bucura de dulceaţa paşnică a vieţii particulare; cu toate acestea (trebuie să mărturisesc Sanctităţii voastre, fiindcă scriind, datoresc a vă spune adevărul), am fost obligat să primesc demnităţi la curtea imperială, abătându-mă astfel de la hotărârile mele. Totuşi n-am fost niciodată atât de cutezător pentru a ţinti la demnitatea preoţească. Ea mi se părea prea venerabilă şi prea greu de purtat, mai ales când îmi aminteam pilda lui Petru, verhovnicul care, după ce a dat Domnului nostru şi adevăratul nostru Dumnezeu, Iisus Hristos, atâtea mărturisiri de credinţă, şi după ce i-a arătat că-l iubea atât de tare, a privit cinstea de a fi înălţat de Învăţător la sacerdoţiu ca pe încununarea tuturor faptelor sale celor bune. Îmi amintesc aşijderea pilda slujitorului căruia i s-a încredinţat un talant, şi care ascunzându-l spre a nu-l pierde, din cauza asprimii stăpânului său, a fost silit să dea seamă de el şi a fost aruncat în foc şi în gheenă pentru că nu l-a înmulţit.

„Dar pentru ce să vă scriu astfel, pentru ce să reînnoiesc durerea mea şi să vă fac duhovnicul suferinţelor mele? Amintirea lucrurilor grozave aspresc răul, fără a-i aduce alinare. Ceea ce s-a petrecut este ca o tragedie, care a avut loc, fără îndoială, pentru ca prin rugăciunile voastre să putem bine cârmui o turmă ce ni s-a încredinţat nu ştim cum; pentru ca norul greutăţilor ce ni se înfăţişează să fie împrăştiat; ca atmosfera întunecoasă ce ne înconjoară să fie luminată. După cum un vâslaş este vesel când vede vasul său bine îndreptat, împins de un vânt prielnic, de asemenea o Biserică este bucuria păstorului când o vede crescând în evlavie, în virtute; ea împrăştie grijile ce sunt împrejurul lui ca nişte nori şi temerile ce îi insuflă propria sa slăbiciune.

„Nu de mult, când cel ce îndeplinea înainte de noi sarcina episcopală părăsi această cinste, m-am văzut atacat din toate părţile, sub nu ştiu ce înrâurire, de cler şi de adunarea episcopilor şi a mitropoliţilor, şi mai cu seamă de împăratul, care este plin de iubire pentru Hristos, care este bun, drept, omenos şi (pentru ce să n-o zic?) mai drept decât cei ce au domnit înaintea lui. El n-a fost decât pentru mine neomenos, violent şi înspăimântător. Lucrând în înţelegere cu adunarea de care am vorbit, el nu mi-a dat răgaz, luând de motiv al stăruinţelor sale voinţa şi dorinţa unanimă a clerului, care nu-mi lăsa nici o scuză, afirmând că înaintea unei asemenea alegeri el nu ar putea, chiar când ar vrea, să cedeze la rezistenţa mea. Adunarea clerului fiind foarte mare, rugăminţile mele nu puteau fi auzite de un mare număr; aceia ce le auzeau, nu ţineau de ele nici o seamă; ei n-aveau decât o ţintă, o hotărâre luată: aceea de a mă însărcina, chiar fără voia mea, cu episcopatul.“

Să ne oprim aici un moment. Vrăjmaşii lui Fotie au pretins că, exprimându-se astfel, el dăduse o probă de ipocrizia sa; că în loc de a refuza episcopatul, îl ambiţionase. Ei îl acuză că a spus o minciună afirmând că predecesorul său părăsise demnitatea sa.

Sunt oare adevărate aceste două aserţiuni? Se pot cunoaşte simţămintele unui om din corespondenţa sa intimă mai bine decât din aserţiunile gratuite ale duşmanilor săi. Acesta e un principiu pe care, fără îndoială, nimeni nu-l va contesta. Iar scrisorile intime ale lui Fotie către rudenia sa, <> Vardas, mărturisesc sus şi tare că el a încercat toate mijloacele pentru a scăpa de demnitatea ce voiau a-i impune. Onorurile de care se bucura la curte îi erau deja o povoară, pentru că ele îl deturnau de la studiul ce era singura sa pasiune; el înţelegea că odată ridicat pe scaunul patriarhal, va trebui să renunţe la acea viaţă paşnică, unde ştiinţa îl făcea a simţi o adevărată fericire; pentru aceasta el ruga pe Vardas să îndrepte alegerea sa asupra altuia[259]. Ce motiv ar fi avut el să scrie astfel în intimitate unui om care cunoştea gusturile sale, care era prietenul său?

Căutat-a oare Fotie a-l amăgi pe papa scriindu-i că Ignatie părăsise scaunul său? Este sigur că, pe drept sau pe nedrept, Ignatie fusese învinuit ca conspirator şi, cu acest titlu, exilat de Împăratul. Dacă în aceste împrejurări el ar fi aruncat, după cum afirmă Anastasie Bibliotecarul, un soi de interdicţie asupra Bisericii sale, această purtare ar fi fost criticabilă şi protivnică purtării celor mai mari şi mai sfinţi episcopi. Noi am văzut mai înainte pe papa Martin care, deşi osândit, prigonit şi surghiunit ca şi Ignatie, recunoştea totuşi legitimitatea episcopului Evghenie, pe care Biserica Romană îl alesese ca urmaş, şi fără ca el să-şi fi dat vreodată demisia. Sf. Ioan Gură de Aur, alungat cu nedreptate, scria aceste măreţe cuvinte: „Biserica nu s-a început cu mine şi nici se va sfârşi cu mine. Apostolii şi prorocii au suferit mult mai mari prigoniri.“ Prin urmare, el îndemna pe episcopi să asculte pe acela care va fi pus în locul său, şi-i ruga numai să nu iscălească condamnarea sa, dacă nu-l vor găsi vinovat.

Fotie trebuia să ţină seamă de acest obicei şi să privească pe predecesorul său ca fiind căzut din dregătoria sa, fiindcă clerul, afară de cinci voturi[260], îl alesese ca urmaş. Numai că el nu putea scrie papei că Ignatie fusese depus, fiindcă nu fusese osândit canoniceşte.

Drept aceea, Fotie nu a fost nici ipocrit, nici mincinos când scria papei aşa cum am văzut. El continuă astfel:

„Calea rugăciunii fiindu-mi închisă, lacrimile mă podidiră; durerea, care înlăuntrul meu semăna cu un nor şi mă umplea de întuneric şi de turburare, izbucni deodată într-un şiroi de lacrimi ce curgea din ochii mei. Când cineva vede cuvintele sale neputincioase spre a dobândi scăparea, este firesc chiar a alerga la rugăciuni şi la lacrimi; prin aceasta nădăjduieşte încă vreun ajutor, atunci chiar când nu se mai poate aştepta că-l va avea. Cei mă sileau nu-mi lăsară nici un repaos până ce n-au câştigat ceea ce voiau, deşi era protivnic voinţei mele. Astfel, iată-mă expus la furtuni, la judecăţi, pe care numai Dumnezeu singur, cel ce ştie toate, le cunoaşte. Însă destul despre aceasta, cum zice proverbul.

„Şi fiindcă comuniunea credinţei este cea mai bună din toate, şi fiindcă ea este cu precădere obârşia dragostei adevărate, spre a statornici cu Sanctitatea Voastră o legătură curată şi nedezlegată, am hotărît a săpa pe scurt, ca pe o marmură, credinţa noastră, care este şi a voastră. Prin aceasta noi vom dobândi mai grabnic rodul fierbinţilor voastre rugăciuni, şi vă vom da cea mai bună mărturisire de iubirea noastră.”

Fotie face apoi mărturisirea lui de credinţă cu o exactitate şi o profunzime, vrednică de cel mai mare teolog. În ea el raportează adevărurile fundamentale ale creştinismului la taina Treimii, a Întrupării şi a Răscumpărării. El primeşte cele şapte sinoade ecumenice şi arată, în puţine cuvinte, dar cu o remarcabilă justeţe, doctrina ce a fost statornicită în acele sinoade. Apoi adaugă:

„Aceasta e mărturisirea mea de credinţă, atingătoare de lucrurile ce îi aparţin şi care decurg din ea; întru această credinţă este nădejdea mea. Ea nu este numai a mea, ci este împărtăşită de toţi cei ce vor a vieţui cu evlavie, cari au în ei iubirea dumnezeiască, cari au hotărît a ţine curata şi adevărata doctrină creştină. Arătând astfel prin scris mărturisirea noastră de credinţă, şi făcând cunoscut Preasfinţitei Voastre Sanctităţi ceea ce ne priveşte, am săpat ca pe marmură ceea ce v-am arătat prin cuvintele noastre; după cum v-am spus, noi avem nevoie de rugăciunile voastre, pentru ca Dumnezeu să ne fie îndurat şi bun în toate întreprinderile noastre; ca să ne acorde harul de a smulge toată rădăcina smintelii, toată piatra de poticnire din tagma clericală; ca să putem paşte bine pe cei ce ne sunt încredinţaţi; ca mulţimea păcatelor noastre să nu zăticnească sporirile turmei noastre în virtute, şi să nu facă astfel greşalele noastre încă mai numeroase; ca să fac şi să zic credincioşilor totdeauna ceea ce se cuvine; iar din partea lor, ei să fie totdeauna ascultători şi gata la tot ce priveşte mântuirea lor, ca prin harul şi bunătatea lui Hristos, care este capul tuturor, ei să crească neîncetat întru El, căruia se cuvine slava şi împărăţia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă făcătoare, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.“

În scrisoare se resimte gustul vremii, prin maniera sa cam afectată; însă ea nu e mai puţin un frumos monument de ortodoxie, şi este vrednică în toate privinţele de un mare scriitor şi de un mare episcop.

Duşmanii lui Fotie au pretins că o altă scrisoare, ce se pretindea a fi prima scrisoare scrisă de el papei, ar fi fost o operă de ipocrizie, în care el căuta a-l câştiga de partea sa prin mijloace necinstite şi mai cu seamă afectând o mare râvnă contra iconoclaştilor. Nu s-a putut cita niciodată măcar un rând din acea pretinsă scrisoare; cei ce au presupus-o nu s-au gândit că episcopii nu puteau avea nici cea mai mică relaţie între ei înainte de a-şi fi adresat, după obicei, scrisorile canonice. În această împrejurare, ca în multe altele, ura a orbit pe falsificatori. Cea dintâi scrisoare a lui Fotie către papa este aceea pe care am tradus-o.

Ea a fost adusă la Roma împreună cu o scrisoare de la împăratul. Nicolae I se folosi de acest prilej spre a face act de autoritate supremă în Biserică. Acest papă este unul din cei ce au contribuit mai mult întru a dezvolta opera lui Adrian I. Iezuitul Maimbourg[261], vrând a-l lăuda, afrmă că „în vremea pontificatului său de nouă ani el ridicase puterea papală la un grad la care nu ajunsese încă, mai cu seamă în privinţa împăraţilor, regilor, principilor şi patriarhilor, pe care îi trata cu mai multă asprime ca nici unul din predecesorii săi, ori de câte ori se credea jignit în prerogativele puterii sale pontificale.” Acest fapt este necontestabil, însă părintele Maimbourg n-a văzut nici însemnatatea istorică a cazului ce el constata, nici tristele urmări ale acestei dezvoltări a puterii papale. El n-a văzut aşijderea că pretinsa dezvoltare nu era decât o schimbare radicală, şi că în veacul al nouălea Papalitatea nu mai era patriarhatul roman al celor dintâi opt veacuri.

Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la Constantinopole cu depunerea lui Ignatie şi alegerea lui Fotie. El ştiu numai că Fotie era laic în momentul acestei alegeri. Este sigur că mai multe canoane în Apus opreau hirotoniile pripite; aceste canoane nu erau primite în Răsărit, şi deşi obiceiul era în favoarea hirotoniilor făcute progresiv, totuşi istoria Bisericii probează prin numeroase dovezi că se trecea câteodată pe deasupra canoanelor sau a obiceiului, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în împrejurări mari. E de ajuns a aminti numele lui Amvrosie al Milanului, al lui Nectarie, al lui Tarasie şi al lui Nichifor al Constantinopolei, pentru a dovedi că hirotonia lni Fotie nu era fără precedente foarte venerabile. Însă Nicolae voia a se face arbitru suprem. În loc de a întârzia într-un chip modest de a intra în relaţie cu noul patriarh, până să se informeze mai bine, el răspunse astfel la scrisorile împăratului şi ale lui Fotie:

„Făcătorul tuturor lucrurilor a aşezat Principatul divinei puteri pe care ziditorul tuturor făpturilor a dat-o aleşilor săi apostoli; el a stabilit trăinicia lor pe credinţa tare a verhovnicului apostolilor, adică a lui Petru, căruia i-a dat mai cu seamă întâiul scaun. Căci lui i s-a zis prin glasul Domnului: <>. Petru, care a fost numit astfel din pricina tăriei pietrei, care este Hristos, nu încetează de a întări prin rugăciunile sale zidirea cea nemişcată a Bisericii universale, aşa încât el se grăbeşte a reforma, prin regula adevăratei credinţe, nebunia celor ce cad în rătăcire, şi susţine pe cei ce o întăresc, ca nu cumva porţile iadului, adică insinuările perfide ale duhurilor rele şi atacurile ereticilor, să ajungă a rupe unitatea Bisericii.“[262]

Nicolae se preface apoi a crede că Mihail a trimis scrisoare la Roma fiindcă voia a ţine regula statornicită de părinţi, cum că „fără învoirea scaunului şi pontifului roman nu se cuvenea a încheia nimic în orice discuţie.”

Acest principiu era primit în înţelesul că o chestiune de credinţă nu putea fi definită fără adeziunea Bisericilor Apusene, ce era de regulă transmisă prin întâiul scaun din acele laturi, dar nu în înţelesul că consimţământul scaunului particular al Romei, sau al episcopului său, era neapărat necesar. Nicolae se sprijinea astfel pe o greşală şi presupunea pe nedrept că ea ar fi primită şi de împăratul Răsăritului. Asupra acestui de pe urmă punct, mai cu seamă, el ştia care este adevărul. El atacă apoi alegerea lui Fotie, în temeiul canoanelor Sinodului din Sardica şi al Decretalelor papilor Celestin, Leon şi Ghelasie, pe care îi numeşte dascăli ai credinţei catholice. El îşi putea da seama că nu era vorba de credinţă, ci doar de o chestiune disciplinară, şi că Răsăritul nu avea asupra acestui punct disciplina apuseană, şi avea dreptul să nu o aibă. Adrian I oprise de a se mai ridica pe viitor un laic la episcopat. Nicolae se sprijinea pe acest precedent. Însă el nu cercetează dacă Adrian avea mai mult decât el, Nicolae, dreptul de a face o asemenea oprire. „Noi voim”, adaugă el, „ca Ignatie să se prezinte înaintea trimişilor noştri, pentru ca să declare pentru ce a părăsit turma sa fără a ţine seamă de prescripţiile predecesorilor noştri, sfinţii pontifi Leon şi Benedict... Toate se vor trimite la stăpânirea noastră covârşitoare, ca să hotărâm prin autoritatea apostolică ceea ce va fi de făcut, pentru ca Biserica voastră, care este atât de zguduită, să fie pe viitor statornică şi paşnică.“

După un obicei ce era de pe atunci statornicit în Biserica Romană, Nicolae nu-şi îngăduia ca datoriile sale de pontif suprem să-l împiedice a cugeta la interesele materiale ale scaunului său; pentru aceasta el scrise împăratului: „Înapoiaţi-ne patrimoniul Calabriei şi acela al Siciliei şi toate bunurile Bisericii noastre, a căror stăpânire a avut-o din vechime, spre a le administra prin proprii săi iconomi; căci este nedrept ca un bun bisericesc, destinat luminării şi slujirii Bisericii lui Dumnezeu, să ni se răpească de către o putere pământească.”

Iată deci vremelnicul deja învestit cu o consacrare religioasă.

„Noi voim”, adaugă Nicolae (acest cuvânt curge firesc din condeiul său în orice ocazie), „Noi voim ca sfinţirea să fie dată de către scaunul nostru arhiepiscopului Siracuzei, pentru ca predania aşezată de apostoli să nu fie ştirbită în vremea noastră.” Acest motiv este într-adevăr bizar, ca să nu zicem mai mult. Sicilia a fost supusă patriarhatului roman în veacul al patrulea; de la căderea Imperiului, regiunea rămăsese în domeniul împăratului Constantinopolei. Şi, după regula ţinută totdeauna în Biserică, circumscripţiile bisericeşti trebuie a urma după prefacerea circumscripţiilor civile. Siracuza trebuia dar, în temeiul acestei reguli, să atârne de Constantinopole, iar nu de Roma. Nicolae nu o voia; însă legea o voia, şi apostolii, la care el apela, nu supuseseră desigur niciodată scaunul din Siracuza celui din Roma.

Scrisoarea către Fotie nu e decât prescurtarea celei ce o adresase împăratului. Însă Nicolae se fereşte a se servi de expresiile ambiţioase ce am semnalat în această din urmă. El nu se adresă către Fotie decât ca unui simplu laic, fără a-i da nici un titlu episcopal, deşi el îl ştia legitim hirotonit. Această prefăcătorie ascundea cugetarea că nici un episcop nu putea purta denumirea cinului său decât cu consimţământul pontifului roman.

Papii vechi nu foloseau un asemenea limbaj nici faţă de împăraţi, nici faţă de fraţii lor episcopi. În împrejurările când erau datori a interveni pentru apărarea credinţei sau a disciplinei, ei nu se puneau ca arbitri suverani, şi nu-şi atribuiau o autoritate supremă; ei apelau la datini, la canoane; nu făceau nimic fără sinod şi nu amestecau nicidecum lucrurile vremelnice cu cele duhovniceşti. Noi am remarcat primii paşi ai Papalităţii în căile sale cele noi, şi încercările sale întru a părăsi vechiul drept. Nicolae I se crezu în stare a face din noile pretenţii tot atâtea prerogative vechi şi necontestabile. Astfel el merită de a fi pus între Adrian I, adevăratul întemeietor al Papalităţii moderne, şi Grigorie al VII-lea, care a înălţat-o la culmea sa cea mai înaltă. Însă Falsele Decretale nu erau cunoscute în Răsărit. Nicolae I, în loc de a invoca principiile generale ale sinoadelor ecumenice, apela la Decretalele predecesorilor săi, ca şi cum episcopii Romei ar fi putut pune legi universale. Fotie îi aminti adevăratele principii, cu tot atâta exactitate cât şi moderaţie, în a doua a sa scrisoare.

Legaţii lui Nicolae sosind la Constantinopole, se adună în acest oraş un sinod, în care se aflau trei sute optsprezece episcopi şi la care sinod legaţii asistară. Ignatie se înfăţişă în această adunare şi a fost depus într-un chip solemn. Toţi o mărturisesc. Numai duşmanii lui Fotie fac din cei trei sute optsprezece episcopi, care deliberară în public şi în prezenţa unei mulţimi considerabile, tot atâţia trădători vânduţi curţii. Noi cu greu putem crede că atâţia episcopi să-şi fi vândut conştiinţa lor, fără ca măcar unul din ei să nu fi avut vreo remuşcare, fără ca poporul să fi protestat contra unei asemenea infamii. Este cu greu de crezut în această strânsă unire a trei sute optsprezece episcopi, înconjuraţi de mulţimea clerului şi a poporului; ni se pare mai drept a crede că Ignatie, cu toate virtuţile sale, fusese ridicat la patriarhat nu atât prin alegere, cât printr-o influenţă puternică, şi din pricina nobleţei sale, după cum i s-a reproşat, şi pentru că se găsise încurcat, negreşit fără voia sa, în intrigi politice. Nu avem nici un cuvânt de a ne îndoi de curăţia intenţiilor sale; însă n-a fost el oare unealta unor oameni ambiţioşi? Şi oare nu din pricina funestei lor influenţe nu a urmat mărinimia şi abnegaţia cu adevărat episcopală a unui Gură de Aur?

Ignatie a fost depus pentru a doua oară de către sinodul din Constantinopole în 861. El apelă la papa. Însă suplica sa nu a fost semnată decât de şase mitropoliţi şi de cincisprezece episcopi.

Legaţii se reîntoarseră la Roma. Puţin timp după sosirea lor, un ambasador imperial aduse actele sinodului şi o scrisoare a lui Fotie, alcătuită în aceşti termeni:

„Preasfântului între toţi şi preasfinţitului frate şi împreună-slujitor Nicolae, papă al vechii Rome, Fotie episcopul Constantinopolei, noua Romă:

„Nimic nu e mai cinstit şi mai preţios decât dragostea, aceasta este părerea obştească adeverită de Sfintele Scripturi. Prin ea se unesc cele despărţite; luptele se sfârşesc; ceea ce este deja unit şi legat îndeaproape se uneşte mai strâns încă; ea închide tot izvorul neînţelegerilor şi certelor lăuntrice, căci <>, după zisa preafericitului Pavel, <>. Ea împăciuieşte pe slujitorii vinovaţi cu stăpânii lor, socotind a micşora greşala după slăbiciunea firii. Ea învaţă pe slugi a îndura cu dulceaţă mânia stăpânilor lor şi-i mângâie de neegalitatea stării lor prin pilda acelora cari au a suferi deopotrivă în acea stare. Ea potoleşte mânia părinţilor împrotiva copii lor şi împrotiva murmurelor acestora din urmă; ea face din iubirea părintească o armă puternică, ce le vine în ajutor şi împiedică în sânul familiilor acele sfâşieri de care se îngrozeşte firea. Ea opreşte cu înlesnire certurile ce se nasc între prieteni şi-i îndeamnă a păstra bunele raporturi ale prieteniei; cât pentru cei ce au aceleaşi cugetări despre Dumnezeu şi despre lucrurile divine, chiar de ar fi depărtaţi prin spaţiu şi nu s-ar fi văzut niciodată, ea îi uneşte şi-i aduce într-un cuget, făcând din ei adevăraţi prieteni; şi dacă din întâmplare unul din ei a ridicat într-un mod prea necuviincios învinuiri contra celuilalt, ea tămăduieşte aceasta şi îndreaptă toate, strângând iarăşi legătura unirii.“

Acest tablou al binefacerilor dragostei era adresat lui Nicolae, care nu o aplicase în privinţa lui Fotie, şi care pusese prea mare grăbire întru a-i face imputări. Patriarhul Constantinopolei continuă:

„Dragostea este aceea care m-a făcut a îndura fără durere imputările ce părinteasca Voastră Sanctitate mi-a aruncat ca nişte săgeţi; care m-a împiedicat de a lua cuvintele voastre ca roade ale mâniei, sau ale unui suflet lacom de injurii şi de duşmănii; care, dimprotivă, m-a făcut a le privi ca proba unei iubiri ce nu ştie ascunde nimic şi a râvnei desăvârşite pentru rânduiala bisericească, râvnă care ar voi ca totul să fie desăvârşit. Căci dacă dragostea nu îngăduie de a privi chiar răul ca rău, cum va lăsa ea a judeca că cutare lucru este rău? Astfel este firea dragostei adevărate, încât merge până la a privi ca o binefacere chiar ceea ce ne pricinueşte durere. Dar fiindcă nimic nu se opune ca între fraţi sau între părinţi şi fii să se zică adevărul — căci ce este, într-adevăr, mai prietenesc decât adevărul? — fie-mi îngăduit a vă vorbi şi a vă scrie în toată libertatea, nu pentru dorinţa de a vă contrazice, ci cu scopul de a mă apăra.

„Desăvârşit cum sunteţi, aţi fi fost dator să ţineţi seamă mai întâi că fără voia noastră am fost târâţi sub jug şi, prin urmare, a avea milă de noi, în loc de a ne face imputări; a nu ne dispreţui, ci a compătimi la durerea noastră. Se cuvine a avea într-adevăr pentru cei cari au fost silniciţi, milă şi bunătate, iar nu injurii şi dispreţ. Şi noi am suferit o astfel de asprime, că numai Dumnezeu, care cunoaşte lucrurile cele mai ascunse, ştie aceasta; am fost reţinut fără voia noastră; am fost păzit de aproape, spionat ca un osândit; ni s-au dat voturile fără voia noastră; ne-au făcut episcop, cu toate lacrimile noastre, plângerile, întristarea şi disperarea noastră. Toată lumea ştie că astfel a fost; căci lucrurile nu s-au petrecut în ascuns, iar excesul asprimii ce am suferit de la voi a fost atât de făţiş, încât toată lumea a avut cunoştinţă de el. Cum, oare nu trebuie a plânge şi a mângâia pe cât e cu putinţă pe cei ce au suferit astfel de silnicie, în loc de a-i ataca, a-i batjocori, a-i încărca de injurii? Am pierdut o viaţă liniştită şi dulce; am pierdut slava mea (fiindcă sunt unii cari iubesc slava lumească), am pierdut scumpul meu timp liber, relaţiile mele, atât de curate şi atât de plăcute, cu prietenii mei, acele relaţii unde mâhnirea, viclenia şi imputările nu aveau loc. Nimeni nu mă ura: eu nu osândeam, nu uram pe nimeni, nici străini, nici pământeni; n-aveam nimic contra celor ce aveau cea mai mică legătură cu mine, cu atât mai vârtos contra prietenilor mei. N-am pricinuit niciodată nimănui o supărare care să fi dat prilejul de a mi se face vreo mustrare, afară de primejdiile la care am fost expus pentru cauza credinţei[263]. Nimeni iarăşi nu m-a jignit atât de amar, ca să mă fi adus în privinţa aceasta până la injurie. Toţi erau buni pentru mine. Cât pentru purtarea mea, trebuie să păzesc tăcerea, dar fiecare va spune ceea ce ea a fost. Prietenii mei mă iubeau mai mult decât pe rudele lor; cât pentru rudele mele, ele mă iubeau mai mult decât pe ceilalţi membri ai familiei, şi ştiau că eu îi iubeam mai mult.“

Chiar înşişi duşmanii lui Fotie sunt siliţi a recunoaşte că viaţa sa era aceea a unui om devotat studiului; că avea, ca cel întâi secretar de Stat, cea mai mare cinste ce ar fi putut ambiţiona. Cum se pot împăca aceste mărturisiri cu acea iubire fără frâu a episcopatului, pe care i-o atribuie? Fiecare e mai aproape de adevăr primind scrisorile sale ca adevărata expresie a simţămintelor sale. El a rezistat pe cât a putut la alegerea sa, şi numai voinţa împăratului şi aceea a lui Vardas l-au silit de a primi un scaun pe care nimeni mai bine decât el nu-l putea ocupa.

Fotie, după ce a făcut o paralelă pe atât de adevărată cât şi elocventă între dulceţile vieţii sale de savant şi grijile vieţii noi, ce i se impusese, continuă astfel:

„Dar pentru ce să mai revin asupra acestor lucruri, pe care le-am scris deja? Dacă am fost crezut, mi s-a făcut nedreptate, neavând milă de mine; de n-am fost crezut, nu mi s-a făcut cea mai mică nedreptate, nedându-se crezare cuvintelor mele când spuneam adevărul. Şi dintr-o parte şi din alta sunt deci nenorocit. Primesc imputări de unde aşteptam mângâiere şi încurajare: durerea se adaugă astfel la durere. Nu trebuia, mi se zice, să vi se facă nedreptate. Dar ziceţi-o aceasta celor ce mi-au făcut-o. <> Maxima este bună, dar cine merită imputarea voastră? Au nu cei ce m-au silit? Cine sunt cei ce merită milă? Au nu cei ce au fost silniciţi? Aş fi nădăjduit de la dreptatea voastră să fi osândit pe cel ce ar fi lăsat în pace pe cei ce au făcut silnicie, spre a lovi pe cel ce a suferit-o.

„Canoanele Bisericii — se zice — au fost călcate, pentru că din rândul laicilor v-aţi suit la vârful preoţiei. Dar cine le-a călcat? Cel ce a făcut silnicia, sau cel ce a fost târât cu forţa şi fără voia lui? Însă ar fi trebuit să te împrotiveşti! Dar până unde? M-am împrotivit, şi mai mult chiar decât ar fi trebuit. Şi de nu m-aş fi temut că voi stârni mai mari furtuni, m-aş fi împrotivit încă şi până la moarte. Dar care sunt acele canoane ce se pretinde că au fost călcate? Sunt nişte canoane pe care, până astăzi, Biserica Constantinopolei nu le-a primit. Se calcă canoane când cineva ar trebui să le ţină; însă când ele n-au fost cunoscute, nu se săvârşeşte nici un păcat neţinându-le în seamă.

„Am vorbit destul, şi chiar mai mult decât era de folos. Căci nu pretind nici a mă apăra, nici a mă îndrepta. Cum să vreau a mă apăra, când singurul lucru pe care-l doresc este să scap de furtună şi să fiu descărcat de povara ce mă apasă? Iată cât de mult am râvnit acest scaun, iată cât de mult doresc să-l păstrez. Însă dacă scaunul episcopal vă este povară astăzi, el n-a fost astfel la început. M-am suit pe el fără voia mea, şed pe el fără voia mea. Proba este faptul că de la început mi s-au făcut silnicii, că de la început am voit a-l părăsi, după cum aş voi şi astăzi. Şi chiar dacă a trebuit a mi se scrie unele lucruri plăcute, era cu neputinţă să mi se scrie cu bunătate şi să fiu lăudat. Noi am primit tot ce ni s-a zis, cu bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, care ocârmuieşte Biserica. Mi s-a zis: <>[264] Era mai bine a ne scrie: <> Cel ce mi-ar fi scris aşa, mi-ar fi scris lucruri plăcute, deşi false în cea mai mare parte. Dar oare trebuia ca cel ce suferise nedreptate intrând în episcopat, să o sufere încă părăsindu-l? Ca cel ce fusese împins acolo cu sila, să fie împins din el cu mai multă silnicie încă? Cel ce ar avea astfel de simţăminte, astfel de cugetări, n-ar avea nici o grijă de a respinge calomnia, care n-are alt scop decât de a-i smulge scaunul episcopal. Dar destul asupra acestui subiect.“

În restul scrisorii sale, Fotie explică foarte pe larg că o Biserică nu trebuie a condamna obiceiurile alteia, cu condiţia ca acele obiceiuri să nu fie protivnice nici credinţei, nici canoanelor, nici sinoadelor ecumenice. El îndreptăţeşte hirotonia sa prin această regulă, şi prin pilda sfinţilor săi predecesori, Nectarie, Tarasie şi Nichifor, ca şi cea a Sfântului Amvrosie, a Sfântului Grigorie, tatăl Theologului, şi a lui Thalassie din Chesaria. El arată lui Nicolae că în cel din urmă sinod, ţinut în faţa legaţilor săi, s-au primit mai multe reguli disciplinare, sugerate de el şi care au părut de folos. Laudă pe papa pentru dragostea sa, pentru menţinerea canoanelor, şi-l felicită pentru aceasta cu atât mai mult cu cât, având întâietatea, pilda sa era mai puternică. Ia de aici prilej spre a-i arăta, sfârşind, că un mare număr de vinovaţi fug la Roma, sub cuvânt de pelerinaj, pentru a ascunde acolo crimele lor sub o falsă aparenţă de evlavie. Îl roagă deci să ţină seama, asupra acestui punct, de canoanele care prescriu fiecărui episcop a nu primi la împărtăşire decât pe cei ce au scrisori de recomandare de la însuşi episcopul lor.

Acest lucru s-a imputat întotdeauna Romei, care slujea de adăpost criminalilor făţarnici. Biserica Franţei scrisese adeseori papilor în acelaşi fel cum a făcut Fotie cu acest prilej.

Scrisoarea patriarhului nu putea fi plăcută lui Nicolae, căci sub forme dulci şi elegante ea cuprindea unele lecţii foarte juste. Fotie nu spune în ea un singur cuvânt lovitor; el nu întrebuinţează titlul său onorific de patriarh ecumenic; recunoaşte întâieatea scaunului Romei, dar nu linguşeşte de fel ambiţia noii Papalităţi; el nu se înjoseşte, iar dulceaţa sa nu-şi pierde tăria. Un astfel de luptător era mai de temut pentru Nicolae decât un om furios şi ambiţios. În loc de a-i disputa drepturile ce-şi lua asupra unor Biserici ale patriarhatului Constantinopolei, el îi zice: „Noi vi le-am fi lăsat, dacă aceasta ar fi atârnat de la noi; însă fiindcă e vorba de ţări şi de hotare, aceasta este o afacere care priveşte Statul. Cât pentru mine, aş voi nu numai a înapoia altora ceea ce le aparţine, dar încă a lăsa o parte din vechile dependinţe ale acestui scaun. Aş fi îndatorat faţă de cel care m-ar descărca de o parte din povara mea.“

Nu se putea mai bine răspunde unui papă care nu cugeta decât a-şi întinde puterea sa prin toate mijloacele. Însă Nicolae nu s-a folosit de această lecţie, pe atât de dreaptă, cât şi cumpătată. El nu voi să creadă nici pe legaţii săi, nici actele sinodului ce îi fură înfăţişate. Declară chiar ambasadorului Leon, care fusese trimis la Roma, că el n-a trimis pe legaţii săi spre a depune pe Ignatie, sau pentru a recunoaşte înălţarea lui Fotie; că el nu consimţise şi nu va consimţi niciodată nici la una, nici la alta.

Nicolae se punea astfel ca arbitru al legitimităţii episcopilor, uitând că, după canoane, el n-avea decât libertatea de a intra în comuniune cu unul sau cu altul. Se înţelege că, mai înainte de a intra în relaţie cu Fotie, avea nevoie de lămuriri clare asupra legitimităţii alegerii sale: însă, după legile Bisericii, legitimitatea nu atârna de voinţa papală, ci de judecata rostită contra lui Ignatie, şi de alegerea după regulă a lui Fotie. Un sinod de trei sute optsprezece episcopi primise obşteşte această alegere şi depunerea lui Ignatie. Legaţii fuseseră martori la aceasta; ei mărturiseau de cele ce văzuseră şi auziseră; era prea destul, ni se pare, spre a hotărî pe Nicolae să acorde comuniunea sa unui episcop care, prin moravurile sale venerabile şi prin ştiinţa sa era foarte vrednic de episcopat. Însă luând partea lui Ignatie, Nicolae face act de autoritate suverană. Această perspectivă măgulea prea mult aplecările sale, pentru ca să fi putut a se lepăda de ele. Dânsul întruni deci clerul Romei pentru a dezaproba solemn pe legaţii săi. Apoi adresă împăratului, lui Fotie şi întregii Biserici Răsăritene scrisori care sunt tot atâtea monumente ale trufiei sale. Trebuie să le facem cunoscute, pentru ca să se poată compara doctrina lor cu doctrina celor dintâi opt veacuri şi să se capete astfel încredinţarea că Papalitatea părăsise doctrina din urmă, pentru a-i pune în loc un sistem autocratic pe care Biserica Răsăritului nu-l putea primi.[265] La începutul scrisorii sale către împăratul Mihail, el ia ca de la sine înţeles faptul că acest principe s-a adresat „către sfânta, Catholică şi Apostolică Biserică Romană, şef (cap) al tuturor Bisericilor, care urmează în toate lucrările sale curatele autorităţi ale sfinţilor Părinţi“ spre a şti cum să socotească în afacerile bisericeşti.

Nicolae nu lăsa să-i scape nici o ocazie întru a repeta aceste fraze sonore, ce probează tocmai contrariul celor ce afirma, căci Părinţii nu le-au cunoscut nicidecum. Venind la cauza lui Ignatie, el se plânge de faptul că se rostise contra lui o hotărâre fără poruncile sale; că nu numai că nu se făcuse nimic din cele ce el prescrisese, dar încă se făcuse cu totul dimprotivă. Deci, adaugă el, „fiindcă voi susţineţi pe Fotie şi respingeţi pe Ignatie, fără judecata Apostolatului Nostru, noi voim ca să ştiţi bine că nu primim pe Fotie şi că nu osândim pe patriarhul Ignatie.”

Iată într-adevăr vorbe de stăpân. El se sileşte apoi a găsi diferenţe de detaliu între înălţarea lui Nicolae şi a lui Amvrosie, şi între aceea a lui Fotie, însă aceste diferenţe, chiar când s-ar primi astfel cum el le înfăţişează, nu erau de natură a nimici o lege clară, privită ca absolută şi nesupusă abaterii.

Scrisoarea sa către prea înţeleptul bărbat Fotie începe în acest mod măreţ:

„După ce Domnul nostru şi Răscumpărătorul lumii Iisus Hristos, care era adevărat Dumnezeu mai înainte de toţi vecii, a binevoit a ieşi din sânul Fecioarei pentru răscumpărarea noastră şi a se arăta adevărat om în lume, el încredinţă preafericitului Petru, verhovnicul apostolilor, puterea de a lega şi a dezlega în cer şi pe pământ, şi dreptul de a deschide porţile împărăţiei cereşti; el a binevoit a întemeia sfânta sa Biserică pe tăria credinţei acestui apostol, după acest cuvânt demn de credinţă: <>.”

Iată argumentul cel mare, pe care Papalitatea modernă s-a sprijinit totdeauna. Ea respinge pe faţă tâlcuirea sobornicească din predanie a acestor cuvinte dumnezeieşti; ea face din drepturile date tuturor apostolilor deopotrivă un drept aparte şi personal pentru Sf. Petru; ea îşi asumă poziţia, contrar tuturor rânduielilor bisericeşti şi în temeiul unui sacrilegiu gratuit, de unică moştenitoare a unor prerogative himerice, pretinzând, pe aceste temeiuri mincinoase şi şubrede, a întări clădirea autocraţiei sale universale. Iată pretenţia opusă de Nicolae lui Fotie! Cum poate spune cineva că acest patriarh, care cunoştea desăvârşit vechimea bisericească, trebuia să se supună unei asemenea stăpâniri? Datoria sa era să protesteze, după cum a şi făcut; şi măcar de ar fi dat Dumnezeu ca toţi episcopii Bisericii catholice să fi imitat curajul său, pe cât de tare, pe atât de cumpănit şi de curat!

Iată tâlcuirea lui Nicolae la cuvintele evanghelice citate: „După această făgăduinţă, prin cimentul sfântului aşezământ apostolic, temeliile clădirii, întocmite din pietre preţioase, începură a se înălţa şi, cu mila îndurării dumnezeieşti, şi prin râvna ziditorilor şi sârguinţa stăpâniei apostolice, a se înălţa până în vârf, ca să dureze totdeauna, fără a avea nimic a se teme de vijelia vânturilor. Preafericitul Petru, vârful apostolilor şi portarul împărăţiei cereşti, a meritat în această clădire întâietatea, după cum toţi ortodocşii o ştiu şi după cum am declarat-o acum.“

Nimeni, într-adevăr, dintre ortodocşi, nu tăgăduieşte întâietatea Sfântului Petru; însă această întâietate îi dădea oare o putere covârşitoare? Nu, răspunde predania sobornicească. Da, răspunde Nicolae, care continuă astfel:

„După dânsul (adică după Sf. Petru), vicarii săi, slujind lui Dumnezeu cu curăţie, scăpaţi de umbrele întunericului care împiedecă de a merge în calea cea dreaptă, au primit într-un chip mai înalt purtarea de grijă de a paşte oile Domnului, şi au îndeplinit această datorie cu îngrijire. Între ei, milostivirea lui Dumnezeu cel Atotputernic a binevoit a număra şi pe Smerenia Noastră; însă tremurăm la cugetarea că avem a da răspuns înainte de toţi şi pentru toţi lui Iisus Hristos, când va cere seamă fiecăruia de faptele sale.

„Şi fiindcă toţi credincioşii cer doctrina de la această sfântă Biserică Romană, care este şeful (capul) tuturor Bisericilor, fiindcă ei îi cer păstrarea credinţei, şi de vreme ce cei ce sunt vrednici de ea şi cari sunt răscumpăraţi prin harul lui Dumnezeu, îi cer iertarea păcatelor lor, trebuie ca noi, care am primit sarcina să fim băgători de seamă, să avem totdeauna ochiul asupra turmei Domnului, cu atât mai mult cu cât sunt unii cari voiesc totdeauna a o sfâşia prin muşcături crude... Este statornicit că sfânta Biserică Romană, prin prea fericitul apostol Petru, vârful apostolilor, care a meritat a primi din gura Domnului întâietatea Bisericilor, este şeful (capul) tuturor Bisericilor; că la ea trebuie a se adresa, spre a cunoaşte cârma şi rânduiala ce trebuie a fi urmate în toate lucrurile de folos şi în aşezămintele bisericeşti pe care le menţine într-un chip neştirbit şi fără greşală, potrivit regulilor canonice şi sinoadelor sfinţilor Părinţi. Din aceasta urmează că ceea ce este respins de cârmuitorii acestui scaun, din deplina lor putere, trebuie să fie respins, chiar dacă ar exista vreun obicei deosebit, şi că ceea ce poruncesc ei, trebuie a fi primit cu tărie şi fără zăbavă.“

Astfel Nicolae opunea autoritatea sa suverană regulilor urmate din toată vechimea de Biserică şi pe care Fotie i le făcuse cunoscute. El caută apoi să găsească diferenţe de detaliu între alegerile lui Nectarie, Amvrosie şi Tarasie, şi între cea a lui Fotie. Dar nu reuşeşte mai bine asupra acestui punct decât în scrisoarea sa către împăratul Mihail, şi trece sub tăcere celelalte pilde amintite de Fotie.

În scrisorile sale către patriarhii şi credincioşii din Răsărit[266], Nicolae expune aceeaşi doctrină asupra autocraţiei sale. El porunceşte patriarhilor Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului de a face cunoscut credincioşilor lor hotărârea scaunului apostolic.

Ignatie, apelând la Nicolae pentru sentinţa dată contra lui, măgulise prea mult trufia acestui papă. Va fi de ajuns, spre a proba aceasta, să arătăm subscrierea actului său de apel: „Ignatie, apăsat de tiranie, ş.c.l., Prea Sfântului Nostru Domn, şi preafericit Întâi-stătător, Patriarh al tuturor scaunelor, urmaş al Sfântului Petru, verhovnicul apostolilor, Nicolae, papă ecumenic, şi preasfinţiţilor săi episcopi şi preaînţeleptei Biserici Romane universale“[267]. Sf. Grigorie cel Mare ar fi respins astfel de titluri ca pe tot atâtea născociri diavolice; am văzut-o aceasta mai sus, în scrisorile sale către Ioan Postnicul; însă Papalitatea Sfântului Grigorie cel Mare nu mai era acum: ea lăsase locul unei instituţii politico-bisericeşti, a cărei putere era unica preocupare. Ignatie, măgulind ambiţia lui Nicolae, nu putea decât să aibă dreptate în ochii acestui papă. Fotie, care se ţinea de vechea doctrină, care privea pe episcopul Romei numai ca întâiul episcop, fără a-i acorda nici o autoritate personală, nu putea decât să greşească. Astfel, fără altă cercetare, Nicolae rosti anatema contra lui într-un sinod ce se ţinu la Roma pe la începutul anului 863.

„Noi îl declarăm”, zice el, „lipsit de toată vrednicia preoţească şi de toată slujba bisericească, prin puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic, a sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a tuturor sfinţilor, a sinoadelor ecumenice şi a judecăţii, ce Sfântul Duh grăieşte prin noi.”[268] El cuteză a învinui în hotărârea sa pe Fotie însuşi de relele tratamente al cărora obiect fusese Ignatie. Aceasta era o calomnie, scoasă din denunţările duşmanilor lui Fotie, respinse pe urmă de toţi scriitorii romani ce au avut a vorbi de neînţelegerile dintre acest patriarh şi Nicolae.[269] Se vede apoi, din toate câte a făcut acest papă, că era gata să nu ţină seamă de nici o dovadă, de nici o consideraţie în favoarea lui Fotie. Pentru el câţiva călugări, partizani ai lui Ignatie, cari veniseră la Roma, erau o autoritate mai mare decât un sinod compus din trei sute optsprezece episcopi, din un mare număr de clerici şi de călugări, care a deliberat în faţa unei mulţimi nenumărate de popor. Trebuie a recunoaşte că purtarea lui Nicolae avea cu totul alt motiv decât apărarea lui Ignatie sau dreptatea cauzei sale. El se credea păstrătorul puterii dumnezeeşti şi organul Sfântului Duh. Cu acest titlu el îşi atribuia toate drepturile. Însă sinoadele ecumenice, pe care le chema în ajutor pentru a sprijini condamnarea sa, hotărâseră că un episcop nu poate fi nici judecat, nici osândit, decât de conaţionalii săi, şi nu atribuiau celui al Romei mai multă autoritate, decât celorlalţi. Cât despre pretenţiile lui Nicolae la autoritatea dumnezeiască, ştim bine câtă greutate au, iar raţionamentele sale sunt vrednice de teza ce se silea a dovedi.

Împăratul Mihail, aflând despre hotărârea sinodului din Roma, scrise lui Nicolae o scrisoare plină de ameninţări şi de dispreţ (864). Se înţelege de la sine că duşmanii lui Fotie o atribuie lui, sub pretext că împăratul nu cugeta decât la plăcerile sale. Argumentul li se pare hotărâtor. Nicolae răspunse împăratului din Răsărit printr-o scrisoare foarte lungă, plină de afirmaţii apocrife, de false raţionamente şi de greşale istorice din cele mai grosolane. Se vede din această scrisoare că împăratul opusese pretenţiilor papale o mulţime de fapte, care reduceau întâietatea episcopilor Romei la adevăratele sale margini. Nicolae le discută cu uşurătate; raţionamentele sale sunt false şi confundă unele demersuri conjuncturale cu recunoaşterea autorităţii absolute pe care şi-o atribuia. Iată o pildă a falselor sale raţionamente:

„Trebuie a ţine seamă că Sinodul de la Nicea, precum şi nici un alt sinod, n-a dat nici un privilegiu Bisericii Romane, care ştia că, în persoana lui Petru, ea meritase drepturile a toată puterea într-un chip desăvârşit şi că primise ocârmuirea tuturor oilor lui Hristos.“[270] El sprijină această părere pe o mărturisire a papei Bonifatie. „Deci”, urmează el, „să se cerceteze cu luare aminte hotărârile Sinodului de la Nicea, şi se va găsi desigur că acest sinod n-a făcut nici o adăugare Bisericii Romane; ci mai ales că a luat pildă de la ea în ceea ce el dădea Bisericii Alexandriei.“ Nicolae nu adaugă că sinodul privise autoritatea scaunului roman asupra Bisericilor suburbicare ca întemeiată numai pe obicei, iar nu pe drept divin; el nu ia aminte nici atâta că, dacă se dădea Bisericii Alexandriei o putere la fel cu cea a Romei, se arăta prin aceasta chiar că cea din urmă n-avea nimic de drept divin, fiindcă un sinod nu poate acorda autoritate dumnezeiască.

Iată cu ce tărie de judecată răspunde Nicolae la toate întâmpinările adversarului său împrotiva atotputerniciei papale.

El sfârşeşte deosebind cele două domenii în care trebuie să lucreze preoţia şi împărăţia. Dacă Mihail avea nevoie a şti că nu avea nici un drept asupra lucrurilor bisericeşti, oare nu trebuia ca Papalitatea însăşi să înţeleagă că nici ea nu avea vreun drept asupra lucrurilor vremelnice?

Biserica Răsăriteană trebuia să se ridice împrotiva apucăturilor lui Nicolae. Ele erau protivnice vechiului drept. Ultramontanii sunt nevoiţi a recunoaşte aceasta, deşi într-un chip ocolit. Un scriitor[271] care se pretinde istoric al lui Fotie, şi care n-a primit ca adevărate decât cele spuse de duşmanii vădiţi ai acestui patriarh, a fost totuşi nevoit să se exprime astfel: „Schisma a dat la lumină doctrinele relative la întâietatea sfântului scaun. Niciodată prerogativele sale n-au fost mai bine statornicite decât în lupta papei Nicolae (...) împrotiva schismaticilor fotieni“. Se poate crede că până în veacul al nouălea nu s-a ivit nici un prilej spre a da la lumină aceste prerogative, dacă ele într-adevăr ar fi aparţinut scaunului Romei? Faptele arătate mai sus răspund cu destulă elocvenţă la această întrebare. Desigur, chestiuni mai însemnate decât caterisirea unui episcop se ridicaseră între Răsărit şi Apus de la întemeierea Bisericii, şi aceste chestiuni, în loc de a scoate la iveală autoritatea papală, o reduseseră la adevăratele ei margini. Însă în veacul al nouălea împrejurările se schimbară; Papalitatea jertfise vechea doctrină catholică visurilor sale ambiţioase, şi se folosi de toate împrejurările spre a face să treacă în obicei atotputernicia duhovnicească, pe atât de protivnică Scripturilor cât şi învăţăturii Părinţilor şi Sinoadelor.

Împuternicit de vechiul drept, Fotie privi ca nule excomunicările lui Nicolae şi continuă a-şi îndeplini datoriile sale episcopale cu o râvnă şi un devotament pe care duşmanii săi îl răsucesc cu o însemnată şi vădită reacredinţă. Ei nu vor a vedea în el decât o fiară sălbatică, unind făţămicia cea mai adâncă cu o cruzime ce merge până la extravaganţă, fără a căuta să împace aceste două caractere într-un singur om, şi cu fapte ce sunt în desăvârşită contrazicere cu ele. Însă Nicolae nu putea să îndure acel dispreţ faţă de autoritatea lui suverană, şi se folosi de creştinarea bulgarilor pentru a reîncepe războiul împrotiva lui Fotie.[272] Primele seminţe ale creştinismului fuseseră aruncate la bulgari de către greci, pe la anul 845. În 864, Fotie conlucră puternic la convertirea regelui Bogoris[273], urmată de aceea a întreg poporului său. El adresă chiar acestui rege o foarte frumoasă învăţătură asupra datoriilor principilor. Bogoris, aflat în luptă cu germanii şi cu împăratul lor, Ludovic Germanicul, crezu că-l va îmblânzi cerând preoţi latini pentru a instrui pe poporul său. El trimise ambasadori la Roma, în 866, puţin timp după nelegiuita excomunicare aruncată împrotiva lui Fotie. Nicolae nu putea zăbovi a se folosi de un atât de frumos prilej ca să-şi întindă puterea în Răsărit. El trimise deci legaţi la regele bulgarilor cu un lung răspuns la întrebările ce primise, fără a se preocupa să ştie dacă faptele cuprinse în acea consultaţie erau în legătură cu adevărul. El nu uită în răspunsurile sale[274] de a înălţa peste măsură scaunul Romei şi a înjosi pe cel al Constantinopolei. După dânsul[275], prin Sf. Petru scaunul Romei este izvorul episcopatului şi al apostolatului, pentru aceasta bulgarii nu trebuie să primească episcop decât de la Roma. Aşijderea de la Roma trebuie să primească doctrina. „Sf. Petru”, zice el[276], „vieţuieşte totdeauna şi prezidează pe scaunul său; el dă adevărul credinţei celor ce îl caută; căci sfânta Biserică Romană totdeauna a fost fără pată şi fără prihană; acela a întemeiat-o, a căruia mărturie de credinţă a fost deplin încuviinţată.“

Papa dădu în ajutorul legaţilor săi din Bulgaria alţi trei legaţi pentru Constantinopole, şi însărcină pe aceşti din urmă cu opt scrisori, cu data de 13 Noemvrie 866; ele sunt tot atâtea monumente de slavă deşartă.[277] El ameninţă pe Mihail că va pune să se ardă într-un mod infam scrisoarea ce i-a trimis împrotiva prerogativelor romane, de nu o va dezaproba. Scrie clerului Constantinopolei că depune pe toţi aderenţii lui Fotie şi restabileşte pe partizanii lui Ignatie. Se plânge lui Vardas că a înşelat frumoasele nădejdi ce pusese în evlavia sa; face cunoscut lui Ignatie că l-a aşezat pe scaunul său şi că a anatematizat pe Fotie şi pe părtaşii săi; măguleşte pe împărăteasa-mamă Theodora şi se heretiseşte că a luat partea lui Ignatie, pe care ea însăşi o sprijină; roagă pe împărăteasa Evdoxia a lua partea lui Ignatie pe lângă împăratul; îndeamnă pe toţi senatorii Constantinopolei să se despartă de comuniunea cu Fotie şi a se declară pentru Ignatie.

Scrisoarea sa către Fotie, care este a treia din colecţie, merită o deosebită luare aminte; el îi dă numai titlul de bărbat: „Nicolae etc., Viro Photio.” Îi aruncă vina că „a călcat cu neruşinare cinstitele canoane, hotărârile Părinţilor şi preceptele dumnezeieşti.” Îl numeşte tâlhar, adulter; pretinde că nu s-a ţinut de însăşi ale sale îndatoriri, că a cumpărat pe legaţi, că a surghiunit pe episcopii cari nu voiau a intra în legătură cu dânsul; spune că-l poate numi cu dreptate ucigător de oameni, viperă, noul Ham şi jidov. Se reîntoarce asupra canoanelor de la Sardica şi a Decretalelor predecesorilor săi, şi isprăveşte ameninţându-l că îl va lovi cu o excomunicare care va dura până la moarte.

Se înţelege că o scrisoare atât de patetică nu putea produce decât un efect: acela de a întărâta pe Fotie să condamne pe papa.

Legaţii sosind în Bulgaria, toţi preoţii greci fură alungaţi din acea ţară şi se recunoscu ca fără putere Taina Mirungerii săvârşite de ei. Cu aceasta se aruncă Bisericii Răsăritene insulta cea mai grosieră, călcându-se în picioare primele principii ale teologiei creştine. Fotie nu putu răbda nici nelegiuirea amestecată cu rătăcirea, nici apucăturile lui Nicolae. El adună la Constantinopole (867) un sinod, la care chemă nu numai pe patriarhii şi pe episcopii răsăritului, ci şi trei episcopi din Apus, cari se adresaseră la el pentru a dobândi sprijinul său faţă de despotismul lui Nicolae[278]. Erau episcopul-exarh al Ravennei şi arhiepiscopii de Treva şi de Colonia[279]. Legaţii celor trei scaune patriarhale din Răsărit, o mulţime de episcopi, de preoţi şi de călugări, amândoi Împăraţii şi membrii Senatului au fost de faţă la această adunare.[280] Se dădu citire scrisorilor lui Nicolae; cu toţii de o părere l-au recunoscut nevrednic de episcopat, şi se rosti asupra lui excomunicarea şi anatema. Această hotărâre a fost trimisă lui Nicolae însuşi prin Zaharia, mitropolitul Chalcedonului, şi Theodor din Chizic. Anastasie Bibliotecarul zice că dintr-o mie de iscălituri, cu care acest document era acoperit, nu erau decât douăzeci şi una adevărate. Se ştie cât preţuieşte mărturia acestui om. Este însă sigur că documentul a fost cunoscut în Răsărit şi că sinodul din Constantinopole, care mai târziu îl anulă, nu privi iscăliturile ca falsificate. Acest fapt vorbeşte mai puternic decât mărturia unui scriitor mincinos. Hotărârea sinodului împrotiva lui Nicolae era mai canonică decât cea a lui Nicolae asupra lui Fotie, căci ea nu era decât o excomunicare, iar nu o depunere; orice Biserică are dreptul să despartă de la împărtăşirea ei pe cei ce ea îi socoteşte vinovaţi, şi să nu-i mai privească drept episcopi.

Chiar în anul în care Nicolae era excomunicat, o răscoală, ale cărei urmări aveau să fie jalnice pentru Fotie, avu loc la Constantinopole. Mihail a fost ucis de Vasilie, cu care era tovarăş la împărăţie. Era firesc ca uigaşul lui Vardas şi al lui Mihail să se îndoiască de Fotie.[281]

Pe lângă aceasta, Fotie n-a primit pe ucigaş la împărtăşanie. Atunci a fost închis într-o mânăstire. Vasilie aşeză pe Ignatie în scaun şi trimise la Roma ambasadori pe cari îi însărcină cu actele sinodului ce îl excomunicase pe Nicolae. Acest papă murise, şi avea acum ca urmaş pe Adrian al II-lea, care adună la Roma un sinod (868) spre a caterisi din nou pe Fotie. Trimisul împăratului aruncă la pământ, în faţa lui, actele sinodului din Constantinopole, le lovi cu sabia sa şi le călcă în picioare. După această faptă extravagantă, el afirmă că iscălitura stăpânului său de pe documente era falsă; că sinodu1 nu fusese alcătuit decât din câţiva episcopi ce se aflau din întâmplare la Constantinopole[282]; că celelalte iscălituri, în număr de o mie, erau false. Oricine are tot dreptul să bănuiască buna credinţă a acestui fanatic. Dacă era adevărat că iscăliturile au fost false, aceasta se putea adeveri în Răsărit, iar nu la Roma. În loc de a se încredinţa despre un fapt atât de lesne de dovedit, sinodul Romei decise ca actele să se ardă.

Fireşte că asemenea măsură dă de crezut că li s-a părut mai lesne a arde actele, decât a le dovedi falsitatea. Adrian al II-lea nu lipsi, cu acest prilej, a scoate din nou la iveală autoritatea episcopului Romei. „Papa”, zice el în sinodul său[283], „judecă pe toţi episcopii, însă noi nu ştim ca cineva să-l fi judecat.“ El aminteşte într-adevăr de osândirea lui Honorie, însă pretinde că anatema de care a fost lovit nu era legitimă decât pentru că a fost rostită mai dinainte de însuşi scaunul Romei. Afirmaţia este falsă, după cum am văzut mai înainte. În loc de a osândi pe Honorie, scaunul Romei încercase să-l apere; la început nici nu l-a pomenit între cei ce trebuia să fie osândiţi, ci numai după osânda rostită de sinod s-a hotărât a rosti şi el anatema.

Înainte de a se despărţi, membrii sinodului Romei călcară în picioare actele care anatematizau pe Nicolae şi le aruncară apoi într-un foc mare.

După această delegaţie, trimişii lui Vasilie se reîntoarseră la Constantinopole însoţiţi de trei legaţi ai papei Adrian. Aceştia aveau la dânşii două scrisori, una adresată împăratului, alta lui Ignatie: „Noi voim”, scrie el împăratului, „ca să faceţi a se aduna un sinod numeros, ce va fi prezidat de legaţii noştri, şi în care se vor judeca persoanele după greşalele lor; în acest sinod să se ardă în public toate exemplarele actelor[284] falsului sinod ţinut împrotiva sfântului scaun, şi să fie oprit a se mai păstra ceva din el, sub pedeapsă de anatemă.” Adrian reclamă apoi pe nişte preoţi romani cari merseseră la Constantinopole spre a se plânge lui Fotie de papa Nicolae. Scrisoarea către Ignatie este o învăţătură asupra chipului cum trebuie să fie priviţi clericii ce se declaraseră pentru Fotie şi cari ar părăsi partida sa. Adrian alătură pe lângă aceste scrisori un formular care trebuia să fie iscălit de toţi membrii sinodului, şi în care se legau a-l recunoaşte de suveran pontif şi papă universal.

Sinodul a fost deschis la Constantinopole, în biserica Sfintei Sofii, la 5 Octomvrie 869. Cei trei legaţi ai papei, Ignatie, Thoma, episcopul Tirului, aşa-zisul reprezentant al patriarhului Antiohiei, şi preotul Ilie, aşa-zisul reprezentant al celui al Ierusalimului, luară loc. Se aduseră episcopii cari se declaraseră contra lui Fotie. Ei erau doisprezece la număr. Li se îngădui să ia loc, ei formând tot sinodul la prima şedinţă. La a doua, zece din episcopii partizani lui Fotie intrară pentru a cere iertare de greşala lor. Iertarea li s-a dat îndată, şi ei luară loc cu ceilalţi. Unsprezece preoţi, nouă diaconi şi şapte ipodiaconi urmară pe cei zece episcopi, şi li se dădu de asemenea iertare.

Alţi doi episcopi sosiră la sinod la a treia şedinţă, aşa încât adunarea era compusă din douăzeci şi patru de episcopi, fără a se număra preşedinţii. La a patra şedinţă doi episcopi, hirotoniţi de fostul patriarh Methodie, cerură a apăra pe patriarhul Fotie, cu care ei ziceau că vor rămâne în comuniune. Sinodul nu voi să-i asculte. Patricianul Vahaner se opuse la această decizie, în numele Senatului Constantinopolei. Legaţii papei o menţineau, pentru cuvântul că papa se rostise astfel în ultimă instanţă, şi că nu mai era învoit a cerceta din nou cauza lui Fotie. Însă siliţi să cedeze, ei au adăugat: „Să intre dar şi să asculte citindu-se hotărârea sinodală şi judecata papei Nicolae. Ei caută dezvinovăţire şi nu vor decât a fugi de judecată.”

Dar Senatul zise: „Dacă ei ar fugi de judecată, nu ar striga: Să ne judece!, ci s-ar retrage.” „Să intre”, au adăugat legaţii, „dar să stea acolo jos, la locul cel mai de pe urmă.” Senatul ceru să se aducă încă trei sau patru episcopi din partida lui Fotie. „Primim aceasta”, ziseră legaţii, „însă cu condiţia ca ei să declare că reprezintă pe toţi ceilalţi şi că nu vor intra decât spre a asculta scrisoarea papei Nicolae.“

Era deci lămurit că Roma nu mijlocise ţinerea acestui sinod decât pentru a consfinţi acolo pretinsa sa autoritate universală şi suverană.

Episcopii partizani ai lui Fotie, văzând că sinodul nu voia a-i asculta, se retraseră. Numai cei doi dintâi rămaseră, făgăduind că, dacă împăratul le-ar da liberă intrare martorilor lor, vor dovedi că Nicolae se împărtăşise cu ei când Fotie îi trimisese la Roma ca împuterniciţi ai săi.

Libera intrare nu a fost învoită.

La a cincea şedinţă aduseră cu forţa pe Fotie, care nu răspunse decât prin câteva cuvinte pline de demnitate, pentru a face cunoscut sinodului că nu-l recunoştea şi că nu va răspunde la învinuirile ce i se imputau. În ochii săi, treizeci şi trei de episcopi întruniţi din porunca împăratului, duşmanul său, nu puteau pretinde să se caseze sentinţa celor trei sute optsprezece episcopi cari îl proclamaseră patriarh legitim.

În a şasea şedinţă, singhelul Ilie se sili a dovedi că demisia dată de Ignatie era nulă. Acest fapt este important, căci el întăreşte ceea ce scrisese Fotie lui Nicolae, că predecesorul său îşi părăsise dregătoria; el arătă totodată că Ignatie îţi înţelesese datoria în împrejurările grele în care se afla; că el imitase mai întâi pe episcopii cei mari, cari au ales totdeauna a părăsi o dregătorie ce le era răpită, chiar cu nedreptate, decât a turbura Biserica lor. Lăsat în voia sa, Ignatie era prea virtuos spre a nu urma această cale; însă din pricina slăbiciunii caracterului său el ajunse jucăria unor intriganţi şi a planurilor ambiţioase ale papilor, cari adăpostiră sub virtutea lui planurile lor cele rele.

Câţiva episcopi partizani ai lui Fotie fură introduşi la şedinţa a şasea, unde se afla şi împăratul. După cuvântările rostite împrotiva lor şi împrotiva patriarhului lor, împăratul le zise: „Ce vi se pare despre aceasta?“ Ei ziseră: „Vom răspunde.“ Iar unul din ei, Anthim al Chesariei Cappadochiei, a adăugat: „Împărate, noi cunoaştem dreptatea şi bunătatea voastră; daţi-ne chezăşie în scris că putem să arătăm liber nevinovăţia noastră, şi noi nădăjduim a dovedi că aceste învinuiri sunt nişte vorbe goale.“ Aceste cuvinte atât de smerite întărâtară pe Împăratul, care nu dădu înscrisul cerut. Legaţii papei, precum şi Împăratul, nu voiră să asculte nici o dezvinovăţire. Ei priveau pe Fotie şi pe aderenţii săi ca osândiţi cu desăvârşire de Nicolae, deşi hotărârea papei era anticanonică şi arbitrară; legaţii repetau în tot momentul, cu un ton de mânie, că „nu trebuie să se asculte nişte oameni deja osândiţi; că trebuia să fie alungaţi din adunare, de vreme ce nu veneau acolo spre a mărturisi greşala lor şi a cere iertare.” Înşişi partizanii lui Ignatie au fost expuşi la vorbe amare din partea legaţilor de îndată ce nu voiră să iscălească vestitul formular adus de la Roma.

Fotie şi Grigorie al Siracuzei fură aduşi la a şaptea şedinţă. Un demnitar al curţii întrebându-i, în numele legaţilor, dacă vor să iscălească, Fotie răspunse: „Dacă ar fi ascultat ceea ce am zis mai înainte, nu ne-ar mai face această întrebare. Pocăiască-se ei înşişi de păcatul ce au săvârşit.” Acest răspuns întărâtă pe legaţi, cari aruncară lui Fotie vorbe josnice, după obiceiul lor. Acelaşi demnitar întrebă iarăşi pe Fotie ce are a răspunde: „N-am nimic a răspunde la calomnii“, zise el. Episcopii partizani ai lui Fotie fură din nou îndemnaţi a se despărţi de el, dar în zadar. Episcopul Iracliei răspunse chiar, arătând pe Fotie: „Cel ce va anatematiza pe acest episcop, anatema să fie!“ Ceilalţi arătară aceeaşi energie. Ei stăruiră asupra cererii ce făcuseră deja, de a se bucura de toată libertatea întru a se apăra. Împăratul nu le opuse decât refuzul, zicând că sinodul reprezenta Biserica, fiindcă cei cinci Patriarhi erau reprezentaţi acolo.[285] El nu voia să vadă că un episcop, un călugăr şi un preot ce pretindeau că reprezintă pe cei trei patriarhi ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, fără ca nici un episcop ai acestor patriarhate să fi fost de faţă, şi fără să se fi putut comunica cu înşişi patriarhii, nu ofereau nici o garanţie. Partizanii lui Fotie răspundeau că, încă de la apostoli, canoanele dovedeau exact contrariul; că pretinşii reprezentanţi ai celor cinci Patriarhate nu formau Biserica care, din contra, vorbea prin mijlocirea canoanelor, urmate încă de la apostoli.

Sesiunea se termină prin anatema lui Fotie şi a partizanilor săi. În următoarea şedinţă se arseră în plin sinod toate hârtiile ce puteau compromite pe cei ce luaseră partea lui Fotie contra lui Ignatie. În fine, sinodul se termină prin câteva canoane şi o mărturisire de credinţă. Actele fură semnate de o sută doi episcopi. Era puţin, mai ales când cugetă cineva că patriarhatul Constantinopolei avea atunci sub jurisdicţia sa mai mult de şase sute de episcopi şi că Împăratul Vasilie întrebuinţase toată puterea sa pentru a forma un sinod numeros. Cea mai mare parte a episcopilor nu luă nicidecum parte la ceea ce se petrecuse la Constantinopole; câţiva prieteni credincioşi lui Fotie fură singurii cari se hotărâră a se duce la adunare spre a protesta contra celor ce se făceau acolo şi a pune pe Împăratul în încurcătură, cerându-i a le garanta toată libertatea pentru apărare.

Un fapt vrednic de luat în seamă, şi care are prin sine însuşi cea mai mare însemnătate, este acela că Ignatie, care prezida alături cu legaţii de la Roma, păzi cea mai adâncă tăcere în tot timpul cât ţinu sinodul. Se discutau înaintea lui o mulţime de chestiuni, asupra cărora numai el singur putea da lămuriri clare, precum cele ale demisiei sale şi ale împrejurărilor ce o însoţiseră, ale purtării lui Fotie faţă de dânsul, şi atâtea altele. Ignatie îi lăsă să discute în contradictoriu, fără a zice un cuvânt care să poată lumina dezbaterile. Nu trebuie oare a se conchide din această tăcere că el nu ştia ce hotărâre să ia în faţa faptelor aşa cum ştia că se petrecuseră, şi a părutelor motivaţii sub care legaţii romani şi câţiva intriganţi acopereau istorisirile lor mincinoase?

Oricare ar fi părerea ce-şi formează cineva asupra acestei tăceri, ni se pare că nu poate fi privită decât într-un chip prielnic lui Fotie şi istorisirilor sale asupra a tot ce se petrecuse[286]. Este firesc să întrebăm pentru ce Ignatie nu a spus formal că nu-şi dăduse demisia sau că ea-i fusese smulsă cu sila, fiindcă acesta era fondul chestiunii. Drept aceea, se poate zice că el demisionase într-adevăr din scaunul său, cu toată libertatea de conştiinţă; dar că Nicolae nevrând a primi această demisie, cum o spune el însuşi, nişte oameni ambiţioşi şi duşmani personali ai lui Fotie îl îndemnară pe Ignatie să revină asupra hotărîrii sale, înfăţişându-i ca motiv legitim protestarea patriarhului Romei contra demisiei sale.

Ignatie însă, deşi urmând sfatul Romei în ceea ce privea reaşezarea sa pe scaunul Constantinopolei, nu era gata a se supune la toate pretenţiile ei, după cum se vede din afacerea cu iscălirea Formularului roman şi din dezbaterea ce avu loc după sinod, privitoare la Biserica Bulgariei.

Mai mulţi membri ai sinodului, mai mult din ură contra lui Fotie decât din convingere, iscăliră Formularul roman, care supunea întreaga Biserică scaunului Romei. Ei se supuseră la această pretenţie spre a nu împiedica o adunare de la care aşteptau roade potrivite cu dorinţele lor ascunse. După închiderea adunării, ei adresară împăratului şi lui Ignatie plângeri pentru iscăliturile date şi cerură ca ele să nu fie trimise la Roma. Pe lângă acestea, ei protestau contra iscăliturii legaţilor, cari nu semnaseră decât într-un mod restrictiv, rezervând aprobarea papei. Cu chipul acesta, episcopul Romei păstra libertatea de a aproba sau de a casa după voinţa sa ceea ce se făcuse.

Nu se putea reveni asupra acestei clauze restrictive; însă Împăratul, spre a ieşi din încurcătură cu privire de Formular, făcu astfel încât se furară din casa legaţilor, şi în lipsa lor, toate iscăliturile ce s-au găsit acolo. Legaţii protestară, dar în zadar. Ignatie nu osândi nicidecum această faptă a Împăratului şi dovedi în adunarea cu privire la Bulgaria că nu era nicidecum partizanul doctrinei cuprinse în Formular.

Bulgarii aflând că un sinod se ţinea la Constantinopole, trimiseră acolo deputaţi, spre a afla dacă Biserica lor trebuie să atârne de Roma sau de Constantinopole[287]. Împăratul chemă pe legaţii Romei şi ai Răsăritului pentru a răspunde la această întrebare în faţa lui Ignatie: „Fiindcă noi am primit de curând harul botezului”, ziseră bulgarii, „ne temem să nu ne înşelăm; pentru aceasta vă întrebăm pe voi, cari reprezentaţi pe Patriarhi, la care Biserică trebuie să fim supuşi.“ Papa Nicolae răspunsese la această întrebare, însă hotărârea lui nu era privită decât ca a unui singur patriarh. Legaţii Romei pretindeau că ea era suverană şi că nu trebuia să se abată de la dânsa. Legaţii răsăriteni nu fură de această socotinţă; romanii protestară că nu aveau însărcinare de a examina chestiunea ridicată de bulgari. Cu tot protestul lor, legaţii din răsărit judecară că trebuia să se ia o hotărâre. „De la cine aţi răpit voi pământul în care locuiţi”, întrebară ei pe bulgari, „şi care Biserică era acolo atunci statornică?” „L-am răpit de la greci”, răspunseră ei, „şi clerul grec era acolo în slujbă.” „Deci”, încheiară legaţii, „Biserica voastră atârnă de greci, adică de patriarhatul Constantinopolei.” „Însă de trei ani”, ziseră legaţii papei, „Roma a trimis acolo preoţi latini.“

Această uzucapiune de trei ani nu putea, în ochii legaţilor, să aibă precădere asupra vechii stăpâniri, şi ei hotărâră că Biserica din Bulgaria trebuia să fie sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolei. Ignatie a fost de aceeaşi socotinţă; însă legaţii romani strigau că sfântul scaun al Romei nu i-a trimis ca judecători: „El singur”, adăugară ei, „are dreptul a judeca toată Biserica. El dispreţuieşte socotinţa voastră, pe atât de lesne pe cât de uşor o daţi voi.“

Când fu vorba să se osândească Fotie, această socotinţă avea cu totul alt preţ în ochii lor. Ei casară judecata dată şi rugară pe Ignatie să nu dispreţuiască drepturile sfântului scaun, care i le înnapoiase pe ale sale. Împăratul, martor al pretenţiilor legaţilor, se mânie. Ei plecară la puţin timp după aceea şi fură jefuiţi pe cale de către slavi, cari le răpiră actele autentice ale sinodului.

Ca urmare a hotărârii legaţilor răsăriteni, bulgarii trimiseră înapoi pe episcopul şi pe preoţii trimişi de Roma şi primiră un episcop şi preoţi greci. Adrian, aflând despre aceasta, scrise Împăratului din Răsărit o scrisoare în care ameninţa cu excomunicarea pe Ignatie şi pe episcopii pe cari i-ar trimite în Bulgaria. Nu se păstrează decât o parte dintr-o scrisoarea lui Adrian al II-lea către Ignatie. El îi vorbeşte ca un superior către un inferior, îi impută încălcarea canoanele după cum erau primite la Roma, şi-i zice, cu un ton ameninţător, că tot o asemenea purtare a pricinuit căderea lui Fotie.

Asemenea scrisori deteră de înţeles îndeajuns că Roma urmărise readucerea lui Ignatie nu din iubirea dreptăţii, ci pentru a-şi înlesni prilejul de a face act de suveranitate în Răsărit. Citirea cu luare aminte a documentelor nu poate lăsa nici o îndoială în această privinţă. Ignatie în ochii papei era tot aşa de vinovat ca şi Fotie, de îndată ce nu se supunea acestei suveranităţi.

Adrian al II-lea muri în luna Noiembrie 872 şi lui îi urmă Ioan al VIII-lea. Acest papă luă foarte în serios afacerea Bulgariei. El scrise de două ori lui Ignatie, somându-l să renunţe la toată jurisdicţia asupra acestei Biserici. Împăratul Vasilie (878) cerându-i legaţi pentru a lucra la liniştirea turburărilor religioase ce domneau în Răsărit de la readucerea lui Ignatie, papa se folosi de acest prilej întru a adresa acestui patriarh o a treia scrisoare, în care se exprima astfel[288]: „Vă facem această a treia avertizare canonică (cuvântul anticanonică ar fi fost mai bine ales) prin legaţii noştri şi prin scrisorile noastre; prin ea noi vă poruncim să trimiteţi fără întârziere în Bulgaria oameni harnici, cari să umble prin toată ţara şi să strângă pe toţi cei ce i-ar găsi hirotoniţi de voi sau de cei ce atârnă de voi, astfel ca într-o lună să nu rămână nici episcopi, nici clerici hirotoniţi de voi; căci noi nu putem suferi ca ei să molipsească cu greşalele lor această nouă Biserică pe care noi am întemeiat-o. Dacă nu-i veţi retrage în termenul fixat”, zice el, „şi dacă nu veţi renunţa la orice jurisdicţie asupra Bulgariei, veţi fi lipsit de împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului până ce veţi asculta. Vă dau termen de două luni de la data primirii acestei scrisori. De veţi rămâne îndărătnic, în neorânduiala şi uzurparea voastră, atunci prin judecata lui Dumnezeu cel atotputernic, prin autoritatea preafericiţilor verhovnici apostoli şi prin hotărârea smereniei noastre, să fiţi lipsit şi alungat din vrednicia patriarhatului ce aţi primit din bunăvoinţa noastră.”

Astfel, pentru a uzurpa jurisdicţia asupra Bisericii Bulgariei, papa nu se teme a lovi, ipso facto, cu excomunicare şi depunere pe un patriarh, dacă nu va asculta de poruncile sale! Văzutu-s-au astfel de încercări la papii celor dintâi opt veacuri?

Însă episcopii din Răsărit nu erau gata nici a recunoaşte suveranitatea papală, nici a asculta de poruncile sale anticanonice. Chiar cei ce se arătaseră favorabili lui Ignatie, erau tot aşa de protivnici acestui fapt ca şi partizanii lui Fotie.

Ioan al VIII-lea scrise episcopilor şi clericilor greci din Bulgaria o scrisoare mai aspră încă decât cea adresată patriarhului Ignatie, şi care începe astfel:

„Tuturor episcopilor şi alţi clerici greci, cotropitori ai eparhiei Bulgariei şi excomunicaţi prin actul de faţă.” El le dă treizeci de zile până vor asculta de poruncile sale şi făgăduieşte episcopilor că le va da alte scaune dacă vor părăsi pe cele ce ocupă.

Aceasta însemna cu adevărat a lucra ca un suveran absolut. Ioan scrise de asemenea regelui bulgar şi comitelui Petru, care fusese trimis la Roma pe vremea papei Nicolae. Fondul scrisorilor este acela că nu trebuie a primi nimic decât de la Biserica Romană, pentru că ea este obârşia adevăratei învăţături. Toate aceste scrisori fură date legaţilor Pavel şi Evghenie. Când trimişii sosiră la Constantinpole, Ignatie murise (878), şi Fotie ocupa scaunul patriarhal pentru a doua oară[289].

Legaţii, după oarecare împotrivire, recunoscură pe Fotie ca patriarh şi ziseră că chiar papa Ioan îi trimisese la Constantinopole cu însărcinarea de a anatematiza pe Ignatie şi de a reaşeza pe Fotie. Patriarhul Fotie şi împăratul Vasilie trimiseră la papa ambasadori şi scrisori[290]. Ioan a fost înştiinţat de aceasta şi se arătă foarte dispus a împăciui Biserica Constantinopolei, primind cu plăcere scrisorile şi pe trimişi[291]. După ce se făcu aceasta într-adevăr, Papa îi înnapoie cu scrisori pentru împăratul şi pentru Fotie. Aceste scrisori ale lui Ioan al VIII-lea conţin răspunsul cel mai hotărâtor la toate calomniile duşmanilor lui Fotie: „Luând seama”, zice el către Împăratul, „unanimitatea cu care toţi patriarhii şi episcopii, chiar cei ce fuseseră hirotoniţi de Ignatie, s-au unit la alegerea lui Fotie, el consimte a-l recunoaşte de patriarh.” Fiindcă Fotie nu aşteptase această recunoaştere de la Roma spre a se reurca pe scaunul său, şi privise ca neavenit sinodul adunat contra lui, papa se întinde foarte lung asupra acestei chestiuni: că adeseori nevoia scuteşte de a ţine regulile. El trece deci peste viciile de formă, cu atât mai mult cu cât legaţii predecesorului său nu iscăliseră actele sinodului decât în mod condiţionat şi fără aprobarea papei; el intră în amănunţimea condiţiilor cu care recunoştea pe Fotie: acesta va aduna un sinod spre a-şi cere iertare că s-a reurcat pe scaunul său fără un canon de iertare; va renunţa la toată jurisdicţia asupra Bulgariei şi va primi în comuniunea sa pe toţi episcopii hirotoniţi de Ignatie; iar dacă unii dintre ei ar refuza să intre în comuniune cu Fotie, el îi ameninţă cu excomunicarea.

Aceşti din urmă episcopi erau în foarte mic număr. Papa scrise celor trei duşmani principali, Mitrofan, Stilian şi Ioan, înfricoşându-i cu excomunicarea, şi însărcinează pe legaţii săi, purtătorii scrisorilor, să excomunice pe toţi cei ce ar refuza a recunoaşte pe Fotie ca patriarh legitim, oprind pe toţi, oricine ar fi, de a da crezare calomniilor răspândite împrotiva acestui patriarh.

Fără îndoială, din respect pentru prescripţiile papei, scriitorii romani au repetat care mai de care acele calomnii ale Mitrofanilor, Stilienilor, Nichiţilor şi ale celorlalţi vrăjmaşi înverşunaţi ai lui Fotie, şi n-au voit a vedea în corespondenţa intimă a marelui bărbat decât vicleşug şi făţărnicie. Ei au căutat prin toate mijloacele posibile să micşoreze însemnătatea scrisorilor lui Ioan al VIII-lea; cardinalul Baronius, în Annalele sale, a mers până la a pretinde că slăbiciunea feminină a lui Ioan în această împrejurare a dat naştere legendei papesei Ioana. Oricine ştie că Ioan al VIII-lea, departe de a fi slab de caracter, împingea energia până la asprime; însă toate mijloacele sunt bune pentru scriitorii romani, când vor să scape de faptele şi chiar de papii ale căror acţiuni nu se încadrează cum se cuvine în istorisirile sistemului lor!

Legaţii şi scrisorile papei sosind la Constantinopole, se adună acolo un sinod în care se aflară trei sute optzeci şi trei de episcopi, împreună cu Ilie, reprezentantul patriarhului Ierusalimului1.

Scrisorile lui Ioan erau pline de noile doctrine ale Papalităţii. Acest papă pretindea în scrisorile sale că are, prin drept dumnezeiesc, grija tuturor Bisericilor, şi că ţinea locul Sfântului Petru, căruia i-a zis Iisus Hristos: Paşte oile mele. El pretindea că a fost rugat să recunoască pe Fotie în vrednicia patriarhatului şi chiar în tagma clericală; el îl primeşte, deşi a uzurpat episcopatul fără ştirea sfântului scaun, şi cu condiţia că va cere iertare în plin sinod; el îi dă iertarea în temeiul puterii ce a primit de la Iisus Hristos, prin Sf. Petru, de a lega şi dezlega toate fără deosebire. Apoi porunceşte ca Fotie să renunţe la toată jurisdicţia asupra Bulgariei; îl opreşte de a face acolo vreo hirotonie. În toate scrisorile sale el dă porunci şi pretinde că are stăpânirea covârşitoare şi din izvor dumnezeiesc.

Asemenea pretenţii nu erau recunoscute în Răsărit, care se ţinea de doctrina celor dintâi opt veacuri în privinţa Papalităţii. S-a înţeles că, dacă s-ar citi astfel de scrisori în sinod, toată nădejdea de pacificare s-ar rupe. Nu s-a păstrat deci decât fondul acestor scrisori; s-a scos orice cuvânt jignitor şi tot ce ar putea da să se înţeleagă că papa ar voi să fie suveranul Bisericii. S-a adăugat formula de laudă obişnuită în Răsărit. Aceste scrisori fură refăcute „de bună seamă, cum zice Fleury[292], în unire cu legaţii, cari ascultară citirea fără a se plânge despre aceasta.” Primul dintre legaţi, cardinalul Petru, întrebând: „Primiţi scrisoarea papei?“ sinodul răspunse: „Primim tot ce priveşte unirea cu Fotie şi interesul Bisericii, însă nu ceea ce priveşte pe împăratul şi provinciile sale.” Prin aceste cuvinte, sinodul respingea pretenţiile papei asupra Bulgariei. După această învoire aproape unanimă a patru sute de episcopi răsăriteni, se înţelege ce plângeri ar fi stârnit scrisorile papei, dacă legaţii n-ar fi avut înţelepciunea de a le preschimba în unire cu Fotie[293]. În Răsărit se păstrase principiul, ţinut de sinoadele ecumenice, ca circumscripţiile bisericeşti să urmeze pe cele ale imperiilor. Bulgaria, fiind o veche provincie greacă, trebuia prin urmare să atârne de patriarhatul grec, iar nu de patriarhatul latin.

Cardinalul Petru cerând ca duşmanii lui Fotie, cari fuseseră alungaţi, să fie rechemaţi, Fotie răspunse: „Împăratul n-a exilat decât doi, şi încă nu pentru daune bisericeşti; noi îl rugăm să-i recheme.”

„Cum s-a reurcat patriarhul Fotie pe scaunul său?”, întrebă Petru.

Sinodul răspunse: „Cu consimţământul celor trei Patriarhi, după rugămintea împăratului; sau, mai bine zicând, supunându-se stăruinţelor ce i s-au făcut şi rugăminţilor a toată Biserica Constantinopolei.”

„Cum”, întrebă Petru, „n-au fost silnicii din partea lui Fotie? N-a lucrat el tiraniceşte?”

„Dimprotivă”, zise sinodul, „totul s-a petrecut cu pace şi linişte.”

„Slavă Domnului!“ răspunse cardinalul Petru.

Astfel, aproape patru sute de episcopi, în faţa trimişilor papei şi în public, ruşinează pe cei câţiva calomniatori ai lui Fotie, şi totuşi acei calomniatori sunt încă primiţi în Apus ca scriitori vrednici de credinţă, chiar când istorisirile lor dau probe nenumărate de o ură ce merge până la aiurare şi absurd!

Când cardinalul Petru termină întrebările, Fotie luă cuvântul şi grăi astfel: „Vă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, n-am dorit niciodată acest scaun; cea mai mare parte din cei ce sunt aici o ştiu bine. Întâia oară l-am luat fără voia mea, vărsând multe lacrimi, după ce mult timp m-am apărat, şi în urma unei silnicii neînduplecate a împăratului care domnea atunci, însă cu consimţământul episcopilor şi al clerului, cari dăduseră voturile lor fără ştirea mea. M-au pus sub strajă...“

Sinodul îl întrerupse, zicând: „O ştim toţi, sau prin noi înşine, sau prin martori cari ne-au spus-o.”

„Dumnezeu a învoit”, urmă Fotie, „ca să fiu alungat. N-am căutat a reveni. N-am întărâtat nicidecum la răscoale. Am stat liniştit, mulţumind lui Dumnezeu, şi supus judecăţilor sale, fără a supăra urechile împăratului, fără dorinţă, nici nădejde, de a fi readus. Dumnezeu, care săvârşeşte minuni, a atins inima împăratului[294], nu pentru mine, ci pentru poporul său; el m-a rechemat din surghiunul meu. Însă cât timp a vieţuit Ignatie, de fericită amintire, n-am putut să mă hotărăsc să-mi reiau scaunul, cu toate îndemnurile şi stăruinţele ce mai mulţi îmi făceau în această privinţă.“

Sinodul zise: „Este adevărat.”

„Am voit”, urmă Fotie, „a întări pacea cu Ignatie în toate chipurile. Ne-am văzut la palat; ne-am aruncat la picioarele unul altuia şi ne-am iertat unul pe altul. Când el căzu bolnav, mă chemă la el; îl vizitai de mai multe ori şi îi dădui toate mângâierile de care fui destoinic. El îmi recomandă persoanele ce îi erau mai scumpe, şi am purtat grijă de ele. După moartea sa, împăratul îmi făcu stăruinţe particulare şi publice; veni el însuşi la mine ca să mă îndemne să mă supun dorinţelor episcopilor şi clerului. Am cedat la o schimbare atât de minunată, pentru a nu mă împrotivi lui Dumnezeu.“

Sinodul zise: „Aşa este.”

Oare nu au mai mult preţ asemenea cuvinte rostite în public, şi al cărora adevăr este mărturisit aproape de patru sute de episcopi, decât toate minciunile unor duşmani pătimaşi?

În şedinţele următoare, legaţii scaunelor patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului dădură dovezi desăvârşit adevărate că Patriarhii lor fuseseră totdeauna în comuniune cu Fotie; că pretinşii legaţi, ce asistaseră la sinodul din 869, sub Adrian, şi cari se uniră la caterisirea lui Fotie, nu erau decât nişte trimişi ai saracinilor, după cum însuşi Fotie scrisese în protestarea sa contra acestei adunări. În consecinţă, acel sinod a fost anatematizat de către legaţii Romei, de către legaţii celorlalte scaune patriarhale din Răsărit, şi de către toţi episcopii cei de faţă.[295]

Actele sinodului din anul 879 sunt pe atât de vrednice şi pe atât de înalte, pe cât cele ale sinodului din 869 sunt pătimaşe şi nevrednice de nişte adevăraţi episcopi. Legaţii lui Adrian semănau mai mult a îndrăciţi, decât a judecători, dacă ne raportăm la actele păstrate de Anastasie Bibliotecarul; legaţii lui Ioan, din contră, arătară în toate pe atâta înţelepciune, pe câtă cumpătare[296]. În timpul şederii lor la Constantinopole, ei îl văzură de mai multe ori pe Mitrofan, unul din duşmanii cei mai înfocaţi ai lui Fotie şi unul din scriitorii cari slujesc de călăuză scriitorilor romani în istorisirile lor. Ei îl îndemnară a le da probe împrotiva lui Fotie, însă nu putură scoate de la el decât nişte vorbe deşarte. Ei îl citară la sinod, dar el refuză a se prezenta, sub falsul pretext de boală. „Nu e atât de bolnav”, ziseră legaţii, „încât să nu poată vorbi mult, şi să zică mai nimic.“ După refuzul său de a se înfăţişa, a fost anatematizat.
________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse

Read more...

Blogul este vizionat de: