tag:blogger.com,1999:blog-25750273184719501472024-03-13T04:00:59.572+02:00„Este un Domn, o Credinta, un Botez.” (Efeseni 4:5)ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.comBlogger62125tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-12423167999896019312009-02-07T15:31:00.001+02:002009-02-07T15:31:47.689+02:00Despre adevărata convieţuire în pacePotrivit celor şaisprezece principii dogmatice, canonice, liturgice, istorico-bisericeşti expuse până acum, declarăm cu toată credinţa în Iisus Hristos că ortodocşii nu pot fi ecumenişti.<br />Este posibil ca în cazul în care creştinii ortodocşi au o atitudine hotărâtă de respingere a ecumenismului şi admit nici un compromis, să li se reproşeze următoarele: <br />- neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, s-ar opune păcii şi solidarităţii între oameni; <br />- respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată de pe poziţiile situaţiei tragice actuale din lume;<br />- s-ar opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat, care depun eforturi colosale pentru asigurarea păcii şi izbăvirea omenirii de atot-nimicitoarea catastrofă nucleară. <br /><span class="fullpost"><br />Iată răspunsul nostru la acestea:<br />Noi, creştinii ortodocşi, ne desolidarizăm cu fermitate de Mişcarea Ecumenistă şi de dialogurile în cadrul C.M.B., deoarece participând la acestea ne-am abate de la adevărata credinţă ortodoxă,â şi de la poruncile Mântuitorului nostru Domnul Iisus Hristos, şi ne-am apropia de duşmanii Sfintei Biserici Ortodoxe, adică de eretici. Mai mult decât atât, ecumenismul ne împinge spre comuniune religioasă cu religiile necreştine: iudaismul, mahomedanismul, budismul, confucianismul etc, şi chiar cu feluritele asociaţii şi ideologii politice, militare şi para-religioase.<br />Evitând în cadrul relaţiilor strict religioase, mişcările şi comunităţile neortodoxe şi refuzând pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic şi sacramental cu acestea, nu lipsim de dragostea noastră pe aproapele în planul relaţiilor social umane. În domeniul social sprijinim iniţiativele de pace ale autorităţilor civile şi ne rugăm „pentru pace în lumea întreagă”, urmând Sfântului Apostol Pavel: „Să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii [...] ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna cuviinţă” (I Tim. 2, 1-2). Ce om cu judecată vrea război, ştiind că acesta poate distruge viaţa pe pământ?<br />Sectanţii îşi închipuie că s-au făcut deja membri ai împărăţiei cereşti şi de aceea sunt independenţi de autorităţile pământeşti. Câtă înşelare! Creştinul nu trebuie să fie un răzvrătit, el trebuie să respecte porunca lui Dumnezeu: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21).<br />De asemenea, ne simţim datori să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Mt. 22, 39) şi socotim că adevărata dragoste către om nu este mai puţin importantă decât dragostea faţă de întreaga omenire. Sfinţii Părinţi, care au fost fără îndoială cei dintâi rugători pentru pacea lumii, îndreptau atenţia creştinului înainte de toate către Cer şi către lupta lăuntrică a patimilor sufletului, căci din pricina sufletului neiubitor de pace au loc în lume toate dezbinările. <br />Să ne amintim cuvintele Prea Cuviosului Serafim de Sarov: „Dobândeşte duh paşnic, şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău!”. Prea Cuviosul Macarie cel Mare, în convorbirea sa despre pace, doreşte tuturor celor care îl ascultă: „pacea cerească, care a născut Lumina lumii (In. 8, 12), pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi au binevoit-o îngerii. (Lc. 2, 14) [...] Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sfinţii Părinţi şi i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.<br />Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sfinţilor Părinţi, nu-l vom trăda pe Iisus Hristos – Domnul păcii şi învăţătorul iubirii. O astfel de trădare s-ar săvârşi dacă s-ar jertfi dragostea de dragul „adevărului” orb şi mărturisit în chip fariseic, sau dacă adevărul s-ar sacrifica de dragul „iubirii” înţelese în chip pământesc.<br />Programul anticreştin al Masoneriei nu mai este pentru nimeni un secret. Masonii „pacificatori” demult ard de dorinţa să lichideze creştinismul „pentru binele omenirii”. Acest lucru l-a remarcat cu peste o sută de ani în urmă marele scriitor rus Dostoievski, care a participat în 1867 la Congresul păcii de la Geneva. Iată ce scria într-o scrisoare către Ivanov-Homirov: „Au ajuns până acolo încât au declarat că pentru dobândirea păcii pe pământ trebuie să fie distrusă credinţa creştină”. Sub pretextul păcii, Masoneria îşi dă silinţa să şteargă din conştiinţa oamenilor ideea despre adevărul mântuitor al lui Dumnezeu. Bisericii Ortodoxe i se impune, ca şi condiţie de colaborare pentru realizarea păcii pe pământ, să renunţe la valorile nepreţuite ale credinţei şi la renegarea radicală a tradiţiilor. Acest lucru nu se cere şi comunităţilor laice angajate în lupta pentru pace, ci doar Bisericii Ortodoxe, întrucât Masoneria caută în orice chip şi ştie unde să lovească pentru a distruge „stâlpul şi temelia adevărului” (Tim. 3, 15).<br />În discursul introductiv rostit la Adunarea a VI-a C.E.B. de la Vancouver din iulie 1983, secretarul general de atunci al dr. Philip Porter şi-a exprimat dezaprobarea în privinţa „tradiţionaliştilor” fideli adevărului mântuitor al lui Hristos. Iată cuvintele lui: „Unii se tem să pornească pe calea inevitabilă a pacificării de parcă e nevoie să-şi păstreze credinţa chiar dacă lumea ar pieri în foc”. Reiese că lumea se va păstra dacă ne vom sacrifica credinţa. Să fie oare într-adevăr aşa? Nu, Sfânta Scriptură spune altceva: Daca vom asculta de Dumnezeu şi vom avea adevărata credinţă, atunci El ne va dărui adevărata pace şi bunăstare; iată ce spune însuşi Dumnezeu prin gura proorocului Isaia: „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului adevăr grăieşte” (Is. 1,19-20). În cartea vetero-testamentară a Judecătorilor se subliniază clar ideea că orice abatere de la adevărata cinstire a lui Dumnezeu aduce după sine războaie şi înrobiri: „Atunci fiii lui Israel s-au întors la alţi dumnezei, către dumnezeii popoarelor dimprejurul lor ... şi n-au mai putut să se împotrivească vrăjmaşilor lor” (Iuda 2, 11-14).<br />Noi respingem ecumenismul masonic pentru că acesta, invocând drept pretext salvarea lumii de război, vrea să distrugă Credinţa Ortodoxă şi propovăduind toleranţa religioasă se face intolerant faţă de adevărul ortodox nefalsificat de minciuna eretică.<br />Găsim în istoria creştină un reprezentant tipic al făţărniciei ecumeniste de astăzi în persoana împăratului roman din secolul al IV-lea Iulian Apostatul, un înainte-mergător al antihristului. Botezat fiind, s-a întors la păgânism intenţionând să rezidească, după placul iudeilor, templul din Ierusalim distrus de romani în anul 70 d.H., în ciuda prorociilor dumnezeieşti: „aici nu va rămâne piatră pe piatră” (Lc. 21, 6). Dar din această râvnă necugetată împotriva lui Dumnezeu, împăratul Iulian a suferit un eşec total, după cum scrie istoricul Ammian Marcelin: „Limbi uriaşe de foc au ţâşnit de sub temelia fostului templu, împiedicând pe iudei să-l refacă.” <br />În al doilea an al domniei sale nelegiuite (361-363), au sosit trei soli din Persia - fraţii creştini Manuil, Savel şi Ismail, trimişi de regele persan Alamundar pentru restabilirea după război a relaţiilor de pace cu Bizanţul. Împăratul Iulian a organizat în cinstea lor ofrande păgâneşti pompoase. Fraţii însă au refuzat să asiste şi să participe la această primire. Aflând că solii persani mărturisesc credinţa lui Hristos, împăratul Iulian, de mânie, a uitat de cinstea cuvenită şi interesele regatului, şi după multe chinuri, i-a condamnat pe solii creştini la moarte, provocând un nou război cu Persia, în timpul căruia a fost învins şi ucis. <br />Cronicile vremii spun despre mărturisirea celor trei sfinţi: „N-am venit aici pentru a ne lepăda de credinţa în Hristos, ci pentru a întări legăturile de pace între cele două împărăţii”. Iulian a răspuns cu viclenie la cuvintele lor, zicând: „Despre ce fel de prietenie poate fi vorba, de vreme ce nu doriţi să serbaţi împreună cu noi în cinstea marilor zei, ca întărim pacea între noi [...] Dacă însă nu sunteţi de aceeaşi părere cu noi în cinstirea zeilor noştri, atunci aţi venit nu pentru întărirea, ci pentru stricarea păcii!”.<br />Drept răspuns la o amestecătură atât de perfidă a celor politice cu credinţa religioasă, sfinţii au arătat că acordul de pace pentru negocierea căruia au venit, se referă doar la legăturile politice, militare şi comerciale dintre împărăţii şi nu priveşte convingerile religioase ale reprezentanţilor acestora. Apărând cu tărie credinţa întru Hristos, sfinţii au spus în cele din urmă că nici în Persia, şi nici aici, nimeni nu ar putea să-i desprindă de la credinţa în Hristos Mântuitorul şi să-i convingă să treacă la păgânism.<br />Mărturisirea neînfricată a fraţilor mucenici în faţa împăratului Iulian Apostatul trebuie să servească drept exemplu pentru orice creştin ortodox cu adevărat credincios în atitudinea faţă de ispititorii de astăzi - ecumeniştii, care, sub masca de „pacificatori”, vor să-i unească pe creştinii ortodocşi cu ereticii, cu păgânii şi cu ateii prin „rugăciunea comună pentru pace”. O asemenea „rugăciune” însă, laolaltă cu neortodocşii şi păgânii, nu este plăcută lui Dumnezeu, ci este „rugăciune ce se preface în păcat” (Psalmul 108,6). Dimpotrivă, păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este cea dintâi condiţie pentru realizarea unei adevărate păci, căci fără ajutorul harului lui Dumnezeu orice pace este nesigură. În ceea ce-i priveşte pe ecumenişti, s-au arătat până acum a fi făţarnici în dorinţele lor de unire şi de pace, căci, după cum spune Psalmistul David, „grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor” (Ps. 27, 3) asemuindu-se apostatului împărat Iulian, care, vorbind despre pace a ucis pe creştini, dezlănţuind un război, în care el însuşi a pierit.<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-81015453288998075802009-02-07T15:29:00.002+02:002009-02-07T15:30:51.124+02:00Ecumenismul, influenţând păgubitor învăţătura bisericii, conduce spre teologia „dumnezeului mort”Potrivit proorocirilor scripturistice, răul în lume este într-o continuă ofensivă vertiginoasă, lucrare sprijinită din plin de ecumenism. Acest rău se dezvăluie cu o îndrăzneală neobişnuită în aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, de curând apărută. O astfel de „teologie”, fără îndoială încurajată de masonerie, conduce dimpreună cu Mişcarea Ecumenistă spre un singur scop - înstrăinarea de adevărurile dumnezeieşti ale credinţei, subminarea tradiţiilor Bisericii şi pierderea totală a credinţei în Hristos Iisus Dumnezeu-Omul.<br />”Teologia dumnezeului mort” este contradictorie în conceptele sale, căci teologia, ca ştiinţă despre Dumnezeu, se bazează pe credinţa de necontestat în Dumnezeul Cel Veşnic (Ieşirea 3, 14), credinţă prin care întotdeauna s-au mântuit cei ce cred în Dumnezeu. Mărturisea în numele tuturor apostolilor Sfântul Apostol Petru, când la întrebarea lui Iisus: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”, a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Mt. 16, 16). Ce fel de teologie, adică cuvânt despre Dumnezeu, poate fi acolo unde lipseşte credinţa în Dumnezeul Cel Adevărat, Cel Viu, unde Dumnezeu este declarat „mort” sau „inexistent”? O asemenea „teologie”, zisă şi „teologie radicală”, este prezentată mai ales în lumea contemporană anglofonă, fiind elaborată cu râvnă de scriitorii religioşi protestanţi. Ei statutează o nouă „dogmă” blasfemiatoare şi nihilistă - Dumnezeu a murit, noi L-am ucis cu mentalitatea noastră, de aceea nu trebuie să mai credem în Dumnezeu, ci în om, în lume şi în progresul ei.<br /><span class="fullpost"><br />Să ne oprim mai pe larg la principalele teze ale acestei monstruoase „teologii a dumnezeului mort”. Potrivit acestei gândiri, „creştinismul este vrednic de crezare, numai dacă recunoaşte că Dumnezeu nu mai există. Dogma noii epoci constă în faptul că omul trebuie să trăiască fără Dumnezeu. Omul contemporan îşi rezolvă de unul singur problemele cu care se confruntă. El nu mai are nevoie nici de Cineva ceresc care să-i rezolve problemele, nici de Cineva veşnic care să-i împlinească trebuinţele, şi de aceea este de prisos să crezi într-un Dumnezeu atotputernic. O astfel de credinţă este chiar dăunătoare, întrucât închide omului viziunea propriilor posibilităţi creatoare. Ideile omului despre Dumnezeu şi despre zidurile Bisericii trebuie să dispară, pentru ca neo-creştinul să poată nu numai să vadă orizontul, ci şi să se mişte spre el. Trebuie să apropiem Biserica de lume; un aspect important al credinţei nu mai este atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci atitudinea omului faţă de om”.<br />Avem de a face, aici, cu „orizontalismul”, caracteristic ecumenismului şi criticat temeinic de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse alături de „Epistola către Biserică” a Conferinţei de la Bangkok a C.E.B. din anul 1973. Respectiva „Epistolă” trece totalmente sub tăcere scopul final al mântuirii omului, adică viaţa veşnică dimpreună cu Hristos Dumnezeu în împărăţia cerurilor, şi nu arată că dobândirea mântuirii şade în lupta împotriva patimilor şi a păcatului şi în mărturisirea dreaptă a credinţei. Mântuirea este considerată aici aproape exclusiv ca izbăvire de feluritele vicisitudini şi chinuri ale vieţii pământeşti, iar cele două porunci privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele sunt interpretate strict social-utilitar, dându-se uitării cuvintele lui Hristos despre cele nouă Fericiri. Acest „orizontalism” excesiv – grija exclusiv arătată numai faţă de oameni şi lume, iar nu faţă de Dumnezeu - nu poate fi justificat în nici un fel. La orice încercare de denaturare a noţiunii de mântuire - punctul central al credinţei creştine – suntem datori ca esenţa adevărului revelat de Dumnezeu să fie exprimată limpede, excluzându-se orice confuzie şi ambiguitate, arătându-se dragostea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi păstrarea Predaniei nestrămutate a Bisericii.<br />William Hamilton, unul dintre principalii reprezentanţi ai „teologiei fără Dumnezeu”, îşi întemeiază teoria despre dragostea pentru om nu pe credinţa în Dumnezeu, ci pe contrariu: „Experienţa incontestabilă a lipsei lui Dumnezeu [...] Noi nu credem în Dumnezeu, ci credem în lume”. O asemenea tentativă „teologică” este în fapt o agresiune demonică împotriva credinţei în Hristos, sau, după cum spune Sfântul Apostol Iacob: „prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu” (Iac. 4, 4).<br />Thomas Althister înlocuieşte la rându-i credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. Orice încercare de a dobândi raiul pierdut este calificată drept întoarcere religioasă în trecutul întunecat, iar moartea lui Dumnezeu, după părerea lui, îi conduce către culmile progresului pe oamenii liberi; aceştia nu mai pot să se întoarcă în rai şi să capete din nou nemurirea pierdută din vina lui Adam. Ateul „creştin” nu sărbătoreşte învierea şi înălţarea lui Hristos, ci pogorârea la iad, căci acest model de „creştin” nu mai recunoaşte nici un fel de autoritate divină: „De vreme ce Dumnezeu a încetat să mai trăiască în experienţa umană ca Dumnezeul Cel Atotputernic, cu El dispare şi imperativul moral adresat omului din lumea cealaltă.” Ce logică demonică de eliberare a omului de exigenţele morale ale Legii lui Dumnezeu, căci odată cu moartea lui Dumnezeu, moare şi morala de altădată. Dacă se neagă istorisirea biblică despre căderea în păcat şi vinovăţie, se tăgăduieşte atunci şi judecata ce va să vie, şi se neagă cu desăvârşire păcatul omenesc: „Omul trebuie să uite de păcat, adică să se elibereze de însăşi noţiunea de păcat şi atunci orizontul devine liber”.<br />Am expus doar câteva idei din „teologia dumnezeului mort”, dar cât de expresive şi tipice sunt pentru categoria gândirii anticreştine! Lucrul cel mai grozav este că această „teologie” ateistă a căpătat valenţe academice şi deja este implantată în minţile studenţilor teologi, care se pregătesc ca mâine să devină preoţi şi profesori de teologie. Spre ispitirea dreptcredincioşilor, această hulă este propovăduită nestingherit din unele amvoanele bisericeşti şi catedre universitare.<br />Înainte, cei care îl negau pe Dumnezeu se aflau în afara Bisericii şi erau lesne recunoscuţi drept hulitori de către credincioşi. Pe când astăzi, travestindu-se în „teologi”, anunţă „moartea” lui Dumnezeu continuând să rămână în cadrul „bisericilor” lor.<br />Pentru acest soi de „teologi” moartea creştinismului este deja un fapt împlinit. Ei nu sunt preocupaţi decât de „căutarea unor forme şi structuri noi, întrucât multe forme de exprimare a mentalităţii creştine (inclusiv formulările dogmatice, n.a.) nu mai corespund vieţii creştine în lumea actuală, întrucât contravin faptelor”. <br />Se consideră că în lumea actuală, Dumnezeu ar putea deveni unul „nou”, unul „viu”, dacă ar dispărea nu unele forme cultice, ci concepţia Bisericii despre Dumnezeu, ceea ce ar însemna reorganizarea dogmatică, canonică şi liturgică a Bisericii.<br />„Dumnezeul părinţilor este deja mort!” - se spune adesea în mediul protestanţilor. Însă chiar Mântuitorul spune despre Dumnezeul Cel Viu al părinţilor - Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Issac, Dumnezeul lui Iacov: „Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Lc. 20, 37-38). <br />Unii „teologi” mai moderaţi interpretează expresia „Dumnezeul părinţilor e mort” altfel: ideea de altădată despre Dumnezeu a murit, locul ei luând-o una nouă, modernă. Ori ideea „modernă” despre Dumnezeu, neavând nimic comun cu istoria biblică, patristică, bisericească despre Dumnezeu, cu adevărul revelat de Dumnezeu, este străină adevăratului Dumnezeu, aşa cum întunericul este străin luminii (II Cor. 6, 14). Credinţa numai atunci este mântuitoare, când este dreaptă. Orice denaturare a credinţei celei drepte duce la credinţă strâmbă păgubitoare şi - prin aceasta la diavolul, tatăl minciunii (In. 8, 44), În fiecare secol se inventează mereu o idee „nouă” despre Dumnezeu şi învăţături „noi” în cele ale credinţei, pentru a depărta pe binecredincioşi de la adevărul vestit de Hristos şi păstrat cu credinţă în Biserică. Sfântul Chiril al Alexandriei prevenea cu înţelepciune: „Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu!” Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă cineva schimbă măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acela care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată”. Sfântul Isidor Pelusiotul grăieşte: „Aceia care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că sunt necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi”.<br />Cei care cred cu adevărat în Dumnezeul Cel veşnic Viu (Mt. 16, 16) nu au nevoie de reprezentări „noi” despre Dumnezeu, întrucât adevărul despre Dumnezeu, descoperit nouă prin Sfânta Scriptură, întărit la Sinoadele Ortodoxiei şi păzit cu străşnicie până astăzi de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, s-a dovedit de-a lungul secolelor împlinitoare pentru mântuirea dreptcredincioşilor prin roadele sfinţeniei. Este limpede că cei care socot că „Dumnezeu este mort”, vor să pună în locul lui un alt „dumnezeu”, adică un fals dumnezeu prezentându-l credincioşilor drept Dumnezeul cei adevărat. De exemplu, Gharvey Koks consideră că „teologia trebuie să-şi ia rămas bun de la dumnezeul care a fost şi este, şi să năzuiască spre dumnezeul cel care va fi. Corespunzător, credinţa astăzi poate fi definită după speranţa aţintită spre împărăţia viitoare a lumii şi dreptăţii”. Dar „speranţa” orientată spre cele pământeşti este diametral opusă nădejdii creştine, după cuvintele Sfântul Apostol Petru: „Noi aşteptăm, potrivit Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Koks socoate însă că sarcina credincioşilor e să formeze un viitor care va aparţine nu celui care „este”, ci celui care „va veni”, adică antihristului.<br />Reprezentarea scripturistică ortodoxă despre divinitate arată că Dumnezeu poate fi cunoscut prin însuşirile Lui (Rom. 1, 20), pe când curentele teologiei occidentale ne descriu un „dumnezeu fără însuşiri”, vag şi arhaic.<br />Prof. Gerhardt Henneman, de la care culegem informaţii despre „teologia fără Dumnezeu”, s-a lăsat atât de mult copleşit de spiritul apostatic al timpului, încât vorbeşte nestingherit despre „necesitatea lepădării unui oarecare balast din credinţa noastră în Dumnezeu; credinţa creştină în Dumnezeu trebuie propovăduită printr-un mijloc nou, corelând-o cu situaţia de astăzi a omului şi a lumii”. <br />Oare nu acelaşi lucru îl pretind ecumeniştii, stăruind asupra unor noi redactări a dogmelor creştine? Se ştie care vor fi consecinţele unui asemenea pas, mai ales datorită contribuţiei „teologilor” atei de astăzi, ce luptă să desfiinţeze creştinismul. Pentru noi trebuie să fie clar oricum s-ar numi ecumeniştii - teologi liberali sau moderaţi, teologi atei sau radicali, cu toţii tind spre unul şi acelaşi scop, adică nimicirea adevărului mântuitor revelat de Dumnezeu.<br />Teologul catolic Francois Brunes, simpatizant al Ortodoxiei, pe bună dreptate califică acest curent nu moartea lui Dumnezeu, ci moartea teologiei: „În această apostazie „teologică” cel mai trist rol revine, desigur, „teologilor” protestanţi, care declară că creştinismul, mulţumită protestantismului, s-a supus lumii profane moderne. Deşi formal protestantismul urmează Sfânta Scriptură, însă, prin critica sa raţionalistă păgubitoare, pune la îndoială însăşi temelia credinţei creştine - Scriptura, ameninţând să elimine din teologia protestantă şi fondul creştin”.<br />Anume din protestantism au ieşit oameni ca Iulian Haxly, pentru care „religia este credinţa în posibilităţile omeneşti” care pune „în locul Dumnezeului celui „învechit” pivotul vieţii noastre exemplare - dezvoltarea”. După părerea filosofului Martin Heidegger, locul autorităţii pierdute a lui Dumnezeu trebuie să-l ocupe „raţiunea”. Iar cunoscutul exeget Diettrich Bonhoefer scria: „A trecut timpul când oamenilor totul li se putea spune prin cuvinte - teologice sau evlavioase; a trecut de asemenea timpul vieţuirii duhovniceşti interiorizate şi a conştiinţei; ceea ce înseamnă că, de fapt, a trecut timpul religiilor; ne apropiem de o eră lipsită totalmente de religie”.<br />Privind evoluţia către ateism a omenirii, adepţii „teologiei dumnezeului mort”, prin faptul că neagă Evanghelia lui Hristos, confirmă în mod strălucit proorocia Mântuitorului Iisus Hristos care spune că la a Doua Sa Venire nu va găsi credinţă pe pământ. Prin urmare, împlinirea acestei profeţii a cărei martori suntem, nu slujeşte triumfului teologiei ateiste hulitoare, ci mai curând demascării şi compromiterii ei ca născocire satanică, ce vrea să bătătorească calea noului „creştinism nereligios”. Care însă ar fi rostul unui „creştinism” în care lipseşte credinţa în Iisus Hristos - Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi? (I Tim. 1, 15) Căci în lume există multe învăţături morale, dar niciuna ca cea Ortodoxă, singura în care se găsesc mântuirea, Adevărul lui Dumnezeu, Biserică adevărată cu Tainele cele dătătoare de har care dăruiesc celor credincioşi „toate cele ce sunt spre viaţă şi spre cucernicie” (II Petru 1, 3), ca să poată împlini poruncile lui Dumnezeu, şi să se facă „părtaşi ai Dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4).<br />Cu aceasta încheiem lucrarea noastră, care a ajuns până la graniţa dincolo de care urmează doar lepădarea făţişă de Hristos. „Pentru cel înţelept e de-ajuns”!<br />Creştinii cu adevărat ortodocşi văd că ecumenismul şi „teologia” ateistă a „dumnezeului mort” merg laolaltă spre aceeaşi ţintă - distrugerea Adevărului descoperit de Dumnezeu şi nimicirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos - „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15) -, chemată să păzească acest Adevăr până ia sfârşitul veacului (Mt. 28, 20). <br />Aşadar, drept mărturisire hotărâtă înaintea tuturor ereziilor vremii, creştinii ortodocşi trebuie să declare cu glas tare:<br />„Conştiinţa noastră ortodoxă nu ne îngăduie să fim ecumenişti, căci ar însemna să slujim pe satana şi pe sluga lui, antihristul!”<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-36298536968579999772009-02-07T15:29:00.001+02:002009-02-07T15:29:50.236+02:00Ecumenismul propune tinerilor slujbe „liturgice” cu muzică jazz, dansuri şi rugăciuni blasfemiatoareCanonul liturgic al Bisericii Ortodoxe<br /><br />În Biserica Ortodoxă este cunoscut un singur canon liturgic, moştenire de mult preţ lăsată de Apostolii lui Hristos (prin Liturghia Sfântului Apostol Iacob), continuat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întărit de-a lungul secolelor de practica bisericească şi de Sfânta Tradiţie şi ajuns până la noi în continuitatea plină de har a Bisericii. Canonul liturgic cristalizat în Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Grigorie Dialogul, poate fi caracterizat pe scurt prin următoarele cuvinte: rugăciune, pocăinţă, evlavie, mulţumire, jertfă şi dragoste de Dumnezeu.<br />Liturghia şi slujbele de tipic ortodoxe impun prin alcătuirea lor închinare smerită şi faţă de Dumnezeu - Dătătorul tuturor bunătăţilor, cât şi sfială faţă de această moştenire a Bisericii. Slujbele ortodoxe ne liniştesc duhovniceşte, ne îndepărtează de păcate, ne apropie de Dumnezeu în rugăciune, prin Tainele dătătoare de har ale Bisericii. Slujba bisericească ortodoxă ne pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor şi ne descoperă Sfânta Liturghie ca împreună-slujire cerească săvârşită aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „În cer cântă laude Domnului oştile de îngeri; pe pământ oamenii, adunându-se în biserici, imită aceste laude ale lor. În cer, serafimii dau glas cântării cereşti întreit sfinţite, pe pământ mulţimea credincioşilor înalţă aceeaşi cântare, bucurându-se laolaltă de comuniunea celor cereşti cu cele pământeşti, arătând aceeaşi recunoştinţă, aceeaşi încântare, aceeaşi nădejde. Această biruinţă asupra trupului şi a timpului se datorează negrăitei îngăduinţe a Sfintei Treimi şi a lucrării necontenite a Sfântului Duh”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, creştinii trebuie să dobândească evlavia şi frica de Dumnezeu, pentru a se învrednici de harul Sfintei Liturghii, la care în ceruri îngerii participă cu mare înfiorare (I Petru 1, 17). <br /><span class="fullpost"><br />Cuvioşii lui Dumnezeu stârpeau cu hotărâre rămăşiţele cultelor păgâne, răsărite uneori pe pământ creştin, precum: purtare necuviincioasă în lăcaşul sfânt, strigăte, râsete, cântare fără evlavie, fără a mai vorbi de jocuri şi dănţuiri indecente, neîngăduite în sfintele lăcaşuri şi îndeobşte necuviincioase pentru creştini.<br />Sfântul Chiril al Cartaginei spune că în adunările de rugăciuni trebuie să domine evlavia şi ordinea: „Nu e cuviincios să înălţăm rugi Domnului cu glasuri necumpătate şi nesimţitoare, căci Dumnezeu ascultă glasul inimii noastre, nu al buzelor noastre”. Fericitul Ieronim roagă pe tineri să cânte nu atât din gură, cât din inima lor, ca lăcaşul lui Dumnezeu să nu se prefacă în teatru.<br />Fericitul Augustin, în ale sale „Confesiuni”, scrie: „Când se întâmplă să mă înduioşeze mai mult cântarea, decât ceea ce se cântă, îmi dau seama că păcătuiesc greu, şi atunci aş vrea să nu ascult pe cel care cântă”.<br />Cuvioşii lui Dumnezeu văd în cântarea bisericească nu un scop în sine, ci doar un mijloc pentru aprinderea sufletului de rugăciune şi pocăinţă şi un mijloc de apropiere a minţii de Dumnezeu. Potrivit cu acest fel de înţelegere a lucrurilor, scopul psalmodiei bisericeşti constă nu în a oferi satisfacţie muzicală, ci în a înălţa pe om la cer.<br />Sfinţii Părinţi de la Sinodul VI al Ortodoxiei arată în Canonul 75: „Dorim ca cei care intră în biserică pentru a cânta, să nu strige necuviincios, să nu-şi ridice vocea până la ţipăt şi să nu introducă nimic nepotrivit şi necuvenit unui lăcaş de rugăciune, ci să cânte cu mai multă grijă şi smerenie lui Dumnezeu, care vede în ascuns”. (Mt. 6, 6) Sfinţii Părinţi, apărând mai ales curăţia creştinilor, opreau chiar şi în viaţa laică orice participare la jocuri şi petreceri necuviincioase (Sinodul VI, Canonul 51 şi 62), la dansuri ce aţâţă duhul necurat, la tot felul de distracţii păgâne, precum: travestirea bărbaţilor în femei şi invers, arătarea goliciunilor trupeşti, purtarea de măşti comice, satirice şi tragice, ca şi orice fel de petreceri necuviincioase. Toate acestea nu trebuie să aibă loc în viaţa de zi cu zi a dreptmăritorilor creştini, darătmite în Sfânta Biserică, loc al pocăinţei şi al vederii propriilor păcate.<br />Datorită unei asemenea severităţi, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat în viaţa liturgică duhul rugăciunii, al pocăinţei, al umilinţei sufleteşti şi al liniştirii duhovniceşti.<br />Patriarhul întregii Rusii Alexie (+1970), care a trudit cu mare osârdie pentru o slujire cultică evlavioasă şi neabătută de la rânduieli, în numeroase dintre epistolele sale a promovat stăruitor ideea că muzica psaltică bisericească trebuie să difere radical de cea de operă, care exaltă patimi trupeşti şi nu trăiri duhovniceşti.<br />„Interpretarea cântărilor bisericeşti cu tonalitatea ţipătoare a romanţelor profane sau a ariilor senzuale de operă - scrie Patriarhul – nu dă posibilitate celor care se roagă de a se linişti lăuntric, ci îi depărtează de la înţelesul cântărilor. Scopul slujbelor noastre religioase constă nu în crearea efectelor muzicale şi nu în imitarea operelor şi concertelor cu solo şi alte „reprezentaţii” de acest fel, ci în apropierea de starea de rugăciune lăuntrică, de muzica sacră înduioşătoare şi bogată în conţinut. Lăcaşul în care se admit cântări nereligioase se transformă din casă de rugăciune (Mt. 21, 13) în sală pentru concerte fără plată, care atrage publicul. Adevăraţii credincioşi însă sunt puşi în situaţia să asculte această muzică, care îi distrage de la rugăciune”.<br />Celebrul compozitor rus P.I. Ceaikovski era indignat de tendinţele moderniste din muzica bisericească rusă, care începuse să se depărteze de tonurile sobre şi sublime prin măreţia spirituală a psalmodierii, începând să se coboare până la dulcegăriile melodiilor profane, care încântă auzul dar pustiesc sufletul.<br />În Biserica Ortodoxă nu numai o dată s-au făcut încercări de modernizare a muzicii sacre dar, din fericire, ele nu au prins rădăcini adânci, întrucât Biserica a dus necontenit lupta împotriva spiritului profan în muzica bisericească.<br /><br /><br />B) Noile stiluri „liturgice” în Occident<br /><br /><br />Începând cu Reforma, Occidentul a pornit pe o cale proprie, şi în toată lumea protestantă s-a instaurat un spirit complet nou. Slujba religioasă şi-a pierdut în Apus orice aspect mistic, dar nu numai protestantismul e vinovat de aceasta. Încă mai înainte catolicii au încălcat tradiţiile creştine, introducând în slujba religioasă muzica instrumentală, ceea ce a adus în cântarea bisericească un element profan. Dacă în slujba religioasă vetero-testamentarâ cântul era acompaniat uneori de muzică, aceasta se făcea din îngăduinţă pentru slăbiciunile sufleteşti ale omului din epoca Vechiului Testament (Mt. 19, 8). O dată cu începutul erei nou-testamentare, nu mai era nevoie de instrumente muzicale în timpul slujbei religioase, deoarece binecredincioşii se întraripau spre înălţimile cereşti cu harul rugăciunii, întărită cu cuvinte pline de evlavie, căci cântarea bisericească trebuie să ne scoată din lumea materială în lumea nepieritoare a Sfântului Duh cu ajutorul Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.<br />În Occident, unde valorile materiale întotdeauna au predominat asupra celor duhovniceşti, în slujba religioasă s-a afirmat muzica instrumentală. Elementul laic al muzicii s-a strecurat în muzica sacră, înscriind deja o serie de cuceriri, acestea exprimându-se, de exemplu, în posibilitatea participării unei orchestre mari de operă în serviciul divin al apusenilor, deşi partea „literară” a liturghiei, timp de aproape 2000 de ani, a fost ferită de intervenţiile poeţilor şi dramaturgilor, care ar fi putut prezenta bucuroşi noi variante „mistice” în completarea liturghiilor Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.<br />Dacă în anii '30 ai secolului nostru se putea scrie chiar despre Occident ca urmând riguroasa statornicie a vechilor texte liturgice, astăzi, în epoca noastră ecumenistă aceasta este imposibil. În lumea protestantă contemporană apar noi stiluri „ liturgice” care înlătură orice urmă de rânduială cultică de altădată, ajungându-se până la a înlocui muzica orchestrală cu jazz.<br />Când mai înainte, sub influenţa tradiţiei sentimental-estetice a messei occidentale acompaniate de orgă şi orchestră, se punea întrebarea „De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă în biserică muzica instrumentală?”, se răspundea, de regulă, că orchestra provoacă trăiri pătimaşe şi nu duhovniceşti, şi în ultimă instanţă „coboară” sufletul, nelăsându-l să se înalţe în împărăţia Duhului. Acum, când muzica bisericească instrumentală a adus în biserică jazzul, nu putem decât să exclamăm cu recunoştinţă: Slavă lui Dumnezeu, Care îndrumă cu atâta înţelepciune Sfânta Biserică Ortodoxă cu harul Sfântului Duh, căci orchestrele în biserică au fost cu totul interzise!<br />Altfel introducerea muzicii orchestrale a uşurat pătrunderea în cultul apusean a muzicii jazz.<br />În 1969 revista pentru tineret „Risk” editată la Geneva de Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Educaţiei creştine şi-a consacrat primul său număr temei: „Stilul liturgic viu”, relatând despre noi feluri de liturghii şi noi rugăciuni către Dumnezeu. Ce reprezintă însă acestea? Bineînţeles, nu au nimic comun cu rânduielile aducătoare de har pătrunse de duhul de pocăinţă şi rugă, de laudă şi mulţumire, de înduioşare şi evlavie ale Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Ele şi-au pierdut până şi orice legătură cu slujbele protestante de altădată. În „noile liturghii” s-a introdus o muzică ultramodernă, jazz cu instrumente de percuţie, iar în timpul „serviciului divin” se dansează calipso, twist, rock cu mişcări obscene sau care imită dansul ritualic şamanic. Astfel de noutăţi „liturgice” în Occidentul protestant sunt inspirate şi ghidate neîndoielnic de masonerie.<br />În aceeaşi revistă citim: „La Conferinţa liturgică naţională de la Washington (1968), în timpul liturghiei finale, oamenii au dansat calipso, jazz şi rock evanghelic, care s-a încheiat cu violente bătăi de tobe, iar după cuminecare un grup a executat în faţa altarului un dans ritualic indian [...] La catedrala Sfântul Pavel din Londra un festival de trei luni al tineretului a fost încheiat cu o slujbă alcătuită din muzică, dramă şi dans”. <br />Ca să vedeţi, ecumenistul indian Ronni Seckwiera şi-a susţinut doctoratul pe tema dansului ca mijloc de exprimare liturgică, el însuşi dansând în timpul liturghiei pe cântarea rugăciunii „Tatăl nostru”. În revistă este inserată o imagine unde pastorul oficiază pe masa din altar „euharistia”, iar în faţa lui se contorsionează dansatorul indian. E cu neputinţă să-ţi imaginezi o parodie mai profanatoare!<br />În Australia, studenţii Institutului anglican de teologie au prezentat la televiziune un „serviciu liturgic”, a cărui rugăciuni au fost concepute punându-se la bază lectura ziarului de duminică. S-au citit ştiri despre evenimentele din viaţa politică, comercială şi sportivă, alternativ cu intonarea rugăciunilor.<br />Justificând jazzul „liturgic”, revista „Risk” susţine că „percuţia este la fel de expresivă ca dangătul clopotelor bisericeşti”. Care om credincios poate fi de acord cu o asemenea aberaţie? Căci nu este nimic comun între dangătul de clopot, care cheamă credincioşii la rugăciune şi muzica de jaz cu ritmul ei sălbatic şi bătaia turbată a tobelor, ce stârnesc sentimente carnale în rândul ascultătorilor. Argumentul precum că jazzul atrage în sfintele lăcaşuri tineretul, este lipsit de orice temei. Căci jazzul nu va aduce tineretul la pocăinţă, ci mai curând va alunga din biserică pe oamenii evlavioşi, ceea ce se şi întâmplă în majoritatea cultelor catolice şi protestante. Nu jazzul şi nu dansurile vor atrage pe tineri la Hristos, ci dorinţa jertfelnică şi curăţenia sufletească!<br />Judecând după toate acestea, scopul „reprezentaţiilor liturgice” descrise mai sus este acela de a se face din Euharistie un paravan în spatele căruia s-ar săvârşi parodii nelegiuite, profanând-o în aşa măsură încât să devină un teatru absolut de prisos în aceste vremuri ce pregătesc venirea Antihristului.<br />În articolul „Rugăciune, laudă şi protest”, Brian Fraust vorbeşte cu însufleţire despre noile forme ale serviciului divin, care reprezintă „o adevărată expresie a Duhului, care creează şi înnoieşte totul”. Autorul, speculând în chip blasfemiator textul sfânt al Apocalipsei (21, 5), atribuie Sfântului Duh prezenţa sentimentelor de exaltare la participanţii acestor „liturghii” cu jazz şi dansuri, cu glume şi veselie. Nu Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ci duhul ce potrivnic al răutăţii (Ef. 6, 12), îşi dă silinţa de a distruge sentimentul evlavios faţă de cele sfinte şi să transforme adunările religioase într-o manifestare distractivă propice pentru orice fel de nelegiuiri.<br />Autorul articolului merge şi mai departe, vrând să transforme rugăciunea în mijloc de protest: „Dacă serviciul nostru divin, cântecele noastre, trebuie să posede puterea unui duh unic, care conduce la unitate multilaterală, oare nu trebuie să învăţăm să protestăm în faţa lui Dumnezeu pentru om?” Autorul îşi manifestă evident aici nemulţumirea faţă de Dumnezeu, ca şi cum Hristos ar fi vinovat pentru păcatele omeneşti ce dau naştere nedreptăţilor vieţii. Şi continuă: „Protestatarii spun că ei au în mâini puterea de a schimba lumea, de a schimba oamenii şi structurile. Numai de s-ar găsi suficienţi oameni care să se apuce de această treabă, şi totul poate fi schimbat!”. Aceasta este ca şi cum ar zice: „Noi nu avem nevoie de Dumnezeu. Noi posedăm puterea să schimbăm lumea”. De parcă oamenii păcătoşi ar putea schimba ei înşişi, fără ajutorul harului lui Dumnezeu, lumea păcătoasă care zace sub puterea celui rău (I In. 5, 19), continuând să rămână păcătoşi! De fapt, în aceste idei este condensată toată esenţa umanismului ateist, renăscut astăzi în miezul ecumenismului. <br />La sfârşitul articolului autorul dă un sfat care dezvăluie în sfârşit scopul său satanic: „Fie ca alături de rugăciuni şi protest să avem satiră şi îndoială, ironie şi râs, mânie şi ură, agresivitate şi sex! Căci suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu cu foc în inimă şi trup, chiar şi în ştrengăriile noastre”. La sfârşitul revistei este publicată o rugăciune-protest care, probabil, ar urma să servească drept model: „Doamne, eu nu pot crede în Tine, atunci când lumea Ta este atât de crudă! Doamne, unde eşti Tu? La Biafra se săvârşesc omoruri; în Vietnam se trage în popor; în India oamenii mor de foame, iar în ţările bogate oamenii trăiesc în belşug! Doamne, unde eşti Tu, Cel Care ai creat omul după chipul Tău, Care l-ai creat pentru dreptate şi dragoste, şi nu omul care seamănă discordii, care este nedrept şi plin de ură? Doamne, eu nu pot crede în Tine, văzând cât de puţin lumea este asemănătoare cu Tine! Amin”.<br />O asemenea răzvrătire blasfemiatoare împotriva lui Dumnezeu, sub chip de „rugăciune”, este revoltătoare mai ales pentru că se produce sub auspiciile unui organizaţii ce poartă numele de Consiliul Mondial al Bisericilor! Ateismul comunist nu este atât de dăunător pentru credinţă ca această acţiune ascunsă a ecumenismului masonic.<br />Colin Hojets, într-un articol intitulat „Istoria unei drame şi liturghii”, descrie cum a cutezat să „modernizeze” liturghia, transformând-o într-o piesă atractivă pentru tineret. Prima lui tentativă din anul 1963 n-a fost destul de reuşită. Hojets s-a hotărât să „demitologizeze” istoria naşterii lui Hristos, adică să înfăţişeze în mod umanist Naşterea cu scopul de a distruge, folosind o parodie religioasă, credinţa în dragostea dumnezeiască. După cum autorul a recunoscut, „reprezentaţia nu a fost destul de bine regizată şi mulţi dintre spectatori s-au simţit jigniţi.” Evident, publicul s-a simţit lezat mai ales pentru faptul că naşterea minunată a lui Hristos a fost redusă în chip batjocoritor la naşterea unui om obişnuit. Să observăm că cei care vorbesc despre un hristos născut din împreunare trupească, cred că acesta ar fi moştenit păcatul originar al lui Adam şi n-ar mai putut fi Răscumpărătorul omenirii.<br />A doua reprezentaţie a lui Hojets, „Moartea omului”, a avut un mare succes. „Omul” este Iisus Hristos cu Patimile Sale în interpretare modernă, însă fără pomenirea învierii. Noua dramă a evoluat în acompaniament de jazz şi dansuri! Pentru cel de-al treilea experiment Hojets a luat din nou Naşterea lui Hristos în prelucrare poetică. Rolul principal îl juca o fată frumoasă. Punctul culminant a fost proiectarea unor imagini despre naşterea naturală, în bătăile turbate ale instrumentelor de percuţie şi mişcările sălbatice ale dansatorilor. Publicul a aclamat cu ovaţii...<br />Un adevărat creştin ortodox urmărind un „serviciu divin” atât de profanator, ar trebui să înţeleagă care sunt roadele ecumenismului. Psalmistul ne previne să-i ocolim pe hulitori: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Psalm 1,1).<br />Când nişte studenţi teologi ortodocşi au întrebat pe un cunoscut ecumenist ortodox care ocupă un post important în C.E.B., despre nelegiuirile ecumenice descrise, acesta le-a răspuns că nu e vorba decât de o „reprezentaţie teatrală”, ce nu are nimic comun cu rugăciunea, şi nu a exprimat nici un fel de indignare.<br />Noutăţile „cultice” descrise reprezintă o batjocorire strigătoare la Cer a sentimentelor sacre ale credincioşilor şi o subminare satanică a credinţei!<br />La cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. din Upsala se putea observa o manifestare ecumenică specifică de „rugăciune”, amintind mai mult cu un parc de distracţii pentru tineret. Şase tineri şi tinere (steaua masonică în şase colţuri!) se aşezau în cerc şi începeau a „medita”. După aceea „credincioşii”, unul câte unul, se deplasau în centrul cercului, format acum din ceilalţi cinci, şi cu ochii închişi cădea pe spate, iar ceilalţi îl treceau din mână în mână în cerc. În final fiecare se întorcea cu faţa spre confraţi şi, atingându-se de ei, „pronunţa un cuvânt anume”. Un element important al acestui „serviciu divin” (mai exact - al slujirii diavolului) era stabilirea contactului personal.<br />O serie de parohii ortodoxe din America au ridicat problema dansurilor pentru tineret cu scopul de a-i atrage la biserică. În legătură cu astfel de iniţiative păgubitoare, arhiepiscopul Averchie Jordanvilski remarca: „Sarcina noastră nu constă în a reţine temporar sau aparent membrii Bisericii noastre în sânul ei, ci în a-i conduce spre mântuirea cea veşnică”.<br />Nu ne vom consola la gândul că „serviciile divine” descrise sunt oficiate deocamdată numai de ecumenişti şi de tineri. Întrucât C.E.B. acceptă profanări „liturgice” în mijlocul tineretului şi îngăduie propagarea acestora, înseamnă că ecumeniştii cu vechime susţin pe cei tineri, deşi ei înşişi se abţin să participe. Când ecumeniştii în etate vor ceda locul celor tineri, iniţiativa de astăzi va fi considerată ca o formă legiferată de comunicare ecumenică prin „rugăciune” şi de inter-comuniune „liturgică”.<br />Un creştin ortodox trebuie să cunoască adevăratele planuri ale Mişcării Ecumenice, care:<br />1) introduce în serviciul divin dansurile şi jazzul.<br />2) parodiază slujba Sfintei Euharistii;<br />3) corupe tineretul prin iniţiative „religioase” la modă;<br />4) prin „rugăciuni de protest” manifestă un vădit satanism, aducând sufletele la primirea lui antihrist!<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-80308011749405017522009-02-07T15:27:00.000+02:002009-02-07T15:28:31.389+02:00Scopul ecumenismului este unirea credinţelor într-o singură religie antihristică. Propovăduind „dragostea”, ecumenismul păcătuieşte împotriva adevărulA) Unirea tuturor religiilor<br /><br />În numele „dragostei” ce nesocoteşte adevărul, ecumenismul încearcă să unească nu numai pe creştinii diferitelor confesiuni, ci inspirat de masonerie, caută să apropie pe creştini de păgâni (evrei, musulmani, budişti, hinduişti etc.), împlinind astfel planul ce şi l-a propus dintru începuturi.<br />Încă din anul 1938, la Atena, unui dintre cei mai vechi militanţi ai ecumenismului, Paul Anderson, a declarat: „Noi nu suntem atât de limitaţi, încât să unim numai pe creştinii de diferite confesiuni. Acum ne unim în jurul ideii monoteismului în genere, ca după aceasta să adere la ecumenism iudeii, mahomedanii etc.”<br />Respectiva declaraţie corespunde în mod logic cu punctul de vedere al ecumenismului masonic, ce dispreţuieşte dogmele şi canoanele şi care interpretează noţiunea de „universal” în sens pur- geografic, şi nu duhovnicesc. Ecumenismul trebuie să aducă la împlinire planurile masonice, deoarece este o creatură a masoneriei. În Constituţia C.E.B. adoptată la Adunarea din Amsterdam (1948), între sarcinile Consiliului Ecumenic al Bisericilor instituit atunci, figurează şi următorul obiectiv: „A stabili contacte cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumenice”. La Adunarea a IV-a C.E.B. din Upsala (1968), în raportul secţiei a IV-a se spune şi mai clar: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii altor religii”.<br />Bineînţeles, această colaborare se înfăptuieşte activ de foarte multă vreme. O confirmă mai ales exemplul Adunării a VI-a C.E.B. care a avut loc la Vancouver (Canada) în anul 1983. Pentru prima dată în întreaga istorie de 35 de ani a C.E.B., la Adunare au fost invitaţi oficial în calitate de oaspeţi şi referenţi reprezentanţii a cinci religii: iudaică, musulmană, hindusă, budistă şi sikhă.<br />Revista „Canvas” – oficiosul Adunării - a menţionat cu satisfacţie că în ultimii 22 de ani, C.E.B. a parcurs o cale lungă de la Adunarea III (Delhi, 1961) - la care nu a fost permis accesul nici măcar al jurnaliştilor reprezentând alte religii necreştine, până la Adunarea VI, în cadrul căreia au vorbit de la tribună un rabin evreu, un muftiu mahomedan ş.a.<br /><span class="fullpost"><br />Într-un articol special denumit „Dialog şi nu convertire!”, s-a subliniat că „dialogul trebuie să fie o valoare în sine, şi nu un mijloc de prozelitism”, adică de convertire camuflată a tuturor la ecumenism, iar în articolul intitulat „Dialogul este în pericol!” se exprimă neliniştea că dialogul, în accepţia lui ecumenică, este primejduit de deşteptarea religioasă, care creează stări de tensiune şi duce la conflicte. Aşadar, ideea misionarismului ortodox în rândul heterodocşilor este respinsă în mod principial.<br />Vom aminti că în anul 1910 la Edinburgh (Scoţia) a fost convocată Conferinţa Consiliului Misionar Internaţional, prezidată de dr. Mott, care a introdus şi definit pentru prima dată termenul de „ecumenism”. Drept principal motiv al apariţiei Mişcării Ecumeniste se declarau piedicile pe care le suportă cauza misionară, ca urmare a scindării creştinilor. Cu 50 de ani mai târziu „Consiliul misionar internaţional” a intrat în C.E.B., iar încă peste 22 de ani, la Adunarea VI a C.E.B., misiunea de propovăduire a creştinismului a fost respinsă, ca fiind nedorită şi „dăunătoare” pentru relaţiile ecumeniste cu necreştinii. Adevăratul scop al ecumenismului „metodic” este unirea omenirii şi crearea aşa-numitei „comunităţi mondiale” concepută ca o comunitate a comunităţilor religioase, politice şi sociale. Iată ce s-a scris în „Jurnalul Nairobi ‘75” al C.E.B.: „Noţiunea de comunitate mondială nu înseamnă o oarecare super-organizaţie. Asociaţia mondială înseamnă, mai curând, recunoaşterea independenţei noastre reciproce ca şi hotărârea de a conlucra într-o asociaţie, care reuneşte diferitele comunităţi.<br />Crearea unei asociaţii mondiale, nu este nici pe departe o încercare de uniformizare, ci doar de organizare a unei „comunităţi a comunităţilor”. Sarcina noii interpretări a propriilor noastre tradiţii religioase şi culturale, ca şi a tradiţiilor apropiaţilor noştri, pentru nevoile comunităţii mondiale, nu înseamnă numai faptul că noi avansăm cerinţe, ci şi faptul că suntem gata pentru autocritică”.<br />Potrivit acestor planuri, specificul fiecărui grup care aderă la Marea Asociaţie va fi păstrat, cu obligaţia ca orice comunitate ideologică, religioasă şi naţională să-şi ocupe locul în ampla „comunitate a comunităţilor”. Acest nou regulament public va permite membrilor Asociaţiei să coexiste în „echitate şi pace” şi să se „îmbogăţească” reciproc. În perspectiva viitoarei apropieri a comunităţilor iudaice şi creştine, „Comunitatea mondială” se proiectează nu ca un ideal definitiv, ci ca un prim obiectiv imediat.: „Evreii şi creştinii pot şi trebuie să se apropie, deşi scopurile lor aparente sunt diferite, dar coincidenţa acestor scopuri nici nu este obligatorie”. Iată în ce fel este apreciată „era mesianică” aşteptată de evrei şi „împărăţia lui Dumnezeu” tratată de creştini în spirit profan.<br />În noua ordine a lumii, orice izolare nu va mai fi tolerată, fiindcă pune piedici solidarităţii cu Marea Comunitate, adică ecumeniştii cred că până acum religiile mai mult au împiedicat, decât au ajutat la crearea unei comunităţi mondiale. Situaţia actuală pune sub semnul întrebării sentimentul de unicitate caracteristic credincioşilor ortodocşi, sub îndemnul de a ne debarasa de orice gen de „triumfalism” religios. Iar planul ecumenic face din contribuţia creştinilor în comunitatea mondială o încercare neputincioasă ce urmează a fi completată cu aportul altor religii.<br />Aceste planuri au fost exprimate în organul oficial al C.E.B. denumit ”The Ecumenical Review” (nr. 2/1973, p.24-26) unde se arată rezultatul întâlnirilor şi consultărilor care au avut loc între evrei şi creştini din anul 1970 până în 1972, din care cităm: „Evreii din Israel nu mai au o atitudine negativă faţă de Iisus din Nazaret; nu-L socotesc vinovat de stările de spirit antievreieşti, de excesele Bisericii, pe care le-a creat Pavel şi nu Hristos; vina pentru răstignirea lui Hristos o poartă mai degrabă Pilat, şi nu căpeteniile evreieşti, al căror rol în moartea Nazarineanului s-ar fi limitat doar la arestarea lui.” <br />Ultimele afirmaţii contravin flagrant faptelor istorice, potrivit cărora Pilat l-a găsit nevinovat pe Iisus Hristos; însuşi Pilat, nu numai o dată, spune iudeilor că vrea să-l elibereze pe Hristos (Lc. 23, 4; In. 18, 38; 19, 4, 6), însă evreii se împotrivesc aţâţaţi de mai marii lor (Mc. 27, 20). Aceste năstruşnice idei din citatul de mai sus sunt expuse în manualele de istorie din actualul Israel, subliniindu-se încă o dată faptul că în rândul creştinilor „fundamentalişti-ortodocşi” continuă să se întreţină stări de spirit antievreieşti, şi de aceea concepţiile creştine tradiţionale trebuiesc revizuite, de vreme ce provoacă atâta „ură” faţă de încercările ecumeniste de deschidere către evrei.<br />În revista amintită se fac apeluri spre cunoaşterea inter-religioasă pentru viitoarea unire a acestora: „Membrii diferitelor comunităţi religioase trebuie să colaboreze pentru crearea în comun a unei lumi pe care ar accepta-o oameni de diferite religii. În acest sens, C.E.B. se consacră în întregime creării comunităţii mondiale”. Mai departe se arată că, în conformitate cu hotărârile Comitetului central al C.E.B. de la Addis Abeba (1971), „C.E.B. rămâne o organizaţie creştină care nu va adera însă la o gândire religioasă îndreptată împotriva ideologiilor nereligioase”. Prin aceste cuvinte, C.E.B. recunoaşte că faimoasa şi mult-propovăduita idee de „front ecumenic anti-ateist” este doar o proastă reclamă sugerată celor creduli.<br />În articolul „Credinţe vii şi scopuri finale” al acelaşi reviste, se spune că referitor la religiile orientale ar trebui evitată definiţia jignitoare de „religii necreştine”, întrucât mulţi dintre adepţii lor sunt tot atât de inteligenţi şi duhovniceşte sensibili ca şi creştinii, iar însăşi această definiţie ar fi o moştenire a „colonialismului teologic”. Să urmărim însă până la capăt definirea „religiilor necreştine” raportate la „adevăr”: „Dacă toate religiile sunt „adevărate”, atunci dialogul e de prisos. Dacă însă numai o religie este „adevărată”, dialogul este cu neputinţă”. În ultima parte ecumeniştii au dreptate, căci de vreme ce se tinde către o unitate, inclusiv cu participarea ortodocşilor care mărturisesc despre Ortodoxie ca fiind singura credinţă adevărată, atunci aceşti „ortodocşi” nu cred de fapt în Credinţa Ortodoxă ca unica adevărată şi unica mântuitoare.<br />Ecumeniştii protestanţi subminează în mod conştient convingerea că învăţătura dumnezeiască a Bisericii Ortodoxe, adică cuvântul lui Hristos Dumnezeu, este singura care ne arată unica şi adevărata credinţă mântuitoare, îndreptăţind astfel „reevanghelizarea” în rândul ortodocşilor. Însă misionarismul ortodox este respins şi înlocuit prin consfătuiri şi dialoguri „de la egal la egal”, pierzându-se din vedere poruncile adresate de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20). C.E.B. însă nu vrea misionarism ortodox, ci re-cunoaşterea reciprocă prin dialoguri, în cadrul cărora creştinii ortodocşi trebuie să-şi dea silinţa să afle şi să creadă „adevărul” altora. În numele universalităţii, a păcii şi a convieţuirii şi „îmbogăţirii reciproce”, învăţătura lui Hristos moştenită de Biserica Ortodoxă în starea cea adevărată, se transformă prin dialoguri într-una relativă, adică în amestecarea cu eresurile, păgânismul şi cu toate rătăcirile acestui veac.<br />În articolul „Credinţe vii şi scopuri finale” citim: „Lupta între Dumnezeu şi idoli, între adevăr şi o mulţime de falsificări ale Lui nu trebuie căutată în lupta dintre creştinism şi alte religii; ea se duce în interiorul oricărei credinţe vii, în interiorul oricărei comunităţi ideologice”.<br />O asemenea afirmaţie ne descoperă nu numai ideea de unire a religiilor, ci şi începutul unui război necruţător, a unei „lupte” împotriva tuturor ortodocşilor cu adevărat credincioşi, care nu vor primi înşelările ecumeniste şi vor lepăda pe faţă aceste curse diavoleşti. Atâta timp cât oficialii ortodocşi vor colabora cu ecumenismul folosindu-se de „bunăvoinţa” acestuia, ortodocşii cu adevărat credincioşi lui Hristos vor fi etichetaţi ca „sectanţi” şi „răzvrătiţi” care atentează la „binele comun”, „oameni periculoşi” pentru pacea şi ordinea publică. De aceea în numele „iubirii şi a păcii” vor fi prigoniţi, batjocoriţi şi urâţi de toţi (II Tim. 3, 12; Apoc. 13, 7), în timp ce ereziile şi sectele vor fi numite „biserici adevărate”, iar adevărata Biserică Ortodoxă va fi prigonită ca o „sectă”!<br />În acelaşi organ oficial al C.E.B. (nr.1/1971) a fost publicat un articol al lui Wesley Ariaraya, „Referitor la teologia dialogului”, în care citim: „Teologia dialogului trebuie înainte de toate să conştientizeze din nou esenţa religiei şi a teologiei. Una din greşelile noastre făcute în trecut constă în faptul că am absolutizat religia şi teologia creştină, socotind alte religii false şi nedrepte, în timp ce în realitate toate religiile caută să-şi mărturisească propria experienţă religioasă în cadrul unui anumit mit despre esenţa lumii, despre om, despre Dumnezeu... E periculos să se creadă că o „legendă” e mai dreaptă decât alta. De exemplu, hindusul poate vorbi despre experienţa religioasă prin mitul care include legea karmei, reîncarnarea ş.a. Iudeo-creştinul poate mărturisi despre experienţa sa în legătură cu mitul despre facerea lumii, păcatul originar şi răscumpărare... Toate aceste legende sunt nedefinite prin ele însele şi sunt limitate în cadrul unor hotare în care credincioşii îşi mărturisesc credinţa şi trăirile. Oare e raţional să stărui în afirmaţia că mitul despre geneză, despre căderea în păcat, despre răscumpărare... este unica descriere dreaptă a situaţiei dezastruoase a omenirii? Oare se poate spune că ideea „păcatului” epuizează întreaga experienţă umană? Nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat cu un anume Adam, care a fost lipsit de harul lui Dumnezeu şi a atras după el întreaga omenire, este un fapt istoric”. <br />Autorul acestor blasfemii ajunge să profaneze Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de parcă nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament vorbeşte despre Adam ca despre o persoană istorică. Sfântul Luca în Evanghelie afirmă descendenţa lui Mesia - Iisus Hristos după trup din Adam (Lc. 3, 38); însuşi Hristos ne învaţă că Dumnezeu a creat pe Adam şi Eva (Mt. 19, 4); Sfântul Apostol Pavel compară pe Adam cu Hristos şi aşa cum prin Adam păcatul a intrat în lume, aşa prin Domnul Hristos păcatul a fost omorât lumii (Rom. 5, 14; I Cor. 15, 49). Negând căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, autorul neagă cauza răscumpărării şi a mântuirii întru Hristos!<br />După părerea lui Ariaraya, scrierile tuturor religiilor merită respect, şi de aceea „scrierile nu trebuie să ne despartă”, deoarece dialogul între religii este mai important decât adevărul: „Devine tot mai evident că izvoarele autoritare tradiţionale (adică Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie) nu sunt pentru teologia modernă în mod necondiţionat unice şi autoritare.” Autorul este în stare să jertfească nu numai Sfânta Tradiţie, ci şi Sfânta Scriptură, numai ca dialogul tuturor religiilor să aibă loc. E clar că în aceste condiţii de renegare a învăţăturilor dumnezeieşti a credinţei în Hristos, dialogul şi unirea cu heterodocşii este pe deplin realizabilă. Dar care ar fi folosul?<br />Deosebit de regretabil este faptul că în numele „păcii” pământeşti şi teologii ortodocşi încep a căuta asemănări între creştinism şi alte religii. Prot. Pavel Alesh, docent al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace, a publicat în revista Patriarhiei Moscovei (nr.5/1975, p.44-46) articolul intitulat „Concepţia ortodoxă despre Dumnezeu ca premisă pentru colaborarea cu religiile necreştine”. Făcând referire la Sfinţii Părinţi, autorul mai întâi afirmă că Dumnezeu este de nepătruns în esenţa Sa – aşa numita cale apofatică care determină calităţile lui Dumnezeu prin metoda negativă, caracteristică, după părerea autorului, nu numai pentru creştinism ci şi pentru alte religii. Pe acest temei trage concluzia că „apofatismul este o metodă formală care prin ea însăşi poate uni pe cei care o aplică”. Însă metoda dialectică pe care o folosesc unii Sfinţi Părinţi în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu-i uneşte nicidecum cu ateii, de exemplu, care apelează şi ei la aceeaşi metodă. Dumnezeu, de nepătruns în esenţă, a binevoit să ni se descopere atât cât suntem în măsură să-L înţelegem, şi s-a descoperit atât de limpede încât putem să-L deosebim de zeităţile false ale păgânilor şi celor de alte credinţe: „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu” (Ps. 75, 1).<br />Însuşi marele Apostol al neamurilor (Rom. 11, 13) a ţinut cu filosofii păgâni atenieni un „dialog” despre „Dumnezeul necunoscut”, despre care atenienii nu aveau decât o închipuire, din care pricină au şi ridicat un altar cu acea inscripţie (Fapte 17, 23). Însă „dialogul” în Areopag a fost purtat nu de dragul unirii creştinismului cu păgânii în numele unei „păci” de conjunctură între popoare, ci cu mântuitorul scop de a face cunoscut trufaşilor filosofi păgâni pe adevăratul Dumnezeu (I Tim. 2, 4), prin Care trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28). În duhul adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu creştinii ortodocşi trebuie să respingă religiile păgâne, deoarece în spatele falselor zeităţi se ascund forţele demonice, după cum David Proorocul în Psaltire grăieşte: „Toţi dumnezeii păgânilor sunt draci” (Psalm 95, 5) şi Apostolul Pavel adaugă, în numele lui Dumnezeu: „Nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor” (I Cor. 10, 20).<br />Astăzi însă se propovăduieşte unirea pe teren religios cu păgânii şi heteredocşii după criteriul unui oarecare „apofatism”. Dar şi demonismul conţine apofatism - părţi ascunse, sau „adâncuri ale satanei” (Apoc. 2, 24). Urmând unui astfel de „apofatism”, oare trebuie să ne unim cu diavolul (ferească Dumnezeu!) pentru dobândirea „păcii pe pământ”?<br />Într-un document catolic oficial redactat cu prilejul viitorului dialog cu evreii se impune, ca o condiţie importantă, cerinţa de „a respecta pe interlocutor aşa cum este, şi mai ales credinţa şi convingerile lui”. Pe deasupra, creştinii participanţi la dialog sunt îndemnaţi să înţeleagă greutăţile pe care le încearcă înaintea Tainei Cuvântului Întrupat sufletul evreiesc „pătruns de noţiunea atât de sublimă şi curată a transcendentalităţii divine”. Apeluri similare se fac şi referitor la budişti, ale căror căi spre „absolut”, spre „perfecţiunea spirituală” sunt elogiate de scriitorii de teologie şi „misionarii” catolici, care le egalează cu calea creştinismului: „Se recomandă să se manifeste „mărinimie” faţă de „adepţii absolutului”, pentru ca ei să se simtă „apreciaţi” şi să vadă că noi recunoaştem şi preţuim înalt valorile cu care ei trăiesc sau tind să trăiască”. <br />Caracterul slugarnic şi trădător al unor astfel de reflecţii este pe deplin dezvăluit în cuvintele: „Orice yoga, în adevăratul sens al cuvântului, este o cale spirituală spre absolut, spre realitatea finală: calea budistă este yoga şi tot la fel este calea creştină”.<br />Asemenea idei înşelătoare au fost exprimate încă de pe vremea cardinalului Agostino Bea (+1968), care s-a aflat în fruntea Secretariatului unităţii creştine în timpul Conciliului Vatican II.<br />Bunăoară, în „Declaraţia cu privire la hinduism, budism, islamism, iudaism şi alte religii necreştine” se afirmă: <br />„În iudaism oamenii cercetează Taina divină şi o exprimă printr-o mulţime enormă de mituri şi a unor susţinute eforturi filozofice. În budism se recunoaşte deşertăciunea fundamentală a acestei lumi schimbătoare şi se arată calea pe care oamenii, cu devotament şi încredere [faţă de cine? n.n.], lepădându-se şi curăţindu-se de cele trecătoare, pot deveni liberi, dobândind o stare de pace permanentă [se ştie însă că seninătatea este cu neputinţă fără pacea plină de har făgăduită de Hristos inimilor blânde şi smerite (Mt. 11, 29), n.n.].<br />Alte religii din lume mărturisesc şi ele deopotrivă despre neliniştea inimii omeneşti, propunând căi, adică învăţături şi norme de viaţă, precum şi ritualuri sacre. Biserica catolică nu respinge nimic din ceea ce în aceste religii este adevărat şi sacru. Ea vesteşte neîncetat, pe Hristos, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 16) şi în care Dumnezeu a împăcat pe toţi cu Sine”. <br />Ultima frază însă vădeşte minciuna spuselor de mai sus despre religiile necreştine, căci însuşi Mântuitorul Iisus Hristos numindu-se pe Sine „Calea, Adevărul şi Viaţa”, vorbeşte despre întemeietorii altor religii: „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari” (In. 10, 8).<br />La 26 februarie 1986 papa Ioan Paul II a adresat un apel către toţi creştinii, iudeii şi mahomedanii „să se unească în jurul unui singur Dumnezeu”, după cum a relatat „Catolicos”, ziarul oficial al papistaşilor din Grecia.<br />Iar la 27 octombrie 1986 acelaşi papă a invitat la Assisi (Italia) 150 de reprezentanţi ai diferitor religii pentru a se ruga împreună pentru pacea lumii. Acolo au fost reprezentanţi din aproape toate denominaţiile religioase existente pe pământ, fără a exclude chiar şi pe slujitorii satanei din câteva triburi voodoo ale Africii şi ale indienilor americani. Dalai-Lama al Tibetului a fost printre cei dintâi care s-au grăbit să răspundă apelului papei.<br />Rugăciunea comună a tuturor acestor grupări religioase a avut loc în bazilica creştină Santa Maria dei Angeli din Assisi unde au venit, în vestimentaţie completă, budiştii şi căpeteniile de triburi sălbatice închinătoare la idoli. Papa privea încântat ritualurile religioase ale invitaţilor săi şi aplecându-şi capul, căsca ochii cu „pietate” la „trabucul păcii” fumat în cinstea „marelui spirit ceresc” de către două căpetenii de trib indiene. „Pacea trebuie să fie pe pământ înainte de a dobândi pacea în inimile noastre”, a spus unul dintre căpetenii, exprimând prin aceste cuvinte de fapt contradicţia dintre credinţa sa animistă şi creştinism. În biserica San Gregorio, o căpetenie de trib indian din America a declarat că el nu numai că slujeşte întotdeauna demonilor, ci este de asemenea şi catolic!<br />Papa este dispus să tolereze aceste necuviinţe, numai ca ele să se facă sub tiara lui. Drept aceea, cea mai corectă apreciere a întâlnirii de la Assisi au dat-o adepţii lui Marcel Lefevre, un cardinal catolic din tabăra paleocatolicilor care au organizat o uriaşă demonstraţie sub lozinca „Papa încearcă să creeze o super-religie în frunte cu el însuşi!”<br />Spre marele nostru regret, o parte din vina pentru legătura nelegiuită a ortodocşilor cu religiile păgâne revine mai marilor Bisericii. La şedinţa Comitetului central al C.E.B. din Addis Abeba (ianuarie 1971) a luat cuvântul mitropolitul Gheorghe Hodre din Beirut (Biserica Ortodoxă din Antiohia), care a chemat pe creştinii ortodocşi nu numai să „dialogheze” cu alte religii, ci inclusiv să „cerceteze adevărata viaţă spirituală a celor nebotezaţi” şi să-şi îmbogăţească propria experienţă cu comorile comunităţilor religioase mondiale, căci însuşi Hristos intră ca o lumină când harul pogoară asupra brahmanilor, budiştilor şi mahomedanilor în timp ce aceştia îşi citesc cărţile lor sacre”. Chiar şi delegaţii protestanţi au rămas indignaţi de această declaraţie a ierarhului „ortodox”.<br />Arhiepiscopul Iakobos Kukuzis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolitane în America şi administratorul eparhiei greceşti din străinătate, a declarat în anul 1967, în timpul ocupării definitive de către Israel a Ierusalimului: „Avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe noţiuni şi termeni absolut noi... Nu putem preda generaţiilor viitoarea forma religiei adoptată de noi”.<br />Comentând aceste cuvinte „profetice”, teologul grec Delibasi scrie: „Aici ierarhul american Iakobos demască cu desăvârşire ecumenismul. Ecumenismul nu este doar o trecere sub tăcere a credinţei, sau o încetare temporară a discuţiilor pe probleme cu caracter dogmatic, ci o schimbare multilaterală a credinţei, incluzând chiar şi terminologia, înlocuind-o cu „noţiuni şi termeni noi”.<br />Nu e vorba doar de unirea bisericilor creştine cu cele heterodoxe, ci de nimicirea Bisericii Ortodoxe şi de crearea unui „nou creştinism”, adică a unei pan-religii ecumeniste. <br />Iakobos din America a participat în cadrul unei mişcări para-religioase, ai căror adepţi - creştini predicatori ai unor învăţături eretice, ca şi mahomedani, budişti şi evrei, se reunesc laolaltă pentru a sluji „aceluiaşi dumnezeu”. În calitate de manifestare concretă a activităţii sale ecumenice Iakobos a donat o sumă de 500.000 dolari pentru instituirea în America a trei adunări extra-dogmatice, în care „fiecare om indiferent de credinţă, sex sau rasă, poate sluji unui dumnezeu unic, nedefinit din punct de vedere dogmatic, ci caracterizat doar prin iubire”.<br />După astfel de declaraţii şi acţiuni nu e de mirare că în documentul oficial al celui de-al XIX-lea Întruniri Episcopale de la Atena (iulie 1968), arhiepiscopia a declarat: „Noi credem că, deşi mişcarea ecumenică este de origine creştină, ea trebuie să devină o mişcare în care toate religiile se vor uni la un loc”.<br />Aşadar, întreaga lume ce se crede creştină a pornit pe calea apostaziei - a lepădării de la credinţa lui Hristos, prin intermediul religiilor păgâne şi credinţelor eretice. <br />Masonii caută să aducă „moartea” Bisericii lui Hristos prin erodarea adevărurilor revelate de Dumnezeu cu ajutorul rătăcirilor eretice şi nivelarea Ortodoxiei mai întâi prin unirea cu confesiunile heterodoxe, şi mai apoi cu toate celelalte religii ale lumii.<br /><br /><br />B) Contribuţia „ortodoxă” la nivelarea religiilor<br /><br />În 1969 Vissert-Houft, fost secretar general al C.E.B., scria că „ecumenismul nu este o mişcare nivelatoare”. Această afirmaţie pare absolut neîntemeiată dacă luăm în consideraţie faptele expuse mai sus. Din păcate, în ultima vreme, tendinţa nivelatoare pune stăpânire şi pe teologii ecumenişti „ortodocşi”. Un exemplu grăitor în acest sens este prelegerea pe tema sfintei Taine a Botezului, rostită de prot. Liberie Voronov, profesor de teologie dogmatică, la Colocviul cu teologii evanghelişti-luterani din Leningrad (septembrie 1969) şi publicată în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” (nr.5/1970, p. 72-77).<br />După o frumoasă tălmăcire patristică a acestei Taine ca „intrare în Biserică” şi „unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos”, autorul, vrând să fie pe plac ideologiei ecumenice, la finalul referatului trage pe neaşteptate o concluzie cu totul neîntemeiată: „chiar şi fără botez poţi avea o apropiere lăuntrică de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”. De remarcat că aici autorul vine în contradicţie cu sine, deoarece puţin mai înainte scrie: „Sfinţii Părinţi au opus o rezistenţă dârză încercărilor de a afirma în calitate de învăţătură bisericească felurite păreri care admit posibilitatea mântuirii în afara Botezului”.<br />În calitate de argument pr. Liberie citează cuvintele Fericitului Augustin din scrierea acestuia „Despre păcat” (1, 23): „Nu trebuie să se făgăduiască pruncilor nici un fel de mântuire veşnică în afara botezului lui Hristos. Aceasta nu le-o făgăduieşte nici Sfânta Scriptură, care trebuie să fie preferată oricăror păreri omeneşti”.<br />Şi în ciuda celor afirmate, profesorul de dogmatică scrie: „Se obişnuieşte a se crede că Hristos, Care este în Biserică Răscumpărătorul, Mijlocitorul unirii oamenilor cu Dumnezeu şi Plinătatea tuturor bunurilor, se află în afara bisericii doar ca Stăpân şi Ocrotitor al făpturii.” Poate însă că ar fi mai drept să spunem că Hristos, Mântuitorul tuturor oamenilor (I Tim. 4, 10), fiind Capul Bisericii, lucrează şi văzut şi nevăzut în sufletele tuturor oamenilor, pentru a căror mântuire a venit pe pământ (I Tim. 2, 4), şi prin urmare Biserica, în calitate de Trup al Său, cuprinde în lucrarea ei, într-o măsură sau alta, întreaga omenire. Întreaga omenire aparţine Mântuitorului Hristos şi Bisericii Sale, dar nu în sensul „apartenenţei” la Ortodoxie ci mai ales în osebirea că ortodocşii au anumite drepturi şi obligaţii iar restul sunt în grija maternă a Bisericii lui Hristos ce luminează asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, celor de aproape şi celor de departe (Ef. 2, 17), a celor fericiţi şi nefericiţi. Dogmatistul din Leningrad, însă, foloseşte absolut greşit textele sfinte din Epistolele marelui Apostol al tuturor neamurilor. Când Apostolul spune că „ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor”, imediat adaugă: „mai ales al credincioşilor” (I Tim. 4, 10). Prot. Voronov omite ultimele cuvinte, căci acestea nu-i dau posibilitatea să atribuie întregului text sfânt un sens ecumenic.<br />Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, un profund teolog ortodox, pornind de la învăţătura Sfinţilor Părinţi, tălmăceşte textul integral al Sfântul Apostol Pavel în felul următor: <br />„Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor, pentru că „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), şi nu numai că vrea mântuirea tuturor, ci a şi rânduit minunata cale a mântuirii deschisă tuturor şi pururea în măsură să mântuiască pe oricine va dori să se folosească de ea. <br />Dar de ce anume El este Mântuitorul „mai ales al credincioşilor”? <br />- Pentru că în fapt se mântuiesc numai credincioşii, adică numai cei care au crezut în El şi, primind harul Domnului, trăiesc în duhul credinţei. Aşa încât Dumnezeu, întotdeauna doritor şi întotdeauna în putere să mântuiască pe toţi, în realitate este Mântuitorul doar al credincioşilor. Sfântul Pavel a trebuit să adauge această precizare: „mai ales a credincioşilor”, fiindcă scria despre nădejdea în viaţa veşnică, de care necredincioşii nu pot avea parte. Dumnezeu aici este Mântuitorul tuturor oamenilor, acolo însă - nu al tuturor, ci numai al celor vrednici de a fi mântuiţi”.<br />Dorinţa prot. Voronov de a vedea în stâna lui Hristos întreaga omenire - şi pe cei nebotezaţi, pe păgâni sau eretici - pe motivul că „sunt lăuntric apropiaţi de inima plină de dragoste a Tatălui Ceresc”, se împotriveşte gândirii patristice care mărturiseşte că nefiind botezat nu poţi intra în împărăţia Cerească (In. 3, 5), nu; poţi fi „lăuntric apropiat” de Dumnezeu (Ef. 2, 18), căci doar botezul cu apă şi Duh este unicul mijloc de încorporare în trupul Bisericii lui Hristos. <br />Cum ar putea să primească în acelaşi chip grija maternă a Bisericii lui Hristos şi botezaţii şi nebotezaţii, şi cei de aproape şi cei de departe (prin aceştia prot. Voronov înţelege pe cei rămaşi nebotezaţi!), de vreme ce însuşi Mântuitorul spune răspicat: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16). Iar prin „cei de aproape şi cei de departe” (Ef. 2, 17) Sfântul Apostol Pavel înţelege pe iudei şi păgâni: iudeii erau aproape, datorită poruncilor şi făgăduinţelor date lor de Dumnezeu, iar păgânii departe, ca fiind depărtaţi de adevărata credinţă şi făgăduinţă întru Hristos. Însă aceşti „de aproape” şi „de departe”, de îndată ce vor primi „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), vor deveni una întru Hristos, prin care şi unii şi alţii vor căpăta apropierea de Tatăl, într- un singur Duh (Ef. 2, 18). Dar aşa cum „apropierea” nu este o garanţie a mântuirii, precum cineva „de aproape” se poate depărta de Dumnezeu, la fel nici „depărtarea” nu este o piedică pentru mântuire, atâta timp cât cei „de departe”, vor crede în propovăduirea apostolică şi vor primi botezul ortodox în numele Sfintei Treimi. Primind Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9), aceşti depărtaţi se fac apropiaţi, casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19). Pavel scrie păgânilor care s-au pătruns de credinţă: „Acum însă, fiind în Hristos Iisus, voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos” (Ef. 2, 13).<br />Dar prot. Voronov prin cei „de departe” înţelege nu pe păgânii care devenind creştini s-au făcut apropiaţi, ci pe păgânii care neprimind botezul, pot să se bucure de „apropierea lăuntrică de inima Tatălui Ceresc”. O astfel de părere este greşită, deoarece vine în contradicţie cu Sfânta Scriptură şi cu Tradiţia Bisericească. <br />În cuvântul rostit în ziua primei Cincizecimi creştine, Sfântul Apostol Pavel spune iudeilor: „Vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2, 39). În felul acesta Apostolul atribuie păgânilor făgăduinţa de mântuire, limitând-o însă prin exprimarea condiţiei de a face liber alegerea propusă de Dumnezeu voinţei omeneşti în cauza mântuirii (Mt. 22, 14); căci potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „a fi aproape sau departe depinde numai şi numai de libertate”. Aşadar, deşi făgăduinţa lui Dumnezeu de mântuire priveşte pe toţi oamenii, totuşi de roadele ei pline de har se vor bucura doar acei care vor răspunde de bunăvoie chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi primind botezul: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38).<br />Prin urmare, potrivit învăţăturii ortodoxe revelate de Dumnezeu, cel care n-a primit Duhul lui Hristos, nu poate fi aproape de Dumnezeu (Rom. 8, 9). El rămâne departe, exclus din Biserica lui Hristos, înstrăinat de legătura de har în credinţă şi lipsit de posibilitatea mântuirii veşnice (Ef. 2, 12). Aşa sunt nu numai păgânii şi heterodocşii, dar şi ereticii, care s-au întors de la adevăr. <br />„De ce nu toţi sunt mântuiţi şi nu toţi se mântuiesc?”, se întreabă Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, şi răspunde: „Pentru că Dumnezeu, Carele voieşte mântuirea tuturor, o oferă propunând tuturor o unică şi binecuvântată cale - ca Unul ce vrea ca toţi oamenii să se mântuiască – îndemnând pe fiecare la a merge cu înţelepciune şi de bună voie pe această cale a mântuirii. De aceea Apostolul a spus: „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” şi a adăugat: „şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I 1 Tim. 2, 4), prin asta având în vedere condiţia mântuirii. Să vină la cunoştinţa cărui adevăr? Anume al credinţei în El, al credinţei că în nimeni altul nu este mântuirea, decât numai în Domnul Iisus Hristos” (Fapte 4, 12). <br />Însă astăzi se fac încercări de a uni pe credincioşi cu necredincioşii, nesocotind adevărul descoperit de Dumnezeu şi fără să ceară supunere smerită Lui (Fapte 6, 7; Rom. 16, 19). Articolul pr. prof. L. Voronov este o ilustraţie a influenţei păgubitoare pe care spiritul ecumenic al timpului îl exercită asupra teologilor ortodocşi.<br /><br /><br />C) „Dragostea” şi „îngăduinţa” ecumenistă faţă de adevărul şi dragostea lui Hristos<br /><br /><br />Este de neconceput ca Sinoadele Bisericii să nu fi combătut şi să nu fi condamnat ereziile, acesta fiind principalul scop pentru care au fost întrunite. Este de neînchipuit ca Sfinţii Părinţi să nu fi scris sau mărturisit împotriva ereziilor şi a falselor învăţături de pe timpul lor. Însă tocmai atitudinea contrară ecumenismul o adoptă faţă de rătăciri: nu trebuiesc combătute şi criticate, fiindcă orice condamnare şi polemică ar însemna negarea duhului creştinesc, ci trebuie să le tratăm cu „dragoste” şi „îngăduinţă”. Un atare „tratament” ascunde o viclenie abilă, care duce la trădarea lui Hristos şi a poruncilor Lui: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15).<br />Noua „atitudine” faţă de învăţăturile eretice contravine cu desăvârşire practicii bisericeşti de până acum, bazată pe revelaţia lui Dumnezeu şi pe Sfânta Tradiţie. Biserica Ortodoxă - stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3, 15) -, dintotdeauna a fost severă cu ereziile, nu din „triumfalism” orgolios, ci din dorinţa de a rămâne fidelă Cuvântului Întrupat, ca fiind singurul Cuvânt al adevărului (Ef. 1, 13) şi a se îngriji pentru mântuirea veşnică a fiilor săi binecredincioşi. Această severitate i-o cere însuşi Mântuitorul, vorbind despre păcătosul care, deşi îndrumat să se pocăiască, n-o face: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17), adică să-l ţii departe de tine! La fel de neîngăduitori cu înşelarea ne îndeamnă să fim Sfinţii Apostoli ai lui Hristos, Sfântul Ioan Evanghelistul (II In. 1, 10) şi Sfântul Apostol Pavel (Tes. 3, 6): „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Cuvântul grecesc „anathema” înseamnă „îndepărtare, opunere” şi are sensul unei declaraţii făcută de Biserică asupra unei persoane ce s-a lepădat de unitatea credinţei ortodoxe (Iuda 1, 19) şi de legătura cu Biserica Ortodoxă. În „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” la Anatemele pronunţate în Săptămâna Ortodoxiei de către Biserică faţă de ereticii nepocăiţi, se arată că Biserica face acest lucru „pentru ca copiii credincioşi ai Bisericii să nu urmeze modul lor greşit de gândire.” <br />Călăuzindu-se mereu după dragostea adevărată a fiilor săi, Biserica uneori aplică faţă de ei măsuri de pedeapsă, din grija pentru mântuirea lor veşnică. Pe când ecumenismul, îndemnând la „dragoste” şi „îngăduinţă”, se opune adevărului lui Hristos, în felul acesta conducând pe oameni la pierzanie veşnică. Despărţind dragostea de adevăr, ecumenismul lipseşte dragostea de temelia adevărului şi le îngroapă pe amândouă.<br />Aşa cum adevărul şi dragostea sunt legate de Hristos, la fel trebuie să fie legate şi în credinţa oamenilor. Dumnezeu este Adevărul absolut (Ier. 10, 10; In. 14, 6), dar şi Dragostea absolută (I In. 4, 8), adică Adevărul şi Dragostea, în esenţa lor, sunt una şi aceeaşi: Hristos. Cine doreşte să se mântuiască, trebuie să meargă nu numai pe calea iubirii, ci şi pe calea adevărului. Pe când a manifesta „dragoste şi milă” faţă de rătăciri înseamnă a trăda adevărul şi, prin urmare, a trăda dragostea. Cine nesocoteşte adevărul, nesocoteşte şi dragostea, căci bagă în sufletele oamenilor otravă şi în felul acesta îi duce spre veşnica pierzanie. Tocmai acest lucru îl face ecumenismul masonic sub masca falsei iubiri şi a indulgenţei sale păgubitoare faţă de oameni.<br />Sfântul Apostol Pavel scrie că „dragostea se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 6) şi ne povăţuieşte să ţinem adevărul în iubire (Ef. 4, 15). Apostolul ne dă acest sfat în legătură cu învăţăturile false care ne împiedică să ajungem „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” (Ef. 4, 13) şi să nu ajungem „înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi” (II Cor. 6, 14).<br />Ecumenismul masonic, inspirând „dragoste şi îngăduinţă” faţă de învăţăturile false, impune colaborare cu ereticii şi necredincioşii, după cum se vădeşte din documentele celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (1975).<br />Aşadar greşeala ecumenismului constă în faptul că propagă „dragostea” fără adevăr şi ne îndeamnă să fim indulgenţi faţă de învăţăturile false, în timp ce Evanghelia le respinge categoric ca fiind vătămătoare mântuirii. Ecumenismul, în numele „iubirii” nesocoteşte adevărul - pâinea sufletului. Oare se poate spune că are dragoste cel care nu dă pâine celui flămând, ci doar îl înşeală cu cuvinte de dragoste? (Iac. 2, 15-16) Ori adevărata dragoste întru Hristos nu se mulţumeşte doar cu sărutări sentimentale, ci se îngrijeşte de mântuirea aproapelui, hrănindu-l cu pâinea harului şi a adevărului (In. 1, 17). <br />Să ne reamintim că întâiul Mucenic arhidiacon Ştefan îi demasca fără frică pe iudei ca ucigaşi de prooroci şi de Hristos, numindu-i „tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă” (Fapte 7, 51-52), iar când iudeii au început să-l bată cu pietre, îngenunchind, el s-a rugat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).<br />La fel şi astăzi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu trebuie să propovăduiască „dragostea şi îngăduinţa” faţă de rătăcirile eretice, ci sunt datori să-i acuze cu îndrăzneală, păzind comoara adevărului ortodox şi ţinând în minte cuvintele Patriarhului de veşnică amintire al Constantinopolului, Ieremia II, care scria teologilor luterani: „Nimic nu trebuie să faceţi şi nimic nu trebuie să născociţi împotriva poruncilor Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade! Cine păstrează întocmai această lege, acela ne va fi nouă prieten, părtaş la credinţă; iar cine nesocoteşte aceste legi, ce comuniune poate avea cu noi?!”<br /><br /><br />D) Traducerile ecumeniste ale Bibliei<br /><br /><br />Înainte de a trece la dezbaterea temei în cauză, să ne oprim la aşa-numita „Biblie pentru copii”, frumos colorată şi editată în limba engleză. În caseta tehnică stă scris: „Aprobată de consiliul editorial, alcătuit din şefii confesiunilor protestantă, catolică şi iudaică”.<br />Iată cum este redată în această Biblie prima bună-vestire despre Mântuitor, dată de Dumnezeu după căderea în păcat a protopărinţilor, subînţeleasă prin „sămânţa femeii”, care va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15): „Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între copiii tăi şi copiii ei; ei îţi vor zdrobi capul, iar tu le vei înţepa călcâiul”. După cum vedem, în text nu se aminteşte nimic despre Mântuitorul lumii. Pe când în textul autentic al Bibliei se spune: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”.<br />Potrivit interpretărilor Sfinţilor Părinţi, sămânţa femeii este Hristos, Care, pe cruce, a zdrobit capul şarpelui, adică al diavolului. Din textul falsificat reiese precum că copiii Evei, singuri, vor birui răul întruchipat în şarpe. Iată cum „Biblia pentru copii” subminează copiilor credinţa în Iisus Hristos ca unicul Mântuitor şi Răscumpărător al lumii!<br />Biserica Ortodoxă nicidecum nu poate fi de acord cu o asemenea deformare a textului sfânt, totdeauna subînţelegând prin „Sămânţa femeii” pe Mesia făgăduit. În acest sens şi Sfântul Apostol Pavel a folosit cuvântul „Sămânţa” cu referire la Iisus Hristos în Epistola către Galateni: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său”. Nu zice: „şi urmaşilor” - ca fiind mai mulţi, - ci despre unul singur: „şi Urmaşului său”, Care este Hristos” (Gal. 3, 16).<br />În ultimul timp predomină tendinţele de a răstălmăci Sfânta Scriptură, fără a se cita din ea tezele dogmatice care despart credinţa ortodoxă de necredinţe. În Buletinul ecumenic săptămânal al C.E.B. de la Geneva, „Oekumenische pressedinst” (nr. 36 din 16 octombrie 1969, p. 8) este dată o comunicare succintă şi foarte semnificativă: „Biblia creştină unificată va fi însoţită de note şi comentarii, care nu vor conţine nici un element dogmatic”.<br />Aşadar, cu ajutorul iudeilor, Biblia va deveni „modernă”. A venit timpul să încetăm a ne adăpa din Izvorul Vieţii cu adevărurile dumnezeieşti – sfintele învăţături - dogmele! Noua Biblie trebuie să contribuie la nivelarea ecumenică a confesiunilor creştine în favoarea iudaismului.<br />Traducerea, concepută în Olanda, a fost finalizată în Franţa unde, în anul 1972, a apărut Noul Testament ecumenist, iar la sfârşitul anului 1975 a fost tipărită şi a intrat în folosinţă noua traducere ecumenică a Vechiului Testament. În recenzie este citată o idee a teologului parizian prof. Pavel Evdokimov care, în anul 1950, scria: „Biblia, cât timp este închisă, ne uneşte. De cum însă o deschidem, Biblia ne dezbină. Noi o citim în mod diferit. Noi citim în ea adevăruri diferite” <br />Colectivul de traducători, spre a evita interpretarea „diferită” a Bibliei, a hotărât să vină în „ajutorul” evreilor. Cum anume s-a manifestat acest ajutor? Traducătorii Vechiului Testament au ţinut seama la maximum de textul masoretic, adică evreiesc, stabilit de tradiţia rabinică talmudică şi tipărit în Bibliile evreieşti.<br />În articolul citat din Buletinul ecumenic găsim: „Situaţia actuală a relaţiilor iudeo-creştine nu ne permite să ne ocupăm de o lucrare asemănătoare traducerii ecumenice a Bibliei, când evreii şi creştinii s-au unit. Ar trebui, poate, să vedem o perspectivă corespunzătoare în faptul că la restabilirea momentelor dificile şi în timpul redactării numeroaselor note mulţi dintre traducători s-au folosit de lucrările unor celebri tălmăcitori evrei medievali precum Rachel, Kimhi, Ibn Ezdra, deseori făcând trimitere la bibliografi evrei contemporani.<br />Cât priveşte metodica de lucru, în această enormă întreprindere, totdeauna s-a pus accentul pe două principii: caracterul ştiinţific şi colaborarea. La fiecare carte din Vechiul Testament au lucrat doi traducători - un catolic şi un protestant. În total au fost implicaţi 64 de traducători. Un comitet de coordonare a pus de acord toate traducerile, pe care în ultimă instanţă le-a verificat un exeget ortodox de primul rang.” <br />Autorii tălmăcirii scriu: „Fără îndoială, această traducere nu este nici cea mai bună, nici cu atât mai mult definitivă, comparativ cu majoritatea traducerilor moderne, dar ea este unică din simplul motiv că satisface pe deplin toată lumea şi este recunoscută ca fiind uzuală pentru diferitele „biserici”. Deocamdată ea reprezintă unicul text comun pus la dispoziţia creştinilor scindaţi francofoni, al căror număr este de circa 25 milioane”.<br />Ortodocşii este bine să cunoască faptul că unicul text de încredere al Sfintei Scripturi vetero-testamentare, de care Biserica Ortodoxă se foloseşte de la începuturi şi până astăzi, este aşa numita Traducere grecească a celor 70 de tălmăcitori, cunoscută în ştiinţă sub numele de „Septuaginta” şi făcută în secolul III î.H., la Alexandria, din iniţiativa regelui Ptolemeu al Philadelphiei (anul 285-246) de nişte evrei învăţaţi de bună credinţă, special aleşi în acest scop. În favoarea calităţilor acestei vechi traduceri - unicat vine şi faptul că ea a fost apreciată ca fiind pe deplin veridică, fiind folosită de toţi iudeii credincioşi care vorbeau greceşte. Despre aceasta mărturisesc scriitorii antici evrei Iosif Flavius şi Philon, care citează toate textele biblice după traducerea celor 70 de tălmăcitori, pe care Flavius îi numeşte chiar „prooroci”.<br />Scriitorii bisericeşti ai Noului Testament au pus la baza cărţilor de inspiraţie divină aceeaşi traducere: din cele 238 de pasaje vetero-testamentare, citate de ei în Evanghelii şi Epistolele Noului Testament, numai 4 sunt luate din textul evreiesc al Bibliei, iar toate celelalte se citează după traducerea celor 70. Despre această succesiune binecuvântată mărturiseşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sfântul Duh a rânduit ca sfintele cărţi să fie traduse de 70 de tălmăcitori... A venit Iisus Hristos şi le-a primit. Iar Apostolii le-au răspândit pretutindeni”.<br />Referindu-se la diferite pasaje din Vechiul Testament, Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au folosit şi ei de traducerea menţionată, şi doar în cazuri aparte recurgeau, pentru lămuriri, la textul evreiesc. La Sinoadele Bisericii era de asemenea folosită traducerea celor 70. Şi astăzi este Biblia oficială pentru serviciul liturgic al Bisericii Ortodoxe în calitate de traducere inspirată de Dumnezeu, din care a fost făcută şi traducerea slavonă a Bibliei, redând cu exactitate textul grecesc al celor 70 de tălmăcitori. Biserica Ortodoxă trebuie să urmeze neştirbit această continuitate seculară şi să se folosească cu încredere de această traducere. Din păcate, în timpul nostru, prin traducerea ecumenistă a Bibliei, se impune pe linia C.E.B. ca textul Vechiului Testament să fie stabilit de tradiţia masoretic-rabinică.<br />Ce reprezintă aşa numitul text masoretic? Este un text falsificat cu bunăştiinţă, deformat şi inexact, care nu corespunde textului original al Bibliei.<br />Lepădându-se de Hristos, fruntaşii evreilor au pornit o luptă înverşunată împotriva Sfinţilor Apostoli care demonstrau, în baza scrierilor vetero-testamentare, că Iisus din Nazaret este Mesia cel făgăduit (Fapte 5, 17-32; 13, 14-15). Lupta a continuat şi împotriva urmaşilor apostolilor de-a lungul veacurilor şi continuă şi astăzi.<br />Iudeii, care nu au crezut în Hristos, au, început să nege cu îndărătnicie că numeroasele proorociri din Vechiul Testament se referă la Mântuitorul Hristos. Pentru argumentarea poziţiei lor greşite ei au început, chiar din primele secole ale creştinismului, să răstălmăcească textele biblice ce conţineau proorociri mesianice, ba înadins deformându-le, ba omiţându-le cu rea intenţie, cu scopul de a ascunde împlinirea lor în persoana Domnului Iisus Hristos (Lc. 24, 44). Pentru a-şi masca falsurile, iudeii au început să renege textul traducerii celor 70 de tălmăcitori şi, după cum se vede din Talmud, a-i nega calităţile. Mai mult decât atât, s-au apucat să falsifice şi textul Septuagintei în exemplarele sinagogilor, însă nu au izbutit să deterioreze Sfânta Scriptură, deoarece traducerea fusese pe larg răspândită în numeroase exemplare încă înainte de a fi falsificată de iudei.<br />Nu încape îndoială că textul evreiesc conţine o mulţime de pasaje intenţionat denaturate, lucru despre care mărturisesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din antichitate. Sfântul Iustin Filosoful, care a trăit în secolul al II-lea, scoţând la iveală atitudinea trădătoare a evreilor faţă de Septuaginta, a subliniat în minunata sa carte „De vorbă cu Trifon Iudeul”: „Eu nu sunt de acord cu învăţătorii voştri, care nu recunosc că cei 70 de bătrâni de pe vremea lui Ptolemeu, rege al Egiptului, au făcut o traducere corectă, şi încearcă ei înşişi să traducă, Şi vreau să ştiţi că ei au exclus cu totul din traducerea făcută de bătrânii Iui Ptolemeu multe pasaje din Scripturi, pasaje care arată clar că s-a prevestit despre Dumnezeire, omenire şi moartea pe cruce a acestui Răstignit”.<br />Gânduri asemănătoare exprimă şi Sfântul Irineu din Lion în lucrarea sa „Împotriva ereziilor” (vol. III, cap. 21), unde scrie, în sprijinul traducerii celor 70, că „proorocirile referitoare la Domnul Iisus Hristos au fost traduse în limba greacă de înşişi iudei mult mai înainte de timpul venirii Domnului nostru, ca să nu rămână nici o îndoială că iudeii au tălmăcit anume astfel din dorinţa de a ne face pe plac nouă (creştinilor). Dacă evreii ar fi ştiut că noi ne vom folosi de aceste mărturisiri ale Scripturilor, ei înşişi, fără a sta la îndoială, ar fi ars Scripturile, care arată că şi celelalte popoare vor avea parte de viaţă veşnică. <br />Scripturile au fost traduse după inspiraţia lui Dumnezeu. Dacă Scripturile au fost traduse cu atâta exactitate şi har dumnezeiesc, şi dacă prin ele Dumnezeu a rânduit credinţa noastră în Fiul Său, păstrând pentru noi Scripturile nevătămate în Egipt, şi dacă această traducere a Scripturilor a fost făcută până la pogorârea Domnului nostru pe pământ şi până la apariţia creştinilor, atunci cu adevărat neruşinaţi şi obraznici sunt cei care vor acum să tălmăcească altfel, când noi îi demascam tocmai în baza acestor Scripturi şi îi aducem la credinţa în venirea Fiului lui Dumnezeu. <br />Credinţa noastră este fermă, neinventată şi unica adevărată, căci are o mărturie limpede din acele Scripturi care au fost traduse prin mijlocul descris mai sus. Şi propovăduirea Bisericii este nefalsificată, căci Apostolii, care au trăit cu mult înaintea tuturor acelor (eretici), sunt de acord cu amintita traducere şi traducerea se acordă cu tradiţia apostolilor. Şi Petru, şi Ioan, şi Matei, şi Pavel, şi alţi apostoli, ca şi succesorii lor, au vestit toate sentinţele prooroceşti aşa cum sunt conţinute în traducerea patriarhilor [adică traducerea celor 70 de tălmăcitori, n.n.].”<br />Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la acelaşi lucru, spune: „Cei şaptezeci de tălmăcitori pe drept cuvânt merită mai multă încredere faţă de toţi ceilalţi. Aceştia din urmă [masoreii] au făcut tălmăcirea după venirea lui Hristos, rămânând iudei; de aceea se poate spune cu deplin temei că ei au spus astfel mai mult din ură şi intenţionat au pus în umbră proorocirile [se are în vedere proorocirea lui Isaia - 7,14 - despre naşterea lui Hristos din Fecioară, n.a.]. Cei şaptezeci însă, cu peste o sută de ani înainte de venirea lui Hristos, au făcut această lucrare, şi mai ales fiind într-un număr atât de mare, încât sunt în afara oricăror bănuieli. Ei merită cu precădere încredere şi după timpul lucrării, şi după numărul lor, şi după înţelepciunea cu care au lucrat împreună”. <br />Mai mulţi cercetători biblici din timpurile mai recente, confruntând textul iudaic cu Septuaginta, ajung de asemenea la concluzia că „nu se poate să avem încredere în textul evreiesc actual, dat fiind că ei a fost falsificat”. De aceeaşi părere a fost mitropolitul şi Moscovei Filaret, un mare om de ştiinţă, bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, fost profesor şi rector al Academiei Teologice din Petersburg şi autor al minunatei lucrări „Notiţe pe marginea cărţii Facerii”. Iată ce scrie el: „Textul evreiesc, la începutul erei creştine, s-a aflat în mâinile duşmanilor creştinismului, de aceea a putut fi supus deformărilori intenţionate, după cum vorbeşte despre aceasta Sfântul Mucenic Iustin în a sa „Discuţie cu Triton”.<br />Un critic consecvent al textului evreiesc alterat a fost Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul, care a demonstrat, în special, cât de perfid au falsificat evreii proorocirea mesianică în textul Psalmului 15, 10: „Nu vei da pe cel cuvios ai Tău să vadă stricăciunea”.<br />Sfântul Duh, prin Sfinţii Apostoli, raportează aceste cuvinte la Domnul Iisus Hristos şi la învierea Lui după moartea pe cruce (Fapte 2, 27-31; 13, 35-37). Evreii, pentru a atenua sensul mesianic al cuvintelor, le-au schimbat în felul următor: „Nu vei da pe sfinţii Tăi [la plural] să vadă mormântul”.<br />Prin această denaturare intenţionată se infirmă sensul mesianic al respectivei proorociri despre Domnul Iisus Hristos, Care a murit răstignit şi a fost pus în mormânt, însă trupul Lui nu s-a descompus, pentru că Domnul a înviat prin Puterea Sa Dumnezeiască.<br />Să luăm altă proorocire mesianică din Psalmul 39, 9, care în Septuaginta este redată prin cuvintele spuse în numele lui Hristos către Dumnezeu-Tatăl: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit”.<br />După explicaţia Sfântului Atanasie din Alexandria, „într-adevăr Dumnezeu a pregătit trupul Mântuitorului nostru, căci Duhul Sfânt şi puterea Celui Prea înalt au pogorât peste Sfânta Fecioară (Lc. 1. 5)”. În Biblia masoretică evreiască, cuvintele „dar trup mi-ai întocmit” sunt înlocuite cu o expresie stranie: „mi-ai străpuns urechile”. Însă Sfântul Apostol Pavel interpretează acest pasaj din traducerea celor 70 ca o proorocire mesianică despre întruparea Domnului: „Drept aceea, intrând în lume, zice: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup” (Evr. 10, 5). <br />Este evident că acest pasaj a fost denaturat în Biblia evreiască cu scopul de a elimina sensul lui mesianic. Şi dacă Biblia ecumenistă este alcătuită după textul masoretic, înseamnă că textul deformat de duşmanii creştinismului se pune mai presus de traducerea vetero-testamentară de inspiraţie divină a celor 70, şi mai presus de reluarea lui, inspirată de Dumnezeu, de către Sfinţii Apostoli. Scopul pentru care ecumenismul se închină textului masoretic este acela de a submina, asemenea iudeilor, credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos ca singurul Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc!<br />La proorocul Isaia (7, 14), în Traducerea celor 70 citim: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. Sfântul Evanghelist Matei (1, 23) atribuie această proorocire naşterii supranaturale a Mântuitorului nostru de către Prea Sfânta Fecioară Măria, care, într-adevăr a zămislit pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, prin pogorârea Sfântului Duh (vezi Lc. 1, 35). În Biblia evreiască, însă, „Fecioara” (talita) este înlocuită prin „alma”, care înseamnă „tânără femeie”, de obicei căsătorită. Sfântul Irineu din Lion învinuieşte pe iudei că ei au substituit în mod intenţionat cuvântul „Fecioara” prin cuvântul „tânără femeie”, de unde a şi apărut falsa învăţătură că Iisus a fost fiul lui Iosif, adică El nu este Mesia, Dumnezeu-Omul Hristos. Această falsă învăţătură pornită de iudei s-a răspândit şi în mijlocul unor teologi raţionalişti „creştini”, inclusiv catolici (vezi „Irenikon” nr. 3/1975, p.887), nu fără implicarea relaţiilor lor masonice.<br />Ori însuşi contextul istoric al proorocirii vorbeşte limpede în favoarea zămislirii supranaturale şi naşterii Mântuitorului de către Preacurata Fecioară Maria. Proorocirea a fost făcută ca o minunată făgăduinţă regelui Ahaz al iudeilor, că Dumnezeu îl va scăpa din mâinile regilor vrăjmaşi răzvrătiţi împotriva lui - al Siriei şi al Israelului, care voiau să pună pe tronul lui pe fiul lui Tabeel (Is. 7, 6). În împrejurările de atunci însemna că Ahaz cu toată casa lui va fi ucis, adică neamul lui David se va sfârşi (Rg. 15, 29; 16, 1). Asta l-a îngrozit pe Ahaz şi întreg poporul (Is. 7,2). Şi iată, vine Isaia ca să-l liniştească pe rege, şi în numele lui Dumnezeu îl încredinţează pe Ahaz că aşa ceva nu se va întâmpla: „Casa lui David... Domnul meu vă va da un semn, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. (Is. 7, 13-14)<br />Aşadar, proorocirea a fost rostită ca un semn: Fecioara va zămisli! Semnul este ceva neobişnuit, supranatural şi vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu. Iar dacă am spune că o tânără femeie căsătorită (în evreieşte alma) va naşte un fiu, ce fel de semn ar fi acesta?! Sensul proorocirii constă în următoarele: aşa precum pare neverosimil ca fecioara să nască fără bărbat - ce va fi negreşit fiindcă aceasta o spune însuşi Dumnezeu! - la fel şi neverosimilă din punctul de vedere al oamenilor este salvarea lui Ahaz de cei doi duşmani puternici ce se va întâmpla neapărat, pentru că aşa prevesteşte însuşi Domnul!<br />Aşa înţelegeau această proorocire cei 70 de tălmăcitori, care au tradus din evreieşte în greceşte cuvântul respectiv prin „fecioară”.<br />În descrierea vieţii Sfântului Simeon Purtătorul de Dumnezeu, care a fost unul din cei 70 de tălmăcitori şi care a trebuit să traducă tocmai cartea proorocului Isaia, se spune că atunci când a ajuns la această proorocire, s-a îndoit că o fecioară poate naşte fără bărbat. Dar i s-a arătat un înger, care l-a certat pentru neîncrederea faţă de Scriptură şi i-a vestit că nu va muri până nu va vedea pe Hristosul Domnului (Lc. 2, 26) născut din Preacurata Fecioară!<br />Drept exemplu de omitere şi eliminare a textelor sfinte mesianice din originalul evreiesc poate servi cartea proorocului Isaia (3, 10). În Biblia slavonă, în traducerea fraţilor Kiril şi Metodie din Septuaginta, respectivul text spune: „Să legăm pe Cel Drept, căci nu ne este de folos”. Tălmăcind aceste cuvinte profetice, Sfântul Vasile cel Mare le raportează în întregime la Hristos - Dreptul lui Dumnezeu, respins şi supus la chinuri de căpeteniile iudeilor: „Aceasta au făcut-o iudeii la venirea lui Hristos; căci, legându-L, l-au adus în faţa lui Caiafa. Au legat mâinile binefăcătoare, nesuferind venirea Adevărului, căci El prefăcea în nimic vicleniile lor. Căci adevărul nu este de folos celor nedrepţi, precum soarele ochilor bolnavi”.<br />În textul evreiesc însă această expresie lipseşte; lipseşte de asemenea şi din traducerile (inclusiv din cea rusă), făcute în baza textului evreiesc. Prezenţa în traducerea celor 70 arată, că această expresie cândva a fost şi în textul evreiesc, dar mai pe urmă a fost omisă şi eliminată de cărturarii iudei ca un cuvânt ce înfiera categoric rabinii evreilor de cruda lor răfuială cu Cel fără de prihană, despre Care s-au hotărât în frunte cu Caiafa, că nu le este de folos (In. 11, 7-50)<br />Iar afirmaţia că Biblia evreiască este originalul, iar Biblia celor 70 este traducerea, poate fi contestată arătând că nu este vorba de compararea propriu-zisă a originalului cu traducerea, ci de „originalul” denaturat în mod conştient şi de traducerea pe care înşişi iudeii care au trăit până la Hristos o apreciau ca fiind exactă şi veridică. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scrie despre falsificarea originalului evreiesc al Bibliei: „După ruinarea Ierusalimului şi dispersarea evreilor textul evreiesc, din diferite pricini, a început să fie citit în chip diferit şi interpretat în chip osebit. Fiecare îl citea în felul său şi îl înţelegea în alt fel. O dovadă în acest sens o constituie noile traduceri din ebraică în greacă, făcute în secolul al doilea de Aquila, Simmah şi Feodotion, ale căror versiuni diferă una de alta. Ceea ce înseamnă că ei citeau în chip diferit şi înţelegeau în chip diferit Biblia. Traducerile sunt în mare dezacord şi cu textul actual; ceea ce înseamnă că textul evreiesc, denaturat până la ei, a continuat să fie denaturat şi după ei. În continuare se deteriorează tot mai mult textul evreiesc, astfel că s-a creat o distanţare foarte mare de la textul evreiesc primar, făcut de bărbaţii inspiraţi de Dumnezeu. Tocmai în această stare l-au preluat masoreţii şi aşa l-au fixat”.<br />Masoreţii au fost filologi evrei care au realizat, între secolele V şi X d.H., redactarea modernă a textului evreiesc ai Bibliei şi au vocalizat-o, adică au dotat-o cu vocalele nou create. În felul acesta, în Biblia masoretică a fost fixată pronunţia şi, ceea ce este deosebit de important, redactarea textului biblic în interpretarea lui talmudică, definitivată în procesul luptei seculare a evreimii mondiale cu creştinismul. Manuscrisele pre-masoretice ale Vechiului Testament au fost după aceasta pur şi simplu nimicite.<br />Textul masoretic este acuzat, pe deplin temei, de caracter anticreştin, în timp ce nimeni nu poate acuza traducerea Septuagintei de părtinire faţă de creştini şi de ostilitate faţă de iudei. Ea este obiectivă şi prin spiritul şi prin împlinirea proorocilor, căci este în acord cu Noul Testament, căci „sfârşitul Legii este Hristos” (Rom. 10, 4) Tocmai de aceea proorocirile mesianice reprezintă punctul central al Sfintei Scripturi, dar tocmai acestea au fost denaturate de iudei din pricina ostilităţii lor faţă de Mesia Hristos deja venit.<br />Traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost ferită de o asemenea falsificare premeditată. Ea nu poate fi acuzată de ostilitate şi denaturare, din simplul motiv că a fost făcută înainte de a fi venit pe pământ întemeietorul religiei creştine - prin urmare, într-un timp când tălmăcitorii nu aveau nici un fel de motive şi îndemnuri pentru orişice abateri de la original. Astfel de motive şi îndemnuri puteau avea masoreţii, care revizuiau codul evreiesc într-un timp în care religia creştină se răspândise deja în toate colţurile lumii, deşi ei înşişi nu intraseră în profunzimile ei.<br />Dacă în Septuaginta proorocirile mesianice ar fi fost denaturate, atunci iudeii, care aşteptau mântuirea prin Mesia (Lc. 2, 38), în nici un caz nu ar fi acceptat această traducere. Căci ei aveau toată posibilitatea s-o confrunte şi s-o compare cu originalul lor evreiesc, atunci încă nefalsificat. Şi evreii de până la Hristos niciodată nu au dezaprobat această traducere, ci o foloseau în cultul sinagogii şi o lăudau ca fiind inspirată de Dumnezeu.<br />Prin urmare, această traducere nu denaturează textul autentic al Bibliei, ci reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, tradus cu exactitate. Ea este un martor viu şi integru a tot ceea ce s-a prezis despre mântuirea noastră întru Hristos. După expresia mitropolitului Filaret al Moscovei, „traducerea celor 70 de tălmăcitori este oglinda textului evreiesc, exact aşa cum a fost cu 200 de ani înainte de Naşterea lui Hristos”.<br />Mitropolitul Filaret al Kievului (+1857) vedea în Traducerea celor 70 minunata Providenţă dumnezeiască, scriind: „Când se apropia timpul venirii lui Hristos, Dumnezeu, prevăzând că evreii se vor îndepărta de adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi că, nerecunoscând pe Iisus Hristos drept Mesia, ei s-ar putea hotărî, din ură faţă de creştinism, să falsifice textul evreiesc - mai ales al cărţilor profetice ce demascau clar rătăcirile lor - a rânduit prin prea-înţeleapta Sa Providenţă dumnezeiască ca înşişi evreii, şi mai ales cei mai învăţaţi dintre ei, să traducă cărţile Vechiului Testament în limba greacă - de uz general pe atunci, şi în felul acesta Traducerea celor 70 de tălmăcitori a fost pusă de însuşi Dumnezeu ca o cetate tare şi de neclintit împotriva duşmanilor înverşunaţi ai creştinismului - rabinii evrei. Această traducere a fost apreciată de Biserica nou-testamentară ca desăvârşită sub oblăduirea neîndoielnică a Duhului lui Dumnezeu, şi în grija deosebită a Providenţei dumnezeieşti, aşa cum Apostolii citau pasaje din Vechiul Testament după aceeaşi traducere, iar Părinţii Bisericii Universale se foloseau permanent de ea, ca şi de cărţile Noului Testament, care au fost sub îndrumarea infailibilă a Duhului Sfânt în stabilirea dogmelor credinţei şi făptuirea cauzei mântuirii. De asemenea, Sinoadele Ecumenice se călăuzeau după această traducere în întărirea credinţei ortodoxe şi în demascarea ereticilor.” <br />În acelaşi duh s-a exprimat despre Septuaginta şi Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul: „Dumnezeu a voit să facă din ea un element vital al Bisericii Sale, înlăturând Biblia evreiască. De-a lungul întregii existenţe a Bisericii şi până astăzi, Traducerea celor 70 de tălmăcitori a împodobit viaţa Bisericii, devenind legea principală şi fundamentală a Bisericii, de la care a te abate înseamnă a zdruncina temeliile vieţii bisericeşti”.<br />Iată că la o asemenea zdruncinare a temeliilor vieţii bisericeşti duce în mod inevitabil noua traducere ecumenistă a Bibliei, făcută după textul masoretic al Bibliei evreieşti şi nu pe baza Traducerii celor 70 de tălmăcitori! <br />Până în prezent, critica biblică raţionalistă a stăruit - evident nu fără influenţa masoneriei - în activitatea Societăţilor Biblice şi asupra veridicităţii Bibliei masoretice. O consecinţă a acestei influenţe a fost traducerea în rusă a Vechiului Testament făcută în secolul XIX din „originalul” evreiesc şi nu din textul bisericesc grecesc. Astăzi însă nici un învăţat cu conştiinţa curată nu poate afirma că textul Bibliei masoretice este mai autentic decât Traducerea celor 70 şi această problemă trebuie considerată definitiv rezolvată. <br />La aceasta a contribuit descoperirea senzaţională la începutul anilor 1950 a manuscriselor de la Qumran şi studierea lor ştiinţifică. După cum s-a constatat, manuscrisele evreieşti datând din secolul I (adică premasoretice), găsite în peşterile de la Qumran, conţin variante ale textului biblic care corespund Traducerii greceşti a celor 70, consfinţită în tradiţia Bisericii Ortodoxe, şi nu „originalul masoretic” de mai târziu, impus stăruitor de actualii cercetătorii biblici de sorginte catolică, protestantă sau evreiască.<br />Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul s-a pomenit într-o situaţie asemănătoare cu cea din zilele noastre. Pe atunci în Rusia se discuta cu însufleţire problema traducerii Bibliei în limba rusă nu din Traducerea grecească a celor 70, ci din textul evreiesc. Sfântul Ierarh Teofan înţelegea foarte bine diferenţa dintre Biblia masoretică şi Biblia slavonă tradusă exact după cei 70 de tălmăcitori intrată în uzul de cult şi particular în toată Rusia. El se întreba cu înfrigurare: ce vor gândi creştinii ortodocşi citind în noua traducere rusă unele noţiuni, iar în cea slavonă tradiţională cu totul altele? <br />„Aceasta nu poate să nu clatine credinţa - scria el. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate vorbi aşa ori altfel: el este unul. De aceea - ori Biblia evreiască vorbeşte adevărul, şi atunci trebuie s-o urmăm pe ea; ori cea grecească, şi atunci trebuie s-o aruncăm pe cea evreiască. Când însă, păstrând în cărţile bisericeşti citirile după textul grecesc, iar în mână ţi se dă cea evreiască, diferită de prima, atunci ce ţi se impune prin aceasta? Dacă nu se poate spune că acolo şi aici e adevărul, nu va fi mai lesne de spus că el nu există nici acolo, nici aici? Adică, fiecare să lepede Biblia şi să nu creadă deloc în Revelaţie. Cel care, înclinând spre traducere, va începe să gândească că în Biblia bisericească nu este adevărul, acela nu poate scăpa de ispita că Biserica nu învaţă adevărul, că acest adevăr trebuie căutat în altă parte, şi să se lepede de Biserică. Iar cine este mai hotărât - să se lase şi de orice credinţă!<br />La noi e lege, ca la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu să facem apel la Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi tălmăceau Scriptura aşa cum este ea în Traducerea celor 70. Prin urmare, noua traducere ne lipseşte de mijlocul de a înţelege pravoslavnic cuvântul lui Dumnezeu, căci prezintă un text diferit de cel pe care îl foloseau Sfinţii Părinţi”. Generalizând dauna cauzată Bisericii Ortodoxe de traducerea Scripturilor vetero-testamentare după Biblia evreiască, Sfântul Ierarh Teofan, concluzionează: „Traducerea din ebraică ne zdruncină din temelii. Rezultă noi gândiri, o nouă biserică, o nouă eră: iată care sunt urmările acestei traduceri!”<br />Prin noua traducere ecumenică a Bibliei creştinismul se vinde iudaismului! Aşa-numiţii traducători „creştini”, fideli fiind în mare măsură textului masoretic - adică textului evreiesc stabilit de tradiţia rabinică şi tipărit în Bibliile evreieşti -, au deschis larg uşile ieşirii din Biserică, deoarece, denaturând proorocirile mesianice vetero-testamentare, Biblia masoretică va învăţa de acum înainte pe creştini să nu mai creadă în Hristos ca împlinire întruchipată a tuturor celor scrise despre El în „Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Le. 24, 44), să nu creadă că Hristos Iisus este Acela despre Care a scris Moise (In. 5, 46). Biblia masoretică va sugera creştinilor că Iisus Hristos este „falsul mesia” şi „amăgitorul”, cum L-au numit arhiereii iudaici în faţa lui Pilat (Mt. 27, 63), şi va netezi calea primirii falsului mesia, a impostorului şi amăgitorului prevestit de Hristos, adică Antihristul (In. 5,43). <br />Lupta împotriva adevărului despre Mesia, revelat de Dumnezeu s-a purtat de-a lungul secolelor, din era apostolică până în zilele noastre. Nu numai iudeii din primele secole de după Hristos, nu numai masoreţii din secolele V-X au îndepărtat Biblia de Traducerea celor 70 de tălmăcitori, ci şi în secolul al XIX-lea editorii de la Londra a Bibliei în limba rusă (neîndoielnic, sub influenţa masoneriei) şi-au permis obrăznicia să scrie: „Noi nu stăruim decât asupra unui singur lucru şi nu dorim decât un singur lucru, şi anume: eliberarea de învechitele conceptele bisericeşti, adică renegarea Traducerii celor 70 de tălmăcitori”. Astăzi ecumeniştii masoni şi-au câştigat de la reprezentanţii ortodocşi această „libertate” - ei traduc Vechiul Testament după textul masoretic! O astfel de apostazie în folosul iudaismului constituie prima vină de neiertat a traducătorilor Bibliei ecumenice după textul evreiesc. A doua vină este apelarea, pentru tălmăcirea locurilor dificile, la „ajutorul” exegeţilor evrei medievali şi al bibliştilor evrei contemporani.<br />Sfânta Biserică Ortodoxă totdeauna a fost conştientă că în Sfânta Scriptură sunt locuri cu anevoie de înţeles, pe care „cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzanie” (II Petru 3, 16). <br />Deşi conştientă de aceasta, Biserica niciodată n-a chemat la scrierea sau explicarea Bibliei pe iudeii lipsiţi de har, care s-au poticnit de piatra Hristos (Rom. 9, 32; I Petru 2, 7), adică nu a cerut ajutorul celor care nu au crezut în Hristos şi despre care în Scriptură s-a spus: „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. (Rom. 11, 8; Deut. 29, 4; Is. 6, 9: Fapte 28, 25-27). <br />Este limpede că iudeii „din cauza necredinţei” au fost tăiaţi şi au căzut de la Hristos (Rom. 11, 20-22), făcându-se „duşmani ai crucii lui Hristos” (Filip. 3, 18), vrăjmaşi care nu cred şi nici pe alţii nu-i lasă să creadă în Hristos (I Tes. 2, 16). Cum poate călăuzi un orb pe altul fără a cădea în prăpastie?<br />Vechiul Testament este strâns legat de Noul Testament, constituind un tot unitar, fiind doar o pregătire pentru primirea făgăduitului Mesia şi „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24). Vechiul Testament este de neînţeles fără Hristos, căci „sfârşitul Legii este Hristos” (Rom. 10, 4). De aceea cuvintele profetice din Vechiul Testament despre Domnul Iisus Hristos nu sunt înţelese de iudei, care nu vor să-L recunoască pe Hristos (Is. 6,9; In. 12,40); cuvintele vetero-testamentare ale lui Dumnezeu sunt clare doar pentru cei care cred cu adevărat în Fiul Său Întrupat (In. 1, 49).<br />„Creştinii” ecumenişti de astăzi doresc să se folosească de puterea scripturilor nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, care s-au curăţit pentru a primi adevărul (Mt. 5, 8), ci cu ajutorul iudeilor, despre care Domnul spune că „inima lor s-a învârtoşat şi ochii li s-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu inima să înţeleagă” (Mt. 13, 15). Astăzi creştinii ecumenişti vor să primească lumina duhovnicească din Scriptură dar nu prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi, luminaţi de Hristos, ci prin tâlcuitorii iudei potrivnici creştinismului ce adumbresc cu bună-ştiinţă proorocirile vetero-testamentare despre Hristos - Lumina lumii (In. 8, 12). <br />Dorind să-şi înlăture vălul care îi împiedică să vadă adevărul despre Hristos, creştinii ecumenişti se adresează în acest scop nu Sfinţilor Părinţi, care au cunoscut gândul lui Dumnezeu şi gândul lui Hristos (I Cor. 2, 16), ci iudeilor, care nu au crezut în Hristos. Dar cum pot şi iudeii şi ecumeniştii să vadă, dacă vălul care le acoperă ochii sufletului nu-l poate îndepărta decât Hristos (II Cor. 3, 14)?<br />Ce fel de lămurire a pasajelor dificile din Biblie poţi pretinde tâlcuitorilor evrei medievali de tipul lui Rachel, Kimhi, John Ezdra sau bibliştilor evrei contemporani, cu toţii orbiţi de o ură talmudică viscerală împotriva creştinilor şi a lui Hristos? Cum putem fi aşa de orbi încât să nu vedem cum evreii vor să ne schimbe Scriptura ca să ne depărteze de Biserică? Cum am ajuns să ne vindem credinţa celor care l-au cumpărat pe Hristos cu treizeci de arginţi?<br />Iată ce se cunoaşte despre John Ezdra: „Fiind unul dintre cei mai mari cabalişti, el a întrunit în sine cel mai rafinat misticism cu raţionalismul... El a elaborat o învăţătură mistică secretă, care învăluie toate lucrurile într-o anumită semiobscuritate. Această învăţătură a cunoscut-o Reihlin, care a introdus cărţile lui împreună cu Talmudul, Zoharul şi lucrările lui Rachel şi ale învăţatului rabin Kimhi în lista operelor evreieşti „folositoare pentru ştiinţă şi neconţinând erezii”. Opera talmudică în mod aprobativ este apreciată şi de cunoscutul cardinal Nicolai Kuzanski, care deseori se referă la „teologia” liberă a savanţilor evrei Gabirol, Ezdra şi mai cu seamă a lui Maimonide. Sub influenţa acestor talmudişti, respectivul cardinal „creştin” a ajuns la concluzia posibilităţii creării unei religii comune, care ar reuni şi pe creştini, şi pe mahomedani, şi pe păgâni, şi pe evrei, în baza unui anume minim comun.<br />După cum se ştie, această idee de unire religioasă aparţine masoneriei şi face parte din planul de pregătire pentru venirea Antihristului, de a cărui realizare se ocupă Mişcarea Ecumenistă. Cum pot creştinii să apeleze pentru explicarea pasajelor dificile din Sfânta Scriptură la tâlcuitorii evrei, ştiind că tocmai aceştia sunt cei care au pregătit ecumenismul masonic de astăzi?<br />Sfânta Biserică Ortodoxă a încurajat mereu citirea Vechiului şi Noului Testament, dar n-a îngăduit fiilor săi să le răstălmăcească fiecare „în felul său”, aşa cum o fac protestanţii. Biserica acordă dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură doar Sfinţilor Părinţi şi învăţătorilor bisericeşti, socotind că este cu neputinţă ca toţi să pătrundă ceea ce Duhul Sfânt descoperă doar celor desăvârşiţi în înţelepciune şi sfinţenie. Această condiţie a Bisericii este fixată în Canonul 19 al Sinodului VI al Ortodoxiei, care impune ca o obligaţie a întâistătătorilor Bisericii „să înveţe clerul şi poporul principiile cucerniciei, nedepăşind totodată cadrul limitelor odată fixate şi al tradiţiilor Părinţilor purtători de Dumnezeu, lămurind Scriptura nu altfel decât aşa cum au expus-o luminătorii şi învăţătorii Bisericii în scrierile lor, pentru a nu se abate de la sensul adevărat.”<br />Cât priveşte însă noua traducere ecumenistă a Bibliei cu „sprijinul” evreilor, nu-i greu să ne dăm seama că prin mijlocirea textului masoretic al Vechiului Testament a fost făcută o tentativă nelegiuită de a lipsi de sens Noul Testament, separând proorocirile mesianice de împlinirea lor nou-testamentară în persoana Dumnezeului-Om Iisus Hristos.<br />Masoneria a încercat să submineze Ortodoxia în Rusia prin instituirea la începutul secolului al XIX-lea a unor „Societăţi biblice” după exemplul celor britanice în care, sub pretextul traducerii şi răspândirii Bibliei în limbile moderne, se vehicula ideea că Vechiul Testament trebuie tradus din textul evreiesc masoretic. Aceeaşi idee era propagată şi în „Societatea Biblică din Rusia”, în care, laolaltă cu puţinii membri ortodocşi, activau catolici, luterani, anglicani, metodişti etc, sub preşedinţia cneazului Goliţîn, mai mare procuror şi cunoscut mason. În raportul anual al „Societăţii Biblice Ruse” pentru anul 1918 citim, între altele: „Alianţa cerească dintre credinţă şi dragoste, instituită de către societăţile biblice în marea familie creştină, deschide o epocă în care va fi un singur păstor şi o singură turmă, adică era în care va exista o singură religie creştină divină în toate confesiunile creştine”. Şi nici un cuvânt despre Credinţa Ortodoxă a poporului rus!<br />Membrii Societăţii Biblice Britanice încă de pe atunci îşi imaginau această religie „creştină” generală drept una pur protestantă. După apariţia cărţilor Sfintei Scripturi în limba rusă, Richard Watson - şeful metodiştilor din Anglia, şi-a exprimat speranţa că aceasta va conduce Biserica Rusă cu „bucurie şi binecuvântare” spre protestantism: „Astăzi putem nădăjdui - spunea el - că în curând Biserica Ortodoxă se va bucura de aceleaşi avantaje [ca liberalismul protestant din Anglia, n.n.]. Libera propovăduire a adevărului, dezvăluind Bisericii Ortodoxe propriile ei rătăciri, va însufleţi credinţa şi va păstra alianţa creştinilor.”<br />Astăzi Masoneria îşi duce la îndeplinire ţelul său principal prin ecumenism, şi o face cu succes. În timpul celei de a V-a Adunare Generală C.E.B. de la Vancouver (1983), Doroteea Zelle din RFG a lansat către participanţi apelul „de a alcătui alte evanghelii, întrucât evangheliile vechi nu mai corespund exigenţelor actuale”!<br />Cu mare îndrăzneală este privită de către ecumenişti învăţătura dumnezeiască, cea din care până acum credincioşii ortodocşi dobândeau cunoaşterea lui Dumnezeu, încât au ajuns să alcătuiască „noi evanghelii” pentru a-şi justifica, după bunul lor plac, propriile născociri profanatoare, ca nu peste mult timp creştinii să fie îndemnaţi a citi o nouă biblie!<br />Prin urmare, un creştin ortodox trebuie să respingă ecumenismul deoarece:<br />1) propovăduieşte „dragostea şi îngăduinţa” faţa de erezii;<br />2) subminează adevărul şi dragostea întru Hristos;<br />3) prin mijlocirea traducerilor ecumeniste ale Bibliei distruge învăţătura autentică lăsată de Hristos pe pământ;<br />4) nivelează creştinismul ortodox şi-l face deopotrivă cu celelalte religii, conducând astfel la unire ecumenică inter-religioasă.<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-35256364570271957322009-02-07T15:25:00.000+02:002009-02-07T15:26:44.100+02:00Ecumenismul este condus de către Masonerie şi pregăteşte calea lui AntihristEcumenismul întreţine strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele oculte, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos. Primele dintre acestea este Masoneria. Acest fapt nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi obrăznicie drept o calitate aproape pozitivă a Mişcării Ecumeniste, care se doreşte a fi organizaţia politică cea mai mare din lume, după cum mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954). La această Adunare a luat parte Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U., care, în cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, a subliniat: „Copierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii este reliefată prin faptul că îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”. <br />O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi, ortodocşii, este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu masoneria şi influenţa nemijlocită a celei din urmă.<br /><br /><br />A) Masoneria, protestantismul şi catolicismul<br /><br />Ce reprezintă Masoneria? Cuvântul franţuzesc „mason” se traduce ca zidar. Masonii îşi zic „zidari liberi”, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, „fericirea întregii lumi”. În acelaşi timp, Masoneria este cel mai mare duşman al creştinismului, având ca scop distrugerea Bisericii, în special, şi unitatea religioasă, în general. În anul 1881, masonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul! Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” Alt mason de vază, de gradul 33, a declarat în anul 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În anul 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte - e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. Să reţinem că între creştinism şi masonerie există o totală incompatibilitate şi de aceea a aparţine uneia înseamnă a fi despărţit de cealaltă. Unii masoni ajung chiar până acolo, încât se declară slujitori ai satanei: „Noi, masonii, spunea Lessing, maestru superior în Ritul Scoţian, descindem din neamul lui Lucifer”. La masoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja - biserica.<br />Sciziunea ce s-a produs în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a masoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În anul 1923, cunoscutul mason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loje a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza masoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”.<br /><span class="fullpost"><br />În pofida deosebirilor rituale şi de iniţiere, masoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în „Analele masonice mondiale” (1930, mai, p. 110): „În lojele noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de loja sau ritul de care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia masonică mondială.<br />După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi. Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică masoneria) a început s-o dea anatemei. Majoritatea papilor de la Roma blestemau francmasoneria. Papa Pius IX, într-una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor. Cu toate acestea, masoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”. <br />Este consemnat faptul că în ultimul timp, papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de masonerie. Makarov afirmă că „în 1939 a fost lansată ideea apropierii masonilor de Biserica catolică. Astăzi, ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”.<br />Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de masonerie? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi de a guverna lumea. Instituţia religioasă catolică, în virtutea caracterului său politic, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, îşi poate schimba zilnic principiile. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de masonerie, a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi franc-masoneria”, publicat în ziarul francez „Le Monde” din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut masoneria se pronunţa împotriva bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii.” În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge Amendamentul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice.<br />Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: respectiva oprelişte a fost eliminată din noul Cod de drept canonic al Bisericii catolice, în timpul papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult decât atât, însuşi papa Ioan Paul al II-lea este membru al unei loje masonice, după cum demonstrează revista italiană „Oggi”, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care Ioan Paul al II-lea, împreună cu alţi „înalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” din Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, însă acesta fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în „lanţul masonic” o să circule şi o să aibă urmări... întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica catolică şi mai ales banca Vaticanului!”<br />La o lună după această demascare, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Radzingher, şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi Ioan Paul al II-lea, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: La baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la Sfânta împărtăşanie.”<br />Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii, în frunte cu papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de mason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag conştiinţa încărcată a marilor demnitari ipocriţi de la Vatican, în frunte cu papa. <br />Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un „capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume? În ce priveşte cuvintele liniştitoare, că atitudinea Bisericii catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească!<br />Totuşi, apropierea provizorie a masoneriei de Vatican nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile oculte sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie, pe care le înfiinţează. Principalul scop masonic e să nimicească credinţa în Iisus Hristos, punând în locul acesteia o religie masonică anticreştină. Apoi, masoneria urmăreşte eliminarea graniţelor statele şi instaurarea propriei puteri absolute asupra omenirii „unificate”.<br />Mulţi factori din lumea contemporană contribuie la realizarea obiectivelor finale ale masoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor, în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba, în primul rând, de mijloacele tehnice moderne, cu „minunatele” lor performanţe. Redactorul revistei americane „Saturday Review” scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”.<br />Un astfel de guvern presupune un singur conducător mondial. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi „binefăcător” al întregii omeniri?<br />Masoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii „dezbinate”, o religie nouă, capabilă prin acţiunile sale politice, culturale şi sociale să-i unească pe toţi. Arhimandritul grec Arsenie Kompugia, în articolul „Legătura papei cu antihristul” din „Orthodoxos Thypos” (nr.733/1986), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu - Veniamin Creme -, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de conducător al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice. Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, cel care pregăteşte acum terenul...” Aceste mărturii se leagă de acţiunea din martie 1986, când papa Ioan Paul al II-lea a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie! Iar la 27 noiembrie, în acelaşi an, a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi!<br />Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” (nr. 776/12.11.1988,) că într-un număr de lux al unei reviste masonice se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii şi foarte curând îl vom primi!... Papa dirijează, cu ajutorul nostru [adică al masonilor, n.n.], pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste” <br />Acum e clar de ce masoneria încearcă astăzi o apropiere de catolicism; acesta din urmă trebuie să joace un rol important în procesul uniformizării creştinismului celorlalte religii şi supunerii în faţa antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Rom. 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestecare. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice.<br /><br /><br />B) Masoneria şi ecumenismul<br /><br /><br />Masonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a arătat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatele sale intitulate „Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă Rusă” - prezentat la Conferinţa de la Moscova în anul 1948 - şi „Amsterdamul şi Ortodoxia”.<br />Vă prezentăm mai jos un pasaj din revista masonică franceză „Temple” (nr. 3/1946), în care înşişi francmasonii recunosc că Mişcarea Ecumenistă se află în sfera influenţei lor: <br />„Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc. pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape francmasoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că la organizarea primelor congrese ecumeniste, amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinat, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”.<br />De ce totuşi masoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini? Tocmai aici e toată viclenia! Duşmanul e mai periculos atunci când se dă drept „prieten”. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul Domnului Iisus Hristos (In 18, 37), ci o unire în minciună, în numele tatălui lor - diavolul (In 8,44). De aceea, tinzând să unească guvernele şi finanţele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii.<br />Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică „Uniunea creştină a tineretului” (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile ecumeniste, tânărul ortodox devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi neutru faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei (Ef. 4, 14), îşi pierde interesul pentru Sfânta Predanie Ortodoxă, ajungând să trateze zeflemitor hotărnicia Ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi drept „fanatism” mărginit. Putem dovedi că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în marile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare în timpul Prohodului Mântuitorului).<br />În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret - Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească „ortodoxă”. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul „Calea nouă” a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca „binevoitorii” noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele!”<br />La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia MCR, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul „Creştină”, s-ar fi putut bănui că e vorba de o Mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox.” Argumentul că prin determinativul „creştin” se subînţelege „ortodox” ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Fapte 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această Mişcare drept „creştină”, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei MCR nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi ne-ortodoxe.<br />Aşadar, toate aceste organizaţii - Y.M.K.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenistă etc. nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. în special C.E.B. şi Y.M.K.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de aceleaşi puteri masonice secrete. E semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.K.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor - fondată în 1895 - şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor! Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. cu Y.M.K.A. şi sprijinirea lor de francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.K.A., Y.V.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie.<br /><br /><br />C) Masoneria, Sionismul şi Antihristul<br /><br /><br />Scopul final al franc-masoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic -antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o grupare de bază a masoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor „sarcini mai importante” ale sionismului, şi anume, transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, o misiune a „poporului evreiesc mondial” care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.<br />Cotidianul francez „Le Monde” a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur - contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că „ar fi timpul să înţelegem că statul Israel are toate drepturile dar nici un fel de obligaţiuni”.<br />O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea între drepturi şi îndatoriri: drepturile impun anumite îndatoriri, iar îndatoririle presupun anumite drepturi. Obligaţiile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul „Le Monde” tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.<br />Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască din seminţia lui Dan (Facerea 49, 17), unde Dan este asemuit unui şarpe. Evreii, neprimind pe Hristos - adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” - pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5, 43).<br />Sfântul Ignatie Brianceaninov subliniază că cei ce Îl resping pe Hristos acum sunt cei care îl vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos, după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului. Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I In. 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.<br />Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii pământeşti a omului. În unele privinţe, va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub masca bunătăţii răutatea care fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început, va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; în al doilea rând, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în cel de-al treilea pas, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul – „popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept?” <br />În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât pentru viaţa trupească. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea. Potrivit învăţăturii celor doisprezece Apostoli, Antihristul va fi „amăgitorul lumii”, va veni ca „fiu al lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.<br />Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale se va umple de o înfumurare satanică. Stăpânind peste întreaga lume, se va înălţa mai presus de Dumnezeu şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, „să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor. Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.<br />Amintind de templul din Ierusalim, e cazul să arătăm că, în ultimul timp, evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.H., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan (IV Reg. 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (e drept că împotriva voinţei lui), în 70 d.H., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos, că din templu „nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Mt. 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist; în el, iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia”, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.<br />În revista „Pravoslavnaia Rusi” a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (parlamentul Israelului) şi conducător de vază al partidului naţional religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha' Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de Întâiul şi al Doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, Cel de-al Treilea va sta veşnic”.<br />Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul „Ha'arets”, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare, în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins „creştine”, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.<br />Miliardarii evrei din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune: „Construirea templului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. De asemenea, motivele religioase determină construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor!<br />Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri care vesteau că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia!<br />Prima prezicere aparţine sfântului prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de Dumnezeu, sfântul prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeii, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: „Căci aşa zice Domnul Savaot: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul; voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta... zice Domnul Savaot” (Ag. 2, 6-9).<br />Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos - adevăratul Mesia, Care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Mt. 21, 12, 23; In. 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Mt. 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mântuitorului în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.<br />O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de-acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi îl doriţi” (Mt. 3, 1). Cine, deci, este acest „Înger” (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos? Tot El este supranumit Chezaşul şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evr. 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evr. 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit minunat toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.<br />Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu însăşi cuvintele profetice ale Mântuitorului Hristos, adresate iudeilor: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Mt. 23, 38-39).<br />Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitorul Hristos ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de douăzeci de secole, va conduce la mântuire, până la a doua venire a lui Hristos, pe mulţi dintre iudei, „rămăşiţa” Israelului (Rom. 9, 27, 11, 9), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de împlinirea prorociilor şi prigoana ce se va petrece sub ochii lor, primindu-L pe Hristos - Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist cu cuvintele: „Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”<br />Întrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că îl va primi pe Mesia Hristos, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare „al treilea” templu ce se va zidi, nu-l va primi pe adevăratul Mesia, ci pe falsul mesia, adică antihristul!<br />Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tes. 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pacea” şi huzurul pe pământ. Acest conducător va fi de fapt antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu toţi creştinii, îi va prigoni şi asupri şi chiar „îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Dan 7, 25). <br />Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.<br />Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”?<br />Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.<br />Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihrist.<br /><br /><br />D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice”<br /><br />Duhul lui antihrist lucrează de-acum de multă vreme prin Taina fărădelegii (II Tes. 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de credinţă. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată, principala piedică în calea realizării planurilor antihristice este Credinţa Ortodoxă în Hristos, singura care poartă deplin revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.<br />Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina Credinţa Ortodoxă. C.E.B. este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie „creştină”, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, de fapt roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte, încetul cu încetul, conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică”, în spiritul aspiraţiilor evreieşti.<br />În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei, care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite colective la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop, publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. Izbăvire de ce? - se pune întrebarea. E clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (In. 8, 36), ci de Însuşi Hristos.<br />În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor ... el va aduce eliberarea întregii omeniri.” Procesul de „eliberare” a şi început cu întemeierea statului israelit în mai 1948, cu doar trei luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 - legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă.<br />În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi răspândirea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea tuturor evreilor din lume în Palestina, înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice: „Concepţia mesianică despre mântuire include nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, a bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare.” Iudaismul este privit universal în viziunea asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească într-o singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ.”<br />Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de învăţătura lăsată ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos! Mântuitorul spune că înainte de sfârşitul lumii pe pământ se vor înmulţi fărădelegile (Mt. 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum omenirea nu se va huzuri într-o bunăstare idilică. După cum era de aşteptat, în publicaţiile ecumeniste nu se spune nici un cuvânt despre evenimentele scrise în Cartea Apocalipsei, deoarece C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, pentru ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină!<br />Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în C.E.B. pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte.<br />Deşi încă nu a aderat la C.E.B., Vaticanul se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, chiar oferindu-şi lăcaşurile de cult pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..<br />Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit „Decretul cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În anul 1969 papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare, a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi a dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi catolicism, pentru faptul că „deşi aceste două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.<br />Explicând motivele pentru care catolicismul nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica romano-catolică, într-o măsură mai mare decât alte biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale. Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica romano-catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.<br />Redacţia revistei „Irenikon”, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă, fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva?”<br />Se vorbeşte, de exemplu, despre „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica catolică?”<br />Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papă însă, ca şef „infailibil” al catolicismului, acest lucru este inacceptabil. Cum poate papismul intra în C.E.B., dacă nu-l va putea conduce?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, bineînţeles, va pretinde locul de preşedinte, până când se va putea numi capul „bisericii ecumenice universale”.<br />De aceea s-a şi petrecut, treptat, apropierea neverosimilă dintre luterani şi romano-catolici în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „biserici universale”. În revista „Irenikon (nr. 2/1974, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită, ca centru al bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii bisericii şi a misiunii ei universale. Membrii comisiei consideră drept posibilă schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”. <br />Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo încât se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic celebrantul catolic rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar pastorul luteran asupra potirului.<br />Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii caută apropierea pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub puterea unui singur cap - papa.<br />Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul pretinde „apropiere sinceră”, papa încearcă să-şi asigure în rândul Patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs catolicismul a adoptat o puzderie de schimbări dogmatice. Mai adăugăm la acestea că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniaţilor greco-catolici.<br />Papa Paul al VI-lea a declarat într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o unire sinceră între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est”.<br />De care „biserici catolice din Est” este vorba totuşi? Acestea sunt de fapt lăcaşurile parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe care au fost aduse, prin toate mijloacele violente posibile, la unirea silnică cu Roma. După părerea papei, uniaţia - acea mare cucerire a agresivităţii papale -, trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe locale nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.<br />Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în „Orthodoxos Thypos” (20 apr. 1984, p.4) sub titlul: „Unia continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre!”<br />Începând cu anul 1983, autorii dau numeroase exemple privind ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bolognia şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept „ortodocşi”.<br />Aşadar, în activitatea sa ecumenistă, alături de C.E.B. papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, împreună pledând pentru unirea omenirii în spiritul masoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de masonerie, duşmanul de odinoară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Aşa se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală cu privire la atitudinea bisericii faţă de religiile necreştine, gruparea romano-catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.<br />Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac masoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii îndeobşte (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Fapte 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tes. 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt despărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu strămoşii lor dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, şi dimpotrivă, se pot elibera de vină dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Mc. 16, 16; Fapte 3, 19, 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa ortodoxă se vor face părtaşi ai celor ce L-au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la Răstignirea de pe Golgota. Aceştia, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, „răstignesc iarăşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 6, 6).<br />Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând - după numai 8 ani - roadele sale. La 16 aprilie 1973 catolicismul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste direcţii, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul Vaticanului şi al Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (nr. 1631/1973,p. 419-422). În introducere se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II „Nostra aetate” [În timpurile noastre] care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.<br />În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic - iudaismul (Rom. 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul Cel Unic a intrat în istoria omenirii şi că prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamul”. Spre final se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea sa este neîndoielnică (Rom. 11, 29).<br />Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 4-5), au putere doar dacă iudeii „nu vor stărui în necredinţă” (Rom. 11, 23), şi dacă-L vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu (Rom. 9,5), asemenea felului în care a crezut în Hristos însuşi Apostolul Pavel (Gal. 1, 13-16). Însă o râvnă fără cunoştinţă (Rom. 10, 2) şi împietrirea împotriva lui Hristos (Rom. 11, 25) arătau şi atunci iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, cel care se ruga pentru ca „neamul ales” să vină la Hristos (Rom: 9,2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte pilda măslinului sălbatic (Rom. 11, 24), asemuindu-l iudaismului provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evr. 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia ca aceştia să stăruie „în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii lui”.<br />Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam fără a crede aşa cum a crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evr. 11, 13), care este Hristos Dumnezeu-Omul (Gal. 3, 16, Rom. 9, 5). De aceea nu iudeii circumcişi după trup, ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, „care este părinte al nostru al tuturor” (Rom. 4, 16). Prin necredinţa în adevăratul Mesia şi răstignirea lui Hristos, iudeii au pierdut dreptul de „popor ales” moştenit de la Avraam (Rom. 4, 12), drept câştigat prin Învierea lui Hristos de către toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, adică noi, ortodocşii, suntem acea „seminţie împărătească, neam ales”, drept pe care unii aleg să-l lepede aşa uşor pentru niscai avantaje materiale. Aici nu e vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere esenţială a iudaismului de la poruncile Dumnezeului Cel Viu şi ale Fiului Său Unul-Născut - Iisus Hristos (Mt. 16, 16).<br />În ceea ce priveşte „legământul veşnic”, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Fac. 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos - Păstorul cel Mare al oilor - „prin sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20). Pe când în „Directiva pastorală” se sugerează ideea că Vechiul Testament - desprins de Noul Testament al lui Iisus Hristos -, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază contradictorie, arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Sfârşitul legii este Hristos” (Rom. 10, 4). „Directivele”, fără a aminti că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Lc. 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că „Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou” (Ier. 31,31; Evr. 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântul Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: „Noul [testament] a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evr. 8, 13); „Căci dacă testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evr. 8, 7).<br />Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament [...] În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Tora), poporul evreu este şi astăzi o binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea, evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare”... Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. Toate aceste cuvinte nu fac decât o aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat!<br />Aceste idei, expuse în numele catolicismului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche dar discutabilă”. De ce? <br />Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţile evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această formulare sunt amestecate însă două lucruri diferite:<br />- Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi <br />- vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos, chiar împotriva voinţei lui Pilat, reprezentantului puterii romane, care dorea să-L pună în libertate (Fapte 3, 13-15). Despre această prea-mare vinovăţie mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: „...acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22).<br />Faptul că papistaşii francezi „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – afirmaţie apreciată de Marele rabinat drept un „merit excepţional” - denotă o viclenie perfidă în negarea lui Hristos ca Fiu al Iui Dumnezeu. De vreme ce se recunoaşte istoric faptul că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că iudeii sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că Vaticanul de comun acord cu Rabinatul neagă demnitatea Dumnezeiască a Mântuitorului! <br />În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru orbirea de a nu-l recunoaşte drept Mesia pe Hristos - „Fiul Celui binecuvântat” (Mc. 14, 61-62), Care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Lc. 24, 44), papismul ridică în slăvi iudaismul, subliniind că „noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moise), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte... care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moise (In. 5, 47) despre El, căci „dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele” (In. 5, 46).<br />Aşadar, prin lepădarea şi răstignirea contemporană a lui Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile Profeţilor vetero-testamentari care mărturisesc despre Hristos. Pentru aceea, în loc să declare slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat fără Vechiul Testament”, catolicii ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos, noul iudaism trădează Vechiul Testament cuprins în propriile lor cărţi sfinte!<br />În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de tradiţiile, obiceiurile şi istoria iudaismului, fapt pentru care sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu aceştia, creştinii să nu-i despartă de comunitatea evreiască şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină: „Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a cardinalilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, inchizitorial, folosit mai ales în convertirea creştinilor ortodocşi la papism, atât cu ajutorul uniaţilor, a concordatelor, cât şi prin abuzurile politice şi militare, potrivit principiului iezuit - „întru slava lui Dumnezeu”. După cum se vede, singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este în favoarea iudaismului, nutrind o atracţie aparte şi manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de cei ce l-au răstignit pe Hristos.<br />Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, intitulat „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generale: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării. Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel [noi nu am găsit aceste învăţături, n.a.] mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor. De aceea, actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor.” <br />De vreme ce grija comună a evreilor şi a creştinilor este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi făgăduinţa pentru întregul pământ.”<br />Aşadar, sub influenţa masoneriei şi a sionismului, catolicismul a recunoscut oficial că:<br />- în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ; <br />- evreii au „o misiune universală între popoare”; <br />- Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi <br />- grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.<br />Toate acestea au un caracter atât de anticreştinesc, încât ne întrebăm cu nedumerire: catolicii care le-au scris, mai sunt ei oare „creştini”? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 22, 12), pregătind omenirea pentru venirea lui Hristos. Însă Mesia Hristos a venit (In. 4, 25-26), dar iudeii nu L-au primit (In. 1,11).<br />Prin necredinţa lor, neamul evreiesc s-a exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri - inclusiv a iudeilor şi păgânilor (In. 11, 51-52); după ce a început era creştinismului (Lc. 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Mc. 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (In. 1, 17) - după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” şi să aştepţi un „mesia mai bun” - înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El.<br />Cred oare catolicii că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evr. 9, 26) de Domnul Iisus Hristos - Singurul, în istoria omenirii, Care a venit să-şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Mc. 10, 45)? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (In. 20, 31), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (In. 10, 9), că „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Fapte 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Lc. 7, 19-20). Aşadar, dacă papismul crede în Evanghelie (Mc. 1,15) -singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică”?<br />Dacă însă latinii nu cred în Evanghelie şi se solidarizează cu evreii, atunci nu trebuie să se mai socotească „biserică creştină”, ci să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu mărturisirea adevăratului Hristos.<br />De multă vreme, pentru evrei, sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Până în ziua de astăzi aceştia stăruie în aceste false speranţe de iudaizare şi supunere a lumii. Cunoscând toate acestea rămânem nedumeriţi, cum gruparea catolică zisă „creştină”, a putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi?<br />Totuşi Declaraţia a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici tradiţionalişti, iar cardinalii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive”. <br />Dacă însă catolicii tradiţionalişti s-au indignat de Declaraţia colegilor francezi, Marele rabinat al Franţei a aprobat-o şi a elogiat-o într-un „Comentariu” unde sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu”, prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea „divină” a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.<br />Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” catolice „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestită de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care gruparea religioasă romano-catolică inaugurează o eră a antihristului, şi nu una a lui Hristos!<br />Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii prelaţi latini. De exemplu, Roger Etcegarey, fost cardinal al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii [de către cine? - n.a.] este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia!<br />După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican, catolicismul a început să înţeleagă că „înfloreşte” cu atât mai mult cu cât îşi trage seva din rădăcina sa evreiască! După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.<br />O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia - Domnul Iisus Hristos, Care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea, - printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi! Cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, Care s-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre!”<br />Papistaşii francezi n-au fost singurii în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că au avut sprijinul Romei, atâta vreme cât papa Paul al VI-lea n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul al II-lea a mers însă şi mai departe prin primirea şorţului masonic. Pe data de 13 aprilie 1986, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, comiţând – dacă mai avea vreo importanţă - o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (Canoanele Apostolice 64 şi 70).<br />În revista „Observatore romano” (din 18.04.1986; p.9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral discursul papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari”. Aşadar, papa, care se crede primul în creştinism şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai resemnat, îi numeşte „fraţii mai mari” pe iudei, deşi aceştia nu recunosc pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! În tot discursul papal, numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că „El este fiul poporului vostru”, fără a rosti nici un cuvânt despre calitatea Lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.<br />O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia Hristos (Mt. 16, 16; In. 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care constă în a încredinţa lumea, cu ajutorul Scripturii, „că Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi „pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [...] dovedind că Acesta este Hristos” (Fapte 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: „Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei [la iudei, n.a.] şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte .17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă din mărturisirea îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papalitatea poartă numele marelui Apostol al lui Hristos, Pavel.<br />Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează iudeilor următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură vicleană şi desfrânată, de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (Stihul III pentru Vecernia Marei Luni).<br />Catolicilor le place să se numească urmaşii Sfântului Apostol Petru, dar ce au ei în comun cu marele Apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe? Aceştia dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”. <br />Iată ce spune Sfântul Apostol Petru, vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui - că nu el, Petru, a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de farisei, începătorul Vieţii, pe Care ei l-au omorât, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Fapte 3, 2-24). <br />Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Rom. 11,23), precum şi învăţătura despre noul Israel, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime... vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”. <br />În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel Vechi care s-a lepădat de Hristos este asemuit bogatului, iar Israelul Nou primitor de Hristos - lui Lazăr din pilda evanghelică (Lc. 16, 119-31). <br />Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”: <br />„Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om - asemenea este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi, iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”. <br />Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii devine tot mai clar săvârşirea unei lucrări nemaipomenit de îndrăzneaţă - substituirea credinţei noastre ortodoxe în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” - credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia” - obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi a unor „creştini” leapădaţi de credinţa în Hristos. Dovezi ale reeducării conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus din Revista „Risk” (nr. 1-2/1967,), pe care autorul ei a intitulat-o: „Apocalipsa progresului, sau: nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică?”<br />În finalul articolului, autorul spune că „dacă biserica [în sens ecumenic] nu va avea voinţă să meargă înainte [adică să-şi schimbe dogmele şi canoanele], ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că [...] Hristos, pe Care noi îl cinstim, este într-adevăr Hristos”!<br />Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenist a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul Hristos, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Rom. 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. Prin organizaţiile afiliate şi întrunirile sale, ecumenismul deschide larg uşile creştinismului în faţa propagandei anticreştine, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (Mt. 27, 63) şi trebuie ca noi, creştinii, să primim pe adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. E foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenică, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos!<br />Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la Mişcarea Ecumenistă trebuie menţionat că până şi unele secte protestante încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste” ca de pildă „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” care a afirmat că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.<br />Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din douăsprezece teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul: „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele douăsprezece teze descriu actuala confruntare spirituală în care „noul umanism îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele divinizării antireligioase a omului”.<br />Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii, aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic „creştini”, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când, în cele din urmă, îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă!<br />„Prin lepădarea de Hristos - scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov - omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.<br />Acest fals „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să-l imite pe Hristos pentru a-i amăgi pe creştini, după cum învaţă Sfântul Ipolit al Romei: „În toate amăgitor, antihristul va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu. Hristos este împăratul - şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel - în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup [...] Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele - şi acesta îşi va trimite fii săi apostoli pretutindeni (Mt. 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (In. 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apoc. 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (In. 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.<br />Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga spre amăgire cuvintele Înainte-Mergătorului lui Hristos: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui; orice vale se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Lc. 3, 4-5; Is. 40, 3-5).<br />Sensul acestei proorociri biblice, împlinită odată pentru totdeauna întru Hristos, stă în chemarea la pocăinţă a oamenilor, spre a-şi îndrepta şi netezi duhovniceşte cărările inimilor pe care va trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte. Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre - să se smerească, strâmbăturile - să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea lui Mesia ce va să vină. El însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.<br />Astăzi însă, această proorocire este folosită de către ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.<br />Ecumeniştii, în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită - Hristos Dumnezeu-Omul (Dan. 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.<br />Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu C.E.B., pregăteşte calea antihristului!<br />Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, pentru că este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-44331761927491440622009-02-07T15:16:00.000+02:002009-02-07T15:17:38.727+02:00Despre influenţa păgubitoare a ecumenismului asupra OrtodoxieiObiecţii ortodoxe împotriva ecumenismului<br /><br />Într-un interviu acordat ziarului atenian „Orthodoxos Typos” (1972, nr. 170), Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI (1968-1986) s-a pronunţat foarte categoric împotriva Mişcării ecumeniste: „Eu condamn ecumenismul şi îl consider nu doar o erezie, ci o pan-erezie - un cuib al tuturor ereziilor şi relelor credinţe. Cunoaştem bine forţele anticreştine care dirijează din culise ecumenismul... Ecumenismul este îndreptat împotriva Ortodoxiei. El reprezintă astfel cel mai mare pericol, deopotrivă cu necredinţa epocii noastre, divinizând afecţiunile şi plăcerile materiale”.<br />În timp ce toate Bisericile Ortodoxe locale participă la acţiunile C.E.B., apărătorii fermi ai Ortodoxiei sunt încurajaţi în zelul lor de aceste cuvinte pline de bărbăţie ale ierarhului din Alexandria: „Salut şi binecuvântez pe toţi clericii şi mirenii care luptă împotriva ecumenismului!” Patriarhul a adresat de asemenea Sfântului Sinod al Bisericii Elene apelul de a ieşi din CMB.<br />Aceeaşi urare o adresăm tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, căci, dacă ele nu vor face acest pas hotărâtor acum, cât timp mai sunt ierarhi cu gândire ortodoxă şi teologi devotaţi Ortodoxiei, mâine - cu noua generaţie reeducată în spirit ecumenist - va fi prea târziu!<br /><span class="fullpost"><br />Din fericire, o astfel de propunere a fost făcută, în zilele noastre, de Maica Bisericilor - Sfânta Patriarhie din Ierusalim, în persoana destoinicului ei întâi-stătător - Prea Fericitul Patriarh Diodor, care, împreună cu Sfântul Sinod, a hotărât să întrerupă participarea Bisericii din Ierusalim la dialogurile cu heterodocşii. În cadrul C.E.B., sfinţia sa a declarat direct: <br />„Biserica din Ierusalim, ca „Biserică-Mamă”, trebuie să dea exemplu demn de urmat în problemele credinţei şi să păstreze întreagă credinţa, aşa cum a primit-o de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a întemeiat-o prin cinstitul Său Sânge. De aceea astăzi, când întreaga lume trăieşte vremuri grele şi s-au apropiat vremurile de propagandă privind revizuirea valorilor morale şi a tradiţiilor, Biserica din Ierusalim este datoare să-şi ridice vocea pentru a-şi păzi păstoriţii de influenţe străine şi a lupta pentru apărarea Credinţei Ortodoxe.<br />Biserica noastră Ortodoxă crede ferm că în ea este conţinută deplinătatea adevărului, că ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi Vistieria Harului şi Adevărului ... în care sunt cuprinse, în toată curăţenia şi spiritul mântuitor, toate dogmele Credinţei noastre şi Sfânta Scriptură. Participarea Bisericii Ortodoxe la dialoguri este dăunătoare şi periculoasă. Dialogurile teologice sunt folosite de heterodocşi în dauna Bisericii noastre Ortodoxe.<br />Arătând în continuare dauna pe care prozelitismul heterodox o aduce credincioşilor ortodocşi (mai ales în Orientul Mijlociu), Patriarhul Diodor încheie: „Dorinţa noastră de a păstra nevătămată Credinţa Ortodoxă şi Sfânta Predanie de acţiunile primejdioase ale heterodocşilor, ne-a determinat să încetăm dialogurile nu numai cu anglicanii, care au introdus acum hirotonirea femeilor, dar şi dialogurile cu papistaşii, anti-calcedonienii, luteranii şi confesiunile reformate, la care Biserica din Ierusalim a fost rezervată de la bun început”.<br />Ecumenismul şi C.E.B. sunt supuse unor critici drastice şi de alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă în 1973, Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale din America a publicat o amplă Epistolă regională vizând problemele unităţii creştine şi ale ecumenismului (1973, nr. 83-84, 163-181, 239-256). Mesajul conţine gânduri duhovniceşti despre unitatea Bisericii ca unitate în Adevăr, dragoste şi sfinţenie, subliniind în mod aparte că „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică”. Ea este „unica Biserică a lui Hristos”, deoarece din timpul Domnului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă n-a acceptat nici un fel de învăţături greşite şi nici un fel de practici eretice. Biserica Ortodoxă este unica Biserică nedespărţită a lui Hristos, nu pentru vrednicia faptelor omeneşti, ci datorită harului lui Dumnezeu; prin sângele martirilor şi prin mărturisirea sfinţilor, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat până acum misiunea dumnezeiască - de a fi pentru lume „Biserica, care este trupul Lui (al lui Hristos), plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1, 23).<br />În această Epistolă este arătat limpede pericolul relativismului ecumenic - transformarea adevărurilor dogmatice ale credinţei în ceva banal şi relativ, precum şi primejdia secularizării, adică a laicizării Bisericii „unind pe oameni în baza ideologiilor lumeşti”. În mesaj este demascată de asemenea falsa convingere ecumenistă precum că structura dogmatică a Bisericii şi principiile morale sunt relative şi ar putea fi schimbate pentru anumite scopuri pragmatice, şi că rânduiala creştină sacramentală şi ierarhică a Bisericii, moştenită din timpurile apostolilor, nu ar fi esenţială pentru credinţa creştină şi unitatea Bisericii. <br />Episcopii ortodocşi din America au declarat cu bărbăţie: „Noi considerăm drept o datorie sfântă a noastră să respingem toate metodele false de unire a Bisericii şi afirmăm cu consecvenţă că toate compromisurile dogmatice, canonice şi sacramentale care schimbă rânduiala Bisericii, nu vor conduce în nici un caz la unitatea tuturor oamenilor întru Hristos şi nu vor putea uni pe creştini într-o singură Biserică. Urmând acestei logici, inter-comuniunea este respinsă în mod categoric ca mijloc de realizare a unităţii creştine, căci „în afara unităţii credinţei în Biserica Unică a lui Hristos, care nu poate fi împărţită, nu poate exista nici comuniune sacramentală, nici serviciu liturgic comun”. Arhiereii Bisericii Ortodoxe Autocefale Americane au condamnat de asemenea încercarea de a transforma ecumenismul într-o biserică universală, adică într-o supra-biserică, opusă Bisericii Ortodoxe.<br />În anul 1973, când a fost publicată această Epistolă şi când ecumenismul încă nu-şi manifestase făţiş antiortodoxismul său, Biserica Ortodoxă din America nu intra, din considerente ideologice, în C.E.B., şi critica drastic tendinţele vicioase ale ecumenismului. Ne-am fi aşteptat ca această atitudine critică să continue, mai ales după întrunirea CMB din Vancouver, în cadrul căreia au ieşit la iveală inovaţiile antiortodoxe şi extremismul ecumenismului. <br />Însă Biserica din America nu numai că n-a adresat un nou protest ci, dimpotrivă, devenind membru al C.E.B., s-a făcut în scurt timp părtaşă la acţiunile ecumenice obscure denigrate anterior, uitând sfătuirea plină de înţelepciune a Sfântului Apostol Pavel: „Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Ef.5, 11).<br />Mult mai consecvent acţionează Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) care, în august 1983, imediat după Adunarea de la Vancouver, a dat anatemei ecumenismul: <br />„Anatema - celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa-zise „ramificaţii”, ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă, sau că Biserica nu a existat în chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate „ramificaţiile”, sau părţile, sau confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup. <br />Anatema - şi celor care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de „preoţia” şi „tainele” ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici Anatema - şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumenice proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi!” <br />Textul anatemei, deşi succint, este destul de clar şi nu are nevoie de comentarii. Până acum este unica anatemă pronunţată la nivel ierarhic împotriva ereziei ecumeniste contemporane.<br />Se cuvine de remarcat că la timpul respectiv s-a pronunţat în acelaşi sens şi Patriarhia Moscovei, care a convocat, în iulie 1948, Conferinţa Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu scopul de a respinge oficial invitaţia de a participa la Adunarea generală din august 1948 de la Amsterdam, când a şi fost fondat Consiliul Ecumenic.<br />La amintita consfătuire de la Moscova au fost prezentate numeroase referate despre pericolul ecumenismului. S-a remarcat prelegerea arhiepiscopului rus din Bulgaria, Serafim Sobolev, care a calificat ecumenismul drept erezie împotriva dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică după cum o mărturisim în Simbolul Credinţei. Arhiepiscopul Serafim, cercetând succesiv aceste patru însuşiri ale Bisericii, a arătat cum sunt denaturate de ecumenism cu scopul de a pune bazele unei noi „biserici ecumenice”, unde se vor reuni toţi ereticii împreună cu falşii creştini ortodocşi: „Ecumeniştii ortodocşi falsifică Predania şi Scripturile, încât nu mai poate fi recunoscut Articolul 9 al Simbolului credinţei. În consecinţă, rezultă un amestec al adevărului cu minciuna, al Ortodoxiei cu ereziile, ceea ce duce pe ecumeniştii ortodocşi la o denaturare extremă a noţiunii adevărate de Biserică, şi mai cu seamă pentru faptul că ei, fiind membri ai Bisericii Ortodoxe, sunt în acelaşi timp şi membri ai „bisericii ecumenice”, mai exact, ai unui soi de comunitate universală cu nenumăratele ramificaţii eretice. Ei ar fi trebuit să reţină pentru totdeauna cuvintele lui Hristos: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).<br />Arhiepiscopul Serafim a încheiat cu cuvintele Psalmistului: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps. 1, 1), cuvinte ce răspund chiar la întrebarea din titlul referatului: „Se cuvine oare ca Biserica Ortodoxă Rusă să ia parte la mişcarea ecumenică?”<br />În ciuda acestei mărturii deosebite, rezoluţia definitivă a Conferinţei în problema ecumenismului n-a fost întru totul satisfăcătoare, având mai degrabă un caracter de conjunctură. În finalul documentului se sublinia că „participanţii la prezenta Conferinţă sunt nevoiţi să refuze participarea la Mişcarea ecumenistă, în condiţiile propuse de aceasta la ora actuală” - ultimele cuvinte lăsau să se întrezărească posibilitatea recunoaşterii ecumenismului în alte împrejurări.<br />Nu au trecut nici zece ani după Conferinţa de la Moscova, şi în mai 1958, la solemnităţile prilejuite de împlinirea a 40 de ani de la restabilirea Patriarhatului, Mitropolitul Nicolai Krutiţki a formulat pentru prima dată, în discursul „Ortodoxia şi contemporaneitatea”, „noua” atitudine a Patriarhiei moscovite faţă de ecumenism. Amintind despre Epistola regională a Patriarhiei Ecumenice din 1920, care ar fi „definit poziţia Bisericii faţă de mişcarea ecumenistă”, el a explicat refuzul Conferinţei de la Moscova din 1948 de a participa la Adunarea de la Amsterdam prin faptul că în acea vreme în ecumenism ideile social-economice dominau asupra unităţii dogmatice, iar organizarea pământească era pusă mai presus decât mântuirea cerească. Rezoluţia Conferinţei de la Moscova din 1948 ar fi contribuit la depăşirea acestor dificultăţi, astfel încât „în ultimii zece ani, în Mişcarea ecumenistă s-au produs schimbări esenţiale ce vădesc evoluţia sa în sens bisericesc pozitiv”. În concluzie, aprobând Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea de la Evanston, Biserica Ortodoxă Rusă s-a declarat de acord, pentru început, să se întâlnească cu conducătorii C.E.B., cu scopul de „familiarizare reciprocă cu punctele de vedere asupra raţionalităţii şi formelor relaţiilor de mai departe”.<br />După această întredeschidere, întâlnirile oficiale cu reprezentanţii ecumenici ai C.E.B. au devenit frecvente, şi peste numai trei ani, la Adunarea a III-a de la Delhi din decembrie 1961, au condus la primirea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în calitate de membru al C.E.B. <br />După cum se ştie, acest proces s-a produs sub presiunea puterii sovietice, care a impus la data de 30 martie 1961 Sinodului Patriarhiei moscovite, decizia de aderare la C.E.B. Hotărârea Sinodală urma însă să fie confirmată de Soborul Arhieresc, care a fost convocat abia la 18 iulie 1961, aprobând-o post factum. La 14 iunie 1961, cu o lună înainte de Soborul Arhieresc, Conferinţa general creştină pentru apărarea păcii, care a avut loc la Praga, a trimis un mesaj de salut, în care se spunea: „Noi considerăm aderarea deja declarată a Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor drept unul din cele mai importante evenimente în istoria Bisericii”.<br />Chiar şi sub presiunea politică şi ecumenistă, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a exprimat în repetate rânduri nemulţumirea şi dezacordul cu linia C.E.B. După Conferinţa de la Bangkok pe tema „Mântuirea astăzi” (ianuarie 1973), Sinodul Patriarhiei de la Moscova în frunte cu Patriarhul Pimen a expediat C.E.B. un mesaj, în care se declară: <br />„Înainte de toate, provoacă nedumerire şi un mare regret faptul că în „Epistola către Biserici” lipseşte cu desăvârşire referirea excepţional de importantă, mai ales din punctul de vedere al păstorilor, la acel aspect al procesului mântuirii, fără care însăşi noţiunea mântuirii îşi pierde sensul esenţial. Se trece sub tăcere scopul final al mântuirii, adică viaţa veşnică întru Dumnezeu, şi nu se pomeneşte suficient de clar de îndreptarea şi desăvârşirea morală ca o condiţie necesară a mântuirii.”<br />În continuare, protestând împotriva prezenţei „orizontalismului” în cauza mântuirii creştine, Sfântul Sinod moscovit scrie: <br />„În Epistolă nu şi-a găsit loc esenţialul -dimensiunea „verticală”, care arată că mântuirea cere desăvârşirea personalităţii ca parte a organismului obştesc, chemată să lupte cu păcatul în sine şi în jurul său, pentru a se ajunge la o plinătate a vieţii în legătura vie cu Dumnezeu şi în condiţiile pământeşti, şi în veşnicie. Sublinierea exagerată a „orizontalităţii” în cauza mântuirii poate produce asupra a numeroşi creştini care ţin la Sfânta Predanie a Bisericii, impresia că în ecumenismul contemporan ia naştere o nouă ispită a timidităţii faţă de propovăduirea despre Hristos cel răstignit şi înviat din morţi - puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 23-24), drept care se trece sub tăcere însăşi esenţa Evangheliei Lui din neîntemeiata teamă a oamenilor de a părea retrograzi şi a-şi pierde popularitatea”.<br />La fel de biciuitoare a fost scrisoarea Sinodului Patriarhiei moscovite adresată C.E.B. după cea de a V-a Adunare de la Nairobi din decembrie 1975. În scrisoare se critică trecerea sub tăcere, în faţa lumii exterioare, a deosebirilor confesionale, se subliniază pericolul transformării C.E.B. într-o „supra-biserică”, şi este respinsă în mod categoric propunerea ecumenică de a îngădui „preoţia” femeilor. În sfârşit, în document se exprimă surpriza neplăcută avută de delegaţii ortodocşi în legătură cu „excluderea din elementele decorative exterioare a Adunării C.E.B. a simbolurilor general-creştine”, şi înainte de toate a Sfintei Cruci!<br />Deşi aceste fapte regretabile ar fi trebuit să determine ieşirea imediată din C.E.B. ca dintr-o adunătură necreştină, în scrisoarea sinodală se trage în mod surprinzător o concluzie diametral opusă: „Biserica Ortodoxă Rusă, în ciuda dezacordului său cu aspectele negative ale adunării, apreciază ca şi mai înainte participarea sa la această comunitate ecumenică a Consiliului Mondial al Bisericilor. Drept care, în urma participanţilor la Adunarea de la Amsterdam, vrem să repetăm, adresându-ne surorilor şi fraţilor noştri din Consiliul Ecumenic: „Noi am hotărât să rămânem împreună!”<br />Această reluare a relaţiilor ecumenice întrerupte de 28 de ani, rupe orice legătură cu poziţia ortodoxă a Consfătuirii din 1948 de la Moscova, care atunci a refuzat să participe la amintita adunare din raţiuni principiale. Ne întrebăm, ce rost au avut protestele vehemente adresate Consiliului Ecumenic, dacă toate s-au sfârşit prin reîntoarcerea la noroiul mocirlei ecumenice (II Petru, 2, 22)?<br />Intrarea în C.E.B. a fost hotărâtă în paralel cu înlăturarea preoţimii de la administrarea parohiilor. La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din iunie 1988, această acţiune a fost declarată drept ilegală şi necanonică, iar statutul preotului de conducător al parohiei bisericeşti a fost restabilit. Ar fi fost logic şi firesc ca problema aderării Bisericii Ortodoxe Ruse la C.E.B. să fie revizuită, de asemenea, şi în anul 1961, datorită „dificultăţilor care s-au pomenit în Biserica Ortodoxă Rusă la sfârşitul anilor '90, similare cu cele de la începutul anilor '60”.<br />Ecumenismul a fost supus unei critici dure în referatul cu privire la „Principiile interpretării ortodoxe a ecumenismului”, prezentat de profesorul Academiei Teologice din Moscova Alexei Osipov la Congresul al II-lea al teologilor ortodocşi, care a avut loc în august 1976 la Atena. <br />Chiar în introducere, autorul subliniază potrivit concepţiei ortodoxe, că creştinii trebuie să aspire la realizarea „nu a unităţii în genere, ci a unităţii în Biserică, şi nu a unităţii într-o biserică oarecare, ci în Biserica cea adevărată, adică în aceea care răspunde tuturor cerinţelor interpretării ortodoxe a Bisericii ca Trup al lui Hristos (Ef. I, 23), stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15).” Ecumenismul îşi propune drept obiectiv primordial unitatea secularizată (laicizată) a creştinilor, neglijând ţelul principal al creştinismului - mântuirea sufletului în împărăţia cerurilor. Criticând scrisoarea sinodală privind Conferinţa de la Bangkok, Osipov întreabă pe bună dreptate: „La ce poate duce pe creştinii şi bisericile care participă la Mişcarea ecumenistă această subliniere a „orizontalităţii”, atât de frecvent întâlnită în documentele şi discuţiile ecumenice?”, şi răspunde: „Fără a mai vorbi că, în acest caz, Mişcarea ecumenistă pierde din calitatea eclezială şi chiar din religiozitate, faptul ca atare poate servi drept armă de pregătire ideologică a multora, „de va fi cu putinţă, şi a celor aleşi” (Mt. 24, 24), pentru asumarea unui ideal diametral opus lui Hristos. Aceste din urmă cuvinte, confirmă proorocia lui Hristos că înainte de sfârşitul lumii vor fi ispitiţi chiar şi cei aleşi, tocmai de „idealurile” ecumenismului, ca o evanghelie mincinoasă a lui antihrist (Gal. 1, 6-7; II In. 1, 7).<br />Autorul condamnă de asemenea manifestările moderniste de misticism extravagant şi nesănătos din cadrul conferinţelor ecumeniste, pe care - în duhul misticii ortodoxe - le defineşte ca fiind o rătăcire duhovnicească, „o stare identică cu cea a lepădării de Biserică”. În acelaşi context se citează din Epistola Patriarhiei întocmită în legătură cu Adunarea a V-a C.E.B.: „La Adunare, în momentele rugăciunilor publice se resimţea o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii sunt înclinaţi s-o interpreteze ca fiind o acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox acest lucru poate fi calificat ca o revenire la misticismul religios necreştin”. În finalul primei părţi critice a raportului, autorul rezumă: „Nici baza secularistă a dimensiunii orizontale, nici misticismul spontan nu pot fi calificate ca semne pozitive ale unităţii creştinilor. La aceasta din urmă se poate ajunge numai pe temei pur bisericesc şi numai în Biserică”.<br />În cea de-a doua parte a raportului a fost supusă criticii „teoria ecumenistă a ramificaţiilor”, opunându-i-se comparaţia evanghelică a Bisericii cu viţa şi mlădiţele (In. 15, 1-6): <br />„Aşa cum nici o mlădiţă a viţei, după cuvântul lui Hristos, nu poate aduce roadă, dacă nu rămâne în viţă, la fel şi bisericile aflate în dezbinare nu au altă alternativă decât să caute adevărata Biserică şi să se reîntoarcă la ea”. Aplicând acest principiu la Biserica Ortodoxă, se scrie: „Dacă Biserica Ortodoxă contemporană dă dovadă de fidelitate şi devotament faţă de Tradiţia Bisericii Universale şi Apostolice şi îndeamnă la aceasta şi alte biserici creştine, acest lucru nu poate fi calificat nicidecum drept un confesionalism îngust sau egocentrism. Ortodocşii cheamă pe toţi creştinii nu la propria confesiune, ci la unitate cu acel Adevăr unic pe care îl deţine şi pe care îl poate afla oricine caută cu sinceritate acest Adevăr. Adevărul nu poate fi decât într-o singură Biserici. Şi în acest caz, acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în comuniune cu care pot dobândi adevărata unitate şi toate celelalte biserici creştine, este Biserica Ortodoxă, fiind cea care a păstrat intactă Tradiţia Apostolică, expresia reală, vizibilă a organismului divino-uman al lui Hristos”.<br />Acuzând ecumenismul că abuzează de termenii ortodocşi, atribuindu-le un sens departe de conţinutul lor adevărat, „dizolvând aceşti termeni sacri în marea polisemantismului şi ducând la completa lor devalorizare”, autorul desprinde strict termenul ortodox „caracter sobornicesc” al Bisericii de substituirea lui ecumenistă prin noţiunea pur laică de „comunitate conciliară”, scriind: „Caracterul universal sau sobornicesc, înseamnă integritatea întregului trup al Bisericii, păstrată de unitatea spirituală, dogmatică, sacramentală, moralizatoare, instituţională şi care îşi găseşte plinătatea şi caracterul final în unitatea Potirului Domnului”.<br />Pronunţându-se îndrăzneţ referitor la abuzurile ecumeniste faţă de noţiunile ortodoxe ale Bisericii, prof. Osipov şi-ar fi putut încheia în chip strălucit raportul, dacă nu ar fi făcut, din păcate, în chiar finalul lui, o piruetă ecumenică, care depreciază toate cele expuse până acum. De teama, probabil, a unor atacuri ecumenice asupra adevărurilor enunţate, se citează în încheiere articolul mai sus-amintit al prof. L. Voronov „Confesionalism şi ecumenism”: <br />„Credinţa că anume Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică din Simbolul universal al credinţei nu înseamnă o negare principială la toate celelalte biserici sau comunităţi creştine a comuniunii într-o măsură sau alta şi, cel puţin, a apropierii de o asemenea comuniune în viaţa Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos”.<br />Glasul adevărului ortodox, gata să răsune, a fost stins şi înăbuşit, din păcate, printr-o frază ce seamănă confuzii şi interpretări.<br />O contribuţie valoroasă la studierea psihologiei ecumenismului a adus arhimandritul Constantin, profesor de teologie la Seminarul teologic rus pe lângă mănăstirea „Sfânta Treime” din Jordanville (SUA), care aparţine Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. În cursul său intitulat „Teologia pastorală”, autorul cercetează procesul apostaziei treptate de la credinţă, care va duce în cele din urmă la închinarea în biserica lui Antihrist (II Tes. 2, 3). În acest proces sunt reliefate două etape.<br />În prima etapă se pune începutul „renegării treptate a Unicei Biserici Adevărate, care a continuat să trăiască neabătut în dreptatea sa de la începuturi”, renegare ce se remarcă în Biserică încă din vremurile apostolice până în vremurile noastre sub forma anatemizării comunităţilor eretice care contestă sau denaturează anumite adevăruri dogmatice. „În acest sens, scrie arhimandritul Constantin, în mod logic nu există decât o singură cale pentru restabilirea comuniunii confesionale: reîntoarcerea tuturor în sânul Bisericii primare. Adevărul este Adevăr, şi cel ce s-a lepădat de adevărata credinţă nu are altă cale de a reveni la adevărata Biserică decât aceea a întoarcerii prin pocăinţă, la orice treaptă a lepădării s-ar afla el.”<br />A doua etapă a lepădării de credinţă are loc în zilele noastre, şi se „caracterizează prin aspiraţia spre unire - nu însă prin felul întoarcerii apostaţilor la Unica Biserică Adevărată, părăsită de ei, ci prin felul căutării de limbaj comun, inclusiv, de acţiuni unioniste, chiar de comuniune în rugăciune a tuturor participanţilor, care doar convenţional poate fi numită „creştină” şi în orice caz nicidecum „Trup al lui Hristos”, aşa cum este în Unica Biserică Adevărată”.<br />Astfel, „apariţia unei aspiraţii generale spre unire pe un fel de orizontală nedefinită, în schimbul ideii de reîntoarcere prin pocăinţă în sânul adevăratei Ortodoxii de pe treptele adânci ale apostaziei - iată ce anume determină esenţa noii faze a vieţii creştinătăţii mondiale. Până acum a decurs procesul îndepărtării treptate de la Adevărata Biserică, dar situarea creştinilor pe anumite trepte ale scării „apostaziilor” nu a dezrădăcinat Credinţa. Astăzi însă se constată dispariţia treptată a acestui sentiment viu al legăturii cu Dumnezeul Cel Viu, astăzi sufletul pustiit este tras nu spre Dumnezeul Cel Viu, ci spre inter-comuniune, în atracţia visătoare pentru ceva necunoscut. Creştinul nu-şi mai îndreaptă ochiul lăuntric către Dumnezeu, ca să le cunoască pe toate prin credinţă, ci îşi aruncă dezorientat privirea de jur împrejur, căutând ceva nou... întreaga energie a activităţii bisericii se consumă în acţiuni de ordin bisericesc-obştesc... în detrimentul, spre sărăcirea, slăbirea, spre înăbuşirea propriei vieţi intime a fiecărei biserici. <br />E un lucru îngrozitor că a secat însuşi izvorul vieţii duhovniceşti - Biserica. Tocmai aceasta este „apostazia”, „lepădarea de credinţă”. în sensul ei concret, aşa cum a prevestit-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (2, 3). El are în vedere prin „lepădarea de credinţă nu procesul de lungă durată, pe care l-am trăit, ci anume sfârşitul lui, la care noi am ajuns astăzi. Este vorba de pregătirea reală pentru primirea Antihristului”.<br />Autorul descrie în chip amănunţit influenţa pe care o exercită apostazia asupra unor confesiuni aparte. În protestantism, „visul ecumenismului a înlocuit realitatea Bisericii, care era cât pe ce să pătrundă în conştiinţa protestantă” mai ales după primul război mondial, când, în timpul emigraţiei ruse în Occident, protestantismul a venit în strâns contact cu Ortodoxia. Atunci „s-a produs întâlnirea nemijlocită, în masă, a europeanului cu Ortodoxia. A fost un fel de „descoperire” de către Occidentul apostat a patriei noastre, în esenţa ei ortodoxă, ce pătrundea acum în conştiinţa occidentală ca o făclie salvatoare a Adevărului creştin.”<br />Răspunsul la întrebarea: „Unde se află mântuirea?” este dat printr-un surogat otrăvitor al ecumenismului: „În nici una din biserici, ci numai într-o biserică comună, adică în biserica ecumenică”. Un rol fatal a jucat în acest sens aşa-numitul modernism rus - acel curent teologic dominant care a orientat şcoala rusă din Occident către o interpretare gnostică a Ortodoxiei şi, fireşte, a găsit afinitate cu tendinţa occidentală de tratare a Ortodoxiei, dând astfel Apusului posibilitatea să cunoască nu adevărata Ortodoxie, ci una adaptată deja pentru conştiinţa apuseană. <br />Din articolul introductiv al prot. Serghei Bulgakov la culegerea „Reunificarea creştină”, intitulat „Problema ecumenică în conştiinţa ortodoxă”, se poate afla în ce măsură orientarea occidentală şi ecumenistă a conştiinţei constituie o sugestie a gândirii teologice ruse moderniste. Este caracteristic în acest sens chiar subtitlul acestui articol: „Despre unitatea reală a Bisericii scindate în credinţă, rugăciune şi Taine”. Ne putem lesne imagina ce rezonanţă au avut aceste cuvinte în conştiinţa protestantismului atras către Biserică! Această ispită capătă aici posibilităţi reale care nu îngăduie renunţarea la rătăciri, ci aducerea lor în tezaurul bisericesc. Astfel, sabotorii „ortodocşi”, de tipul ereticului Bulgakov şi a altor liber-cugetători filozofi şi „teologi” ruşi din străinătate, au abătut pe protestanţii căutători de adevăr ortodox, orientându-i spre ideea utopică a „pan-creştinismului nuanţat, care îmbină în sine toate culorile posibile”, adică o formă de ortodoxie ecumenist-protestantă!<br />O asemenea înfrângere a ecumeniştilor ortodocşi în Occident, ajunsă să fie cauza înstrăinării neortodocşilor de Ortodoxie, vine în contradicţie cu ecumenismul catolic ce caută să subordoneze totul puterii papale, folosind în acest scop toate mijloacele posibile, dintre care unul este crearea unui „rit oriental” - uniaţii, pentru atragerea ortodocşilor la papism.<br />Între cele două genuri de ecumenism - protestant şi papal, unde fiecare stăruie asupra propriului avantaj, „ortodoxia ecumenistă” joacă rolul umilitor de mediator, propunându-şi apropierea de amândouă şi unirea cu orice preţ, lepădând esenţa ortodoxă de la care a pornit.<br />În capitolul XV, arhimandritul Constantin cercetează cauzele acestei situaţii în Ortodoxie, subliniind că apostazia contemporană în Biserica Ortodoxă se datorează influenţei păgubitoare a liberei gândiri din Occident. El constată că ortodocşii îşi pierd treptat simţirea şi bunul de nepreţuit care le-a fost dat ca moştenire de Botez, dar ce vine chiar de naşterea Bisericii nou-testamentare: „Ortodoxia a încetat să mai preţuiască semnificaţia sa istorică ca Trup al lui Hristos, care ocupă un loc concret aparte în timp şi în spaţiu. Unele biserici locale îşi pierd conştiinţa faptului că existenţa lor este determinată de efectiva lor apartenenţă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, consfinţită în Simbolul credinţei”.<br />Aşa se face că „încetul cu încetul, Bisericile Ortodoxe locale - aceşti stâlpi ai Adevărului lui Hristos, pe care nici un fel de puteri ale iadului nu sunt în stare să-i dărâme, ele însele, cu o totală nepăsare şi necugetare, au apucat calea autosuprimării. <br />Ele lunecă pe platforma comună a lumii „creştine” în interpretarea eronată a esenţei creştinismului, în consecinţă pierzându-şi caracterul bisericesc, fără îndoială individual şi istoriceşte dat, precum şi respectul faţă de propriul trecut, care cuprinde în neclintita sa continuitate doar adevărul şi întreg adevărul ecleziologiei ortodoxe; ele se transformă, din unicul şi irepetabilul stâlp şi temelie a adevărului, într-un soi de variantă a creştinismului - precum multe altele. Toate aceste variante „creştine” îşi trăiesc încă viaţa lor istorică, căreia însă trebuie să-i pună capăt pentru a se uni într-un fel de conglomerat colectiv, care întruchipa, pentru conştiinţa ortodoxă neafectată, apostazia în maturizare, în timp ce pentru conştiinţa ortodoxă înceţoşată devine unica „biserică” adevărată. E o stare jalnică, ce duce în apropierea de heterodoxie pe platforma ecumenismului, la pierzare. Aceasta şi este ceea ce definim noi ca „ecumenism ortodox”.<br />Astfel, „Ortodoxia, aruncându-şi de pe umeri încărcătura nepreţuită a trecutului său sfânt, ce trăieşte în ea şi o face un bun al fericitei Veşnicii, se lasă atrasă de concepţia ecumenistă despre lume - un fel de produs final al Apostaziei, care ucide învăţătura Ortodoxiei, dogma, ataşamentul faţă de Scriptură şi Tradiţie şi însăşi ideea infailibilităţii Bisericii şi statorniciei ei; omoară însuşi Trupul Bisericii, în unicitatea lui istorică, transformând formaţiile bisericeşti ortodoxe, absolut independent de calitatea lor bisericească obiectivă, în elemente ale unui soi de colectivitate, care se autoorganizează liber în „denominaţiuni”.<br />Ca urmare a activităţii distructive a ecumenismului, „ortodoxia ecumenistă” ajunge la „autodistrugere”, care literalmente nu lasă piatră pe piatră din starea ei neclintită în Adevăr de altădată... Se vădeşte, pretutindeni, un proces de degradare spirituală, care cuprinde în chip spontan toată lumea, dezvăluind o înrudire a sufletelor - după caracterul molipsirii de otrava lepădării de credinţă.”<br />Un luptător hotărât împotriva ereziei ecumeniste contemporane a fost Cuviosul Arhimandrit sârb Iustin Popovici (+1979), profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Belgrad, autor a numeroase lucrări teologice, în special al cărţii „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”, tradusă şi editată la Tesalonic în anul 1974 în limba greacă de elevii săi.<br />În partea întâi a cărţii, autorul cercetează învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologia), stăruind în special asupra celor patru caracteristici fundamentale ale Bisericii - „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, urmate de tâlcuirea „Cincizecimii” şi a harului care a fost dat atunci Bisericii ca putere Dumnezeiască lucrătoare, transmisă prin „Sfintele Taine bisericeşti”, un rod al „sfintelor virtuţi”. Gândurile Cuviosului subliniază ideea generală că „toate cele existente în Biserică sunt de natură divino-umană, pentru că provin de la Dumnezeu-Omul.”<br />În cea de a doua parte a cărţii, esenţa divino-umană a Bisericii este opusă caracterului uman al ecumenismului în următoarele capitole: Procesul uman şi divino-uman; Civilizaţia umană şi divino-umană; Societatea umană şi divino-umană; Cultura umană şi divino-umană.<br />În capitolul „Omul şi Dumnezeu-Omul”, principiului umanist „omul este măsura tuturor lucrurilor„ îi este opus Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Care s-a făcut „o dată pentru totdeauna valoarea universală supremă şi măsura principală pentru neamul omenesc”.<br />În ultimul capitol, „Ecumenismul umanist”, autorul rezumă: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismelor, al falselor biserici din Occident. El înglobează în sine întreaga umanitate europeană în frunte cu papismul. Pseudo-creştinismul şi pseudo-bisericile nu sunt altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor comun este pan-erezie. De ce? Pentru că de-a lungul istoriei diferite erezii au negat sau au depreciat anumite calităţi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos, iar aceste erezii îndeobşte înlătură pe Dumnezeu-Omul, punând în locul lui omul. În această privinţă nu există o diferenţă esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi alte erezii, al căror nume de obşte este Legiune (Lc. 8, 30).”<br />În încheierea intitulată „Ieşirea din situaţia fără ieşire”, Cuviosul Părinte Justin Popovici scrie: „Ieşirea din această situaţie fără ieşire - umanistă, ecumenică, papistă - este în Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos şi în creaţia Sa divino-umană istorică - Biserica, al cărei Cap veşnic El este şi care înseamnă Trupul Său veşnic !”<br />Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopulos (+1982) - preşedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” şi revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos”, deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediţie în anul 1972.<br />În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare ce-şi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.<br />În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”<br />În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viaţă şi activitate” şi „Credinţă şi organizare”, care au dat naştere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II şi III sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.<br />În capitolul IV, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele Adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluţia relaţiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul - de la condamnarea acestuia în anul 1948 şi intrarea în C.M.B. în anul 1961.<br />În capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în insula Rhodos. Preşedinte al primei Consfătuiri, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Când în 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfătuire, insistând asupra participării Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând planurile ecumenice ale primei consfătuiri, a refuzat categoric, susţinut de întreaga ierarhie greacă. Arhim. Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citând cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului - mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.<br />În capitolul VI sunt arătaţi intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentanţii laici ai autorităţilor, ierarhiile bisericeşti vândute etc.<br />În a doua parte a cărţii Arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau.”<br />În capitolul întâi al părţii a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providenţial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papistaşii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al Doilea război mondial, căzând victime 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 în Cehoslovacia.<br />În capitolul final, autorul concluzionează: „Creştinii ortodocşi sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia!”<br />Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, care, într-o conferinţă publică ţinută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: înăbuşirea sentimentului ortodox, destrămarea unităţii religioase a poporului grec şi influenţa păgubitoare a C.E.B. dirijată de pan-erezia protestantă.<br />Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influenţaţi de teologia ecumenistă, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.<br />După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.<br />Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nissa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credinţa creştină ortodoxă. <br />Luptând cu Credinţa Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu... Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor!”<br />Respectiva lucrare constă din patru părţi: mântuirea noastră întru Hristos, ereziile ca duşmani ai mântuirii întru Hristos şi a omenirii, erezia ecumenismului contemporan şi teologia modernă.<br />În capitolul patru sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumensimul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreţ, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filosofarea teologică „ştiinţifică” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci e adusă din străini, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinţii Părinţi, aşa cum a fost până odinioară. Această „nouă” teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinţilor Părinţi, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi, în majoritatea cazurilor, află despre „concepţiile Sfinţilor Părinţi din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor ereticii!”<br />După cum ştim, „teologia” eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului, care supune criticii raţionaliste ceea ce însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învăţătura Sa, tălmăcită corect de Sfinţii Părinţi. <br />„După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de „ştiinţa” împrumutată de la eretici, acţionează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate faţă de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe.”<br />Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevăraţii creştini ortodocşi de a fi „credincioşi până la moarte” (Apoc. 2, 10) în lupta cu pan-erezia ecumenismului, însufleţindu-i o exclamaţie liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”<br />Medicul grec Alexandros Kalomiros a scris o voluminoasă carte „Împotriva falsei uniri bisericeşti” (Atena 1964), în care, pornind de la Revelaţia divină şi supremaţia adevărului ortodox, demască necruţător pe aşa numiţii ecumenişti „ortodocşi” care au trădat Ortodoxia de dragul avantajelor pământeşti şi al unor scopuri umaniste. El dezvăluie caracterul anticreştinesc al oamenilor care caută să unească „bisericile”, căci pentru ei nu există o Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. ci există o mulţime de „biserici” care nu se pot înţelege. Mai departe Kalomyros scrie: „Dacă Biserica s-a scindat - dar ea s-a scindat, de vreme ce are nevoie de unire, atunci tot ce a făgăduit Hristos se dovedeşte a fi minciună. Dar să nu hulim! Biserica trăieşte şi va trăi până la sfârşitul lumii indivizibilă şi invulnerabilă, după făgăduinţa Domnului Iisus Hristos (Mt. 12, 25; 16. 18). Iar cei care vorbesc despre unirea bisericilor - nesocotesc de fapt pe Hristos şi Biserica Lui!”<br />Protestând împotriva compromisurilor în credinţă, autorul scrie: „Nu Hristos doreşte aşa-numita unire a Bisericilor, ci lumea ... Toate aceste mişcări pentru unirea statelor şi Bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformitate organizată sub presiunea culturii tehnice nu înseamnă decât pregătirea venirii antihristului”.<br />Pentru adevăraţii credincioşi Biserica reprezintă o nouă corabie salvatoare a lui Noe: „Când însă vor veni timpurile antihristului, va fi greu să desluşeşti corabia Bisericii. Atunci mulţi vor zice: „Iată Hristos este aici” şi „Iată Hristos este acolo” (Mt. 24, 23). Aceştia vor fi însă prooroci mincinoşi (24, 24)... Biserica oficială, vânzându-şi treptat comorile credinţei, va semăna a ceva cu desăvârşire amorf. Datorită unei viclenii satanice, ea îşi va păstra cele mai multe din semnele aparente ale unor biserici. Şi doar pe alocuri mici grupuri de credincioşi, cu câţiva slujitori ai altarului, vor continua să ţină vie adevărata Tradiţie.”<br />Lumea nu poate iubi pe adevăraţii creştini, care nu se lasă duşi de curentul ei general. Despre ei Kalomyros scrie: <br />„Cândva închinătorii la idoli urau pe creştini cu o ură cu care îi detestă acum lumea creştină. Dar tocmai această ură este semnul după care se poate înţelege dacă suntem adevăraţi creştini: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi m-a urât” (In. 15, 18), ne previne Domnul nostru.<br />În împărăţia mondială a lui Antihrist, zidită pe minciună, adevăraţii creştini vor constitui unica disonanţă în „armonia” satanică. Aceste zile vor fi pentru ei zile de mare strâmtoare (Mt. 24, 21). Va fi o nouă perioadă de mucenicie mai curând sufletească, decât trupească. în această împărăţie mondială creştinii ortodocşi vor ajunge să fie membri huliţi ai societăţii. Dar creştinii nu trăiesc pentru astă lume. Ei nu recunosc drept patrie această lume de surghiun şi nu vor s-o împodobească ca şi cum ar trăi veşnic în ea. Ei trăiesc pe acest pământ ca nişte călători în trecere, cu o anumită nostalgie pentru patria pierdută - raiul.<br />Împărăţia menită pentru prietenii lui Dumnezeu nu are nimic comun cu astă lume. Ea nu este făurită de om şi este veşnică!”, spune în încheierea cugetărilor sale Kalomyros.<br />După cum am mai arătat, ecumenismul nu este preocupat de veşnica Împărăţie Cerească a lui Dumnezeu, ci de orânduirea vieţii pe pământ şi crearea plăcerilor pământeşti, drept care îşi şi dă osteneala să unească laolaltă cu orice preţ - chiar şi cu preţul adevărurilor dumnezeieşti - pe toţi credincioşii şi necredincioşii. El şi-a asumat o misiune pur pământească şi politică - să stabilească contacte cu toate confesiunile şi curentele religioase din lume.<br />C.E.B. declară oficial în statutul său: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii tuturor religiilor”.<br />Aşa stând lucrurile, oare poate fi îndreptăţit comportamentul unor ecumenişti „ortodocşi” care vorbesc mereu despre un „ecumenism înţelept” sau „ecumenism sănătos”, cum s-a exprimat Arhiepiscopul Atenei, Ieronim! Prin aceste eufemisme şi noţiuni decorative se caută a se justifica participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică.<br />Însă după cele expuse mai sus se poate afirma oare că ecumenismul este „înţelept”, dacă el şi prin cuvânt, şi prin fapte vine în contradicţie cu raţiunea dumnezeiască infailibilă, proprie Sfintei Biserici a lui Hristos, cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli, despre care unul din ei, în numele tuturor, a spus: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2,16). Ecumenismul nu este nici înţelept şi nici sănătos, căci el nu numai că nu îndeamnă la „învăţătura cea sănătoasă” (Tit 1, 9) şi nici nu se ţine de „cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 3), ci, dimpotrivă, încearcă să molipsească cu credinţa dogmatică nedreaptă şi trădare canonică turma cea mică a lui Hristos (Le. 12, 32), unica rămasă încă sănătoasă pe pământ. Este înţeleaptă şi sănătoasă doar sobornicitatea Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos, fără pată sub aspect dogmatic şi fără cusur din punct de vedere canonic.<br />Astăzi mulţi vor să facă carieră prin ecumenism, denumind epoca noastră una „ecumenistă”. A sta la o parte de clocotul ecumenic poate părea ciudat şi chiar riscant. Un creştin ortodox îşi dă bine seama de acest lucru şi ştie că, împotrivindu-se duhului ecumenic, poate atrage asupra sa epitete de genul: „retrograd”, „minte mărginită”, „fanatic limitat”, „schismatic”, „habotnic” fiind prigonit, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel: „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12).<br />Nimic însă nu poate să abată pe creştinul ortodox de la scopul desăvârşit, pe care şi l-a ales cu toată hotărârea, căci acesta crede neclintit în unica putinţă de mântuire prin Credinţa Ortodoxă şi se teme s-o trădeze, de frica pieirii veşnice; creştinul ortodox se călăuzeşte în viaţă nu numai de simţirea sa sufletească, ci şi de înţelepciunea ortodoxă, care îl întăreşte pe această cale; creştinul ortodox trage din istoria Bisericii multe învăţăminte, care îl însufleţesc în urmarea neabătută a Sfintei Ortodoxii.<br />Ce scopuri urmăresc, de fapt, ecumeniştii de astăzi? <br />Ei propovăduiesc ca toţi credincioşii din toate religiile să se unească unii cu ceilalţi. În felul acesta, vor crea un nou panteon, unde s-ar găsi loc pentru orice convingere religioasă. În acest babilon ecumenic sunt tolerate toate credinţele, şi toate sunt socotite drept „bune”. Ortodoxia e acceptată şi ea în acest sincretism, pe temeiuri unioniste, cu o singură condiţie - să renunţe la ea mai fi singura care învaţă credinţa cea dreaptă în Dumnezeu. În acest caz se promite o pace generală, zidită pe baza sincretismului, adică pe baza egalităţii valorice a tuturor credinţelor. Dacă însă Ortodoxia va insista asupra dreptăţii şi exclusivismului său, atunci va fi supusă prigonirilor din partea ecumenismului „tolerant”.<br />În una din lucrările specialistului francez în istoria Romei antice, Gaston Bouasste, consacrată Bisericii lui Hristos de pe timpul prigonirilor păgâne, se arată: „Din armonia generală a tuturor cultelor au fost excluse numai două - iudaismul şi creştinismul. Toate celelalte religii au izbutit să-şi asigure recunoaşterea pe calea concesiilor. Numai iudeii şi creştinii, în virtutea caracterului credinţei lor, n-au putut accepta un asemenea compromis. Aflându-se în afara concordiei generale, ele nu puteau conta pe îngăduinţă... Fermitatea lor în refuzul altor confesii şi în păzirea de orice amestec a propriilor crezuri, ca fiind unicele drepte, a provocat mai întâi o mare uimire, iar după aceea mânia înverşunată a lumii greco-romane... Ura înverşunată faţă de iudei s-a potolit abia atunci când ei s-au unit cu păgânii în urmărirea generală a creştinismului”.<br />Atunci ura păgânilor s-a îndreptat asupra creştinilor. „Mai târziu s-au făcut încercări de a-L potrivi pe Dumnezeul creştinilor după alţi zei. Oracolul lui Apollo a început chiar a-L lăuda cu prefăcătorie, şi filosoful Porfirie, deşi un păgân zelos, nu era împotrivă să recunoască Dumnezeirea lui Hristos” după cum spune fericitul Augustin în cartea sa „Despre cetatea lui Dumnezeu” (19, cap. 23).<br />Ştim că împăratul Alexandru Sever a pus chipul Lui alături de cele ale lui Orfeu şi Apolonie Tianitul în încăperea de rugăciuni, unde se ruga, în fiecare dimineaţă, zeilor săi casnici. O asemenea profanare făcea pe adevăraţii creştini să mărturisească. Ei răspundeau îndemnurilor filosofilor şi preoţilor păgâni cu următoarele cuvinte sfinte: „Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei, afară de Domnul, să se piardă” (Exodul 22, 20). <br />„Păgânii nu puteau deloc înţelege acest lucru – după cum ne spune Tertulian în a sa Apologetică (cap. 277) -, ceea ce îi făcea neîngăduitori şi furioşi. Nimeni nu învinuia pe creştini că ei aduc în Roma un nou dumnezeu, căci era un fenomen obişnuit în ultimii doi ani. Dar îi mira şi îi supăra pe păgâni, că acest Dumnezeu nu vroia să fie pus alături de toţi ceilalţi dumnezei, strânşi laolaltă în bogatul panteon păgân. Tocmai această împotrivire a creştinilor, care fugeau de restul lumii ca să-şi ţină credinţa neîntinată de orice influenţă străină, poate explica cruzimea prigonirilor la care au fost supuşi de-a lungul a trei veacuri din partea unui popor ce trata cu atâta bunăvoinţă alte religii!”<br />Istoria se repetă. După o remarcă a înflăcăratului apărător al Ortodoxiei, mai sus amintitul Mitropolit Augustin, „ecumenismul reprezintă revenirea la vechiul curent păgân - sincretismul, datorită căruia popoarele antice, îndoindu-se de adevărul propriilor religii, căutau să-şi potolească setea metafizică, deoarece în acest curent se vărsau pârâiaşele a numeroase şi felurite credinţe”. <br />În actualul panteon sincretist al ecumenismului – respectiv C.M.B. - sunt invitate să intre nu numai confesiunile creştine, ci şi toate religiile. Această idee devine tot mai populară în masele largi. Oamenii vor pace şi bunuri pământeşti, şi pentru acestea ei sunt gata să facă orice compromis în credinţă, căzând de acord cu orice sistem religios. Prea puţin le pasă că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu, că este oprit de Biblie, de Sfintele Dogme şi Canoane Bisericeşti! Pentru ei nu contează decât să se elimine, cu orice preţ, neînţelegerile dintre religii, măcar şi cu preţul compromisurilor, şi să se ajungă la pace pământească, dreptate pământească, chiar dacă aceasta ara duce la un conflict cu Dumnezeu şi cu adevărul Său. După cum a prevăzut cu perspicacitate încă în secolul trecut filosoful religios rus Constantin Leontiev: „În faţa dreptăţii lumeşti oamenii vor uita adevărul lui Dumnezeu!”<br />Adevăratul creştin ortodox nu poate, de dragul dreptăţii lumeşti de conjunctură, să facă compromisuri sectelor, ereticilor sau confesiunilor religioase.<br /><br /><br />B) Lepădarea de Sfânta Ortodoxie a unor ierarhi de frunte ai Bisericii<br /><br /><br />Această afirmaţie s-ar putea să pară bizară, dar iată ce a spus Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI, în timpul primirii Patriarhului Maxim al Bulgariei, în mai 1973: „Ortodoxia în prezent poate vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”. <br />În acelaşi discurs, Patriarhul Nicolae VI a lansat apelul de a se lupta „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care încearcă să împingă Corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi dezordinii”!<br />În revista ortodoxă germană „Orthodoxie heute” (1967, nr. 19, p. 21) citim următoarele: „Patriarhul Constantinopolului, Athenagoras, a însărcinat pe parohul centrului ortodox din Thesee (Franţa), arhimandritul Damaschin, să pună începutul unor tratative teologice cu reprezentanţii confesiunilor catolice şi evanghelice privind cuminecarea la slujbele ecumenice”. <br />Unele gazete franceze au scris, la începutul anului 1970, că acelaşi Patriarh a declarat unui pastor protestant din Thesee, într-o întâlnire la Viena: „Dvs. sunteţi slujitor al altarului. Eu aş putea să mă spovedesc la dvs.”, adăugând: „Ar fi bine să oficiem slujbe comune!” <br />Patriarhul Athenagoras s-a făcut vinovat în faţa Ortodoxiei în multe privinţe, una dintre acestea era că un cleric se poate căsători şi după hirotonire, adică preoţii căsătoriţi pot să se căsătorească a doua oară, spunând că „dialogul despre iubire este mai important decât disputele teologice”. <br />Din cauza acestor inovaţii ecumeniste, unii mitropoliţi greci (Policarp din Sissan, Augustin din Florina, Pavel din Metim, Ambrosie din Eleutheropol ş.a.) au încetat a-l mai pomeni la Sfintele Liturghii, rămânând fermi până la sfârşit în hotărârea lor, deşi în felul acesta riscau să-şi piardă rangul.<br />Inovaţiile ecumenice ale Patriarhului Athenagoras, în special apropierea lui de Roma, şi faptul că a retras cu de la sine putere, la 7 decembrie 1965, anatema Bisericii Ortodoxe din anul 1054 asupra papismului, au indignat o serie de mănăstiri athonite, care au încetat a-l pomeni la sfintele liturghii. Mai târziu, când în urma pedepselor impuse de Patriarhia din Constantinopol, mănăstirile aţhonite au fost nevoite să-l pomenească, mănăstirea Esfigmenou a arborat un steag negru având inscripţia: „Ortodoxie sau moarte!”, rămânând credincioasă acestei devize până în ziua de astăzi.<br />Într-o scrisoare deschisă adresată Patriarhului Athenagoras (14.02.1996), Protoiereul N.D. Karabelas scria: „În urmă cu zece ani, aflându-mă în SUA, am făcut o vizită creştinilor ortodocşi din Rapid-City. Ei mi-au mărturisit că se împărtăşesc la secta episcopală şi că Patriarhul Athenagoras, fiind atunci arhiepiscop în America, le-a permis să meargă pentru împărtăşanie la protestanţii locali”, cu alte cuvinte, încă în vremea aflării sale în America, Patriarhul Athenagoras a rezolvat în spirit ecumenist problema inter-comuniunii cu heterodocşii.<br />Un grup de stareţi, ieromonahi şi monahi athoniţi a adresat o amplă scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii Elene, în care îşi exprimau nemulţumirea faţă de tăcerea acesteia privind trădările anilor 1967-1970 a credinţei şi Tradiţiei Ortodoxe. S-au menţionat unsprezece cazuri de trădare, acuzat principal fiind Patriarhul Athenagoras, printre altele de apartenenţa sa la masonerie (o fotografie de la primirea sa în gradul 33 masonic a fost publicată în „Orthodoxos Thypos”).<br />În revista catolică „Irenikon” (1971, nr. 2, p. 220-221) a fost publicată o declaraţie a Patriarhiei din Constantinopol în legătură cu epistola papei Paul VI către Patriarhul Athenagoras, declaraţie care se încheie cu cuvintele: „De ce să nu ne întoarcem în mod automat la Potirul comun, deoarece după anul 1054 nu au survenit în acest sens nici un fel de obstacole importante, iar divergenţele existente se reduc încontinuu?” <br />În respectivul mesaj Patriarhia ignoră cu desăvârşire abaterile dogmatice ale cultului romano-catolic: erezia Sinodului din Trident (secolul al XVI-lea) despre păcatul originar, interpretat în spirit pelagian mai atenuat; despre îndreptăţirea prin fapte, care se atribuie ca „merite”; despre faptele sfinţilor şi respectiv despre indulgenţe; despre purgatoriu; „dogma” despre zămislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare Măria, adoptată de papa Pius IX fără o respectivă hotărâre sinodală, şi mai ales „dogmele” despre supremaţia şi infailibilitatea papei, proclamate drept „adevăruri” obligatorii ale credinţei la Conciliul I de la Vatican (1870) sub acelaşi papă. <br />Cum, după atâtea inovaţii nedrepte şi schimbări dogmatice făcute de papism, se poate afirma că după 1054 n-au apărut „nici un fel de obstacole importante (pentru comuniunea euharistică)”?! Atât timp cât cultul catolic nu va renunţa la dogmele sale greşite, clerul şi mirenii ortodocşi nu au dreptul să intre în comuniune cu ei. Alminteri vor greşi împotriva curăţiei credinţei şi canoanelor ortodoxe, totuna cu lepădarea de Ortodoxie ( Tit 3, 11).<br />În revista „Mesagerul bisericesc” (1971, nr. 4, p. 16) se poate citi că „Benedictinul Daniel Celsi a făcut o vizită Patriarhului României, Iustinian, care l-a ridicat la rangul onorific de protosinghel al Bisericii Române, înmânându-i crucea patriarhală - pentru merite faţă de Ortodoxie”. Nu se vorbeşte nimic despre rostul acestei hirotesii. Dar însuşi faptul că un patriarh ortodox săvârşeşte punerea mâinilor pe un pater catolic fără ca acesta să se lepede de învăţăturile şi dogmele sale greşite, stă mărturie unei grave încălcări a dogmelor şi canoanelor ortodoxe şi abaterii de la Tradiţia Ortodoxă<br />Potrivit canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, este inadmisibil, pentru un arhiereu ortodox, să săvârşească hirotonirea unui heterodox, înaintea lepădării de către acesta a eresurilor şi a botezării sale. Ori, această încălcare va însemna recunoaşterea treptată a hirotonirii reprezentanţilor tuturor confesiunilor heterodoxe, căci – să ne aducem aminte - tocmai în „recunoaşterea reciprocă a ierarhiei” constă scopul propriu-zis al documentului ecumenic B.E.M.<br />Ecumenismul a urmărit scopul să deformeze şi să discrediteze toate Tainele Bisericii Ortodoxe, şi uneori acest lucru se face cu ajutorul ierarhilor Bisericii, corupţi de spiritul ecumenic al zilelor noastre.<br />Vine timpul când sub „legile” ecumenismului, Taina ortodoxă a Spovedaniei va fi cu totul dată uitării, iar preoţii, călugării şi mirenii îşi vor îngădui împărtăţirea fără a-şi curăţi mai întâi sufletul de păcate prin Taina Dezlegării de Dumnezeu rânduită (In- 20, 23). <br />Aşa ceva s-a întâmplat deja în Biserica Autocefală din Finlanda, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Arhiepiscopul Pavel al Finlandei, influenţat fără îndoială de Patriarhul Athenagoras, a declarat în 1971 că „îngăduie mirenilor să primească Sfânta împărtăşanie fără a se spovedi mai înainte, dacă duhovnicii sunt de acord”. Despre acestea a scris revista ecumenică elveţiană „Internaţionale Kirchliche Zeitscrift” (1971, nr. 3, p. 128).<br />Ne întrebăm: de ce s-a făcut această abatere de la practica bisericească de secole (Canonul apostolic 52, Canonul 102 al Sinodului VI Bisericesc), potrivit căreia creştinul ortodox trebuie să se mărturisească neapărat înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie? (I Cor, 11, 28). A primi Sfânta Împărtăşanie fără a ne cerceta conştiinţa şi a ne spovedi, înseamnă a ne osândi pe sine, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 27-29), şi este o ignoranţă periculoasă a disciplinei bisericeşti, o degradare care îi corupe pe mireni şi preoţi. Acest mod păcătos de împărtăşire lipseşte pe creştinul ortodox de a-şi mai curăţi inima de păcate şi de a se supune canonului - mijlocul binefăcător de tămăduire a sufletului. Prin asemenea abatere păgubitoare se nesocoteşte una din Tainele rânduite de Dumnezeu ale Sfintei Biserici Ortodoxe - Sfânta Spovedanie (Mt. 18, 18; In. 20, 23). <br />Dând o ripostă hotărâtă abaterii de mai sus, în anul 1972, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, a spus, în cadrul unei întâlniri cu profesorii Academiei şi Seminarului de Teologie din Moscova: „E necesar să explicăm mai des chestiunile ce ţin de spovedanie, epitimie, de aplicarea epitimiei, despre care nu toţi şi nu totdeauna ştiu şi judecă drept!” (IMP, 1972, nr. 2, p. 15).<br />Avem certitudinea că abaterea la care ne referim a fost făcută sub influenţa Patriarhului Constantinopolului, Athenagor, în Biserica Finlandeză subordonată lui, căci el este cel care a permis împărtăşania fără spovedanie preliminară, urmărind următoarele scopuri ecumenice: să înlesnească participarea la inter-comuniune a acelor romano-catolici care, dorind să se împărtăşească în Biserica Ortodoxă, ar trebui să se boteze, să se spovedească şi, eventual, să se pocăiască în timpul spovedaniei şi să renunţe la convingerile lor catolice greşite, aşa cum se proceda dintotdeauna în asemenea cazuri; <br />- ca spovedania să nu fie o piedică pentru împărtăşirea ortodoxă a protestanţilor şi sectanţilor, care îndeobşte nu recunosc, după cum ştim, Taina Spovedaniei. <br />Iată cum Tainele ortodoxe sunt profanate dacă sunt lăsate la mâna ecumenismului!<br />Maşinăria ecumenică este concepută atât de şiret şi subtil, încât distruge necruţător puritatea Ortodoxiei. Într-o anume Biserică locală ea subminează dogmatica Ortodoxiei, în alta loveşte în canoane, profitând adesea de conjunctura politică şi de lipsa de contacte inter-ortodoxe bazate pe interesele Ortodoxiei. În felul acesta ecumenismul slăbeşte treptat din interior cetatea Ortodoxiei.<br />După distrugerile ce le va face în unele Biserici locale, va fi convocat aşa-numitul „Marele Sinod pan-ortodox”, care va „legaliza” aceste nelegiuiri şi va aproba în calitate de „sinod ecumenist” abaterile săvârşite în unele Biserici locale aparte.<br />Abaterile urmează a fi „consfinţite” de plănuitul „Sinod ecumenic pan-creştin”, organizat, neîndoielnic, sub presiunea masoneriei. <br />De remarcat că protestanţii, care altădată nu recunoşteau în nici un fel Sinoadele Bisericii, au început dintr-odată a vorbi despre „convocarea unui sinod ecumenic al tuturor confesiunilor creştine” – vezi propunerea teologului luteran Pannenberg - sau despre „convocarea unui sinod ecumenic pan-creştin” – vezi propunerea reformaţilor.<br />Sfânta Ortodoxie este sarea lumii creştine (Mt. 5, 13). Ecumeniştii „ortodocşi” vor astăzi să înlăture învăţătura credinţei ortodoxe, unind-o cu gnozele diverselor confesiuni religioase. Sub influenţa noilor idei ecumeniste, Bisericile Ortodoxe locale sunt duse de valurile şi purtate de vânturile ecumenismului (comp. Ef. 4, 14). Ele se clatină din temeliile lor dogmatice şi canonice, căzând pradă ispitelor timpului. „Reprezentanţii” lor oficiali - militanţii ecumenişti - depun eforturi febrile pentru a aduce la îndeplinire sarcina inter-comuniunii pusă în faţa lor de ecumenismul francmasonic. Şi obţin succese în rândul mirenilor „ortodocşi” slabi cu duhul şi chiar în rândul clericilor docţi în teologie, pentru care ideile ecumenismului şi ale C.E.B. sunt mai scumpe decât poruncile Bisericii – Mireasa lui Hristos.<br />Vorbind despre abaterea unor Biserici Ortodoxe locale, nu acuzăm deloc Sfânta Biserică Ortodoxă ca unitate divino-umană. Bisericile locale pot să greşească în persoana reprezentanţilor lor superiori, şi să se lepede de adevăr. Apocalipsa (cap. 2 şi 3) mustră Bisericile locale din Asia Mică în persoana „îngerilor” acestora, adică a episcopilor, pentru lipsurile, vina gravă şi păcatele de neîngăduit, cu excepţia Bisericii din Filadelfia, care a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu a tăgăduit numele lui Dumnezeu (versetul 3, 8). Aceasta însă nu înseamnă defel că s-a făcut vinovată în faţa Domnului întreaga Biserică a lui Hristos, care este în veci „sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 27).<br />Vorbind despre infailibilitatea Bisericii lui Hristos, avem în vedere Biserica Ortodoxă ca întreg viu, şi nu mădularele ce s-au desprins dintr-însa. În trecut, Biserica Ortodoxă Universală nu o singură dată a fost încercată de valurile relei credinţe, întotdeauna însă a rămas neclintită pe piatra credinţei, după porunca Sfântul Apostol Pavel: „Să ţinem cu tărie mărturisirea” (Ef. 5, 27). Deseori a fost nevoită să se ascundă în catacombe şi în pustie, iar uneori în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 38), dar întotdeauna a existat - şi în epoca puternicei presiuni a arianismului, şi în anii molimei monofizite, şi în timpul ciumei iconoclaste, şi în timpul comunismului...<br />Biserica Ortodoxă a rămas neînvinsă şi neatinsă în faţa furtunilor vremii, fie şi ca „turmă mică” (Lc. 12, 32), dar care a lucrat peste tot ca o drojdie bună (Lc. 13, 21). Ea există şi azi şi va exista şi în timpurile venirii Antihristului, întărită nevăzut de Hristos Mântuitorul (Mt. 28,20). În ea au fost mântuiţi, se mântuiesc şi vor fi mântuiţi, până la sfârşitul lumii, toţi fiii lui Dumnezeu credincioşi lui Hristos, luminând în mucenicie tăcută şi tăinuită pentru adevărul lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu!<br />Aceşti cu adevărat dreptcredincioşi fii ai lui Dumnezeu nu se cred deloc fără de prihană. Ei îşi simt adânc vina în faţa lui Domnului, se roagă mereu pentru iertarea păcatelor şi se călăuzesc după părerea binecuvântată, pe care o exprimă Sfântul Teofan Zăvorâtul în scrisorile adresate fiilor săi duhovniceşti, dornici de mântuire: „Adevărul lui Dumnezeu nu poate fi strâmbat. El nu este al nostru, ci ne-a fost dat. Datoria noastră este să-l mărturisim şi să-l aducem tuturor curat, aşa cum a ajuns la noi din gura lui Dumnezeu. De trăit, trăim rău; cel puţin Adevărul lui Dumnezeu să-l propovăduim fără amestec străin, şi tot ar fi bine!”<br />În acelaşi spirit se pronunţa şi marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu Mitropolitul Efesului: „Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată cutezanţa, acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi - Credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia la început i-am dat glas şi cu care, la sfârşit, vom pleca de aici, luând cu noi... cel puţin Ortodoxia!”<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-20548000938408282792009-02-07T15:15:00.000+02:002009-02-07T15:16:14.937+02:00Ecumenismul poartă un evident caracter de apostazie. CEB cere Bisericii Ortodoxe să se pocăiască pentru păcatul „despărţirii bisericilor”A) Dovezi de apostazie a C.E.B.<br /><br />În unul din numerele revistei ecumeniste pentru tineret „Risk”, găsim noi dovezi ale apostaziei mişcării ecumenice. În publicaţie citim: „Biserica trebuie să propovăduiască despre lumea aceasta, şi nu despre cea viitoare” adică despre lumea de dincolo de mormânt.<br />În acelaşi număr este inserat Noul Crez Ecumenic, care ar trebui să înlocuiască Simbolul credinţei ortodoxe de la Niceea, considerat „prea învechit” pentru a-i mai satisface pe tinerii ecumenişti. Până acum credeam că noi, creştinii, avem nevoie de Hristos pentru mântuirea noastră; astăzi însă, tinerii ecumenişti scriu: „Hristos are nevoie de noi pentru revoluţia Sa!”<br />Acest Nou Crez este pătruns de duhul acestei lumi şi de năzuinţele sale pământeşti, înfăţişându-ne un chip complet denaturat al lui Iisus Hristos şi un alt scop al vieţii Sale pe pământ: <br />„Cred în Iisus Hristos, pentru că el a avut dreptate când, fiind unicul individ, care neputând face nimic, a trudit pentru a schimba starea de lucruri existentă şi pentru aceasta a murit”.<br />Înainte de toate, este o hulire a celor sfinte să vorbeşti despre Iisus Hristos ca despre un individ care „nu putea face nimic”. Pentru noi, ortodocşii, cei ce credem în Hristos, El nu este un „individ” obişnuit, ci Atotputernicul Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Care, înconjurat de duşmani în grădina Ghetsimani, ar fi putut să se apere nu numai cu ajutorul săbiei lui Petru, ci să roage pe Tatăl Său Ceresc să-I trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (Mt. 26, 52-53); şi într-adevăr şi-a arătat pentru o clipă puterea Sa dumnezeiască asupra soldaţilor înarmaţi, trimişi după El, care prin putere dumnezeiească „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ” (In. 18, 6).<br /><span class="fullpost"><br />Dacă Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos n-a făcut nimic pentru schimbarea revoluţionară a politicii păcătoase ale acestei lumi, potrivit ideilor ecumeniştilor de astăzi, aceasta nu din neputinţă, ci pentru că nu intra în planul divin. Scopul Mântuitorului Hristos a fost să mântuiască sufletul fiecărui om pentru veşnicie. Este însă de-a dreptul o necuviinţă să se spună că Iisus Hristos a murit! Mântuitorul nu „a murit”, ci de bună voie s-a dat morţii pentru mântuirea noastră, având „putere să pună sufletul său şi putere iarăşi să-l ia” (In. 10, 18) prin învierea din morţi.<br />În continuare în „Crezul ecumenist” stă scris: <br />„Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că El (Iisus Hristos) a murit în zadar, întrucât bisericile noastre nu l-au primit, căci noi i-am trădat revoluţia, alegând să ascultăm de cei de la putere şi având teamă de ei”. <br />A admite că Hristos a murit în zadar, este o înţelegere de tip ateist a întregului creştinism. Căci datorită Răstignirii şi Invierii lui Hristos s-au mântuit, se mântuiesc şi se vor mântui de păcat, blestem şi moarte, milioane de suflete care au crezut în Hristos şi care vor moşteni împărăţia Cerurilor fără nici o revoluţie ecumenistă!<br />La sfârşitul „Crezului ecumenist” se spune: <br />„Eu cred în lumea dreaptă la care se poate ajunge, în posibilitatea unei vieţi raţionale pentru toţi oamenii, în viitorul întregii lumi a lui Dumnezeu. Amin”. <br />Nu este nevoie să arătam cât de mult sfârşitul acestui „Nou Crez” diferă de Simbolul ortodox de credinţă, care îndreaptă ultima noastră privire nu asupra acestei lumi pământeşti, care trece (I Cor. 7, 31) şi curând îi vine sfârşitul (II Petru 3, 10), ci asupra „vieţii veacului viitor”, adică asupra veşnicei împărăţii Cereşti a lui Hristos.<br />În acelaşi număr al revistei „Risk” vedem cum sunt interpretate în manieră ecumenistă Fericirile din Predica de pe munte a lui Hristos (Mt. 5, 3-10) în timpul „serviciilor divine politice serale” de la catedrala din Koln. Fericirile erau examinate sub aspect strict pământesc, în spirit politic-social, în afara înţelesurilor duhovniceşti. <br />Unei tălmăciri la fel de profanatoare a fost expusă rugăciunea „Tatăl nostru”, ţinute în catedrale catolice transformate în sală de conferinţă: cei adunaţi în aşteptarea „serviciului divin”, discutau zgomotos, se comportau degajat, ca la restaurant, citeau ziare ş.a.m.d.<br />În continuarea revistei, la pagina 46, este imprimată cu litere mari, stilizate, fără nici un comentariu, următoarea idee anticreştinească: „The Incarnation has not yet taken place”, adică „întruparea încă nu a avut loc”. Ce vrea să spună cu asta redacţia acestei reviste ecumeniste? Reiese că trebuie să aşteptăm alt ... „mesia”?!<br />Pentru noi, creştinii ortodocşi, adevărul stă în inversul afirmaţiei de mai sus: întruparea lui Dumnezeu s-a săvârşit deja! Potrivit Sfintei Scripturi: „Cuvântul s-a făcut trup” (In. 1, 14), „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16); a aştepta o nouă „întrupare” înseamnă a-l nega pe Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, şi a primi drept „mântuitorul lumii” pe Antihristul ce va veni.<br />Aceste idei de substituire a lui Hristos cu Antihrist sunt de mult îmbrăţişate de mediile teozofice, satanice şi ocultiste. De pildă cultul teozofic, sub semnătura lui Alice Baily, a publicat o carte cu titlul „Întoarcerea lui Hristos”, unde în loc de cea de a Doua Venire a lui Hristos, cititorilor li se propune venirea Antihristului în chip de „reîncarnare” a lui Hristos! Recunoscând un alt Hristos, autoarea îl plasează alături de Budha drept „conducător spiritual al Orientului”, gândind că „acela care va veni după Hristos va uni întreaga lume sub puterea sa”. Revenirea şi acţiunile acestui misterios personaj nu se vor mai produce într-o ţară mică sau într-o singură regiune, necunoscută lumii, cum s-a petrecut în trecut. Radioul, presa, difuzarea rapidă a ştirilor îi vor face altfel „simţită” venirea, decât cele ale „reîncarnărilor” anterioare. Mijloacele de locomoţie rapide: navele, trenurile, avioanele îl vor face apropiat mulţimilor de oameni care trăiesc departe de el. Datorită televiziunii, chipul său va fi văzut de toată lumea.<br />Şi mesajul continuă: „Nimeni nu ştie cărei naţiuni îi va aparţine: va fi englez sau rus, negru sau latino-american, turc, hindus sau de altă naţionalitate? Nu se poate spune că Alesul va fi creştin, hinduist sau budist, sau va fi de o credinţă cu totul aparte. El va veni nu pentru a restaura vreuna din vechile religii, inclusiv creştinismul...” adică mai limpede: „Hristosul care va veni, nu va semăna cu Hristos, care, după cum se vede, ne-a părăsit”. Şi sentinţa de încheiere: „Dacă oamenii îl caută pe Hristos, Care şi-a părăsit ucenicii cu multe secole în urmă, ei nu-l vor recunoaşte pe Hristos care trebuie să se întoarcă în curând”. Cât priveşte ultima parte, suntem de acord cu dumneaei, fiindcă într-adevăr, în persoana Antihristului, creştinii ortodocşi nu-l vor recunoaşte pe Hristos: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).<br />Dar să revenim la următorul număr al revistei ecumenise „Risk”: <br />„La împăcare se poate ajunge prin reestimarea anumitor valori atât materiale, cât şi spirituale. Rugându-ne împreună şi participând la slujbele altei confesiuni cu absolut altă tradiţie, treptat ne vom obişnui cu tradiţia străină, ca şi cum ar fi a noastră. Principala condiţie însă pentru împăcare e să încetăm a percepe propria confesiune şi propria biserică drept cea mai bună şi cea mai perfectă, continuând să aparţinem ei până la pacificarea definitivă a tuturor în biserica universală”.<br />Ce însemnătate au aceste cuvinte pentru un creştin ortodox? Ar însemna că, participând la Mişcarea ecumenistă, ortodocşii trebuie să înceteze a mai vedea în Ortodoxie singura credinţă adevărată şi a nu mai considera Biserica Ortodoxă drept „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), ci să-şi plece urechea la alte tradiţii „bisericeşti”, să accepte şi concepţiile neortodocşilor în speranţa de a-şi „îmbogăţi” ortodoxia şi, în cele din urmă, să trateze cu „înţelegere” pe eretici şi să accepte rugăciunea şi euharistia împreună cu ei! <br />Toate aceste hule nu pot fi adevărate din punct de vedere ortodox, căci adevărul nu poate fi „îmbogăţit” cu neadevăruri, căci ar înceta să mai fie adevăr.<br />Astfel, ecumenismul încearcă să înlocuiască Biserica Ortodoxă cu o mincinoasă „biserică universală”, nimicind zidul învăţăturilor ortodoxe pentru a înlesni trădarea adevărului şi pierderea lui în minciună. Acestea sunt adevăratele planuri ale lepădării ecumeniste de adevăr (II Tes. 2, 3), căreia cad pradă tot mai mulţi trădători ai Bisericii Ortodoxe.<br /><br /><br />B) Abaterile mici de la adevăr duc la îmbrăţişarea minciunii<br /><br /><br />Unii sunt de părere că pericolul unirii ecumeniste a tuturor credinţelor într-o „biserică universală” ar fi unul imaginar, deoarece ortodocşii ecumenişti contemporani luptă pentru păstrarea dogmelor ortodoxe şi nu fac abateri de la ele. O astfel de opinie însă este neîntemeiată şi tulburătoare. Dacă până acum apostazia de la ortodoxie nu s-a înfăptuit, cu siguranţă noua generaţie tânără de ortodocşi ecumenişti va împlini acest lucru. Analizând toate Adunările generale ale C.E.B. până la cea din anul 1968, se poate vedea cât de repede sunt atinse scopurile. Răul devine tot mai generalizat şi cei ce participă la acţiunile ecumeniştilor de astăzi, pregătesc terenul pentru triumful apostaţilor de mâine, mult mai vicleni şi mai ....................<br />Sfântul Apostol Pavel, descriind pe Antihrist ca pe un om al nelegiuirii, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu (II Tes. 2, 3-4), spune cum acesta îşi va face apariţia înainte de sfârşitul lumii, înainte de a Doua Venire a lui Hristos (II Tes. 2, 8). Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie despre mulţimile antihriştilor de pe vremea sa, care, deşi mai mărunţi, sunt totuşi premergătorii Antihristului, pregătindu-i triumfala venire. Aceşti vicleni ademenitori propovăduiesc un alt Hristos, alt Mântuitor decât cel al Scripturilor şi al Bisericii (I In. 2, 18-19). Oare se poate afirma că înaintemergătorii lui Antihrist sunt mai puţin primejdioşi decât însuşi „fiul pierzării” - Antihristul (II Tes. 2, 3)? Desigur că nu.<br />Avem toată răspunderea pentru cele mai mici abateri prin care înlesnim calea ecumenismului spre atingerea scopurilor sale unioniste şi nu este nicidecum mai mică decât răsplata noii generaţii de reeducaţi care vor duce până la capăt crearea „bisericii celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5).<br />Mâna celui care trage cu arcul nu trebuie să tremure, altfel nu va nimeri în ţintă. Nimeni nu trebuie să se mângâie cu gândul că n-a nimerit în ţintă, fiindcă i-a tremurat puţin mâna. Dacă mâna îţi tremură, abaterea la început ni se poate părea mică, însă săgeata ajunge la mare depărtare de ţintă.<br />Când în anul 1920, Patriarhia din Constantinopol a început să colaboreze cu ecumenismul, nu s-a abătut decât „foarte puţin”, spre „binele omenirii” - de la Ortodoxie. Mai târziu însă s-au obişnuit cu acest nărav şi, după cum o arată faptele trecutului, abaterea s-a făcut tot mai mare, până când ecumeniştii „ortodocşi” se vor lepăda cu totul de Biserica Ortodoxă, dacă vor continua să urmeze această cale. Pentru aceasta, răspunderea primilor paşi spre ecumenism, nu numai că nu este mai mică, ci este mult mai mare decât răspunderea generaţiilor viitoare care le urmează exemplul.<br />Abaterea de la Ortodoxie apare pronunţată la o comparare a declaraţiilor făcute acum de reprezentanţii ortodocşi în C.E.B. cu cele de la începutul secolului nostru.<br />În Hotărârea finală semnată de participanţii ortodocşi la „Reuniunea de la Evanston” (1954), şi depusă separat de restul membrilor CMB, se spun următoarele: „Întreaga credinţă creştină este unitară şi indivizibilă, de aceea nu pot fi adoptate doar unele părţi ale dogmei. Din punct de vedere creştin, restaurarea unităţii Bisericii, ce constituie obiectivul năzuinţelor C.E.B., poate fi realizată doar pe baza dogmei integrale a fostei Biserici nescindate fără simplificări sau schimbări. În cele ale credinţei nu este loc pentru pogorăminte” Aşadar, potrivit acestei Hotărâri, credinţa ortodoxă este păstrată neatinsă.<br />Însă peste numai 16 ani, profesorul de dogmatică prof L. Voronov de la Academia Teologică din Leningrad a declarat, într-un referat ţinut la Conferinţa internaţională a teologilor ortodocşi de la Brooklyn (SUA), că „agiornamento (reînnoirea) trebuie să atingă şi domeniul cel mai sensibil - domeniul credinţei şi dogmaticii, unde se obişnuieşte să se sublinieze în fel şi chip invariabilitatea şi intangibilitatea, unde se obişnuieşte, în sfârşit, a priori să se excludă orice gând privind posibilitatea de a activa după principiul iconomiei”.<br />Sub influenţa duhului ecumenist, unii teologi ortodocşi contemporani au ajuns să considere că învăţătura de credinţă pecetluită odată pentru totdeauna de Sfintele Sinoadele ale Bisericii, trebuie să fie revizuită, pentru început „numai” sub aspectul exterior al formulărilor dogmatice, spre a înlesni o oarecare apropiere de neortodocşi.<br />Oportunismul în credinţă cedează treptat locul principiului împuţinării, sub umbra căruia se abuzează fără scrupule. Acest lucru conduce, în primul rând, la un conflict cu Sfintele Soboare ale Bisericii, ce nu admit, sub nici un chip, nici un fel de inovaţii sau schimbări în domeniul credinţei (Pravila 1 a Sinodului VI); în al doilea rând, se neagă toţi Sfinţii Părinţi, care excludeau cu desăvârşire din dogmatică principiul iconomiei. Sfântul Marcu al Efesului, care la Adunarea de la Ferrara-Florenta ţinea sus stindardul Ortodoxiei, a declarat: „Cele ale credinţei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: taie-ţi capul şi du-te unde vrei!”<br />În Hotărârea de la Evanston ortodocşii declară drept inadmisibilă „divizarea credinţei în părţi esenţiale şi neesenţiale”, iar prof. Voronov proclamă deja „delimitarea dogmelor universal obligatorii (necessaria) de restul adevărurilor credinţei, raportate la categoria celor îndoielnice”, vorbind deschis despre „chestiunile secundare ale credinţei”.<br />În Hotărâre stă scris: „Nu putem fi de acord că Sfântul Duh ne-ar vorbi doar prin Sfânta Scriptură. Sfântul Duh este prezent în viaţa integrală şi în experienţa integrală a Bisericii şi mărturiseşte prin ele. Sfânta Scriptură ne este dată în componenţa Tradiţiei Apostolice. Tot în ea este dată şi tălmăcirea şi explicarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. În credinţa faţă de Tradiţia Apostolică stă garanţia caracterului real şi continuităţii Unităţii Bisericii”.<br />Voronov însă, în articolul citat, încearcă să submineze Sfânta Scriptură, înfăţişând-o ca având un caracter „divers” şi urmând chipurile a fi revizuită: <br />„O atare revizuire nu trebuie, desigur, să devină o sfidare a conştiinţei ecleziastice generale. Ea trebuie să se facă în spiritul înţelegerii smerite a necesităţii de a înlătura, prin discernământ sobornicesc, acele inexactităţi sau rezultatele gândirii teologice care, se prea poate, făcând un bun serviciu cauzei apărării Ortodoxiei în trecut, devin astăzi un fel de piedici în calea realizării de către Biserică a nobilei sale misiuni luminătoare în lume”.<br />Ultima frază, repetată cuvânt cu cuvânt de Mitropolitul Nicodim în discursul rostit la 18 septembrie 1972 la deschiderea Simpozionului ecumenist de la Debreţin, încearcă în modul cel mai necuviincios să treacă peste apologetica teologiei patristice de lămurire a adevărurilor Ortodoxiei, raportând-o la „trecut” şi transformând-o în „obstacol” pentru activitatea Bisericii în perioada actuală a „negocierilor”. Cu ajutorul unei astfel de metode apostate s-ar putea renunţa la toate hotărârile dogmatice şi canonice ale Sfintelor Soboare A-Toată-Lumea, uitând că „adevărul Domnului rămâne în veac” (Ps. 116, 2).<br />În Hotărârea ortodoxă de la Evanston se arată ferm că „Sfânta Biserică Ortodoxă este singura care a păstrat în deplinătate şi neprihănită credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda, 1,3), de unde rezultă cerinţa firească din partea ortodocşilor, ca în numele unirii, să fie adoptate „toate dogmele, rânduite de Sinoadele Ecumenice, şi învăţătura integrală a Bisericii primare”. Potrivit Hotărârii, numai Biserica Ortodoxă are temeiul să susţină că este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi numai dacă alte aşa-numite „biserici” au aceleaşi calităţi, să vină să se alăture ei.<br />Cu toate acestea, prof. Voronov îndrăzneşte să scrie că „reunirea creştinilor scindaţi nu poate fi imaginată exclusiv ca o „alăturare” la Ortodoxie”, adică în loc de alăturare la adevărul ortodox, acesta propovăduieşte oportunismul şi compromisurile. Într-un alt articol intitulat „Confesionalismul şi ecumenismul”, autorul vizat ajunge şi mai departe, vorbind de hotărârea fermă de a ne uni cu ereticii rascolnici „în condiţii avantajoase”, cu riscul de a primi în sânul Ortodoxiei grupări cu credinţe înşelătoare, în perspectiva „de a depăşi răul ereziei” prin acţiunea „forţelor sănătoase ale organismului bisericesc”. <br />Cum se poate însă ca, în timpul nostru, un profesor de dogmatică ortodoxă, fiind următorul unor grozave abateri de la Ortodoxie, să dea sfaturi atât de primejdioase şi de-a dreptul înşelătoare?<br />În acelaşi duh unionist se pronunţă acum nu numai unii teologi dispersaţi, ci este subiectul „fierbinte” al tuturor conferinţelor ortodoxe „de anvergură”. După cum am mai menţionat, în martie 1975, Comisia „Credinţă şi organizare” din cadrul C.E.B. a ţinut în insula Creta aşa-numita consultaţie teologică ortodoxă, al cărei raport a fost publicat în Revista Patriarhiei de la Moscova (1975, nr. 9, p. 46): <br />„Când ortodocşii vorbesc despre viaţa şi continuitatea Unei Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, nu înseamnă că ei îşi declară izolarea, ci îşi afirmă adeziunea deplină la comuniunea apostolică, care în mod permanent se impune subliniată mai plenar, şi neapărat împreună cu toţi ceilalţi creştini. Ortodocşii sunt convinşi de posibilitatea de a aduce o contribuţie importantă la Mişcarea ecumenistă în scopul unirii creştinilor şi a lumii, pentru că ei se simt drept exponenţi ai unităţii”. <br />Puţin mai departe citim următoarele cuvinte: „Cât priveşte problema unirii general-creştine, la consultaţie s-a remarcat că, Biserica Ortodoxă nu pretinde ca ceilalţi creştini să se convertească la Ortodoxie prin intrarea în Biserica Ortodoxă, ci face apel ca toate bisericile şi tradiţiile să-şi aprofundeze cât mai mult posibil plenitudinea credinţei apostolice.”<br />Ultimele două fraze, culmea auto-umilirii teologilor „ortodocşi”, exprimă esenţa hotărârilor adoptate în Creta: Biserica Ortodoxă nu are dreptul să ceară convertirea ereticilor şi schismaticilor, fiindcă ea însăşi trebuie mereu să caute spre o altă „ortodoxie” din afara ei.<br />Iată cum publicaţia bulgară „Mesagerul bisericesc” (1975, nr. 24, p. 7) comentează această declaraţie, în articolul „Conferinţa inter-ortodoxă a teologilor”: <br />„Participanţii la această reuniune, în loc să sublinieze natura Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici şi identitatea ei cu Biserica Ortodoxă, şi-au dat toată silinţa să pună în evidenţă falsele componentele ecumenice ale concepţiei ortodoxe de unitate. Principalul efect al unei astfel de interpretări este acela că Biserica Ortodoxă nu mai îndeamnă pe heterodocşi să adopte Ortodoxia [...] însăşi Biserica Ortodoxă trebuie să revină zi de zi la adevărata Ortodoxie.”<br />Iată până unde au împins Biserica Ortodoxă reprezentanţii ei oficiali, prin participările la Mişcarea ecumenistă.<br /><br /><br />C) Ecumeniştii cer Bisericii Ortodoxe să se pocăiască pentru schisma creştinilor<br /><br />Până acum, numai teologii neortodocşi cereau Bisericii Ortodoxe pocăinţă pentru păcatul schismei creştinilor, lucru la care teologii ortodocşi întotdeauna au obiectat energic, după cum se vede şi din Declaraţia de la Evanston, unde e scris: <br />”Referatul secţiei pentru probleme de teologie se bazează pe presupunerea că Biserica trebuie să vină la unire pe calea pocăinţei. Noi recunoaştem că în viaţa şi mărturia creştinilor credincioşi au fost şi există imperfecţiuni şi lipsuri, dar refuzăm să admitem că Biserica, care este Trupul lui Hristos şi tezaurul adevărului revelat de Dumnezeu, ar putea fi depreciată de păcatele oamenilor. De aceea nu putem vorbi de o pocăinţă a Bisericii, deoarece prin însăşi esenţa sa ea este sfântă şi fără cusur. Căci „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 25-27). <br />În felul acesta, Dumnezeu, Unic şi Sfânt, a creat pe veci trupul lui Hristos. Sfinţenia Bisericii nu se pătează cu păcatele şi greşelile membrilor ei. Ei nu sunt în stare să ştirbească şi să secătuiască sfinţenia inepuizabilă a vieţii Dumnezeieşti, pe care Capul Bisericii o răspândeşte în tot trupul ei.<br />Aceste cuvinte au fost scrise în 1954. Astăzi a devenit de neconceput ca reprezentanţii ortodocşi la Mişcarea ecumenică să exprime astfel de păreri. În aproape 50 de ani, C.E.B. a izbutit să „cizeleze” minţile ortodocşilor ecumenişti în aşa măsură încât unul din aceştia - Nikos Nissiotis - declară fără jenă, şi încă în numele Bisericii Ortodoxe: „Pocăinţa sinceră a ambelor părţi este premiza necesară pentru dialogul privind problemele dogmatice între creştinii scindaţi.” <br />Ce înseamnă însă pocăinţă? Înseamnă metanoia, schimbarea gândurilor, a crezurilor. Gândurile Bisericii Ortodoxe au fost fixate în dogme şi canoane şi cum ar putea Biserica să-şi schimbe formulările dogmatice şi hotărârile canonice, rămânând totodată ortodoxă? Nu poate, căci schimbându-le, şi-ar trăda rolul de „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos ca singur lăcaş al adevărului pentru cei care îşi doresc din tot sufletul mântuirea. Să ceri însă Bisericii pocăinţă, adică schimbare, înseamnă să ceri distrugerea făcliei adevărului dumnezeiesc care ne arată calea mântuirii.<br />Cei care impun Bisericii Ortodoxe să se „pocăiască” împreună cu „celelalte biserici”, admit că nu mai există astăzi Biserica lui Hristos, care ar fi păstrat intactă plinătatea adevărului. După aceste păreri Hristos este mincinos, căci în zadar a făgăduit că Biserica întemeiată de El va sta neclintită în faţa încercărilor iadului de a o birui (Mt. 16, 18). Reiese că şi Sfântul Apostol Pavel nu are dreptate atunci când zice că Biserica, având ca temelie pe piatra Hristos (I Cor. 3, 11), este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).<br />Apelul la pocăinţă este bineprimit când este făcut după adevăr, adică atunci creştinul ortodox se pocăieşte pentru păcatele sale personale, şi nu Biserica Ortodoxă. Noi, membrii păcătoşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe, trebuie să ne pocăim sincer pentru păcatele noastre morale şi pentru uitarea sau ignorarea credinţei şi a dogmelor Bisericii. Noi trebuie să ne curăţim mereu, să tindem spre sfinţenie şi neprihănire, spre cunoştinţa adevărului şi spre mântuire (I Tim. 2, 4) pentru „zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Ef. 4, 12-14).<br />Iată pocăinţa cuviincioasă, cea care ne izbăveşte şi de păcatele noastre morale, şi de abaterile noastre dogmatice, aducându-ne pe drumul sfinţeniei. Principalul temei al unei morale adevărate este o dogmatică dreaptă.<br />A impune însă pocăinţă Bisericii, cea care primeşte pocăinţa păcătoşilor şi îi curăţeşte prin harul dat de la Dumnezeu şi îi eliberează cu adevărul său, este un lucru plin de toată sminteala.<br />Însă ideea „pocăinţei Bisericii” are un scop viclean - acela de a-i face pe credincioşi să se îndoiască de înalta sa chemare. În acest scop, cercurile protestante ecumeniste vehiculează expresia „trufie confesională”, vădit îndreptată împotriva Ortodoxiei. Dar oare se poate vorbi despre o „trufie confesională” la creştinii cu adevărat ortodocşi?<br />Dimpotrivă, ar putea fi vorba despre o bucurie confesională şi recunoştinţă faţă de Dumnezeiasca Pronie, pentru că ne-am născut creştini ortodocşi. Adevărul ortodox pe care îl mărturisim ne este dat pentru a ne înfrâna semeţia şi a ne mântui, şi nu a ne duce la pierzare prin trufia cea vătămătoare. Căci adevărul dat nouă de Hristos ne sfinţeşte (In. 17, 17), şi acelaşi Adevăr ne va judeca dacă ne vom abate de la calea sa.<br />Potrivit Sfinţilor Părinţi, autorul oricărei erezii este diavolul. El este acela care a dezbinat lumea în puzderia falselor teorii şi erezii. Acelaşi diavol, care de-a lungul secolelor nu a putut distruge Biserica Ortodoxă a lui Hristos prin dezbinările eretice, în zilele noastre, ascunzându-se în spatele unei cucernicii prefăcute şi condamnând cu viclenie dezbinarea pusă la cale de el însuşi, încearcă, prin intermediul ecumenismului, să unească pe toţi ereticii în rătăcirile lor şi să ademenească Biserica Ortodoxă în mrejele sale. Tocmai diavolul îndeamnă astăzi Biserica, prin glasul ecumenismului, „să se pocăiască”! Dar poate oare diavolul să ne înveţe „pocăinţa”? <br />Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind adevărata pocăinţă ne izbăveşte de păcat, însă diavolul, recurgând la o falsă „pocăinţă”, vrea să arunce în erezie Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Căci dacă adevărata Biserică – cea sfântă şi fără de prihană - se va pocăi ca „vinovată” de dezbinarea creştinilor, ar însemna să regrete că până acum a apărat un adevăr ce aduce sabie (Mt. 10, 34; Lc. 12, 51) între cei care cred şi cei care nu cred în adevăratul Hristos. Reiese că Biserica trebuie să caute împreună cu alte comunităţi religioase un nou „adevăr” ce uneşte, un „adevăr” în afara canoanelor celor Şapte Sinoade A-Toată-lumea, cele care au despărţit odată pentru totdeauna adevărul de minciună.<br />Aceasta ar fi egal cu a recunoaşte că Biserica „a greşit” în definiţiile sale dogmatice formulate tocmai împotriva ereziilor şi a admite - din „respect” faţă de un „crez” străin - că şi Arie ar fi avut o anumită aspiraţie legitimă către adevăr. Biserica însă n-a văzut aceasta şi i-a dat anatemei pe arieni la Sinodul I Ecumenic. <br />Aceasta ar însemna că Ortodoxia ar trebui să-şi revizuiască hotărârile Sinodului V Bisericesc referitor la Dumnezeirea Sfântului Duh, prin care au fost lepădaţi din Ortodoxie ereticii ce nu recunoşteau Duhul Sfânt ca persoană a Sfintei Treimi. <br />De dragul „comuniunii universale”, Biserica ar trebui să capituleze şi în faţa nestorienilor, cei care au negat hotărârile Sinodului III Ecumenic, să se „pocăiască” în faţa lor şi să le ceară iertare pentru anatemizarea ereticului Nestor. <br />Condamnându-se singură şi „pocăindu-se”, Biserica ar fi nevoită să-i îndreptăţească pe anticalcedonieni şi monofiziţi pentru negarea îndărătnică a dogmelor Sinodului IV al Bisericii, privind unimea cea nedespărţită a firilor în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi de a reabilita - spre propria dezminţire - pe ereticii Eutihie, Dioscor, Sechir şi alţii. (vezi Canoanele 1 şi 95 ale Sinodului VI Ecumenic).<br />Dacă Biserica ar urma acestei păreri ecumeniste, atunci ar trebui să dez-anatemizeze pe toţi ereticii cei osândiţi vreodată la toate Sinoadele Bisericeşti şi locale. Numai după ce va face toate acestea, Biserica poate îndeplini cerinţele ecumenice ale C.E.B., de transformări profunde, de reorganizare a structurilor bisericeşti şi de distrugere definitivă a zidului despărţitor. Însă aceasta ar însemna sfârşitul adevăratei Biserici a lui Hristos!<br />Biserica nu este o instituţie creată de om ci de Dumnezeu, deci nu poate şi nici de ce să se pocăiască. Biserica este un organism divino-uman, care lucrează prin îngeri şi prin Trupul lui Hristos mântuirea oamenilor botezaţi ce se luptă cu propriile păcate, şi este în acelaşi timp mântuitoarea sfinţilor şi a credincioşilor din împărăţia cerurilor. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel evreilor care au crezut în Hristos: <br />„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi-nâscuţi, (adică a celor care au crezut în Hristos), care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament” (Evr. 12, 22-24). Aceasta este, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, componenţa Bisericii nou-testamentare. Oamenii pământeni care au crezut drept în Hristos - şi au atins, în temeiul acestei credinţe, desăvârşirea moral-spirituală după asemănarea „începătorului mântuirii lor” (Evr. 2, 10) - Hristos -, au fost aşezaţi în sălaşul ceresc al îngerilor. Aceasta este alcătuirea Sfintei Biserici Ortodoxe.<br />În Canonul pentru sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti (8 noiembrie) în primul tropar al Cântării a 9-a citim: „Pe Tine cel ce negrăit ai unit cerul cu pământul, Hristoase, şi Biserica cea Una care pe îngeri şi pe oameni i-a desăvârşit neîncetat, Te mărim!”<br />A pretinde astăzi Bisericii Ortodoxe să se pocăiască, înseamnă a pretinde pocăinţă şi îngerilor din ceruri. Atâta timp cât Capul Bisericii este însuşi Domnul Iisus Hristos, Care a unit într-un singur Trup toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (Ef. 1, 10, 22-23), oare ecumeniştii îi vor cere şi lui Hristos pocăinţă? <br />Biserica este nedespărţită de Hristos. Un trup fără cap este un cadavru. Biserica însă nu este un leş, ci un organism divino-uman veşnic viu. Aşa cum trupul doar împreună cu capul este viu şi se hrănesc din acelaşi sânge, la fel şi Biserica se află în legătură indisolubilă cu Capul său Hristos, alcătuind cu El un tot unitar. Pentru credincioşi acest lucru se trăieşte în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos (I Cor. 10, 16-17) - tocmai în această unire euharistică stă temelia adâncă a sfinţeniei şi infailibilităţii Bisericii lui Hristos. Prin urmare, a acuza Trupul lui Hristos – Biserica de păcate şi a-i cere pocăinţă, înseamnă a trage şi Capul deopotrivă la o răspundere colectivă pentru păcatele Trupului. A acuza însă de păcate pe Hristos Cel fără de păcat este culmea nelegiuirii (In. 8, 46).<br />Puterea sfinţitoare a Bisericii, cea care face din păcătoşii ce se pocăiesc sfinţi, este harul Sfântului Duh, Mângâietorul şi Sfinţitorul omenirii răscumpărate de Hristos. Începând cu ziua Cincizecimii, harul Sfântului Duh sălăşluieşte neîncetat în Biserică, pentru a învăţa pe membrii ei să trăiască în adevăr (In. 16, 13), cu dreptate şi cucernicie (Tit 2, 12). Sfântul Duh va fi în Biserică în veci (In. 14,16-17), pentru a revărsa har asupra oricărui om care îşi doreşte din toată inima mântuirea. Duhul Sfânt Care se află în Biserică a unit întotdeauna pe credincioşi în jurul adevărului, în timp ce satana a adus dezbinare şi ură în rândul credincioşilor (Lc. 22, 31).<br />Din această pricină, a cere ca Biserica îndrumată şi ocrotită de Sfântul Duh să se pocăiască pentru dezbinarea creştinilor este echivalent cu a afirma precum că nu diavolul, ci Sfântul Duh e „vinovat” de această dezbinare, pentru că n-a sugerat la timp formulele ecumeniste de compromis. A face însă cea mai mică aluzie de acuzare a Celui de-al Treilea Ipostas al Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi de păcatul dezbinării, este un păcat de neiertat, de hulă asupra Duhului Sfânt! Iată cum vorbeşte despre aceasta însuşi Domnul: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Mc. 3, 28-29).<br />Caracterul antihristic al ecumenismului şi orientarea sa anti-ortodoxă fac ca participările ortodocşilor să înceapă cu mici abateri de la adevărul credinţei şi în final să ducă la prăpăstii din ce în ce mai mari, până la întemeierea viitoarei biserici universale a Antihristului. <br />În sfârşit, deoarece „pocăinţa” impusă de CEB Bisericii Ortodoxe acuză de păcatul dezbinării pe Însuşi Capul Bisericii - Domnul nostru Iisus Hristos, creştinul ortodox trebuie să se opună cu hotărâre ecumenismului, pentru a nu se face părtaş la hulirea cea de neiertat împotriva Duhului Sfânt.<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-10211493623997565712009-02-07T15:13:00.000+02:002009-02-07T15:14:54.461+02:00Ecumenismul nu admite misionarismul ortodox în mijlocul neortodocşilor, ci confirmă comunităţile protestante în calitate de „biserici”, contaminând BiA) Participarea Bisericii Ortodoxe în C.E.B. este complet nejustificată <br /><br />Observatorii occidentali găsesc extrem de contradictorie şi ilogică participarea în C.E.B. a Bisericii Ortodoxe, atâta timp cât acesta va pretinde a fi unica adevărată Biserică a lui Hristos.<br />Ce caută deci creştinii ortodocşi în Consiliul Ecumenic, a cărui ideologie este în totală neconcordanţă cu învăţătura Ortodoxiei? Ce folos poate avea Biserica participând la Mişcarea ecumenistă, al cărei scop este acela de a uni toţi participanţii într-o comuniune supra-bisericească, sau mai exact - una antibisericească, unde nimeni nu va avea o graniţă aparte pentru confesiunea sa şi unde nu va fi Biserică Ortodoxă în sensul distinct al acestui cuvânt.<br />Ortodocşii ecumenişti răspund de obicei că frecventează adunările ecumeniste cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie şi a atrage astfel atenţia neortodocşilor. Astfel, reprezentanţii tineretului ortodox, la Congresul ecumenic din Bossey din ianuarie 1949, au declarat printre altele: „Ortodocşii participă la mişcarea ecumenistă cu profunda conştiinţă a responsabilităţii lor creştine de a fi martori vii şi activi ai Ortodoxiei, hotărâţi să explice dogmele ortodoxe cu care alţi creştini nu sunt suficient familiarizaţi, şi în special locul Prea Sfintei Fecioare, Maica Domnului, în viaţa Bisericii”.<br /><span class="fullpost"><br />S-au împlinit însă aceste frumoase vise, exprimate la mijlocul secolului nostru? Nicidecum, atâta timp cât ecumenismul susţine doar în aparenţă căutarea adevărului, în fapt însă încearcă să-l ascundă. Ecumenismul nu caută unirea tuturor în baza adevărului ortodox, ci în numele unei noii ideologii – New Age, pentru care şi Ortodoxiei i se cer anumite sacrificii dogmatice, deoarece „nici una din biserici nu posedă adevărul deplin”. De aici şi apelul către toate „bisericile” – mai ales cea ortodoxă -, de a se „pocăi” pentru unitatea pierdută.<br />Încă din prima jumătate a secolului nostru, în mediul ecumeniştilor s-a conturat tendinţa de a cere Bisericii Ortodoxe - „stâlpul şi temelia adevărului” - să se pocăiască pentru păcatele despărţitoare ale trecutului. Protestantul ecumenist Lybs scria deschis în 1929: „O adevărată întâlnire a Protestantismului reformist şi a Ortodoxiei Răsăritene, dictată de voinţa spre unitate întru Hristos, le determină ca împreună să se spovedească şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu”.<br />Cu toate acestea, ortodocşii reprezentanţi din CEB cred în iluzia că pleacă la Geneva pentru a propovădui Ortodoxia. Dacă ar avea conştiinţa curată, ar recunoaşte că nimeni din militanţii ecumenici de vârf nu intenţionează să adopte nici măcar creştinismul.<br />Aşa cum Biserica Ortodoxă cinsteşte cu credinţă Sfântă Tradiţie, la fel şi toate sectele protestante îşi promovează propriile „tradiţii”, socotind că fiecare „biserică” trebuie să se îmbogăţească din contul tradiţiilor celorlalte „biserici”. Aşa cum Biserica Ortodoxă are teologia Sfinţilor Părinţi şi se referă cu dragoste la scrierile lor, la fel şi militanţii ecumenişti fac referiri insistente la „părinţii” mişcării ecumenice ca la „înaintaşii” lor, deşi aceştia contrazic total Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei.<br />Biserica Ortodoxă exprimă prin termenul de „sobornicească” (universală sau catholică), devotamentul său faţă de Hristos şi adevărul mântuitor revelat de Dumnezeu într-o singură credinţă în Hristos, spre a fi răspândită în lumea întreagă. Pe când activiştii ecumenişti „împrumută” acest termen şi îi dau un sens contrar şi denaturat, cu scopul de a deforma conţinutul lui ortodox. Ei înţeleg prin „sobornicitate” viitoarea unitate ecumenistă ce acum se află în stare dezmembrată şi într-o formă pluralistă. „Universalismul - declară Adunarea IV a C.E.B. din Upsala (1968) - reprezintă contrariul oricărei autoadmiraţii şi spirit izolaţionist” La Adunarea a V-a C.E.B. din Nairobi (1975) a fost adoptată următoarea redefinire a noţiunilor de „universalism” şi „sobornicesc”: <br />„Biserica unitară trebuie să reprezinte o confrerie (comunitate) sobornicească a bisericilor locale. În această confrerie sobornicească fiecare biserică locală posedă, în comuniune cu celelalte, deplinătatea universalităţii, mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică, fapt prin care recunoaşte apartenenţa şi a celorlalte biserici la una şi aceeaşi Biserică a lui Hristos. Ele sunt reciproc legate, pentru că au primit unul şi acelaşi botez şi au una şi aceeaşi euharistie. Ele recunosc calitatea de membru şi ierarhia celorlalte”<br />După această definiţie, în dicţionarul ecumenic „universalismul” (sau caracterul sobornicesc al Bisericii) înseamnă nu credinţa în unicul Adevăr, ci recunoaşterea tuturor ereziilor, nu unitatea, ci pluralismul adică polidoxia, cu recunoaşterea reciprocă a „euharistiei” şi „ierarhiei” tuturor celorlalte „biserici”. <br />Lăudându-se cu un asemenea „universalism”, „biserica ecumenistă” se declară cu semeţie drept „stindard al viitoarei omeniri unitare”. Însă ecumenismul nu face altceva decât să creeze o definiţie proprie a termenului de „universalism”, în spatele căreia se ascunde o cumplită trufie fariseică şi o auto-admiraţie luciferică.<br />Aşa stând lucrurile, nici nu poate fi vorba de misionarism ortodox la Geneva. Dimpotrivă, ortodocşilor le este practic interzisă orice propovăduire a Ortodoxiei şi mărturisire a adevărului ortodox. În acelaşi timp, protestanţii alături de celelalte organizaţii eretice, mărturisesc liber despre „tradiţiile” lor, impunându-le ortodocşilor pentru a se „îmbogăţi” din ele. Aşadar, mărturisirea ortodoxă rămâne „un glas care strigă în pustiu”. Mai mult decât atât, ortodocşilor li se sugerează din toate părţile că trebuie să iasă din închistarea lor şi să se deschidă influenţei ecumenice. În consecinţă, nu Ortodoxia câştigă pe protestanţi, ci spiritul protestant cucereşte inimile ortodocşilor.<br />Acest fenomen atât de trist se remarcă în viaţa Bisericilor Ortodoxe locale, în care a pătruns influenţa ecumenică. Iată ce mărturiseşte protoiereul rus Vsevolod Şpiller (fost preot în Bulgaria între anii 1934-1950) la Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova (1948) despre consecinţele păgubitoare ale contactelor Bisericii Ortodoxe Bulgare cu ecumenismul: <br />„Pentru Biserica Bulgară întâlnirea cu ecumenismul a însemnat în cercurile ecumenice subminarea sentimentului ecleziastic, conştiinţa zdruncinată a unicei Biserici mântuitoare, după care a urmat secularizarea Bisericii pe calea adaptării la ecumenism. S-a produs o scădere a nivelului vieţii duhovniceşti, îndepărtarea de la tradiţiile patristice atât în teologie, cât şi în viaţa laică. A fost zguduit până la temelie râvna faţă de ritualul Sfintei Liturghii. Tocmai datorită întâlnirii cu ecumenismul, în Bulgaria a apărut nu numai teoria, ci şi acuze împotriva „hipertrofîei ritualismului”, adică tendinţe spre reducerea ritualului liturgic.”<br />În anii din urmă, în mediul ecumenic circulă ideea aşa-numitei „convergenţe”, devenită sinonim cu ecumenismul. În dicţionarul politic acest termen este folosit pentru definirea apropierii reciproce a două sisteme social-politice contrare şi chiar fuziunea lor într-un singur sistem pe calea influenţei mutuale. În mod analog, în timpul reuniunilor şi dialogurilor ecumeniste, convergenţa îşi propune „apropierea unor confesiuni aparte prin influenţa lor reciprocă”.<br />În referatul „Coexistenţă sau convergenţă?”, ţinut la Mainz la 23 octombrie 1970, mitropolitul Leningradului, Nicodim, un ecumenist notoriu, se declara adversar al convergenţei politice, care „se transformă într-o varietate a luptei active împotriva socialismului şi comunismului, în năzuinţa de a dizolva socialismul în capitalism, ceea ce provoacă iminent o reacţie inversă firească, ducând la „divergenţă” şi ascuţirea luptei politice”. Criticând netemeinicia teoriei convergenţei politice, mitropolitul Nicodim trage următoarea concluzie: „Confruntarea ideologică nu este susţinută de anumiţi factori pur subiectivi sau de intoleranţa trainic înrădăcinată, ci de condiţiile reale ale structurii social-economice principial diferite din cadrul celor două sisteme mondiale şi de antagonismele ce rezultă din aceste deosebiri”.<br />Dacă aceasta este atitudinea faţă de convergenţă în domeniul politic, de ce nu i s-ar recunoaşte Bisericii Ortodoxe dreptul de a se opune tendinţei ecumenice de a „retopi” Ortodoxia în cazanul protestantismului? În fizică un astfel de fenomen este numit „osmoză” şi înseamnă „difuzarea uneia sau a mai multor substanţe (dintr-o soluţie) printr-o membrană permeabilă sau semipermeabilă.”<br />E un proces cu care poate fi comparată comuniunea ecumenistă dintre ortodocşi şi sectari: Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă apa transparentă precum cristalul, iar diferitele curente protestante sunt asemănătoare unor soluţii tulburi şi otrăvitoare. În timpul comunicării ortodocşilor cu ecumeniştii sectari, se produce inevitabil un schimb reciproc, dezavantajos însă Ortodoxiei, pentru că nu trece decât ce e rău şi otrăvitor. Prin ruperea canoanelor de către ecumenişti, canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, şi prin membrana subţire a compromisurilor dogmatice, veninul protestant pătrunde în conştiinţa creştinilor ortodocşi. Prin urmare, „convergenţa” este absolut inacceptabilă pentru Ortodoxie, care trebuie să stea departe şi să nu se amestece cu rătăcirile (II Cor. 14, 27).<br />În legătură cu declaraţiile naive ale unor ecumenişti ortodocşi precum că la reuniunile ecumenice ei ar mărturisi despre adevărul lui Hristos, sperând să convertească pe heterodocşi la Ortodoxie, ne lămureşte Mitropolitul Irineu al Samosului (+1963) în broşura „Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi aşa-numita mişcare ecumenică creştină”: „Una sau două luări de cuvânt ortodoxe la conferinţele ecumenice, în cadrul cărora oratorii heterodocşi întotdeauna predomină numeric, nu vor convinge pe protestanţi de adevărul Ortodoxiei şi nu-i vor întoarce de la falsele lor învăţături.<br />În schimb, pentru reprezentanţii „ortodocşi”, care de dragul „amabilităţii” ecumenice se roagă împreună cu protestanţii, însuşindu-şi pe nesimţite unele vederi eretice, este inevitabilă o urmare absolut contrară.” <br />Participanţii la congresele ecumenice, după cum a recunoscut preşedintele Potter, îşi formează un anume limbaj ecumenic comun, o mentalitate ecumenică comună, pe care le vine greu să le explice coreligionarilor atunci când se întorc acasă. De hatârul apropierii ecumenice de eretici, ecumeniştii ortodocşi încalcă Sfintele Canoane ale Bisericii, siluiesc conştiinţele fraţilor întru credinţă, se înstrăinează de Sfânta Ortodoxie şi se pronunţă - în articolele, discursurile şi referatele pe care le prezintă - în favoarea ecumenismului şi în detrimentul Sfintei Ortodoxii.<br /><br /><br />B) Misionarismul ortodox este interzis<br /><br /><br />Ecumenismul exclude din principiu misionarismul ortodox. După cum se ştie, unii ecumenişti „ortodocşi” au declarat că Biserica Ortodoxă este destinată doar creştinilor din Răsărit şi că cei din Apus nu au nevoie să adopte Ortodoxia. Să ne amintim de cazul nostim al mitropolitului grec Ghenadie Zervos reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului la Neapole, care a elaborat şi a publicat o întreagă „teorie”, potrivit căreia „ortodox te naşti, nu devii”! Acest defetism nemaipomenit al ierarhului „ortodox” a fost demascat cu indignare de Episcopul sârb Amfilohie în articolul „Misionar sau gropar”.<br />Arhimandritul Barnaba Barton, fost pastor anglican convertit la Ortodoxie şi hirotonit în anul 1960 de exarhul Patriarhiei de la Paris, spunea că Nicolai Zernov, ecumenist „ortodox” rus din Anglia, îi reproşa trecerea la Ortodoxie! Zernov scrie în cartea sa „Răsăritul creştin” - apărută la Londra în 1956 -, că „statutul (organizarea) Bisericii Ortodoxe Răsăritene este foarte asemănător cu cel anglican”. Cum poţi să mai crezi o asemenea absurditate după ce la conferinţa de la Lambet din iulie 1988, femeilor li s-a permis să fie nu numai „preotese”, dar şi „episcopi”?<br />În documentul ecumenic „Mărturisirea în comun şi prozelitismul” se condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv trecerea la Ortodoxie, prevăzându-se pe viitor propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica pur ecumenică şi dispare posibilitatea mărturisirii Adevărului Ortodox, blamat drept un „prozelitism negativ.”<br />Acest punct de vedere poate fi contestat printr-un citat din „Epistola oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu Adunarea a V-a C.E.B. şi rezultatele ei”, semnată de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, şi de membrii Sfântului Sinod: „E cunoscut că misionarismul şi „mărturisirea în comun”, fără a se ajunge la unitate în credinţă şi în principiile organizării canonice, nu numai că nu contribuie la adevărata unitate, ci pot să constituie şi o piedică în calea spre aceasta, sacrificând unitatea râvnită unor efecte aparente, când în mod artificial sunt trecute sub tăcere deosebirile confesionale în faţa lumii externe”.<br />Şi iată că, în ciuda interdicţiei ecumenice a activităţii misionare în spirit ortodox, unii reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe locale fac declaraţii defetiste şi iau hotărâri păgubitoare pentru Ortodoxie! Protestantul Lucas Fischer, în cuvântul introductiv rostit la consultarea teologilor „ortodocşi”, organizată de secretariatul comisiei „Credinţă şi organizare” a C.E.B. din insula Creta (7-14 martie 1975), s-a exprimat elogios că „Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă.” Teologii „ortodocşi” prezenţi n-au ripostat cu nici un cuvânt obrăzniciei ecumenice a reprezentantului sectar, solidarizându-se slugarnic cu o lepădare atât de revoltătoare de misiunea mântuitoare a Ortodoxiei.<br />O ilustrare strălucită a unei situaţii similare este faptul că Patriarhul de Constantinopol, de orientare ecumenică, a refuzat să primească sub jurisdicţia sa un grup de catolici italieni care au solicitat insistent acest lucru. Urmând exemplul Constantinopolului, Patriarhia Moscovei, în persoana exarhului ei în Europa de Vest -mitropolitul Leningradului, Nicodim, a refuzat şi ea, în 1974, să administreze câteva parohii cuprinzând circa 2000 de italieni ortodocşi în insula Sardinia. Sardinienii ortodocşi, excluşi din exarhat, au cerut, împreună cu preoţii lor, protecţie la Bisericile Ortodoxe locale, peste tot fiind trataţi cu refuz! După îndelungi chinuri au fost primiţi în comuniune canonică de stiliştii greci, care au hirotonit pe unul dintre preoţii sardinieni ca Episcop de Sardinia cu titlul de Exarh al Italiei. Comentând acest caz, revista ortodoxă greacă „Kali omologhia” (1982, nr. 38) se întreabă pe drept: „Oare Bisericile Ortodoxe oficiale n-au putut face ceea ce au făcut stiliştii din Grecia?” şi îşi răspunde: „Au putut, dar s-au speriat. De ce? De frica papofiliei şi din lipsă de dragoste misionară”, încheindu-şi comentariul cu cuvintele: „Ceea ce s-a întâmplat nu este doar un păcat. Este o ruşine mondială!”<br />Pentru a fi pe placul ecumenismului, reprezentanţii ortodocşi ajung până acolo că propun catolicilor convertiţi la Ortodoxie „să se întoarcă la biserica lor mamă”, iar pe doritorii de a adopta Ortodoxia îi resping, declarându-le că „ortodocşii nu vor să aibă neofiţi”! Prin declaraţii nefericite de acest gen, făcute „în numele întregii Ortodoxii”, reprezentantul amintit mai sus al Patriarhiei Constantinopolului în Italia şi ecumeniştii asemănători lui, pe de o parte deschid larg uşile Bisericii Ortodoxe pentru influenţa şi pătrunderea ecumenistă, iar pe de altă parte închid uşile în faţa heterodocşilor care vor sincer să se boteze la adevărata Biserică. În modul acesta se neagă misionarismul Bisericii, misiunea ei în ecumenism limitându-se la simpla conservare a statu-quo-ului istoric. În consecinţă, se tăgăduieşte esenţa Bisericii lui Hristos şi misiunea ei „de a mărturisi despre Hristos oricând şi oriunde şi de a primi în braţele sale mântuitoare pe toţi doritorii de mântuire”.<br />Acum câţiva ani, călugării uneia din mănăstirile benedictine din Germania de Vest, dezamăgindu-se de papism, au adresat Bisericilor Ortodoxe locale rugămintea să fie primiţi la Ortodoxie.<br />Una din Bisericile locale i-a refuzat sub pretextul că „nu ar avea o astfel de practică”! Da, din păcate, mulţi arhierei ortodocşi, în locul practicii misionare apostolice şi patristice, şi-au făcut o „practică” comodă, de a se îngriji de tihna personală, fără a-şi atrage „neplăceri” din partea Papei, primind la Ortodoxie pe cei decepţionaţi de romano-catolicism dar care-şi doresc cu adevărat mântuirea. În vreme ce misionarii Vaticanului cutreieră lumea în lung şi în lat, recrutând adepţi (Mt. 23, 15), ierarhii ortodocşi se mulţumesc liniştiţi doar cu păstorirea „de la distanţă” a enoriaşilor lor, de parcă prin asta s-ar epuiza îndatoririle lor ca succesori ai Apostolilor. Mai mult decât atât, această pasivitate nefericită o socotesc drept „virtute” şi atitudine „corect ecumenică” faţă de neortodocşi.<br />De remarcat că un astfel de comportament somnambul a devenit caracteristic tocmai ortodocşilor ecumenişti care au fost întrecuţi de mult de sectarii ce se ocupă zelos de prozelitism în rândurile ortodocşilor, în interesul adunărilor lor. <br />Numai Biserica Ortodoxă este exploatată în mod trădător de proprii „reprezentanţi” oficiali, care o vând şi o trădează de dragul unor avantaje materiale personale sau interese naţionale sau politice, „înfrăţindu-se” cu ereticii la forurile ecumeniste. Iată cum arată profilul ortodocşilor ecumenişti văzut de apărătorul contemporan al Ortodoxiei, Marios Pyiawakys de la Frăţia ortodoxă Sfântul Atanasie cel Mare din Londra: „Majoritatea membrilor reprezentanţelor noastre sunt oameni care demult au rupt-o cu spovedania, cu postul şi rugăciunea. Unicul lor interes în viaţă sunt banii, cazarea în hoteluri de lux şi distracţiile...”<br />De aceea nu e deloc de mirare că astfel de „reprezentanţi” ai Ortodoxiei sunt dispuşi, ploconindu-se în faţa ecumenismului, să împiedice orice mărturisire a Credinţei Ortodoxe în rândul heterodocşilor. Această purtare revoltătoare pricinuieşte un rău cu două capete: pe de o parte, opreşte pe neortodocşii care caută adevărul să-l primească în Sfânta Biserică Ortodoxă, lucru osândit de însuşi Mântuitorul: „Vai vouă... fariseilor făţarnici... că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Mt. 23, 13); iar pe de altă parte –constrâng pe cei ce caută sincer adevărul să primească ereziile altor confesiuni.<br />Prozelitismul este un fenomen negativ care abate sufletul de la calea adevărului, aducându-l pe calea minciunii. Mărturisirea ortodoxă, însă, este salvarea de rătăcire şi conducerea spre adevăr: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iac. 5, 19-20). Aşa făceau Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi şi toţi drepţii lui Dumnezeu, întinzând mâna tuturor celor ce căutau mântuirea.<br />Astăzi însă, în cercurile ecumeniste domină o înţelegere absolut eronată a prozelitismului. Pentru ecumenişti, prozelitismul „negativ” înseamnă mărturisirea Bisericii de a atrage la adevărul ortodox pe cei ce-l caută; iar prozelitismul „pozitiv” este doar misionarismul făcut de C.E.B. în încercarea de a uni pe toţi în rătăcire, proclamându-se sus şi tare „libertatea religioasă” greşit înţeleasă.<br />Prin urmare Bisericile Ortodoxe locale, fiind membre C.E.B., nu pot să-şi ducă activitatea misionară ortodoxă în rândul neştiutorilor şi rătăciţilor, angajându-se să acţioneze numai sub îndrumare ecumenistă, sacrificându-şi principiile ortodoxe bisericeşti, dogmatice şi canonice. În acest context devine clar de ce mitropolitul Leningradului, Nicodim, referindu-se în referatul „Tradiţia şi contemporaneitatea”, prezentat la 18 septembrie 1972 la Debreţin (Ungaria) - despre restabilirea unităţii creştine, spune într-o manieră ecumenistă: „Cât priveşte readucerea creştinilor scindaţi la o credinţă unică, nu trebuie să ne-o imaginăm exclusiv ca o „unire”.<br />Deci, în ciuda rânduielii stabilite de Sfinţii Părinţi şi consfinţite în Moliftelnicul Bisericii Ortodoxe în „Ritualul primirii ereticilor şi heterodocşilor la Ortodoxie”, poate exista unire ecumenică fără ca heterodocşii şi ereticii să se lepede de învăţăturile lor greşite, o „unire” în baza compromisului dogmatic.<br />În vreme ce Bisericile Ortodoxe locale au făcut „legământ” cu C.E.B., de a nu practica misionarismul în rândul altor confesiuni, catolicii şi tot soiul de sectanţi îşi continuă fără piedici prozelitismul lor păgubitor, alungând ca nişte „lupi îngrozitori” (Fapte 20, 29) oile din turma Bisericii Ortodoxe şi facându-le părtaşe înşelării lor. Papistaşii, tinzând către „unirea” cu Biserica Ortodoxă, nu şi-o imaginează altfel decât propagând Uniaţia în rândul ortodocşilor. La 19 aprilie 1970 papa Paul VI a declarat făţiş: „Noi nu putem crede că restabilirea unităţii sincere între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă de Răsărit se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est!”<br />Şi de bună seamă, în ultimul timp - mai ales în pontificatul papei Ioan Paul II -, a început încurajarea uniaţiei, considerată „nu numai o moştenire istorică a trecutului, ci care se dezvoltă şi în prezent: Vaticanul îndeamnă pe foştii uniaţi ucraineni să se reîntoarcă la unie”. Un grup de studenţi greci din Italia a adresat redacţiei revistei „Orthodoxos Typos” o scrisoare, publicată mai apoi sub titlul: „Uniaţia devine un prigonitor crunt al Ortodoxiei noastre!” În scrisoare sunt expuse fapte revoltătoare, dezvăluind cum uniaţii italieni îi împiedică pe preoţii ortodocşi, care deservesc minoritatea greacă, să-şi facă datoria preoţească şi cum uniaţii, mascându-se în „ortodocşi”, ademenesc pe mirenii creduli în mrejele lor. La sfârşitul scrisorii se pune întrebarea: „Ce sens are să se ţină dialoguri între ortodocşi şi romano-catolici, dacă Uniaţia nu numai că nu se reduce, ci, dimpotrivă, se extinde!” Până şi un greco-catolic într-o scrisoare la aceeaşi redacţie, scrie cu nedumerire: „Din partea ortodoxă se remarcă o indiferenţă stranie: Ortodocşii protestează împotriva participării uniaţilor la dialog, dar o fac numai verbal, căci în cele din urmă conversează cu uniaţii!”. Aşadar, papistaşii acţionează plini de încredere de pe poziţiile forţei, ştiind că ortodocşii, în ciuda dreptăţii lor principiale, vor ceda totuşi...<br />În această privinţă este caracteristică scrisoarea preotului ortodox grec Antonie Atanisiadis din Montreal (Canada): „La festivităţile prilejuite de împlinirea a 1000 de ani de la creştinarea Rusiei a fost invitat celebrul teolog ortodox părintele Meyendorf, căruia un cardinal, venind vorba de dialogul teologic, i-a spus aceste cuvinte remarcabile: „Prin dialog noi, romano-catolicii, încercăm să facem ca ortodocşii să înţeleagă necesitatea unirii în jurul Fanarului (adică al Patriarhiei Constantinopolului). Şi când vom ajunge treptat la aceasta, ortodocşii îşi vor da seama că au nevoie de Roma ca centru al Bisericii!”.<br />După o declaraţie atât de frontală privind adevăratele scopuri ale „dialogului”, adevăraţii creştini ortodocşi ar fi trebuit să se întoarcă cu spatele la Fanar, care joacă rolul „calului troian” în Biserica Ortodoxă, şi să înceteze „dialogul dragostei”, ce le este inspirat în favoarea sectarismului. Ar trebui să ne aplecăm urechea la înţeleptele avertizări ale Patriarhului de Alexandria, Nicolae al VI-lea (+1986): „În ciuda tuturor cuvintelor şi asigurărilor scrise, „dialogul dragostei” nu este sincer. Noi nu credem într-o „dragoste” ce se demonstrează în culise. Căci dacă e să luăm în seamă închiderea lăcaşurilor ortodoxe în Cehoslovacia, în Polonia şi alte acţiuni, vom vedea că aşa-numitul „dialog al dragostei” nu este decât o cursă pentru ortodocşi. Fiul rătăcit n-ar trebui să vorbească de iubire, ci doar de pocăinţă”.<br /><br /><br />C) Autoafirmarea sectelor protestante în calitate de „biserici”<br /><br /><br />Participarea ortodocşilor în C.E.B. nu numai că nu duce la convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, ci este folosită pentru defăimarea acestora. Iată în acest sens mărturia lui Jean Jacques von Allement, profesor la Facultatea din Neuchatel (Elveţia), aparţinând comunităţii reformate: „Îmi exprim speranţa că Biserica Ortodoxă, membru în C.M.B., va ajuta bisericilor reformate să demonstreze că sunt „membre ale Bisericii lui Hristos” - fapt cu care nu sunt de acord teologii catolici, având în vedere întâi de toate lipsa la reformaţi a succesiunii apostolice. Noi însă, reformaţii, putem dovedi deplinătatea credinţei, a vieţii sacramentale, a demnităţii creştine a celor botezaţi şi legalitatea slujirii preoţeşti existentă în biserica reformată. În ceea ce priveşte caracteristicile tradiţionale ale Bisericii creştine va trebui, desigur, să săpăm mai adânc, dar ştiu că le avem... Nu avem temeiuri să credem că suntem atât de neputincioşi, încât să nu putem redescoperi harul deplin al Bisericii în biserica noastră”.<br />Cu alte cuvinte, reformaţii sunt pătrunşi de fiorul că şi ei ar reprezenta adevărata Biserică a lui Hristos. Întâlnindu-se cu ortodocşii, reformaţii aşteaptă de la aceştia să le recunoască statutul de „biserică”, pentru a-şi revendica mai apoi acest „drept” în faţa catolicilor. Trebuie spus că aceste speranţe nu stat lipsite de logică, de vreme ce Bisericile Ortodoxe locale sunt membre CMB şi participă la şedinţe alături de sectele reformate, în felul acesta recunoscând, tacit, pretenţiile reformaţilor pentru numele de biserică şi chiar pentru „succesiunea apostolică”.<br />Continuând să raţioneze în acelaşi context, prof. Allemens recunoaşte îngrijorarea catolicilor la intrarea ortodocşilor în C.E.B., deoarece intrând în comuniune cu comunităţile protestante, ortodocşii au redus pretenţiile catolicilor la a se numi unica şi adevărata biserică a Occidentului. Iată ce concluzii eronate şi umilitoare trag protestanţii sprijinindu-se pe participarea Bisericilor Ortodoxe ta CMB. Mai mult decât atât, Allemens estimează participarea ortodocşilor la Mişcarea ecumenistă drept „un temei pentru a reconsidera atitudinea faţă de Reforma din secolul al XVI-lea, ca aceasta să înceteze a mai fi socotită o tragedie pusă la cale de către vicleanul, ci să devină o importantă şi apreciabilă etapă a căii Bisericii, care determină definitiv sensul evoluţiei istoriei bisericeşti. Participarea ortodocşilor la Consiliul Ecumenic obligă Biserica romană să stea la îndoială: nu trebuie oare să înceteze a mai nega că protestanţii constituie o biserică, şi nu e cazul oare ca Roma să primească pe reformaţi, şi pe luterani, şi pe anglicani ca eventuale biserici, ale căror aspiraţii merită întrucâtva altă atitudine decât aceea condiţionată de negarea succesiunii lor apostolice?!”<br />Astfel, făcând un bilanţ, putem spune că spre deosebire de catolicism, care îşi apără cu zel autonomia în aşteptarea momentului potrivit când papa va putea conduce C.M.B., Bisericile Ortodoxe locale s-au aruncat fără chibzuinţă în stihia protestantă tulbure din C.M.B., cu scopul de a „mărturisi” despre Ortodoxie, dar a rezultat afirmarea protestanţilor ca „biserici” de o „reală valoare”. Este limpede că ecumeniştii protestanţi aspiră spre autoafirmare, nu spre Ortodoxie, şi că ecumeniştii „ortodocşi” nu sunt chemaţi în C.M.B. pentru misionarism, ci pentru a contribui la recunoaşterea organizaţiilor sectare şi eretice în calitate de „biserici”.<br /><br /><br />D) Geneva impune condiţii Bisericii Ortodoxe<br /><br /><br />Ecumenismul nu mai doreşte să devină o simplă „uniune a bisericilor”, ci treptat, se vrea o instituţie legislativă cu puteri asupra membrilor săi, inclusiv a Bisericilor Ortodoxe locale. Până acum, o astfel de putere o aveau în Biserica Ortodoxă doar cele Şapte Sinoade A-Toată-Lumea. Această autoritate este, încetul cu încetul, minimalizată datorită noii forţe ofensive a Consiliului Ecumenic care, ca un adevărat organ bisericesc, înlătură treptat învăţăturile Sinoadelor Ortodoxe, impunându-şi propriile viziuni în domeniul dogmatic şi canonic. Desigur, acest lucru se face treptat şi metodic. <br />Conducătorii ecumenişti îşi permit deja să facă declaraţii de genul celei rostite de dr. Vissert-Houft în timpul vizitei sale oficiale, la 24 noiembrie 1964, la Academia Teologică din Sofia: „Geneva este locul care are o anumită putere şi care ar vrea să devină centrul jurisdicţiei”.<br />În încheierea „Epistolei către biserici”, semnată de preşedintele C.E.B. (după şedinţa din Utrecht din august 1972), se spune: „Cea mai mare încercare a colaborării noastre se rezumă la măsura realizării în bisericile noastre a înţelegerii încheiate ta confreria noastră”. Sensul acestei expresii obscure este următorul: Bisericilor Ortodoxe locale membre în Mişcarea ecumenistă li se cere să promoveze în teritorii hotărârile împreună-adoptate în CEB, ca şi cum acesta ar fi un organ bisericesc suprem, fără de care Ortodoxia nu poate lua hotărâri în diverse probleme canonice, dogmatice, sociale etc.<br />Potrivit statutului C.E.B., Consiliul nu poate impune membrilor săi să fie de acord cu hotărârile lui, cu excepţia cazurilor în care hotărârea are caracter de însărcinare „benevolă”. Să vedem ce se întâmplă însă în realitate.<br />1) C.E.B. cere „bisericilor” membre serioase cotizaţii băneşti. Bisericile Ortodoxe locale sunt obligate şi ele să ajute C.E.B., care la rându-i –după cum am văzut -, foloseşte aceste sume pentru subminarea Ortodoxiei.<br />2) C.E.B. prin distribuirea burselor, a specializărilor şi a masteratelor teologice, ademenesc tinerii ortodocşi în cunoaşterea şi aprofundarea învăţăturilor sectare şi eretice. Se acordă burse nu numai pentru instruirea ortodocşilor în institutele ecumenice din ţările protestante, dar - ce este mai curios - şi în ţări ortodoxe. În felul acesta C.E.B. capătă tărie în relaţiile Bisericilor Ortodoxe locale.<br />3) C.E.B. sprijină intens promovarea reformei calendaristice în Bisericile Ortodoxe locale. În 1965-1966 au fost difuzate câteva scrisori către Bisericile ortodoxe reprezentate în C.E.B., în care se insistă ca acestea să-şi schimbe calendarul bisericesc. În consecinţă, datorită amestecului insistent al C.E.B. în viaţa internă a Bisericilor locale a devenit posibilă trecerea la noul stil a Bisericii Ortodoxe Bulgare la sfârşitul anului 1968.<br />4) La cererea C.E.B., în toate „bisericile” reprezentate în Consiliu, se organizează anual, între 18 şi 25 ianuarie, o săptămână de rugăciune ecumenistă pentru „unirea creştinilor”. În acest context C.E.B. a difuzat o circulară Bisericilor Ortodoxe locale, în care au fost evitate cu abilitate „sensibilităţile” ortodoxe şi s-au pus întrebări perfide, pentru a sustrage conştiinţa de la vechi şi a o orienta către nou. Această epistolă, neamintind prin nici un cuvânt de harul lui Dumnezeu, „divinizează” progresul spunând că omul ar putea depăşi singur nenorocirile şi suferinţele cu ajutorul ştiinţei, al tehnicii etc. Se subliniază că prin prisma „săptămânii rugăciunii ecumeniste”, credincioşii trebuie vadă problemele politice, economice, sociale şi comerciale, adică să adopte viziunea globalistă a societăţii de consum. Şi nu se spune nimic despre modul în care creştinii urmează să se unească în adevăr, să-şi întărească credinţa, să ridice nivelul moralităţii căzute cu ajutorul adevăratei credinţe.<br />Am vorbit deja despre opreliştile rugăciunii creştinilor ortodocşi în comun cu ereticii şi păgânii. În timpul unei astfel de „rugăciuni ecumeniste” a reprezentanţilor tuturor confesiunilor, care a avut loc la 30 ianuarie 1987 în biserica ortodoxă a Tuturor Sfinţilor din Moscova, a fost săvârşită Rânduiala rugăciunii ecumenice, după tipicul elaborat de Consiliul Ecumenic împreună cu Secretariatul Bisericii romano-catolice în numele „unităţii creştine”. Astfel, ortodocşii, fiind legaţi de angajamentele făcute de reprezentanţii lor ecumenişti, se văd nevoiţi să se supună slugarnic instrucţiunilor şi poruncilor noilor stăpâni de la Geneva, care lucrează de comun acord cu Roma! Până când vom tolera această dictatură ecumenistă umilitoare pentru Ortodoxie?<br />5) Patriarhul ortodox din Ierusalim este cu deplin temei îngrijorat de soarta locurilor sfinte din Ierusalim şi Palestina aflate sub protecţia sa. Biserica Ierusalimului ca membru C.E.B., speră să-i fie susţinute drepturile istorice asupra lăcaşurilor creştine, însă la şedinţa Comitetului central al C.E.B. din august 1974 în această problemă a fost adoptată următoarea rezoluţie: „Ierusalimul este oraşul sfânt a trei religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. E necesar să se evite încercările de a diminua importanţa Ierusalimului pentru oricare din aceste trei religii.” <br />În loc de sprijinul aşteptat, Consiliul Ecumenist a pus pe aceeaşi treaptă Patriarhatul cu reprezentanţele locale ale iudaismului şi islamului şi l-a adus la acelaşi numitor cu „religiile monoteiste”, uitând de interesele creştine pe care se laudă că le urmăreşte.<br />Decepţia Patriarhului Diodor I din Ierusalim în urma acestei luări de poziţie a C.E.B. s-a răsfrânt în declaraţia făcută corespondentului ziarului grecesc „Orthodoxos Typos”. Exprimându-şi profunda îngrijorare în legătură cu C.E.B., a subliniat că „Biserica noastră Ortodoxă este umilită prin prezenţa sa în Consiliu, alături de cele 400 de confesiuni „creştine”; participarea Patriarhiei din Ierusalim nu este decât o formalitate şi că el însuşi a făcut Sfântului Sinod propunerea să iasă din C.E.B.”.<br /><br /><br />E) Spiritul laic al Mişcării ecumeniste<br /><br /><br />Am criticat deja falsa opoziţie a noţiunilor „ortodoxie” (gândire dreaptă) şi „ortopraxie” (faptă dreaptă), pe care o cultivă ecumenismul, preferând o credinţă „căldicică” în locul adevărului. Ocupându-se de sarcini sociale şi politice, C.E.B. s-a transformat într-o organizaţie cu scopuri exclusiv lumeşti. <br />Acelaşi lucru îl demonstrează activitatea tuturor adunărilor ecumeniste, începând cu cea din Amsterdam (1948). La această întrunire au fost abordate chestiuni care caută „doar temeiuri social-economice pentru intervenţia Bisericii în problemele lumeşti şi în viaţa internaţională” cu scopul abaterii Bisericii de la adevărata cale spre împărăţia lui Dumnezeu, şi s-a vorbit nu despre „împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru” (Le. 17, 21), ci despre organizarea lucrurilor lumii acesteia. Au uitat cu totul că în creştinism, viaţa pământească nu este un scop în sine, ci o pregătire pentru viaţa cea veşnică.<br />A V-a Adunare generală C.E.B. din Nairobi (1975) a fost mai curând politică decât religioasă, chiar de la începutul ei conturându-se o renunţare la problemele ce privesc adevărul de credinţă: „Crizele noastre sunt atât de ameninţătoare, încât nu se poate ca un grup politic, cultural sau religios să se mulţumească cu propriul adevăr şi propria puritate”.<br />Aceste cuvinte au fost îndreptate împotriva acelor participanţi ortodocşi care îndrăzniseră să susţină că Ortodoxia este unica Biserică credincioasă lui Hristos. La aceeaşi adunare au fost abordate problemele vizând crizele din Angola, în Orientul Apropiat, în America Latină ş.a., aşa cum se face de obicei la congresele pentru apărarea drepturilor omului.<br />La Adunarea a VI-a de la Vancouver (1983) au fost de asemenea adoptate hotărâri împotriva discriminării rasiale, împotriva regimurilor militare dictatoriale în America Centrală (Guatemala, Salvador etc), însă nici un cuvânt n-a fost spus despre oprimarea revoltătoare a creştinilor din Albania, unde, începând din 1967, puterea de stat a depus eforturi pentru dezrădăcinarea totală a religiei. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Albaneză n-a existat oficial până în 1990, fiind pusă în afara legii. De la 1907 încoace au avut loc trei adunări generale ale C.E.B. (în 1968, 1975 şi 1983) şi nici la una din ele nimeni n-a pomenit, cel puţin în treacăt, de prigonirea credinţei ortodoxe în Albania. Şi cu aceeaşi ignoranţă s-au tratat eforturile energice ale Bisericii Ortodoxe Elene care ducea o luptă activă în apărarea celor 400.000 de greci ortodocşi, locuitori ai Epirului de Nord (în Albania), care suportau cu bărbăţie detenţia, chinurile şi moartea pentru credinţa lor în Hristos!<br />Iar „creştinescul” Consiliu Ecumenic, care ia apărarea sectarilor şi păgânilor din lumea întreagă, a rămas surd la gemetele martirilor ortodocşi pentru Hristos!<br />Aceste „tăceri” ale C.E.B. arată partea perfidă a activităţilor sale. Deocamdată însă vom spune doar că ne îngrijorează viziunile sociale ale C.E.B., orientate spre îndepărtarea creştinismului ortodox de îndatoririle mântuitoare, de dragul intereselor lumeşti. Mântuirea sufletului este cu putinţă în orice condiţii sociale sau politice, căci însuşi Mântuitorul Domnul Iisus Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!” (Mt. 6, 33), refuzând categoric să rezolve orice dispute pământeşti: „Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc. 12, 14).<br />Iar Martei i-a zis cu dojană: „Te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuieşte”, dându-i drept pildă pe sora ei, Maria, care „partea cea mai bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Lc. 10, 41-42) în veci.<br />S-a ajuns ca spiritul laic din Mişcarea ecumenistă să-o depărteze chiar de direcţiile ecumenismului, ceea ce l-a făcut pe Patriarhul Athenagoras să obiecteze: „Nu e treaba noastră să participăm în calitate de Consiliu al Bisericilor la congrese şi în comitete ce au drept scop să studieze problemele de ecologie, viitorul tehnicii etc... Toate acestea sunt de competenţa O.N.U. şi a ştiinţelor ecologice. Ocupându-se de acestea, Biserica s-ar îndepărta de adevărata sa misiune - propovăduirea lui Hristos.”<br />Prin urmare, creştinul ortodox nu poate fi ecumenist, din următoarele pricini:<br />1) Atitudinii dispreţuitoare a C.E.B. faţă de adevărul Iui Hristos, păstrat de Biserica Ortodoxă a lui Hristos.<br />2) Interzicerii de către C.E.B. a misionarismului ortodox.<br />3) Încercărilor C.E.B. de a impune hotărârile sale în teritoriile Bisericii Ortodoxe;<br />4) Spiritului laic al C.E.B., care caută să abată Biserica de la îndatoririle ei duhovniceşti şi mântuitoare de dragul deşertăciunilor lumii acesteia.<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-36479129980092488312009-01-11T00:35:00.000+02:002009-01-11T00:36:57.954+02:00Argumentele în favoarea unirii în ecumenism sunt extrem de nesatisfăcătoareDrept răspuns la acuzaţia noastră - că în ecumenism, adevărul este ignorat, unii ar putea obiecta că nu doresc o unire mecanică, formală, ci realizarea unei anumite unităţi în credinţă. Tocmai aici este problema, deoarece în acest scop a fost creată Comisia „Credinţă şi organizare” pe lângă C.E.B. în cadrul căreia a fost elaborat cunoscutul principiu de „minim dogmatic”, pe baza căruia s-ar putea întemeia viitoarea unire.<br />Ce reprezintă, aşadar, acest „minim dogmatic”? Potrivit distinsului teolog A. Vedernikov, este „o diminuare a credinţei, o reducere a plenitudinii ei, înfăţişată în Ortodoxie, până la nivelul unui oarecare unitarism, salutism şi modernism”. Cu alte cuvinte, ni se propune o denaturare (deformare) a credinţei, interzisă de Sinoadele Ecumenice şi condamnată de Sfinţii Părinţi, o ştirbire a integrităţii Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti şi reducerea învăţăturii de credinţă la câteva dogme „esenţiale”, celelalte fiind subapreciate sau chiar neglijate.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Urmărindu-şi scopurile unioniste, ecumenismul se vede nevoit, datorită esenţei sale demonice, să recurgă la învăţături pline de toată viclenia, precum împuţinarea credinţei apostolice şi reducerea ei la un oarecare „minim esenţial”. Secta anglicană, la anul 1920, a proclamat în calitate de „minim dogmatic” numai Simbolul Credinţei de la Niceea (325), definindu-l drept „o expunere suficientă a credinţei creştine”. Ecumeniştii ortodocşi se amăgesc, desigur, cu „adoptarea” Simbolului de la Niceea de către anglicani, pentru a se îndreptăţi cumva în faţa propriei conştiinţe, „arătând” credincioşilor că nu renunţă la adevăr şi că luptă pentru Ortodoxie. Însă nu se poate realiza o adevărată unire religioasă doar în baza recunoaşterii formale a Simbolului credinţei . Să vedem de ce.<br />La sinodul tâlhăresc din anul 449 de la Efes, prezidat de patriarhul eretic Dioscor din Alexandria, ereticul Eutihie a fost găsit nevinovat de erezie după temeiul Simbolului credinţei de la Niceea, hotărâre ce l-a îndemnat şi mai mult să-şi propovăduiască cu îndărătnicie falsele învăţături privind dumnezeiasca fire a Mântuitorului. Şi aceasta s-a petrecut deoarece alcătuirile eretice ale lui Eutihie depăşeau (şi nu combăteau în mod direct) învăţăturile din Simbolul Credinţei alcătuit la primele două Sinoade Ecumenice (anul 325 şi 381) de la Niceea şi Constantinopol; însă Eutihie a fost anatemizat la cel de al Patrulea Sinod al Bisericii, ţinut la Calcedon la anul 451. Deci, poţi mărturisi pe deplin Simbolul ortodox al credinţei, fiind însă eretic, însă nu poţi primi întreaga învăţătură a celor Şapte Soboare A-Toată-Lumea fără a fi ortodox. Pentru aceasta - mai ales în vremea noastră când erezia a devenit universală – se cuvine respectarea nu numai a Simbolului credinţei, ci şi a tuturor definiţiilor dogmatice şi învăţăturilor de credinţă formulate de Sfinţii Părinţi ca adevăruri incontestabile la TOATE cele Şapte Sinoade ale Bisericii. Numai cine crede toate cele hotărnicite de aceste Dumnezeieşti Soboare merge pe calea mântuirii. Cei care primesc numai părţi din aceste învăţături, cei care stabilesc „minime” sau „maxime” credinţei Bisericii, cei care se îndoiesc sau refuză să primească întreaga învăţătură ortodoxă, au în inimile lor duhul necredinţei. Pentru a fi un adevărat creştin, spune Sfântul Serafim de Sarov, „trebuie să mărturiseşti tot ceea ce a adoptat şi îmbrăţişat Sfânta Biserică Ortodoxă”, alminteri vom ajunge să primim adevărurile ortodoxe amestecate cu învăţăturile eretice.<br />Asemeni lui Eutihie, Apolinarie socotea că mărturiseşte împotriva ereziei lui Arie rostind Crezul Niceean, cu toate că „minimul dogmatic” propagat de el nu l-a ferit de a cădea într-o altă erezie, contrară arianismului. Arătându-şi mâhnirea în legătura cu această cădere, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre Apolinarie: „El mă întristează cu atât mai mult cu cât la început era, pare-se, de partea noastră”.<br />Prin urmare, Biserica Ortodoxă nu acceptă nici o „unire” înşelătoare numai pe baza recunoaşterii unor părţi de învăţătură ortodoxă sau a câtorva hotărâri ale Sinoadelor Bisericii, ci recunoaşte unirea în Hristos atunci când întregul adevăr de credinţă este recunoscut şi mărturisit .<br /><br /><br />A) Primul principiu al ecumenismului<br /><br /><br />Primul temei al Constituţiei C.E.B., adoptat la prima Adunare de la Amsterdam şi confirmat la cea de-a doua Adunare de la Evanston (1954), spune: „Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”. Acest principiu pune la temelia credinţei ecumenismului o relativizare, o fragmentare şi o reinterpretare a Simbolului credinţei Niceeaan. În pofida formulării ciuntite, această formulare s-a dovedit inacceptabilă pentru numeroase comunităţi „creştine”, membre în C.E.B., ceea ce a provocat o frază de compromis a arhiepiscopului de Kenterbery, Williams Temple: „E clar că e de dorit să ne folosim de temeiul „Credinţei şi organizării”, dar e necesar, totodată, să ţinem uşa deschisă pentru colaborare, într-o oarecare formă, cu cei care nu pot să-l accepte”.<br />O declaraţie oficială de acest gen făcută de la înalta tribună a C.E.B. arată două poticniri esenţiale ale acestei organizaţii: incapacitatea C.E.B. de a realiza unirea dogmatică fără a leza interesele „bisericilor” reprezentate şi nesinceritatea faţă de propriile hotărâri, căci C.E.B. recunoaşte apartenenţa şi face posibilă colaborarea şi cu cei care resping temeiul respectiv.<br />Ne întrebăm: De ce a trebuit să se găsească un principiu bisericesc „comun”? Probabil, pentru a arunca praf în ochi ortodocşilor care-şi pot imagina credinţa Bisericii fără dogme şi canoane! Şi altceva: de vreme ce chiar şi elementarul „minim dogmatic” cu învăţătura despre credinţa în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor este „inacceptabilă” pentru unii membri ai C.E.B., iar în ciuda acestui fapt, colaborarea continuă de dragul unirii, atunci care e scopul final al unirii ecumeniste? În nici un caz botezarea, împărtăşirea, spovedania şi mântuirea sufletelor prin credinţa în Hristos Mântuitorul (In. 20, 31; I Petru 1,9).<br />Să privim mai amănunţit aceste lucruri. Este limpede, chiar dacă primul principiu al ecumenismului ar fi fost acceptat de toţi membrii C.E.B., totuşi Biserica Ortodoxă nu ar fi putut, numai în baza lui, să se unească cu celelalte confesiuni, secte sau grupări religioase. Pentru creştinii ortodocşi acest temei este neîntemeiat, deoarece nu este formulat cu amănuntele hristologiei ortodoxe, cele hotărâte la Sfintele Sinoade ale Bisericii; nu sunt condamnate ereziile nestorienilor, apolinarienilor, monofiziţilor, monoteliţilor şi altor eretici, care pot recunoaşte fără probleme formularea ecumenistă, dar în acelaşi timp recunosc într-un mod eretic şi personal pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, deosebindu-se fundamental de învăţătura ortodoxă. Între erezie şi Ortodoxie stau zidurile de învăţătură ale Bisericii, de natură hristologică, soteriologică, ecleziologică, sacramentală etc. Însă în ecumenism, în chestiuni de credinţă este suficientă o singură idee eretică susţinută cu perseverenţă şi „votată” de majoritatea participanţilor , ca toate zidurile despărţitoare să se prăbuşească.<br /><br /><br />B) Cel de-al doilea principiu al ecumenismului<br /><br /><br />Primul temei al C.E.B. a fost criticat de reprezentanţii ortodocşi ca fiind prea general, exprimându-se cerinţa de a cuprinde în el credinţa în Treimea Dumnezeiască, deoarece Domnul Iisus Hristos reprezintă al Doilea Ipostas întruchipat al Treimii Dumnezeieşti. <br />La cea de a III-a Adunare Generală a C.E.B., care a avut loc în decembrie 1961, la Delhi, a fost adoptat al doilea principiu ecumenic, constituind Articolul II al Constituţiei C.E.B.: „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului Cel Unul - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.”<br />Primul temei, care exprimă credinţa în Domnul Iisus Hristos, a fost inacceptabil pentru unele organizaţii liberale reprezentate în CEB, însă şi mai contestat s-a dovedit a fi pentru acestea credinţa în Sfânta Treime.<br />În timpul elaborării celor două principii ecumeniste se ştia că nu vor fi acceptate de numeroşi membri de atunci şi viitori ai CEB. De aceea a şi fost lăsată, pe furiş, o „uşă deschisă” pentru colaborarea cu ei – nu este obligatorie recunoaşterea principiilor pentru a fi membru CEB. Drept pentru care, în C.E.B. au început a pătrunde numeroase organizaţii nebisericeşti sau anti-bisericeşti, cu caracter politic sau social, încât chiar şi vârful de lance al ecumenismului ortodox - Patriarhia Constantinopolului a protestat împotriva acestui lucru. Dar acest semnal de alarmă nu a fost luat în seamă, ceea ce nu face decât să demonstreze caracterul laic şi urmărirea intereselor politice şi antibisericeşti ale CMB.<br />Dacă privim cel de-al doilea principiu adoptat de C.E.B., vedem cât de înşelător este pentru credincioşii cu adevărat ortodocşi. Se aminteşte vag şi doar spre sfârşit de credinţa în Treimea Dumnezeirii, fără a se defini clar cum anume trebuie să crezi în Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, şi fără o legătură reciprocă directă cu credinţa în Domnul Iisus Hristos ca al Doilea Ipostas întrupat al lui Dumnezeu. <br />După nenumărate mucenicii, prigoniri şi umilinţe atât de mari răbdate de Sfinţi pentru păstrarea şi mărturisirea Credinţei Ortodoxe privind Sfânta Treime, strădanii îndreptate împotriva tuturor ereziilor antitrinitare şi hristologice, reprezentanţii ortodocşi din CEB ar fi trebuit să mărturisească învăţătura Bisericii lui Hristos despre Sfânta Treime în mod clar, îndrăzneţ şi hotărât, şi nu să semneze atât de pripit o hotărâre ecumenistă atât de confuză şi neîntemeiată.<br />Noul principiu, deşi „îmbogăţit”, tot nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinarienilor, subordonaţionaliştilor etc. şi, fiind special formulat atât de vag, poate fi primit în egală măsură de toţi urmaşii contemporani ai vechilor eretici. Dinamiştii monarhieni vorbesc şi ei despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă nu în sensul ortodox al Dumnezeului Unic în Trei Ipostasuri, ci în sens antitrinitar, afirmând că „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt personalităţi divine de sine stătătoare, ci doar forţe divine ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu”. Modaliştii-monarhieni se folosesc de numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, considerându-I drept modusuri (chipuri), în care se descoperă succesiv Dumnezeul Unic, deoarece sunt duşmani învederaţi ai dogmei despre Sfânta Treime, admiţând doar Trinitatea revelaţiei, dar nu şi Trinitatea Ipostasurilor. Ne dăm seama foarte clar că acest principiu „triadologic” este într-adins formulat atât de confuz şi vag, pentru a deveni o punte de legătură între adevăr şi minciună. De altfel, Porter, secretarul general al C.E.B., a declarat că pentru a fi admise în calitate de membri ai C.E.B., nu se forţează „bisericile”, decât dacă vor, să accepte „baza” respectivă, căci alte condiţii în acest sens nu se vor pune.<br />Să admitem neverosimilul: toate comunităţile religioase reprezentate în C.E.B., acceptă pe neaşteptate acest principiu. Se va produce oare, atunci, o adevărată unire a lor în credinţă? Nicidecum!<br />Ne putem imagina câte alte erezii şi false credinţe va scoate la iveală acest temei schematic şi confuz. În afară de temeiul însuşi, care provoacă o mulţime de dispute, vor rămâne nenumărate divergenţe confesionale, dar se vor ivi şi altele noi. După cum a remarcat pe bună dreptate protestantul antiecumenist Roth: „Nu rămâne nici o îndoială în privinţa flexibilităţii „confesionale” a noii organizaţii (a C.E.B.). Ea este de natură să cuprindă toate rătăcirile, toate ereziile, ce subminează credinţa creştină, substituind-o printr-o filosofie cu lustru creştin, necesar pentru ademenirea mulţimii.”<br />Biserica Creştină Ortodoxă are Crezul său ferm, alcătuit la cele Şapte Sinoade Ecumenice. Ea nu poate fi de acord cu ideea ecumenistă a „minimului dogmatic”, căci în Ortodoxie tot ce este consfinţit prin Duhul Sfânt la cele Şapte Sinoade Ecumenice este sfânt, preţios şi necesar pentru mântuire. A porni pe calea unui oarecare „minim dogmatic” înseamnă pentru Biserica Ortodoxă a renega întreaga învăţătură de credinţă: cinstirea icoanelor, preacinstirea Maicii Domnului şi cinstirea Sfinţilor, rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi etc, pentru care şi-au dat viaţa şi au mărturisit mulţimile credincioşilor ce acum se află în Împărăţia Cerurilor.<br />Din punct de vedere ortodox, însuşi termenul „minim dogmatic” este inacceptabil în calitate de bază a unirii, căci presupune compromisuri în domeniul credinţei, lucru pe care Ortodoxia nu l-a făcut până acum.<br />Când divergenţele rămase dincolo de „minimul dogmatic” vor duce iarăşi la dezbinare, ce vor face arunci ecumeniştii cu unitatea în adevărata deplinătate a credinţei? În felul acesta se arată cât de forţată, falsă şi nesigură este „unitatea” propovăduită de ei.<br />De la Adunarea a III-a a C.E.B., (1961), la care a fost adoptat al doilea principiu ecumenic, până la Adunarea a IV-a, care a avut loc la Vancouver (1983) au trecut 22 de ani. Ar fi fost de aşteptat ca în acest răstimp, C.E.B. să se călăuzească după principiile adoptate în cadrul său, iar credinţa în Sfânta Treime să crească tot mai mult, să fie explicată şi recunoscută şi în rândul celor care nu recunosc sau deformează învăţătura despre Sfânta Treime, reprezentanţi în CEB. <br />Contrar aşteptărilor ortodoxe, la Vancouver s-au petrecut o serie de manifestări scandaloase: a fost legalizată „preoţia feminină”, cât despre mărturisirea Treimii, participanţii la adunare „îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeiţe-mamă.”<br />O asemenea blasfemie şi profanare a învăţăturii despre Trinitatea Dumnezeirii dovedeşte o extremă îndrăcire a cercurilor conducătoare ale C.E.B., şi ar fi trebuit să determine pe reprezentanţii „ortodocşi” prezenţi la această adunare, să se revolte şi să demaşte energic neruşinata erezie. Mai apoi, aceste grozave hule au fost rostite şi în întreaga lume, dar despre opoziţia reprezentanţilor ortodocşi nimeni nu a auzit. După toate acestea, ce rost are ca Biserica Ortodoxă să se alăture şi să participe la hulitoarele şi smintitoarele adunări şi învăţături ale C.E.B.?<br />La începutul secolului nostru „teologii” ruşi, părintele Pavel Florenski şi părintele Serghei Bulgakov, au creat, sub influenţa gnosticismului, o nebuloasă erezie sofianică, potrivit căreia „în Dumnezeu se afla o fiinţă anume de sex feminin, aşa-numita „Sofia”, care a fost mediatoarea între Dumnezeu şi univers, la crearea acestuia. Această fiinţă feminină s-ar fi aflat în „adâncul” Sfintei Treimi, ca fiinţă „inseparabilă” de Dumnezeu. Încă din 1937 Biserica Ortodoxă Rusă a condamnat categoric erezia sofianică, înlăturând de pe trupul Bisericii cangrena eretică abia apărută.<br />Astăzi, sub ochii noştri, desfrânata Babilonului întrupată în Consiliul Mondial al Bisericilor - „locaş al demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate” (Apoc 18, 2), încearcă să introducă hule nemaiauzite în învăţătura ortodoxă despre Dumnezeul Cel în Treime. Ce ar trebui să facă în acest caz ortodocşii ecumenişti? Dacă le-ar păsa de Ortodoxie, ar trebui să părăsească neîntârziat consiliul eretic al „bisericilor”, spre împlinirea poruncii lui Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apoc. 18,4).<br />Pentru aceasta, nici un creştin ortodox nu poate participa în vreun fel la Mişcarea Ecumenistă, care, prin teoria ei despre „minimumul dogmatic”, maschează scopurile potrivnice lui Dumnezeu, de a uni sub acelaşi acoperiş, cu orice preţ, cu toate ereziile. În CEB se subminează principiile dogmatice ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe prin introducerea unui principiu feminin în Dumnezeul Treimic, prin substituirea lui Dumnezeu-Tatăl cu o „zeiţă-mamă” satanică.<br /><br /><br />C) Ecumenismul impune recunoaşterea reciprocă a Tainelor (B.E.M.)<br /><br /><br />Cercetând diferite proiecte ecumeniste de unire, ne-am referit mai înainte la documentul B.E.M., adoptat de comisia „Credinţă şi organizare” de la Lima, document care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii creştinilor. Să examinăm acum mai pe larg conţinutul acestui plan de unificare a învăţăturii despre Taine: Botezul, Euharistia, Slujirea (Preoţia).<br />Ideea acestui minimum teologic descinde încă din anul 1888, când în Anglia au fost elaborate aşa-numitele „Hotărâri cvadripartite de la Lambet”, în care sunt amintite cele trei Taine menţionate. În anul 1920, Conferinţa de la Lambet a propus din nou acest minim în calitate de bază pentru unirea „bisericilor”.<br />De atunci încoace, timp de peste jumătate de secol, ecumeniştii au lucrat intens la elaborarea unui „document al unirii”, care a fost adoptat, în varianta sa definitivă, de comisia „Credinţă şi organizare” de la Lima, în ianuarie 1982, iar în anul următor a fost propus bisericilor participante la Adunarea a VI-a C.E.B. de la Vancouver.<br />Să ne oprim mai întâi la numărul Tainelor menţionate în B.E.M. Din cele şapte Taine bisericeşti rânduite de Dumnezeu au fost alese doar trei, subliniindu-se în special că consimţământul participanţilor pentru adoptarea lor reprezintă „una din pietrele de încercare ale unificării Bisericii”, urmând să conducă la o „cotitură hotărâtoare” în soarta lumii. În preambulul B.E.M. se mai arată că „tendinţa spre unitate a unor biserici şi tendinţa spre consens general sunt strâns legate reciproc”.<br />La aceasta am putea obiecta că consensul construit pe o bază minimă nu poate însemna un consens întru adevăr, ci doar un oportunism de compromis. Însuşi faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate patru Taine bisericeşti: Mirungerea, Spovedania (Pocăinţa), Căsătoria şi Sfântul Maslu - denotă că acest document în general nu le recunoaşte drept Taine şi că e alcătuit de pe poziţii pur protestante.<br />Sfântul Simeon, arhiepiscop de Solunsk (+ 1430), scria în opera sa „Despre Taine”: <br />„Există şapte daruri ale Duhului Sfânt, după cum arată Isaia (11, 2-3), şi există şapte Taine bisericeşti, prin care acţionează Duhul. Acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, Hirotonia, Căsătoria, Spovedania şi Sfântul Maslu”. Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, enumera aceleaşi şapte Taine şi în aceeaşi succesiune, în Capitolul 7 al primului său răspuns la întrebările teologilor luterani: <br />„Taina... este un ritual de slujbe religioase şi ceea ce se săvârşeşte prin ele şi în ele se dăruieşte pentru folosul fiecăruia: adică Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, iar pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu - Hirotonia; precum pentru mireni - Căsătoria, iar pentru cei care au păcătuit după botez - Spovedania şi Ungerea cu untdelemn sfinţit. Ele dăruiesc iertarea păcatelor şi curăţă murdăriile din suflet. Se numesc Taine de aceea că presupun, în arătările lor sensibile (adică, materiale), o acţiune duhovnicească şi nerostită. Fiecare din aceste Taine este stabilită în Scriptură şi are o anumită însemnătate, materie şi formă”.<br />Motivul reducerii numărului Tainelor, până la două la protestanţi, constă în înţelegerea raţionalistă greşită a însemnătăţii Tainelor rânduite de Dumnezeu în viaţa Bisericii.<br />Sunt luate în considerare numai Tainele stabilite direct după porunca Mântuitorului, şi anume: Botezul (Mt. 28, 19) şi Împărtăşania (Mt. 26, 26-28), Deşi, dacă lucrurile sunt abordate astfel, ar trebui recunoscută ca Taină şi Spovedania, despre care Mântuitorul a vorbit Apostolilor după învierea Sa: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate: şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi” (In. 20, 22-23; Mt. 18, 18). Dar în pofida poruncii concrete a Mântuitorului, protestanţii nu recunosc această Taină.<br />După cum subliniază Arhiepiscopul Serafim Sobolev, „întemeietorul celor şapte Taine a fost însuşi Domnul - fie prin predicarea învăţăturii dumnezeieşti, care a slujit drept temelie pentru introducerea în viaţa bisericească de către apostoli a Mirungerii, Pocăinţei şi Căsătoriei (In. 7, 37-39; 20, 21-23; Mt. 18, 3-12), sau prin transmiterea directă a poruncii de rânduire a Tainelor Botezului şi Împărtăşaniei (Mt. 28, 19; 26, 26-28); sau, în sfârşit, prin porunca de a păzi tot ce le-a poruncit El (Mt. 28, 20).<br />E de remarcat că această poruncă cu caracter general a lui Hristos - „de a păzi tot ce v-am poruncit” - urmează imediat după cuvintele de instituire a primei dintre Taine - Botezul (Mt. 28, 19), şi ea, incontestabil, cuprinde şi toate celelalte Taine. De îndeplinirea acestei porunci dumnezeieşti generale ţine neapărat şi instituirea de către Apostoli a Tainelor Hirotonirii şi Sfântului Maslu, ca şi a celorlalte cinci Taine”.<br />Iată de ce în Articolul 10 al Simbolului de Credinţă este amintit doar „mărturisesc un singur Botez spre iertarea păcatelor”, înţelegându-se însă şi celelalte şase Taine ale Bisericii.<br />În excelenta sa lucrare „Erezia ecumenismului”, teologul grec A. Delybasy, referindu-se la minimalismul dogmatic al Hotărârilor cvadripartite din 1888 de la Lambet care stau la baza B.E.M., scrie: „Cele şapte sfinte Taine ale Bisericii, prin care se transmite în ea Harul dumnezeiesc sfinţit, sunt reduse la două: Botezul şi Euharistia. Iar din cele trei trepte ierarhice este aprobată numai cea episcopală, şi aceea nu ca un rang ierarhic suprem instituit de Hristos în Biserică, ci ca o tradiţie, care la faţa locului poate fi adaptată în funcţie de nevoile poporului. Tainele nu sunt tratate drept Taine ca atare, prin care se transmite Harul dumnezeiesc, ci ca simple ceremonii simbolice, care au aceeaşi însemnătate ca şi predica sau chiar una mai mică. Astfel, prin intermediul minimalismului dogmatic, cerinţele credinţei sunt diminuate până la cea mai mică posibilitate, urmărindu-se tendinţa lichidării lor.<br />În continuarea Documentului B.E.M. redactorii, printre care figurează prof. Nisiotis - ecumenist „ortodox” de tristă faimă, ce se laudă cu apartenenţa sa la masonerie -, subliniază că în B.E.M., „disensiunile de altădată sunt tratate într-o nouă lumină”, şi se atrage atenţia asupra unor „coincidenţe mult promiţătoare în învăţătura diferitelor biserici. Bisericile trebuie să dezvolte aceste coincidenţe, pas cu pas, în învăţătura lor despre credinţă, ceea ce le va conduce la comunicare reciprocă în succesiunea apostolică şi la continuitate cu învăţătura bisericii ecumeniste”. <br />Un alt adept înflăcărat al B.E.M., Papaderos, se grăbeşte să împărtăşească bucuria „fraţilor” protestanţi, care, au ajuns la Lima, „aproape la nivelul credinţei apostolice”.<br />Anticipând analiza în continuare a importantei probleme a succesiunii apostolice, am vrea să-i întrebăm pe prof. Nisiotis şi pe dr. Papaderos, în care hotărâre protestanţii se laudă cu credinţa apostolică, dacă aceştia nu au nici măcar noţiunea de succesiune ierarhică apostolică şi nici nu vor să o recunoască în cadrul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?<br />În finalul Documentului B.E.M, alcătuitorii, încântaţi de unanimitatea fără precedent a teologilor de diferite credinţe în privinţa celor trei Taine, declară în mod surprinzător că, „nu trebuie să ne aşteptăm, la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei şi preoţiei”, căci aceasta, după părerea lor, „în cazul dat este neadecvată şi chiar nedorită”. În aceste cuvinte se dezvăluie desăvârşit orientarea anti-teologică a redactorilor ortodocşi, în ciuda înaltelor titluri de profesori şi doctori! Respingând chiar însăşi ideea privind abordarea pur teologică a Tainelor bisericeşti, se mai aminteşte că „textul coordonat al B.E.M. este concentrat în mod conştient asupra acelor aspecte care au fost direct sau indirect legate de problema recunoaşterii reciproce care conduce spre unire.”<br />Această recunoaştere a tendinţei spre „unirea” de compromis demonstrează limpede de ce speculaţiile teologiei ecumeniste în cadrul B.E.M. sunt incompatibile cu învăţătura ortodoxă.<br /><br /><br />D) Despre Taina Botezului<br /><br /><br />În primele două paragrafe ale Documentului B.E.M. privind instituirea şi însemnătatea Tainei Botezului, sunt copiate principalele texte dogmatice ale Sfintei Scripturi, pasaje prezentate în orice manual ortodox de dogmatică. Mai apoi însă, în mod intenţionat şi rău-voitor, pentru a le fi pe plac protestanţilor, în Taina Botezului este cuprinsă Taina Mirungerii ca un simplu ritual, care, deşi se săvârşeşte imediat după Botez, reprezintă o Taină aparte şi de sine stătătoare. <br />B.E.M însă (§5 - „Darul Duhului”) diluează Taina dătătoare de har a Mirungerii - „pecetea şi arvuna Sfântului Duh” (II Cor. 1,21-22: Ef. 1, 13-14) - în Taina Botezului. În §19 citim: „Darul Sfântului Duh în botez poate fi exprimat şi în mod suplimentar, de exemplu, prin punerea mâinilor pe cap şi ungere sau miruire”. Adică Taina Mirungerii este depersonalizată şi redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu, pentru a se justifica lipsa la protestanţi a miruirii după botez. În comentariul din §14 se exprimă până şi nedumerirea: „Ce sens ar avea un ritual aparte între botez şi admiterea la împărtăşanie?''<br />În timpul Botezului, ca şi în orice altă Taină, se transmit, bineînţeles, darurile specifice ale Sfântului Duh, de aceea Însuşi Domnul îi vorbeşte lui Nicodim de Botez, ca de o naştere „din apă şi din Duh” (In. 3, 5). <br />Acţiunea harului Sfântului Duh în timpul Botezului constă în curăţirea de păcatul originar ai lui Adam (Rom. 6, 4-6-11), iar în timpul Miruirii se dau darurile Sfântului Duh pentru întărirea nou-botezatului în fericita viaţă duhovnicească şi în virtuţile creştine, aşa cum spune despre aceasta Sfântul Apostol Pavei: „Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, şi ne învaţă ... să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2, 11-12).<br />Tălmăcind aceste cuvinte, Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scria: „Cumpătarea, dreptatea şi evlavia cuprind întreaga viaţă sfântă şi unesc toate poruncile şi toată voinţa lui Dumnezeu, pe care îşi vor lua obligaţia s-o împlinească cei ce vin la Dumnezeu în credinţa cea adevărată”, adică cei care s-au botezat. Aici e vorba de Taina Mirungerii, săvârşită după Botez, ceea ce se arată evident din cuvintele Sfântul Apostol Ioan Teologul către creştinii botezaţi: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (I In. 2, 27). <br />Se ştie că Taina Sfintei Mirungeri la început se săvârşea prin punerea mâinilor apostolilor (Fapte 8, 17; 19, 6), ca mai apoi, pe măsura răspândirii creştinismului, să se facă prin ungere cu mir, fapt pentru care Apostolii, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul (ucenic al Sfântul Apostol Pavel), numeau această Taină – Taina Mirului.<br />Necesitatea Mirungerii creştinilor botezaţi este evidentă din botezul samaritenilor de către Sfântul Apostol şi diacon Filip (Fapte 8, 12). Singur, Botezul, nu era suficient pentru mântuirea lor. Autorul Faptelor continuă: „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, venind, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Iisus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt” (Fapte 8, 14-17).<br />Aşadar, nu avem nici un temei să considerăm că Botezul ar cuprinde şi Mirungerea. Ea este o Taină de sine stătătoare, următoare Botezului, lucru pe care îl confirmă practica străveche a Bisericii, mărturisită de Sfinţii Părinţi. Astfel, mai sus amintitul Sfântul Dionisie Areopagitul scrie: „Această Ungere desăvârşitoare cu mir dăruieşte pogorârea Duhului lui Dumnezeu celui sfinţit prin sfânta slujbă religioasă a renaşterii întru Dumnezeu [adică Botezul]”.<br />Sfântul Ciprian din Cartagina (secolul III), cunoscut ca adept al rebotezării ereticilor, scria Episcopului de la Roma, Ştefan: „Ei se vor putea sfinţi pe deplin şi vor putea deveni fii ai lui Dumnezeu numai atunci când se vor renaşte prin ambele Taine (sacramente utroque nascantur). Cel botezat trebuie să mai fie şi uns, pentru ca, primind Mirul, adică Ungerea, să se facă uns al Domnului şi să aibă în el harul lui Hristos”.<br />Sfântul Ambrozie al Mediolanului (secolul IV), în lucrarea „Despre Taine” (cartea III, cap. 2), definind Mirungerea drept „pecete a Duhului”, scrie: „După botez urmează „pecetea Duhului”, căci după cristelniţă rămâne încă de împlinit desăvârşirea, când prin chemarea preotului se insuflă Duhul Sfânt - Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cumpătării şi al evlaviei, Duhul temerii de Dumnezeu - cele şapte virtuţi ale Duhului”.<br />Fericitul Augustin (secolul V) face o delimitare între cele două Taine, zicând: „Ungerea duhovnicească este însuşi Duhul Sfânt, iar Taina Lui e în ungerea văzută [...] Taina Mirului este o Taină ca şi însuşi Botezul”.<br />Sfântul Efrem Sirul (secolul IV) compară alegoric potopul cu botezul, iar porumbelul având o frunză de măslin în cioc (Facerea 8, 11) - cu Mirungerea: „Corabia lui Noe vestea că va veni Acela Care va zidi Biserică pe ape, făcând slobozi copii ei în numele Sfintei Treimi; iar porumbelul întruchipa Duhul Sfânt, Care va săvârşi Ungerea - Taina mântuirii”.<br />Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV), după cuvântul său adresat celor ce urmau să primească Taina Botezului cu apă, adaugă un cuvânt şi pentru Taina Mirungerii, începând cu versetul din Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru” (I In. 2, 20). Adresându-se creştinilor proaspăt botezaţi şi unşi cu mir, Sfântul Ierarh face următoarea comparaţie între Botezul Mântuitorului şi Botezul lor: „Aşa cum Hristos, spălându-se în râul Iordan şi dând apelor mireasma Dumnezeirii, a ieşit din apă plin de Duhul Sfânt [...] la fel şi tuturor celor care au ieşit din cristelniţa apelor sfinţite li s-a dat Mirul, care este acelaşi cu care e uns Hristos [...]Trupul se unge cu mir însufleţitor [...] De aceea, cei unşi cu acest Mir Sfânt, păziţi în voi acest lucru neîntinat şi fără prihană, făcând fapte bune şi fiind plăcuţi Domnului mântuirii noastre Hristos Iisus”.<br />Acelaşi Sfânt Ierarh în Cuvântul al 18-lea (cap. 33) spune celor botezaţi: „Domnul v-a curăţit de păcate „prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Ef. 5, 26) [...] şi vi s-a dat pecetea legăturii Sfântului Duh [...] Iar în cele din urmă vi se va spune cum urmează să vă purtaţi în continuare potrivit harului, ca toţi să vă puteţi bucura de viaţa veşnică”. Prin ultimele cuvinte, Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază clar că creştinii botezaţi şi miruiţi trebuie să se întărească în dumnezeiescul har primit prin aceste Taine, lucrând faptele evlaviei creştineşti.<br />Întrucât protestantismul, de la apariţia sa, leapădă însemnătatea faptelor creştine pentru mântuire în favoarea mântuirii prin credinţă, este de înţeles de ce protestanţii nu recunosc Taina Mirungerii, cea care întăreşte pe creştini la facerea de fapte bune. Pornind de la premise pur protestante, contrare Sfintelor Scripturi şi inacceptabile pentru Ortodoxie, în Documentul B.E.M. se ignoră Taina Mirungerii, fiind substituită cu Taina Botezului. <br />Tocmai din această pricină Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, scria drept răspuns la întrebările luteranilor: „Mirungerea pune pe suflet prima pecete şi îi redă ceea ce el avea după chipul (lui Dumnezeu) - puterea pe care noi am pierdut-o prin neascultare, iar în afară de aceasta şi harul pe care l-am primit cândva în suflet prin suflarea lui Dumnezeu (Facerea 2, 7). De aceea, Mirungerea aduce cu sine puterea Duhului şi îmbogăţeşte sufletul cu mireasma dumnezeiască, fiind semnul şi pecetea lui Hristos”.<br />În canonul 48 al Sinodului din Laodiceea (343) se spune: „Acei care se sfinţesc prin Botez urmează a fi unşi cu Mir ceresc, pentru a se face părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu”.<br /><br /><br />E) Taina Spovedaniei<br /><br /><br />Documentul B.E.M. neglijează şi trece sub tăcere de asemenea şi Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, care aminteşte de Taina Botezului prin faptul că ne curăţă de păcate. Dacă în timpul Botezului, sufletul celui botezat se curăţă o singură dată de păcatul adamic şi de toate păcatele făcute până la botez, prin Taina Spovedaniei, păcatele făcute după botez se curăţă în nenumărate rânduri prin mărturisire. În acest sens, Spovedania se numeşte „cel de-al doilea Botez” după cum Sfântul Ioan Scărarul îşi începe cel de-al V-lea Cuvânt al său: „Pocăinţa este înnoirea Botezului”.<br />Protestanţii care se laudă cu ţinerea învăţăturilor din Sfânta Scriptură, ar trebui să recunoască Spovedania ca Taină, întrucât ea este pomenită în repetate rânduri în Evanghelie, ca fiind întemeiată nemijlocit de Hristos şi, după cuvintele Lui, rânduită Apostolilor (Mt. 18, 18; In. 20, 20-23). Cu toate acestea, în B.E.M. nu se spune nici un cuvânt despre Taina Spovedaniei - nici în legătură cu Botezul, nici chiar în legătură cu Euharistia, pentru care Taina Pocăinţei serveşte drept o pregătire preliminară prin mărturisirea la preot înainte de împărtăşanie.<br />O asemenea trecere sub tăcere se explică prin faptul că ecumeniştilor le este străină starea de pocăinţă a sufletului ca o condiţie esenţială pentru începerea Tainei Spovedaniei propriilor păcate şi a osândirii de sine. B.E.M. cere tuturor confesiunilor pocăinţă pentru „păcatul despărţirii”, învinovăţind Biserica Ortodoxă deopotrivă cu toate celelalte organizaţii ale C.E.B., dar în acelaşi timp, ecumenismul neagă Taina Spovedaniei şi nu pretinde pocăinţă sacramentală personală omului care a păcătuit.<br />Însă pocăinţa personală a sufletului în faţa lui Dumnezeu reprezintă temelia şi începutul dreptei credinţe în Hristos Mântuitorul, Care şi-a început propovăduirea publică prin chemarea: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc. 1, 15) şi a încheiat-o prin cuvintele: „Cine va crede şi se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16).<br />Sfântul Apostol Petru, în prima zi a Cincizecimii creştine, a adresat poporului îndemnul: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2, 38). Aceste cuvinte ale Apostolului conţin trimiterea la trei dintre Tainele Bisericii: Botezul - ca început al vieţii creştine; Pocăinţa - nu numai ca condiţie preliminară pentru Botez, ci şi ca o înnoire ulterioară constantă prin Taina Spovedaniei; şi pe baza Tainei dătătoare de har a Mirungerii, îmbrăcarea în omul cel nou, care „se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce i-a făcut” (Col. 3, 10) cu ajutorul Sfântului Duh, aducând roadele Duhului „în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr” (Ef. 5, 9).<br />Această deplinătate a harului dată de Dumnezeu omului care a crezut în Hristos este străină ecumenismului, care nu ştie şi nu recunoaşte Taina mărturisirii propriilor păcate personale în faţa slujitorilor bisericii, dinaintea celor care sunt împuterniciţi de Dumnezeu cu harul de a le lega şi dezlega păcatele (Mt. 18, 18).<br />Despre o asemenea nepricepere protestantă a Spovedaniei ortodoxe ca Taină, ne vorbeşte Mitropolitul Pitirim de Volokolamsk şi Iurevsk: <br />„Uneori nouă, ortodocşilor, ni se reproşează că, prin pocăinţă permanentă, ne slăbim duhul ... Nu, nu e aşa. Oamenii credincioşi şi ortodocşi se îngrijesc înainte de toate de curăţenia sufletului. E greu să trăieşti o zi fără a călca poruncile lui Dumnezeu, fără a ne împovăra conştiinţa, a nu avea mustrări de conştiinţă, iar uneori lăsăm fără atenţie, uităm de ceea ce am făcut în cursul zilei împotriva voinţei lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că, dorind să trăim ziua în sfinţenie, într-adevăr nu facem nimic rău. Dumnezeu însă judecă pe om nu numai după acţiunile văzute, ci şi după simţirile şi gândurile inimii (Evr. 4, 12). Poate că, fără a ne da seama de aceasta, am călcat o poruncă a lui Dumnezeu, am făcut o faptă sau am avut un gând împotriva conştiinţei, pricinuind în felul acesta o daună materială sau morală celor apropiaţi şi nouă înşine”.<br />Această priveghere duhovnicească şi veghere neîncetată asupra mişcărilor lăuntrice ale inimii „în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (I Petru, 3 4) - caracteristică Ortodoxiei, este în schimb străină ecumenismului, care e ocupat de o activitate exterioară febrilă. Însă pocăinţa ca stare a sufletului, exprimată mai cu seamă în Taina Spovedaniei, nu slăbeşte nicidecum, ci întăreşte cu har sufletul celui ce se pocăieşte. În Taina Spovedaniei, sufletul omului se scufundă ca şi în cristelniţa milosteniei lui Dumnezeu, pentru a muri din nou pentru păcat şi a se ridica la chemarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui (Mt. 6, 83) şi a regăsi calea spre mântuire.<br />Necesitatea Spovedaniei prin pocăinţă a păcatelor personale a fost propovăduită din cele mai străvechi timpuri creştine. În Canonul 52 Apostolic este prevăzută depunerea din treaptă a episcopului sau preotului „care nu va primi, ci va respinge pe cel ce se leapădă de păcat”, căci un astfel de episcop sau preot supără pe Hristos, Care a spus: „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7).<br />Sfântul Ciprian din Cartagina trimite credincioşilor următoarea povaţă înduioşătoare: <br />„Vă rog, iubiţii mei fraţi, ca fiecare dintre voi să-şi mărturisească păcatul său, până când cel care a păcătuit se mai află încă în această viaţă pământească, când mărturisirea mai poate fi primită şi când iertarea (păcatelor), săvârşită de slujitorii Bisericii, este încă plăcută lui Dumnezeu”. <br />Sfântul Atanasie cel Mare face următoarea comparaţie între Botez şi Spovedanie: „Aşa cum omul, botezat de preot, este sfinţit prin harul Sfântului Duh, la fel şi cel care îşi mărturiseşte în pocăinţă păcatele primeşte iertarea lor prin preot, după harul lui Hristos”.<br />Sfântul Ioan Casian compară de asemenea Pocăinţa cu Botezul: „Recunoaşte Tainele mântuirii tale, prin care ai fost înnoit, renăscut... Astăzi prin Pocăinţă tu renaşti, aşa cum altădată prin cristelniţă (adică prin Botez) te-ai născut”.<br />Sfântul Vasile cel Mare consacră prima din „Regulile morale”, pocăinţei şi mărturisirii păcatelor: „Credincioşii în Domnul trebuie mai întâi de toate să se pocăiască... după porunca Domnului nostru Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Mt. 4, 17). Acum este vremea pocăinţei şi a iertării păcatelor... Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Fapte 17, 30). Pentru cei ce se pocăiesc nu este îndeajuns ca să fie mântuiţi doar îndepărtarea de păcat, ci trebuie să facă şi „roade vrednice de pocăinţă” (Mt. 3, 8).”<br />În ale sale „Reguli morale”, Sfântul Vasile cel Mare la întrebarea: „Care sunt roadele vrednice de pocăinţă?” răspunde: „Sunt faptele de dreptate, contrare păcatului, pe care trebuie să le rodească cel ce se pocăieşte, împlinind cele spuse: „aducând roade în tot felul de fapte bune” (Col. 1, 10; Fapte 26, 20). La Întrebarea 288: „Cel ce se pocăieşte, cui trebuie să-şi mărturisească păcatele?”, Sfântul Vasile răspunde astfel: „Păcatele trebuie să le mărturiseşti în faţa celor cărora li s-a încredinţat să fie iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). <br />Astfel, aflăm că şi în vechime cei ce se pocăiau, făceau aceasta în faţa sfinţilor (adică a persoanelor sfinte). Căci în Evanghelie e scris că oamenii îşi mărturiseau păcatele în faţa lui Ioan Botezătorul (Mt. 3, 6) şi în Fapte - în faţa Apostolilor, care botezau (19, 18).<br />Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în lucrarea „Despre pocăinţă”, susţine că Dumnezeu a dat dreptul de a ierta păcatele „doar acelor preoţi, care iartă în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi nu în numele lor”. Sfântul Grigorie Teologul, în „Teofania” spune că, paralel cu Taina Sfântului Botez, există şi alt botez - „al lacrimilor”, prin care sfântul ierarh înţelege Taina Spovedaniei: „Recunosc că omul este o fiinţă schimbătoare şi, prin natura sa, nestatornică; de aceea primesc cu hotărâre acest ultim botez, mă închin Celui Care mi l-a dăruit şi îl propovăduiesc altora şi prin milă îmi voi răscumpăra mila”.<br />Asemănător vorbeşte despre Taina Pocăinţei şi Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul al 7-lea din „Scara raiului”: <br />„Lacrimile vărsate după botez înseamnă mai mult decât botezul, cu toate că aceste cuvinte par oarecum prea îndrăzneţe. Căci botezul ne curăţă de relele cele vechi, iar lacrimile curăţă păcatele făcute şi după botez. Noi toţi cei care am primit botezul în copilărie, mai târziu îl pângărim, însă prin lacrimile noastre îl curăţim din nou. Şi dacă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu ni le-ar fi dăruit, rar s-ar fi găsit şi te-ai mira să se fi găsit oameni care s-ar fi mântuit.” <br />Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său „Despre preoţie”, scrie despre preoţi: „Oamenii trăitori pe pământ... sunt puşi să se bucure de cele cereşti şi au căpătat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Cei ce stăpânesc pe pământ au puterea de a lega, dar numai trupul; însă aceste legături leagă însuşi sufletul şi pătrund în ceruri; ceea ce preoţii săvârşesc pe pământ, Dumnezeu desăvârşeşte în cer, şi Stăpânul Cel Atotputernic întăreşte părerea slugilor Sale... Spre deosebire de preoţii vetero-testamentari, care aveau puterea să depună mărturie pentru cei curăţiţi de lepră (Lev. 14,2; comp. Mt. 9, 4), preoţii noştri (nou-testamentari) au primit puterea nu doar să mărturisească curăţirea, ci să cureţe cu desăvârşire - nu lepra trupului, ci necurăţenia sufletului”.<br />Sfântul Simeon din Solun, în lucrarea sa „Despre Taine”, arăta: „Pocăinţa desăvârşeşte ridicarea noastră din cădere. Şi aşa cum după botez nu există o refacere binefăcătoare îndelungă decât prin rugăciune şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor noastre, prin abţinerea de la rele, de aceea ne şi este dat acest mare dar”.<br />Patriarhul Constantinopoiului, Ieremia al II-lea, răspundea teologilor luterani: „Cel care se pocăieşte trebuie să mărturisească tot cât poate şi cât îşi aduce aminte, spovedindu-se de toate cu inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 17). El îşi găseşte tămăduirea, lucrând împotriva păcatelor pe care le-a făcut”.<br />Sfântul Leon cel Mare, Episcopul Romei, subliniază însemnătatea pregătitoare a Tainei Pocăinţei pentru primirea cu destoinicie a Tainei Împărtăşaniei: „Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), care a dăruit Bisericii puterea de a da sfinţire de pocăinţă celor ce se pocăiesc şi, prin uşa împăcării (adică a Spovedaniei), a-i face părtaşi la Sfintele Taine”.<br /><br /><br />F) Taina Euharistiei<br /><br /><br />Pentru conştiinţa ortodoxă este evidentă înşelarea Documentului B.E.M. referitoare la Euharistie. De pe poziţiile învăţăturii lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi despre Taina Euharistiei şi a experienţei duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe, este neîntemeiată întreaga gândire ecumenistă despre Euharistie, având la bază principiile pluralismului modernist, minimalismul dogmatic şi oportunismul de compromis, concepţii ce scot în evidenţă spiritul protestant laicizat. Mânaţi de tendinţa spre oportunism, autorii ecumenici ai Documentului B.E.M. fac eforturi de a se ridica la un nivel supraconfesional, cutezând să-şi prezinte realizările „teologice” drept un „dar al Duhului Sfânt”, deşi în realitate nu fac decât să speculeze adevărul, respingând şi denaturând cuvintele scripturii şi învăţătura teologiei patristice.<br />Despre esenţa Tainei Euharistiei, ecumenismul vorbeşte prea confuz şi inconsecvent, fără a se neglija modul de tratare protestant al acestei probleme, cu un singur scop evident: cu ajutorul „imaginaţiei creatoare” să caute „o coincidenţă teologică de compromis” în învăţătura despre Euharistie, spre a forţa o legătură între Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, ca după aceea să se ajungă la „recunoaşterea reciprocă”, care va conduce la falsa unitate de credinţă şi împărtăşirea reciprocă cu Sfintele Taine. Aceste intenţii şi planuri distructive pentru Ortodoxie sunt camuflate prin fraze precum „afirmarea credinţei euharistice comune”, „realizarea unui grad mai înalt de comunicare euharistică între biserici”, sau „unirea vizibilă a poporului scindat al lui Dumnezeu în jurul tronului lui Dumnezeu”.<br />În ciuda acţiunilor sale „unificatoare'', Documentul B.E.M. tratează Euharistia în spiritul doctrinei protestante, ceea ce se manifestă deosebit de evident la analiza a două momente excepţional de importante ale Tainei: transformarea pâinii şi vinului oferite în Trupul şi Sângele lui Hristos şi însemnătatea Euharistiei ca jertfă.<br />În §13 al Documentului B.E.M. despre Euharistie citim: „Cina euharistică reprezintă Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, Taina prezenţei Sale reale”. Această definiţie justă îşi pierde însă semnificaţia pozitivă în contextul altor fraze prea generale şi difuze, de genul: „Euharistia reprezintă Cina de Taină, ce ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Iisus Hristos”; sau „Euharistia reprezintă o mare jertfă de laudă, prin care Biserica vorbeşte în numele tuturor făpturilor”.<br />Însă B.E.M. nu vorbeşte nimic despre momentul central şi cel mai esenţial al Tainei Euharistiei - transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos. După cum se ştie, luteranii, reformaţii alături de numeroasele secte protestante neagă învăţătura Bisericii despre transformarea în Euharistie a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, Mântuitorul nostru Cel înviat. Iar semnatarii Documentului B.E.M. reduc la zero acest moment central al Tainei Euharistiei prin afirmarea că „anamneza (reamintirea) despre Hristos constituie principala esenţă a cinei euharistice”.<br />Pe de o parte, în B.E.M. se postulează că „Biserica mărturiseşte prezenţa reală, vie şi activă a lui Hristos în Euharistie”, dar în comentariul de la §13 declară: „Unele biserici, cu toate că confirmă prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie, nu leagă această prezenţă in mod categoric de imaginea pâinii şi vinului. Bisericilor li se rezervă dreptul să hotărască dacă această deosebire ar putea fi adoptată, continuând să existe în cadrul coincidenţei opiniilor formulate în text.”<br />Propunând un compromis nelegiuit privind cea mai mare Taină a Bisericii, ecumenismul îşi dezvăluie adevărata sa natură. Speculaţii de genul „prezenţa abstractă a lui Hristos”, care nu sunt legate de imaginea pâinii şi a vinului, reprezintă o minimalizare inacceptabilă şi o negare în fapt a învăţăturii dumnezeieşti despre transformarea tainică şi minunată a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, în care El este prezent „prin esenţa Sa, adică cu sufletul şi Dumnezeirea sau ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit”.<br />Învăţătura despre transformarea Sfintelor Daruri (Epicleza) - constituind momentul central al Sfintei Euharistii - este bazată pe mărturii din Noul Testament. Această învăţătură a fost mereu vie în conştiinţa Bisericii Ortodoxe încă de pe timpurile apostolilor. În primele Liturghii ale Sfântul Apostol Iacov, ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl precede sfinţirii Sfintelor Daruri, prin ea Dumnezeu este rugat ca, prin dăruirea Duhului Sfânt, să prefacă, să preschimbe, să transforme pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. <br />Despre acestea, Mitropolitul Macarie tâlcuieşte: <br />„Faptul că toate vechile liturghii aveau aceeaşi înţelegere deplină a unui subiect atât de important al învăţăturii despre Taina Euharistiei, demonstrează incontestabil că anume aceasta a fost tradiţia apostolică cu privire la acest subiect, şi astfel a crezut de-a pururi Sfânta Biserică Sobornicească. Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii ne învaţă, de asemenea, că în Taina Euharistiei pâinea şi vinul se preschimbă, se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfântul Iustin Filosoful (secolul II) ne spune că „acea hrană (Euharistia), asupra căreia s-au rostit cuvinte de mulţumire cu rugăciune... şi care, după preschimbarea ei, hrăneşte sângele şi trupul nostru, este Trupul şi Sângele Aceluiaşi Iisus Hristos întrupat”. Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV) scrie: „Hristos, pe când se afla în Cana Galileei a făcut din apă vin asemănător sângelui” (In. 2, 1-10). Nu putem oare să credem că şi vinul se face sânge? În săvârşirea Tainei pâinea se preface în Trupul lui Hristos, iar vinul - în Sângele lui Hristos”.<br />Sfântul Grigorie de Nissa (secolul IV) mărturiseşte: „Cu adevărat gândesc şi cred că şi astăzi pâinea, sfinţită prin cuvântul lui Dumnezeu, se preface în Trupul lui Dumnezeu cuvântul”. La Sfântul Ambrozie al Mediolanului citim: „De fiecare dată când primim Tainele, care prin Taina sfintei rugăciuni se preschimbă în Trupul şi Sângele lui Hristos, vestim moartea Domnului (I Cor. 11, 26).”<br />Teodor din Heracleea (secolul IV) face următoarea lămurire: „Acesta este, a spus Hristos, Trupul Meu, şi acesta este Sângele Meu, ca tu să nu crezi că e vorba doar de chipul lor, dar că pâinea este însuşi trupul Domnului, iar vinul - sângele Domnului, prefăcându-se în Trupul şi Sângele Domnului nostru prin pogorârea Sfântului Duh.” Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) mărturiseşte: „Pâinea şi vinul cu apă, prin chemarea şi pogorârea Duhului Sfânt, se transformă în chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos”. Pâinea şi vinul nu sunt o închipuire a Trupului şi Sângelui Domnului (să nu fie!), ci sunt însuşi Trupul Dumnezeiesc al Domnului, căci El a spus: „Acesta este Trupul Meu - nu închipuire a trupului; e Sângele Meu - nu închipuire a lui”.<br />Cât de departe este Documentul B.E.M. de această învăţătură a Sfinţilor Părinţi, când propune următoarea definiţie pur protestantă: „Prin puterea cuvântului viu al lui Hristos şi prin puterea Sfântului Duh, pâinea şi vinul devin simbolurile sacramentale ale trupului şi sângelui lui Hristos!”<br />Însă Sfinţii Părinţi ai Sinodului VII Ecumenic au fost într-un glas: „Niciodată nimeni dintre trâmbiţele Duhului, Sfinţii Apostoli sau din preaslăviţii noştri Părinţi, n-a numit Jertfa noastră fără de sânge, adusă în amintirea patimii Dumnezeului nostru şi a întregii iconomii a Lui, chip (sau simbol) al trupului Lui; pentru că ei n-au primit poruncă de la Domnul să vorbească sau să mărturisească astfel, însă au auzit pe El zicând, în Evanghelia Sa, următoarele: „Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi Sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (In. 6, 53). Şi încă: „Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu...” (Mt. 26, 26) Hristos n-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este chipul Trupului Meu.” E demonstrat clar, deci, că nici Domnul, nici Apostolii, nici Sfinţii Părinţi niciodată n-au numit chip (simbol) Jertfa fără de sânge adusă de arhiereu, ci au numit-o Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele lui Hristos.”<br />Această clară învăţătură patristică şi bisericească despre esenţa Sfintei Euharistii este respinsă şi substituită în B.E.M. prin formulări oportuniste. Negând transformarea pâinii şi vinului în Euharistie, autorii B.E.M. pun la îndoială şi adevărul că Sfintele Daruri preschimbate rămân Trupul şi Sângele lui Hristos nu numai în momentul împărtăşirii credincioşilor, ci şi după aceea. O aluzie perfidă în acest sens transpare din următoarele cuvinte: „Unele biserici subliniază că prezenţa lui Hristos în elementele sfinţite continuă şi după serviciul divin. Altele însă pun accentul principal pe însuşi actul săvârşirii Euharistiei şi împărtăşirii cu elemente în timpul cuminecării. Cât priveşte păstrarea elementelor, fiecare biserică trebuie să respecte practica şi evlavia celorlalte”.<br />Aşadar, B.E.M. admite în chip profanator că Sfintele Daruri devin după cuminecare pâine obişnuită şi vin obişnuit, fără a mai fi nici măcar „simboluri” ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi de aceea nu e nevoie să le păstrăm cu evlavia cuvenită. Bisericile Ortodoxe locale, în calitatea de membre ale C.E.B., sunt îndemnate să respecte practica colegilor sectari, prin care se nimiceşte de fapt credinţa în puterea de preschimbare a Sfintelor Daruri şi îşi pierde sensul însăşi Taina Sfintei Euharistii. Cu adevărat, la mare îndrăzneală a ajuns erezia ecumenistă!<br />În opoziţie cu prevederile Documentului BEM amintite mai sus, Patriarhii Răsăriteni în „Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă”, redactată în 1723, declară categoric: <br />„Credem, de asemenea, că această Jertfă -adică Sfânta Euharistie - atât înainte de întrebuinţarea ei - imediat după sfinţirea Sfintelor Daruri, cât şi după întrebuinţare (adică după împărtăşirea cu ele), fiind păstrată în vase sfinţite pentru împărtăşirea creştinilor aflaţi pe moarte, este adevăratul Trup al lui Hristos... aşa încât şi până la întrebuinţarea de după sfinţire şi în momentul întrebuinţării ca atare, şi după aceasta este de-a pururi adevăratul Trup al Domnului”.<br />B.E.M. se opune în manieră protestantă acestei învăţături dogmatice ortodoxe, privind Euharistia ca un simbol, ca o simplă „pomenire”: „În lumina concepţiei biblice despre pomenire, toate bisericile ar putea să revadă disputele vechi cu privire la „jertfă” şi să-şi aprofundeze propria înţelegere a motivelor pentru care alte tradiţii au renunţat la acest termen”.<br />Desigur, Euharistia reprezintă şi o jertfă de pomenire, potrivit cuvintelor Mântuitorului însuşi: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19), dar care urmează cuvintelor rânduite acestei Taine: „Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi” . După cuvintele „Beţi dintru acesta toţi...”, Mântuitorul instituie în încheiere: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi”. Ultimele cuvinte arată clar caracterul de jertfă al Tainei Sfintei Euharistii ca Prinos de milostivire „spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 28), adus pentru toţi membrii vii şi morţi ai Bisericii lui Hristos - „pentru viaţa lumii” (In. 6, 51).<br />Autorii B.E.M. însă, devotaţi principiilor lor protestant-ecumeniste, trec sub tăcere această calitate principală de Jertfă a Euharistiei, direct legată de instituirea şi caracterul de pomenire al Sfintei Euharistii. Însă însemnătatea Euharistiei ca Jertfă a fost subliniată de Biserică încă din vechime. Sfinţii Părinţi ai Sinodului I al Bisericii mărturisesc: „Pe sfânta masă se află Mielul lui Dumnezeu, „Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), şi pe Care preoţii îl aduc jertfă fără vărsare de sânge.”<br />În rugăciunea cea de taină, pe care preotul o rosteşte în timpul cântării Heruvicului în Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur, se subliniază: „Tu, Iisuse Hristoase, slujba aceasta şi săvârşirea Jertfei celei fără de sânge ne-ai lăsat nouă”.<br />Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul III) spune: „Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, El însuşi este Preotul suprem al lui Dumnezeu-Tatăl şi este Cel dintâi Care S-a adus pe Sine însuşi jertfă Tatălui şi ne-a poruncit să facem acelaşi lucru întru pomenirea Lui”.<br />Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV), definind Euharisia drept „Jertfă de îndurare”, mărturiseşte clar: „Înălţând lui Dumnezeu rugăciuni, îl aducem jertfă pe Hristos, Cel răstignit pentru păcatele noastre, cerând lui Dumnezeu Cel Iubitor de oameni îndurare pentru cei adormiţi şi pentru noi toţi”. <br />Să încheiem cu mărturisirea Patriarhilor Răsăriteni: „Credem că aceasta este o adevărată Jertfă de îndurare, adusă pentru toţi cei care trăiesc şi care au murit în evlavie, şi, aşa cum s-a a spus în rugăciunile acestei Taine, a fost dată Bisericii de către Apostoli la porunca Domnului spre mântuirea tuturor”.<br />Contradicţiile principale dintre B.E.M. şi învăţătura Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi cu privire la transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos şi cu privire la esenţa Jertfei Euharistice nu se opresc aici. Vom dezbate în continuare câteva dintre ele.<br />În conformitate cu spiritul ecumenismului contemporan, Euharistia este privită sub aspect laic, străin revelaţiei Noului Testament: „Cina şi mesele, despre care s-a scris că Iisus a luat parte în timpul slujirii Sale pe pământ, vestesc şi arată apropierea împărăţiei: un semn evident al acestei împărăţii este starea de saţietate a poporului”. Aceste cuvinte susţin o viziune lumească despre „împărăţia lui Dumnezeu” pe pământ, care nu are nimic comun cu Vestea cea Bună a Mântuitorului despre împărăţia lui Dumnezeu ca realitate necreată, imaterială, ca har lăuntric renăscător al Sfântului Duh cu roadele şi manifestările lui desăvârşite (Gal. 5, 22-23). Explicaţia dată de ecumenişti privind „îndestularea poporului” este absolut nejustificată. Însuşi Mântuitorul adresează poporului, hrănit de El în chip minunat, următoarea mustrare: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea, ce rămâne spre viaţa veşnică, şi pe care o va da vouă Fiul Omului” (In. 6, 26-27). După aceste cuvinte clare, pe ce s-ar putea întemeia afirmaţia precum că „săturarea poporului” ar fi un „semn al împărăţiei lui Dumnezeu”? Şi Sfântul Apostol Pavel declară categoric: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).<br />În §2 al Documentului B.E.M. despre Euharistie citim: „După făgăduinţa lui Hristos, fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos primeşte prin Euharistie asigurarea de iertare a păcatelor (Mt. 26, 28) şi chezăşia vieţii veşnice (In. 6, 51-58).” O asemenea gândire lasă impresia că orice creştin botezat, prin intermediul Euharistiei, îşi asigură în mod automat iertarea păcatelor sale şi mântuirea - este evident caracterul protestant al acestei direcţii. <br />Potrivit cuvintelor Apostolului (I Cor. 11,27-28), în cazul unei împărtăşiri luate cu nevrednicie, Sfânta Euharistie nu aduce iertare, ci se adaugă ca un foc la mulţimea păcatelor, adică necredinciosul osândă îşi mănâncă şi bea, atrăgând asupra lui judecata lui Dumnezeu şi chiar moartea (I Cor. 11,29).<br />Protestanţii însă, negând Taina Spovedaniei, au pierdut noţiunea de împărtăşire cu nevrednicie, de aceea contestă necesitatea mărturisirii păcatelor personale în faţa preotului, ca o curăţire pentru Sfânta Împărtăşanie. Este bine cunoscut că spovedania înainte de împărtăşanie s-a practicat în Biserică încă din vechime. Chiar teologul protestant Adolf Garnack recunoaşte: „Noi am eliminat Taina Spovedaniei, iar în locul ei am pus conştiinţa personală despre căinţă... Dar conştiinţa noastră personală a căinţei nu înseamnă nimic”.<br />Este bine să clarificăm problema de mare importanţă a sâvârşitorului Tainei Euharistiei. În Documentul B.E.M. se spune: <br />„În timpul săvârşirii Euharistiei, Hristos adună, învaţă şi hrăneşte Biserica. Hristos este Acela Care cheamă la masă şi stă în capul mesei. El este Păstorul Care conduce poporul lui Dumnezeu, Proorocul Care vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, Părintele Care săvârşeşte Taina lui Dumnezeu. În majoritatea bisericilor, această conducere a mesei este pusă în seama unui preot hirotonit. Cel care conduce slujirea euharistică în numele lui Hristos face să se înţeleagă că Euharistia se oferă ca un dar al lui Hristos, Care trăieşte în Biserica Sa.”<br />Prin aceste cuvinte părut „ortodoxe”, B.E.M. încearcă, de pe poziţiile pluralismului, să legalizeze, să justifice şi să unifice toate felurile de practică euharistică. Mascându-se după adevărul mistic neîndoielnic că Domnul Iisus Hristos este „Cel Care aduce şi este adus, Care primeşte şi este împărţit” - după cum mărturiseşte preotul în rugăciunea de taină la Heruvic -, B.E.M. diminuează problema sâvârşitorului pământesc al Tainei, afirmând că Euharistia ar putea fi săvârşită în mod asemănător şi de „un preot hirotonit”, aşa cum se face „în majoritatea bisericilor”, dar şi „condusă” de un mirean obişnuit, după cum se practică în majoritatea sectelor protestante.<br />Prin „cel care conduce slujirea euharistică'' poate fi înţeles oricine - atât un episcop sau preot ortodox, cât şi un pastor luteran sau o femeie - „preoteasă” anglicană. Această deplasare de sens nu are nimic comun cu conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, care încă de pe timpul Apostolilor păstrează şi propovăduieşte adevărul: „Puterea de a înfăptui Taina Euharistiei aparţine numai Episcopilor în calitate de succesori ai Apostolilor, iar prin Episcopi se transmite şi Preoţilor.” Patriarhii Răsăriteni, în „Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă”, mărturisesc: „Credem, de asemenea, că această Taină a Sfintei Euharistii nu poate fi săvârşită de oricine, ci numai de un cleric dreptcredincios, care a primit preoţia de la un episcop recunoscut de Biserică şi dreptcredincios”.<br /><br /><br />G) Taina Preoţiei. Slujirea<br /><br /><br />Pentru Biserică este deosebit de important Capitolul trei al Documentului B.E.M. consacrat Tainei Preoţiei, deoarece de validitatea acestei Taine depinde validitatea celorlalte, în special a Tainei Euharistiei, căci cea dintâi condiţie a validităţii Euharistiei este săvârşirea de către un preot care a fost ridicat în cinul respectiv prin hirotonirea oficială de un episcop recunoscut de Biserică.<br />Şi CMB acordă o mare importanţă problemei preoţiei, însă în scopul recunoaşterii reciproce a sacerdoţiului, lucru pretins la negocierile privind unirea diferitelor confesiuni. În acest sens, cardinalul anglican Gloucester la Conferinţa de la Ripon din 31 octombrie 1983 a spus: „Unirea reală se va face atunci când vom unifica preoţia. În acest sens noi acţionăm şi în Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Acolo situaţia evoluează mai încet, însă în cele din urmă va conduce la o unire efectivă”.<br />Aceeaşi trufaşă „proorocie”: atingerea scopului final de recunoaştere reciprocă a sacerdoţiului - ar trebui să tragă un semnal de alarmă tuturor creştinilor ortodocşi, dar mai ales ierarhilor şi preoţilor purtători ai binecuvântatei succesiuni apostolice în Biserică, şi să-i ridice la o luptă hotărâtoare împotriva celor ce vor să uzurpe sau să imite adevăratul har al preoţiei. <br />Spre deosebire de Tainele Botezului şi Euharistiei, marcate prin vechile lor denumiri patristice, Taina Preoţiei este consemnată în B.E.M., în limba engleză, prin denumirea generală de „Ministry”, care se traduce literalmente „slujire”. Potrivit enciclopediei britanice, în limba engleză există o denumire specială pentru preoţie, şi anume „priesthood”, care redă fidel termenul elen tradiţional şi cel latin – „sacerdotium”. „Ministry” cuprinde o largă însemnătate, deoarece cuvântul cuprinde toate genurile de slujire bisericească. Această polisemantică conferă un caracter confuz învăţăturii bine definite despre Taina rânduită de Dumnezeu, care este Preoţia, moştenită prin succesiune de la Sfinţii Apostoli. Denumirea aceasta nedefinită a Tainei Preoţiei are drept scop înglobarea în noţiunea de slujire a „bisericilor” care sunt membre C.E.B. dar nu au de fapt continuitatea apostolică, deci sunt lipsite de harul preoţiei.<br />O interpretare similară, la fel de confuză, a problemei preoţiei, se întâlneşte frecvent în cercurile protestante. De exemplu, secretarul general al C.E.B., Porter, în discursul inaugural rostit la cea de a VI-a Adunare din Vancouver, interpretând eronat cuvintele Sfântul Apostol Petru despre creştini ca „preoţie împărătească” (I Petru, 2, 9), a declarat că „unul din marile merite ale Reformei, pe care îl datorează lui Martin Luther, este descoperirea. că fiecare - fie femeie sau bărbat - este preot în faţa Domnului ... indiferent de este el hirotonit sau mirean”.<br />În B.E.M. se strecoară amestecarea preoţiei sacramentale cu descendenţă apostolică cu „preoţia împărătească” generală a mirenilor, în scopul de a generaliza protestantismul prin minimalizarea rolului preoţiei sacramentale şi a ştergerii hotarului haric dintre preoţi şi mireni.<br />De remarcat că în B.E.M. pretutindeni se întrebuinţează termenul „preoţime hirotonită”, ceea ce lingvistic reprezintă o tautologie logică, căci nu poate exista preoţime nehirotonită. Astfel, în §7, pagina 133, citim: „Termenul „preoţime hirotonită” se referă la persoanele care au primit harisma şi pe care biserica îi numeşte pentru slujire prin hirotonisire, cu invocarea Sfântului Duh şi punerea mâinilor asupra lor”. Însă chiar în punctul următor se spune: „Multe din biserici [deci nu toate, n.a. ] utilizează cuvântul „preot” pentru desemnarea anumitor slujitori ai altarului hirotoniţi. Deoarece aceasta nu reprezintă un obicei general, respectiva problemă esenţială se examinează în §17 al prezentului document.”<br />La §17 al prezentului Document, sub titlul „Ordained Ministry & Priesthood”, adică „Consacrarea Slujirii şi Preoţia hirotonită”, găsim cum termenul de „preoţie” este raportat la Hristos şi la poporul Bisericii, iar „slujirea” este pusă în legătură cu activitatea „preoţiei hirotonite”, la care participă – după cum spune Documentul - toţi creştinii.<br />Astfel, în Documentul B.E.M., în pofida terminologiei consacrate în Enciclopedia Britanică, ambii termeni sunt folosit cu sens denaturat: prin termenul „ministry” - care înseamnă „slujire” în sens general - este desemnată preoţimea hirotonită, iar prin termenul specific „priesthood” (preoţimea hirotonită) – se indică „preoţia generală” a poporului bisericii. Aici se pune în valoare ideea că preoţia sacramentală nu este decât o emanaţie a „preoţiei poporului” care, prin intermediul „hirotonirii” simbolice, desemnează la rându-i pe slujitorii altarului. Această viziune pur protestantă asupra ierarhiei ecleziastice, care contestă harul preoţiei lui Hristos pe linia succesiunii apostolice, reprezintă o gravă eroare dogmatică, însemnând negarea caracterului apostolic al Bisericii lui Hristos.<br />În continuarea §17, utilizarea eronată a termenilor se argumentează prin faptul că „în Noul Testament, niciodată nu sunt folosiţi termenii „preoţie” sau „preot” (iereu) pentru desemnarea preoţimii hirotonite sau a preotului hirotonit”. Potrivit Documentului B.E.M., „în Noul Testament acest termen este aplicat, pe de o parte, pentru preoţia unică a lui Iisus Hristos şi, pe de alta, pentru slujirea împărătească şi profetică a tuturor botezaţilor”.<br />Iată însă cum Arhiepiscopul de New York, Pierre Lullie, explică deosebirea în folosirea termenilor: „Vechea Biserică evita, pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti, ambiguitatea posibilă atunci, care ar fi putut rezulta din omonimie. Tocmai de aceea termenii nu sunt întrebuinţaţi în Noul Testament pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti”.<br />Dreptul canonic rămâne fidel terminologiei vechi creştine şi utilizează în locul lor termenii „episcop” şi „preot”. O asemenea poziţie a Bisericii în etapa sa primară se explică simplu: „În raport cu iudaismul ea a susţinut abolirea unei mulţimi de jertfe, ca fiind pur arhetipice faţă de unica Jertfă perfectă, adusă o dată pentru totdeauna de Hristos - Unicul adevărat Arhiereu. În privinţa păgânilor convertiţi, termenul ar fi putut fi interpretat la fel ambiguu, deoarece el desemna vrăjitorii cultelor păgâne. Odată însă cu dispariţia treptată a păgânismului, pe de o parte, şi cu separarea definitivă a iudaismului de creştinism - pe de alta, pericolul confundării termenilor a dispărut. În felul acesta, s-a răspândit folosirea termenilor „arhiereus” şi „iereus” în lumea elenă şi „pontifex” şi „sactrdos” la latini.”<br />Este caracteristic faptul că încă la cei mai timpurii dintre Părinţii Bisericii - Sfântul Clement al Romei (+101) - termenii „arhiereu” şi „iereu” se întâlnesc raportaţi la preoţii creştini.<br />Prin urmare, în B.E.M., Arhieria desăvârşită a lui Hristos este opusă în mod tendenţios preoţiei oficiante încredinţate clericilor din Biserică. Harul preoţilor este dăruit prin mâinile episcopului de Marele Arhiereu Iisus Hristos, aşa cum este foarte bine spus în rugăciunea de taină rostită de preot în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie.<br />În ciuda acestui fapt, în §11 al Documentului B.E.M., se declară în chip nelegiuit că „bisericile trebuie să evite a atribui propriile forme deosebite de hirotonire a preoţimii voinţei directe a lui Iisus Hristos şi a le considera ca fiind rânduite de Iisus Hristos”. Redactorii acestor rânduri (între care figurează şi „teologi ortodocşi”) îşi declară făţiş, cu o nemaipomenită insolenţă ecumenică, necredinţa în harul preoţiei ca Taină rânduită de Mântuitorul Hristos, reducând totul la nişte „forme” bisericeşti.<br />Nicăieri în B.E.M. nu se vorbeşte despre hirotonire ca fiind o Taină a Harului Dumnezeiesc, dăruită de episcop ca succesor apostolic, ci doar despre „forme exterioare” şi „numiri” prin „punerea mâinilor” (de către cine?). O astfel de negare evidentă a succesiunii apostolice ca condiţie a realităţii preoţiei se întâlneşte nu numai la protestanţi, ci şi la anglicani. De exemplu, dr. Hedlom, cunoscut teolog anglican şi profesor al Universităţii din Oxford, considera că, în Biserica creştină veche, episcopii erau succesori ai apostolilor „nu fiindcă ar fi primit harul transmis de apostoli, ci pentru că au fost desemnaţi de Biserică să îndeplinească îndatoririle pe care le îndeplineau apostolii”. Această viziune extrem de greşită asupra preoţiei nu l-a împiedicat pe dr. Hedlom să devină curând „episcop” anglican, ceea ce vorbeşte despre solidaritatea ideilor lui cu ale sectei din care face parte.<br />Amintim aici, că în iulie 1988, la Conferinţa din Lambet a cardinalilor anglicani, a fost adoptată hotărârea de hirotonire a femeilor nu numai ca „preotese”, ci şi ca „episcopi”. Curând, această hotărâre a fost adusă la îndeplinire; la 12 februarie 1989, în Boston (SUA) a fost oficiată „hirotonirea” Barbarei Harris ca „episcop”. Iată la ce fărădelege strigătoare la cer duce renunţarea la temeiurile scripturistice privind succesiunea apostolică. <br />În Capitolul III al B.E.M. - „Formele preoţiei hirotonite”, se promovează insistent ideea că „Noul Testament nu indică un singur tip de preoţie, care ar putea servi drept model sau drept o normă invariabilă pentru întreaga preoţie viitoare în Biserică. În Noul Testament noi, mai curând, întâlnim o varietate de forme, care au existat în diferite locuri şi în diferite timpuri.” În ultimele cuvinte se exprimă nu numai necredinţa raţionalistă în ierarhia neo-testamentară, ci se contestă chiar autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament, care ar fi apărut „în diferite timpuri”. Urmând raţionalismului protestant, alcătuitorii B.E.M. declară deschis că abia „în secolele doi şi trei a fost stabilită forma cu trei trepte - episcop, preot şi diacon - ca formă generală a preoţiei hirotonite în întreaga Biserică”. O astfel de viziune asupra provenienţei celor trei trepte ale ierarhiei ecleziastice reprezintă o negare evidentă a faptului rânduirii lor de către Sfinţii Apostoli şi, implicit, a suprimării noţiunii de succesiune apostolică a ierarhiei.<br />De exemplu, în „Faptele Sfinţilor Apostoli” scrise de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (Lc. 1, 3 şi Fapte 1, 6) se arată clar că Sfinţii Apostoli au hirotonit personal pe primii cinci diaconi (Fapte 6, 6). Tot de către apostoli au fost hirotoniţi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Barnaba (Fapte 13, 3), care, la rândul lor, au hirotonit preoţi pentru toate bisericile întemeiate de ei (Fapte 14, 33). Iar Sfântul Apostol Pavel a hirotonit pe ucenicul său Timotei în treapta de episcop al Efesului (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6), iar pe alt ucenic al său, Tit, l-a făcut episcop al Cretei, poruncindu-i să hirotonească preoţi pentru toate oraşele de acolo (Tit 1,6).<br />În afară de indicaţiile directe ale cărţilor sfinte ale Noului Testament, încă din vremea Apostolilor, existenţa a trei trepte ierarhice este mărturisită de succesorii direcţi ai apostolilor - Sfântul Clement Episcopul Romei şi Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Episcop al Antiohiei (+107) - în epistolele lor către Magnezieni (6, 1; 3, 1-2) şi către Tralieni (3, 1), în care sunt direct enumerate cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti.<br />În Documentul B.E.M. însă, mărturiile acestor trei bărbaţi apostolici sunt opuse una alteia într-un mod rău-voitor. În cuprinsul §36 citim: „În vechea Biserică, legătura dintre episcopat şi comunitatea apostolică era concepută în două chipuri. Pe de o parte, Sfântul Clement se interesa înainte de toate de mijloacele cu ajutorul cărora continuitatea istorică a prezenţei lui Hristos era asigurată în Biserică datorită succesiunii apostolice, iar pe de alta - Sfântul Ignatie din Antiohia vedea în comunitatea creştină, strânsă în jurul preotului şi în mijlocul preoţilor şi diaconilor, o manifestare reală a duhului în comunitatea apostolică.” De aici se trage concluzia că „simbolul succesiunii apostolice nu arată doar continuitatea istorică, ci şi adevărata realitate duhovnicească”. De fapt, continuitatea istorică a succesiunii apostolice, susţinută de Sfântul Clement de la Roma, stă la baza realităţii duhovniceşti, despre care vorbeşte Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu şi care nu reprezintă decât continuitatea apostolică la un moment dat. Prin urmare, ambii bărbaţi apostolici vorbesc de unul şi acelaşi fenomen, care garantează succesiunea apostolică în Biserica Creştină.<br />Documentul B.E.M., ocolind problema extrem de neplăcută pentru protestanţi vizând succesiunea apostolică ca transmitere a harului ierarhic printr-un lanţ continuu de hirotoniri din epoca apostolilor până în zilele noastre -, introduce o nouă alterare de termeni: „Succesiunea în Tradiţia Apostolică”. Scopul acesteia este de a sustrage atenţia de la principalul obiect - succesiunea apostolică şi treptele ierarhice, reducând problema la o noţiune mai largă - Tradiţia Apostolică, care, datorită posibilităţii de interpretare, convine mai mult protestanţilor.<br />Această expresie, în favoarea B.E.M., este asimilată şi de ecumeniştii „ortodocşi”. Unul din autorii B.E.M., protoiereul Vitalie Borovoi, în referatul său „Evaluarea documentelor de la Lima despre Botez, Euharistie şi Preoţie”, vorbeşte de „succesiunea organică a Tradiţiei Apostolice a vieţii harice şi sacramentale în Vechea Biserică a epocii Sinoadelor Ecumenice, comună pentru noi toţi încă până la perioada sciziunilor noastre”. Pe atunci însă protestanţii nu existau! Mai departe, părintele Borovoi încearcă să ne convingă de falsurile ecumeniste, scriind despre „necesitatea renaşterii unităţii creştine prin eforturile frăţeşti comune ale întregii comunităţi ecumenice pornind de la ideile şi urmând principiile succesiunii istorice a Tradiţiei Apostolice.”<br />O problemă deosebit de dificilă este aceea a justificării în ecumenism a „preoţiei” femeilor.<br />Părintele Borovoi, în loc să elimine această „problemă delicată” ca fiind ceva ce nu frământă Biserica Ortodoxă, consideră şi aici necesar ca „la rezolvarea acestei probleme de către celelalte biserici, să se ţină seama de perspectivele ecumenice ale soluţionării lor pentru unitatea tuturor creştinilor şi pentru înţelegerea identică a păstrării fidelităţii faţă de Tradiţia Apostolică, aşa cum este ea atestată în istoria Bisericii”. Din cuvintele părintelui Borovoi rezultă că Tradiţia Apostolică, chiar în chestiunea „preoţiei” feminine, mai urmează a fi dezbătută până când „perspectivele ecumeniste vor deveni unitare tuturor creştinilor”. Acest lucru demonstrează caracterul confuz al noţiunii de „Tradiţie Apostolică”, pe care ecumeniştii o speculează în scopurile acceptărilor unioniste.<br />Să cităm însă termenul de Tradiţie Apostolică, aşa cum este explicat în B.E.M.: „Tradiţia Apostolică în Biserică înseamnă succesiunea în calităţile distinctive stabile ale Bisericii Apostolilor: mărturisirea credinţei apostolice, propovăduirea şi interpretarea înnoită a Evangheliei, oficierea Botezului şi Euharistiei, transmiterea responsabilităţii preoţeşti”. După evocarea celor două Taine: Botezul şi Euharistia, nu se mai pomeneşte cea de a treia Taină - Preoţia, deoarece aceasta din urmă constituie încă un obiect de cercetare. În loc să se vorbească de „transmiterea harului preoţiei”, se menţionează doar „transmiterea responsabilităţii”, ca de un act formal de răspundere juridică, prin care se nimiceşte întreaga esenţă a harului preoţiei.<br />În continuare la acelaşi §34 se arată: „În cadrul acestei Tradiţii Apostolice există o anumită succesiune apostolică a slujirii, care serveşte pentru susţinerea continuităţii şi succesiunii cuvintelor şi acţiunilor lui Iisus, transmise nouă de către Apostoli. Preoţii sunt desemnaţi de Apostoli. După aceea episcopii Bisericii au fost primii custozi ai acestei continuităţi a tradiţiei apostolice; ei au fost martori ai succesiunii apostolice a slujirii, care a fost continuată şi păstrată prin episcopii vechii Biserici împreună cu preoţii şi diaconii din comunitatea creştină.”<br />Aşadar, în comentariu nu se spune nimic despre continuitatea harică în hirotonire - de la Apostoli prin episcopi, până în zilele noastre. Referitor la Apostoli, se spune doar că ei „numeau” pe preoţi, care se deosebesc totuşi de episcopi. Iar episcopii sunt numiţi doar „custozi” (şi nu promotori) şi „martori” (dar nu purtători) ai succesiunii apostolice a slujirii. Nicăieri însă nu ni se arată că această succesiune a slujirii se transmite pe linia hirotonirilor în Taina Preoţiei.<br />În încheierea capitolului se subliniază că „se impune să se facă o distincţie între Tradiţia Apostolică a întregii Biserici şi continuitatea slujirii apostolice”. Cu alte cuvinte, sunt separate artificial două lucruri indisolubil legate unul de altul: „Tradiţia Apostolică” şi „slujirea apostolică”. Cea mai elocventă probă a acestei legături o constituie faptul că în Pravila Apostolică, una dintre condiţiile obligatorii privind hirotonirea episcopului este participarea a doi sau trei episcopi, iar la hirotonirea preotului sau a diaconului este obligatorie punerea mâinilor unui episcop. Prin urmare, slujirea apostolică este inclusă în Tradiţia Apostolică.<br />În §36 al BEM, continuitatea apostolică a episcopilor este prezentată doar ca „unul din mijloacele cu ajutorul căruia este exprimată Tradiţia Apostolică în Biserică ... ca fiind un însemn simbolic în păstrarea succesiunii credinţei şi legăturii apostolice”. La fel ca şi în Tainele Botezului şi Euharistiei, B.E.M. nici de astă dată nu iese din cadrul înţelegerii protestante a Tainelor sub formă de simboluri, ignorând necesitatea succesiunii ierarhice rânduite de Iisus Hristos, prin care se transmite negreşit credincioşilor harul lui Dumnezeu.<br />În §38 al Documentului se spune că „bisericile care nu şi-au păstrat episcopatul, privesc succesiunea episcopală ca un simbol, nu ca o garanţie a continuităţii şi unităţii Bisericii”. Iar mai departe se arată că „nu pot [adică nu vor, n.a.] să accepte că preoţia, adoptată în propria lor tradiţie, trebuie să fie considerată ca nevalabilă până la momentul în care nu va adera la linia existentă a succesiunii episcopale”.<br />Aceeaşi pretenţie concretă a fost formulată de pastorul dr. Jurghen Roloff, profesor la Universitatea din Erlangen, în referatul „Evaluarea documentului de la Lima”, prezentat la cea de a X-a Conferinţă a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Evanghelice a Germaniei, care a avut loc la Kiev în 25-29 septembrie 1984. El a declarat categoric: „Pentru bisericile noastre este hotărâtor faptul că partenerii ecumenici (adică ortodocşii) nu au pus recunoaşterea aflării noastre în Tradiţia Apostolică în funcţie de acest fel de succesiune apostolică”. Prin aceste cuvinte teologul protestant recunoaşte că protestanţii nu au succesiune apostolică.<br />Astfel, Documentul B.E.M. introduce noţiunea de succesiune episcopală în manieră protestantă, ca ceva neobligatoriu pentru creştini şi independent de succesiunea apostolică, substituită prin noţiunea de „continuitate în Tradiţia Apostolică”, deşi nu există succesiune episcopală fără continuitate apostolică. Aceste două noţiuni sunt absolut echivalente şi în aceasta stă legătura vitală a Bisericii Ortodoxe de astăzi cu Biserică Apostolică.<br />Ultimul capitol al B.E.M. este intitulat „Spre recunoaşterea reciprocă a preoţimii hirotonite” unde ni se dezvăluie scopul ecumenic final - recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor confesiunilor aderente la C.E.B. În §21 se arată direct că „bisericile trebuie să fie gata să-şi modernizeze concepţia şi practica privind hirotonirea preoţilor”. În §53 autorii B.E.M. îndrăznesc să ceară „bisericilor care au păstrat succesiunea episcopală să recunoască fondul apostolic al preoţiei hirotonite existent în bisericile care n-au păstrat această succesiune, precum şi existenţa în aceste biserici a serviciului de episcopie sub diverse forme”.<br />Nu se precizează ce fel de „forme diverse” de episcopat există în afara ierarhiei şi a celor trei trepte rânduită de Dumnezeu, şi nici nu se pot preciza, deoarece astfel de „forme” nu există şi nu pot exista. Sunt doar adunături deşarte de cuvinte despre o presupusă „ierarhie” obştească, având drept scop să amăgească pe ortodocşi şi să încânte taberele protestanţilor.<br />În §54 citim: „Unele biserici hirotonesc numai bărbaţi. Disensiunile în această privinţă împiedică recunoaşterea reciprocă a preoţiei. Acest lucru însă, nu trebuie să fie considerat un impediment esenţial pentru eforturile de mai departe spre realizarea recunoaşterii reciproce”. După cum am mai arătat, C.E.B. susţine ideea „preoţiei” feminine, încercând însă, în cazul dat, să elimine acest obstacol de dragul recunoaşterii reciproce a „bisericilor” şi a „preoţilor” lor: „Ideile ecumenice trebuie să încurajeze, şi nu să frâneze dezbaterea nestingherită a acestei probleme”.<br />În sfârşit, §55 al B.E.M. se presupune, ca expresie supremă a „recunoaşterii reciproce a bisericilor şi preoţiilor lor”, celebrarea Liturghiei Euharistice în comun cu punerea reciprocă a mâinilor!<br />Arhiereii ortodocşi - purtătorii preţiosului dar al continuităţii apostolice - vor înţelege clar că de vor accepta parodia „liturghiei ecumeniste”, va însemna că se lipsesc în mod automat de harul ierarhic, rupându-se astfel de succesiunea apostolică, potrivit Canonului Apostolic 45: „Episcopul, presviterul sau diaconul, care nu face decât că se roagă împreună cu ereticii, va fi excomunicat; iar dacă le va îngădui ereticilor să slujească ca preoţi în biserică, să fie depuşi din treaptă.” Fie ca aceasta să nu se întâmple.<br /><br /> </span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-19205775829847384122009-01-11T00:33:00.000+02:002009-01-11T00:34:38.604+02:00În scopul unităţii ecumenice,ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmaticeA) Planurile ecumenice ale unificării<br />Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de „unitate” din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor, încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de „adevăr” acceptat de grupările religioase, unde fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri.<br />În pofida greutăţilor, se speră ajungerea la unificare pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că: „Dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii. Dialogul în înţelegerea religiei noastre, a unor noi relaţii între creştini şi neortodocşi, cum nu au mai fost altădată”. Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. „Dimpotrivă - scriu în continuare - noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim”. Aşadar, la temelia unităţii este pusă „diversitatea”, adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?<br /><br /><span class="fullpost"><br />Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire cu caracter local. În America, zece organizaţii religioase încearcă să se reunească într-o singură „biserică” sub denumirea Biserica Unită a lui Hristos, în care „diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se”. În noua „biserică” trebuie să fie folosite „toate legendele bisericeşti prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate”, ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor.<br />Un experiment similar se face şi în Anglia cu sectele locale, care trebuie să se „unească”, începând cu secta anglicană şi cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii: <br />„Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate. Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare”.<br />Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei „biserici ecumenice” în felul următor: „Ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine. Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice, şi toate se află în comuniune euharistică.”<br />Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea „biserică ecumenistă” şi Filipp Potter. fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei „Credinţă şi organizare” de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a Adunări de la Nairobi: <br />„În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică. Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”.<br />În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o „comunitate sobornicească a bisericilor”, în interiorul căreia „fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică”. Cum ar putea, însă, credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu credinţa pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp, sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă „putere universală deplină”, când noţiunea de „universalitate” este identică noţiunii de sobornicitate ortodoxă, iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului apostolic la toată lumea?!<br />În continuare, Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, „bisericile” nominalizate între ele. După cum se exprimă, ca un protestant, Porter nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? „Noi credem - scria în secolul al XVI-lea Patriarhal Constantinopolului Ieremia II - că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul”.<br />Într-adevăr, ce viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu? Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, darurile care ne îndrumă spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi ne conduce către mântuire. Să renunţăm la Taina Spovedaniei ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18).<br />Despre Euharistie, Potter vorbeşte ca despre o Taină „care leagă bisericile”. Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu au succesiune apostolică şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire a Cinei de Taină. Între altele, Domnul a spus celor care cred în El: „Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură” (In. 6, 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş energiilor dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1,4), lucru dobândit numai prin împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, altfel spus, cu Pâinea vieţii, Care se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această „Pâine a vieţii”, nu face decât să se lase copleşit de o amintire. Cum deci ar putea un ortodox să se unească cu un astfel de necredincios în Sfânta Euharistie?<br />În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Biserica Ortodoxă să recunoască „ierarhia” protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt succesiunea apostolică? Recunoscând acest lucru, ortodocşii s-ar lipsi de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei.<br />Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru). Acest document numit „Botezul. Euharistia. Slujirea.”, (BEM în engl.) - are drept scop elaborarea unui acord între toate „bisericile” C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia. Ultima este substituită abil lingvistic prin termenul general de „slujire” (ministry, engl.), din cauza problemei delicate pentru protestanţi privind lipsa succesiunii lor apostolice, deşi aceştia se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima „se bazează pe credinţa apostolică”. <br />În Capitolul II al documentului de mai sus, se afirmă: „Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii”. Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele idei ale lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la Adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983, B.E.M. a fost propus spre adoptare „bisericilor” reprezentante în C.E.B.<br />Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au acordat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul clericilor ortodocşi acest document ecumenic şi-a găsit adepţi. La 3 martie 1983, Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina „Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale.” Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător este. „Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Mt. 5, 13).<br />Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: „Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme”. „Spre deosebire de aceasta - scrie Papaderos -, Adunarea ecumenică reprezentativă care a avut loc la Lima (1982), a lansat un alt apel, de astă dată către toate bisericile, în care a fost pusă din nou problema Tainelor: Botezul, Euharistia şi Slujirea. Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate, a fost adoptat un text convergent unic Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună”. <br />Autorul găseşte aici prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, „este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii [...] reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii. Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.<br />Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, pentru o impulsionare teologică (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că „de astă dată este eliminată - sperăm pentru totdeauna - metoda scolastică de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor [prin această metodă, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe]. Mai mult decât atât - continuă el -, a fost respinsă teologia pură, obiectivă şi ştiinţifică, deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute”. Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică luişi. <br />De vreme ce B.E.M. respinge teologia pură a Ortodoxiei, e firesc să cadă într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv şi părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste.<br />În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că „esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul”. Ultimele cuvinte reprezintă o parodie la expresia din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor” (Apoc. 2, 7; 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos.<br />Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, „în numele lui Dumnezeu” ereziile ecumeniste, camuflându-le cu numele „Duhului”. Însă Sfântul Apostol Ioan Teologul ne învaţă: „Prea iubiţilor! Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (I In. 4. 1-6).<br />Acest „duh al rătăcirii” a inspirat şi a definit planurile de mai sus ale realizării „unităţii” filosofiilor mincinoase şi a gnosticilor din Ortodoxie. Acelaşi duh a inspirat şi alcătuitorii documentului ecumenist B.E.M.<br /><br /><br />B) Situaţia lamentabilă a ecumeniştilor ortodocşi în C.E.B.<br /><br /><br />Să nu creadă cumva ecumeniştii ortodocşi că, atunci când va suna ceasul unirii, „Consiliul Ecumenist al Bisericilor” va fi deosebit de prevenitor cu Biserica Ortodoxă şi îi va păzi dogmele şi canoanele. Dimpotrivă, totul va fi relativizat şi sacrificat în numele unirii pan-religioase. Acest lucru îl atestă deja atitudinea denigratoare a majorităţii ecumeniştilor din Vest faţă de revendicările ortodocşilor de a fi purtători ai adevărului. Nimeni nu ne recunoaşte aceste pretenţii! Revistele ecumenice consideră toate cultele, inclusiv Biserica Ortodoxă, ca nişte fenomene pur şi simplu istorice, şi nimic mai mult. Deopotrivă cu ereticii, Biserica Ortodoxă este pusă în rândul valorilor relative. Dr. Lucas Fischer, fost preşedinte al comisiei „Credinţă şi organizare” a C.E.B., propune tuturor cultelor „să fie totdeauna gata, de dragul unirii, să moară şi să renască”.<br />Reprezentanţii ortodocşi din C.E.B. ce îndrăznesc a mărturisi că adevărul nu rezidă decât în Ortodoxie, sunt priviţi de ecumeniştii occidentali ca nişte „confraţi” foarte ciudaţi, care „le aduc în auz lucruri străine'' (Fapte 17, 20).<br />Încă din 1937, la reuniunea „bisericilor” creştine din Edinburg, s-a remarcat o atitudine similară, faţă de care ecumenistul rus prof. Lev Zander, scria: „La ora actuală mişcarea ecumenică continua să fie o organizaţie pan-protestantă cu participarea ortodocşilor, care par foarte străini şi exotici pentru ceilalţi”.<br />Dar poate că această atitudine s-a observat numai în anii '30? Poate că de atunci încoace ortodocşii şi-au întărit poziţiile în C.E.B.? Nicidecum! Şi astăzi spiritul protestant al ecumenismului este caracteristic pentru C.E.B. Acest lucru l-a recunoscut până şi un ecumenist zelos ca mitropolitul Leningradului, Nicodim: „Pentru conştiinţa ortodoxă a fost clar de la bun început că încercarea de a colabora în C.E.B.. şi cu atât mai mult participarea la el va însemna inevitabil scufundarea în stihia protestantismului”.<br />Ortodocşii se confruntă în C.E.B. cu o totală neînţelegere din partea protestanţilor: „Este neîndoielnic că creştinii neortodocşi depun în general prea puţine eforturi pentru a înţelege Biserica Ortodoxă”. Mai mult, protestanţii ajung până la a învinui Biserica de faptul că „se încăpăţânează în faţa necesităţii înnoirii”.<br />Cu o astfel de atitudine a C.E.B. faţă de Biserica Ortodoxă, ecumeniştii ortodocşi nu au cum nădăjdui la o influenţă proprie pozitivă. Ei sunt trataţi doar cu surâsuri indulgente, în dorinţa de a-i supune spiritului protestant, strategie ce aduce roade.<br />Protestanţii nu au nevoie de învăţătura noastră ortodoxă. Însăşi noţiunea de „ortodoxie” a pierdut pentru ei acea profundă semnificaţie dogmatică pe care i-o atribuim noi. Ei nu recunosc Ortodoxia ca fiind identică adevărului, căci, în opinia lor, există o mulţime de „adevăruri”. <br />După cum am arătat mai sus, protestanţii denumesc fără ezitare grupările monofizite, ca fiind „ortodoxe orientale”, manevrând abil diferenţa aparentă dintre cuvintele „oriental” şi „răsăritean”, cu scopul evident de a pune pe acelaşi plan Ortodoxia cu erezia. Filipp Porter scria fără echivoc: „Eforturile făcute în ultimele decenii îşi propuneau drept scop să cuprindă mai profund diferitele adevăruri ale credinţelor în mişcarea ecumenică pentru înnobilarea lor reciprocă şi corectare. Încercând să prezentăm lumii o mărturie generală, noi descoperim aspecte noi, comune, ale teologiei, ce ne permit să formăm o mărturisire mai unitară a credinţei noastre”. După cum rezultă din acest text, pentru ecumenişti „Ortodoxia” ca atare nici nu există, ci abia se formează.<br />După cum recunoaşte dr. Lucas Fischer, „protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiile ortodocşilor - că doar biserica lor este singura biserică adevărată - ci, auzind de acest lucru, se irită făţiş de aceea că îşi consideră propriile biserici protestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă. Se supără la rândul lor şi ortodocşii, reacţionând la această nervozitate, deşi lucrurile evoluează spre nivelarea treptată a confesiunilor.” <br />În procesul acestei „nivelări”, Biserica Ortodoxă, atât de scumpă pentru noi, îşi va pierde treptat identitatea în compania numeroaselor „biserici” din cadrul C.E.B., toate urmând să fie recunoscute ca adevărate, căci sentimentul de „respect reciproc şi de acceptare a oricui ca discipol al lui Hristos se dezvoltă tot mai puternic”. În felul acesta, va veni era „una sancta” - a pan-ereziei super-bisericii la care visează ecumeniştii occidentali. Aceasta este „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5), prin care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.<br />Despre aceasta din urmă încep a vorbi, din păcate, şi influenţi reprezentanţi ortodocşi ai ecumenismului. De exemplu, Mitropolitul Elveţiei, Damaschin (reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului) a declarat în Sicilia, în ianuarie 1975, cu ocazia săptămânii unităţii creştine: <br />„A venit timpul să recunoaştem existenţa „bisericii în afara Bisericii” în puterea ei deplină, biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei, însă fără a lichida sau relativiza propria noastră poziţie ecleziologică”. Ultimele cuvinte ale acestei fraze odioase au menirea, probabil, să liniştească pe creştinii ortodocşi, sugerându-le că concepţia lor despre Biserică ar rămâne intactă. În realitate însă nu este decât un şiretlic, fiindcă în alt loc Mitropolitul Damaschin a declarat în legătură cu dialogul cu catolicii: „În procesul dialogurilor noastre bilaterale şi multilaterale nu trebuie să ne aşteptăm ca cealaltă parte să înceteze a fi ceea ce este; trebuie s-o acceptăm ca pe o realitate obiectivă”.<br />Prin urmare, deopotrivă cu învăţătura ecleziologică ortodoxă, Mitropolitul Damaschin recunoaşte ca având valoare egală orice altă concepţie, fie şi cea mai eretică, despre Biserică, de genul „bisericii în afara Bisericii”.<br />Însă de vreme ce această „biserică” nouă, necunoscută nouă din istorie sau din scripturi, nu este Biserica Ortodoxă, ci se află în afara ei, atunci ea nu poate fi nimic altceva decât o „sinagogă a satanei” despre care vorbeşte în Apocalipsă Sfântul Ioan Teologul (2, 9; 3, 9), cu care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.<br />Tot despre ea citim în Psaltire: „Dumnezeu dispreţuieşte adunătura necredincioasă a tuturor ereticilor şi-i lipseşte de pacea harului Său pentru că nu se pocăiesc”. Să ne ferească Dumnezeu de participarea la această „adunare a celor ce viclenesc” şi de forţele ecumenice obscure care o pregătesc.<br />Teologii anglicani, protestanţi şi romano-catolici amintiţi mai sus, care au recunoscut în mod obiectiv că singură Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la adevăr, rămânându-i credincioasă şi de neclintit, se numără printre puţinii imparţiali. Oricât de mult ne bucură prin declaraţiile ce le fac, ei nu pot influenţa stările de spirit predominante în cercurile ecumeniste şi anti-ortodoxe în esenţa lor. Chiar şi creşterea numărului reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale în C.E.B. nu va aduce pe neortodocşi la adevăr, dacă aceştia nu vor manifesta bunăvoinţă. Creşterea numerică a ortodocşilor în ecumenism nu va contribui decât la pierderea unui număr şi mai mare de suflete. În epoca noastră liberală, satana este deja dezlegat şi îi este îngăduit să înşele toată lumea (Apoc. 12, 9; 20, 7). „Taina fărădelegii a şi început să lucreze” (II Tes.2, 7). Este inevitabilă lepădarea de credinţă a celor care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (II Tes. 2, 10-12).<br />Sunt lipsite de temei presupunerile că într-o bună zi toate societăţile eretice vor veni la adevărata Biserică a lui Hristos, neschimbată din vechime şi până astăzi. Protestanţii, pentru care Ortodoxia este un fenomen străin şi exotic, comandă după bunul plac, domină şi guvernează în C.E.B., iar reprezentanţii ortodocşi, colaborând pe teren ecumenic, sunt obligaţi să li se conformeze, sacrificând astăzi Sfintele Canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, pentru ca mâine, când va veni o nouă generaţie de „teologi”, reeducată în spirit ecumenic, să înceapă a face concesii pe tărâmul dogmelor ortodoxe.<br /><br /><br />C) Primele abateri de la dogme<br /><br /><br />În ultimul timp, ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”, prof. preot I. Coman amintea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent faptul că „în creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasa şi organizaţiile bisericeşti.” <br />Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprenta. Personal, suntem în relaţii cu teologi ortodocşi ecumenişti care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte învăţătura occidentală cu privire la „Filioque” în scopul unirii. Printre ei, a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist al tuturor timpurilor - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagoras, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu catolicii, „să le lase neatinsă doctrina lor despre Filioque”. O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la „Filioque”. De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: „Epoca este favorabilă dispariţiei „Filioque” din Simbolul credinţei... Personal, socot „Filioque” un semiadevăr, adică o semierezie”.<br />În realitate însă, „Filioque” nu este doar o jumătate de erezie, ci o erezie întreagă, care denaturează esenţa dogmatică despre Sfânta Treime prin introducerea unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre „Filioque”, e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.<br />Biserica cea dinainte de anul 1054 - atât răsăriteană cât şi cea apuseană - ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede „şi de la Fiul”, transformă pe Fiul în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe este clar formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede”. Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).<br />Cu toate acestea, Biserica apusului a introdus în imuabilul Simbol al credinţei, doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi „de la Fiul” (Filioque), adaos apărut în secolul al V-lea ca opinie particulară în teologia apuseană. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această greşită învăţătură a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romei, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre „Filioque”. Ulterior, această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeirii Treimice, a fost dovedit elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea), învăţătura despre „Filioque” fiind întotdeauna considerată în Biserica Ortodoxă drept o erezie.<br />Cu toate acestea, în timpul nostru, în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru „a facilita apropierea bisericilor”. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin de intrarea în conflict cu Sfinţii Părinţi - care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, de opoziţia faţă de Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice – de negarea cuvintelor Domnului Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26).<br />Patriarhul de Constantinopol, Athenagoras, a fost primul ierarh din istoria Bisericii care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind „Filioque”. Însă Athenagoras nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, deoarece nu reprezenta Biserica Sobornicească a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, însă în ciuda „primatului onorific” formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Patriarhia de Constantinopol a fost aceea care, în 1920, a lansat „Epistola către toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă”, mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor „biserici creştine”, în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele. Tot Fanarul a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de „Congresul pan¬ortodox” din 1923. În sfârşit, tot Patriarhul Athenagoras a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii eretice a Romei încă în 1054, fapt prin care a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.<br />Opinia Patriarhului Athenagoras referitoare la „Filioque” a creat un precedent apostatic teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că „Filioque” nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe Mesagerul Exarhatului Patriarhal rus vest-european s-a încins o discuţie despre „Filioque” între doi europeni ortodocşi. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, nr. 73-74) articolul „Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu”, denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre „filioque”, şi sugerează ideea că, în numele apropierii de neortodocşi, ar fi cazul să se facă o concesie minoră pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh „şi de la Fiul”.<br />Această părere eretică a întâmpinat argumentele patristice ale ieromonahului ortodox olandez Ilarion van Epenhoisen, care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Paris, 1976). La începutul articolului său, înserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement „se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagoras, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice”. Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a Patriarhului, Olivier Clement a publicat într-o carte discuţiile particulare avute cu acesta.<br />Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi „neesenţiale”. Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a „esenţialului”. Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg, care apreciază ca fiind „ortodocşi prin esenţă” pe actualii discipoli ai confesiunii monofizite, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie. Voronov raţionează despre problemele aparent „secundare ale credinţei”, recomandând „să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti „ortodocşi în esenţă”, la o „delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria secundară”. Divizarea tezelor dogmatice în „dogme ecumenice necesare” şi „chestiuni secundare ale credinţei”, în rândul cărora prof. Voronov a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că gândirea sa este influenţată de tendinţele anti-ortodoxe.<br />Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor „îndoielnice”, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu; iar dacă sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri „îndoielnice”, înseamnă a propaga în domeniul dogmelor virusul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.<br />Sfântul Vichentie de Lerini scrie, în „Memoriul” său: „E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca ... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!”<br />Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi în parte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în această organizaţie. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei tuturor principiilor bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică „lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă”. În acelaşi duh s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata „totdeauna să moară şi să renască”. Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, dorită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe.<br /><br /><br />D) „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile!” (II Tes. 2, 15)<br /><br /><br />În vara anului 1968, dr. Fischer a subliniat în referatul prezentat la Congres, că „unul din principalele obstacole care stau în calea unirii bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică”. S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui să se depărteze de Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, să se desprindă de continuitatea Sfinţilor Părinţi şi a Sfinţilor Apostoli, de înrâurirea a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu auto-nimicirea Ortodoxiei.<br />Sfântul Apostol Pavel ne învaţă cu tărie: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). „Cuvântul” este Predania moştenită prin viu grai, iar „Epistola” este Predania înscrisă în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi cealaltă. Este semnificativă expresia: „Staţi neclintiţi”, care înseamnă: Nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi” (Pilde 22, 28).<br />Aceeaşi idee este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: „Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: „Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi; ceea ce ai primit şi trebuie să urmezi, nu să întemeiezi”.<br />Astăzi militanţii ecumenişti cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia cea sfântă, principiile Bisericii de veacuri.<br />Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea ţinută pe tema „Iată toate s-au înnoit” declară făţiş, că în viitoarea „biserică” ecumenistă nimeni nu va dispune de „un hotar aparte pentru confesiunea sa”, că va fi greu „să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale” (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că „bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenistă”.<br />Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se nimicească principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze, într-un articol introductiv publicat în revista „Risk” fondată în 1967 pe lângă Secţia de tineret a C.E.B., scrie: „Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală.”<br />Un „păcătos îndrăzneţ” s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că „în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun”.<br />Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în dreapta-credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sunt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii dar, mai ales, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sfântul Apostol Luca mărturiseşte că „erau toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2, 1) şi credincioşii „stăruiau în învăţătura Apostolilor, şi în Împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare, participarea la împărtăşanie şi rugăciuni. <br />Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat rânduiala dumnezeiască, cerând mai întâi recunoaştere şi împreună-gândire în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea îndemnând pe credincioşii creştini să se împărtăşească dintr-un singur Potir. Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi „cuminecătura”, îndepărtând pe un plan secundar cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică „intercomuniunea” drept-credincioşilor cu rău-credincioşii, fără a cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli . Sfânta Biserică nu recunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă.<br />Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, ca una ce împiedică înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o „multitudine de tradiţii”. După această părere, fiecare grupare bisericească are propria sa tradiţie; şi toate aceste „tradiţii” sunt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele „tradiţii” sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra „tradiţiilor” altor „biserici”.<br />Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi „tradiţii” se află în vădită contradicţie cu învăţătura ortodoxă de veacuri a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de binecuvântatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit acestuia, „adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii”. De aceea adevărata Tradiţie se descoperă şi lucrează doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh – Duhul Adevărului, Cel care ne dezvăluie adevărul şi ne călăuzeşte către el.<br />În acest sens, Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de amestecarea cu tradiţiile umaniste, eronate şi distrugătoare (Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze rânduielile bisericeşti şi să formeze o „conştiinţă mondială”, ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumeniste, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1,9). <br />Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că „acum se deschide o pagină nouă în istorie”, secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre „angajamentul şi legământul ce ne uneşte”.<br />Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, prin ceea ne pregăteşte epoca viitoare a Antihristului, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lc. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), cale ce duce la pieirea veşnică. Credincioşii nu se pot salva de la această pieire prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit [Dumnezeiasca Tradiţie], şi păstrează şi te pocăieşte!” (Apoc. 3, 3).<br />E drept - Adevărul dumnezeiesc, de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom aduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, întreabă: „Ce folos e să fii înşelat în credinţă şi cucernic în viaţă?”, şi răspunde: „La fel de osânditor ca a crede drept, dar a trăi în fărădelege.”<br />Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, când zice: „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne. Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte, şi credinţa şi faptele alcătuind acelaşi întreg. Un creştin ortodox îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută iui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nimeni nu ne poate tăgădui însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, când însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu-Tatăl: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine. singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care Tu l-ai trimis” (In. 17, 3). Despre Sfântul Apostol Ioan Teologul, Biserica îi cântă în ziua pomenirii: „aşa cum este plin el de iubire, asemenea e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu” .<br />În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă „bună” este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, ortodoxia este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale acestor vremuri, acela se va mântui, oricât de mari ar fi încercările diavoleşti, după cum Mântuitorul de încredinţează: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care ar să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri” (Mt. 10, 32).<br />Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, creştinul ortodox trebuie să o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice: <br />„Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici in legile vieţii, nici in modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi alcătuirea bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei deplinătate, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei, fără ştirbiri sau schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi a Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, „filioque”), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă in torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte ... - face uz de orice pentru a introduce oarece schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea”.<br />În cuvântul rostit cu prilejul jubileului Academiei Teologice din Petersburg, rectorul de atunci, Sfântul Episcop Teofan, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană: <br />„Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au adevărul, ci doar îl caută. Pentru noi însă, şi adevărul, şi căile spre adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-l însuşi, şi nu spre a-l descoperi. Acolo a devenit lege îndemnul: Înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: „Staţi neclintiţi!”. Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne cunoaştem credinţa şi s-o mărturisim celorlalţi. În acest sens, învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sunt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflăm Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!”<br />Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22. 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8) Noi trebuie să trăim după adevăr şi ţinând învăţătura adevărată (Mt. 7, 24), căci „oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5. 19).<br />Ecumenismul nu împărtăşeşte gândirea ortodoxă despre adevăr. Ecumenismul nu preţuieşte adevărul drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis despre aşa-zisa „mobilitate a structurilor bisericeşti”, ceea ce este egal cu trădarea. Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat: <br />„Un fapt trist din punct de vedere ortodox este că în Constituţia C.E.B. [astăzi Charta oecumenica], se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organizaţii, însă nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumeniste. Cu acest „monism” încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox!” O astfel de „unire” însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Tim. 2. 4).<br />Pacea ecumenistă declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri”.<br />Sfântul Maxim Mărturisitorul (662), fost martor al unor cumplite inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute „în numele păcii”, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite: <br />„Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi, ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!” Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă. <br />Compromisurile în domeniul credinţei, făcute în numele oricăror „idealuri” pământeşti sau umaniste, niciodată n-au adus pace sau împăcare, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni l-a descoperit Dumnezeu.<br /><br /><br />E) Sfântul Vichentie de Lerini - luptător pentru statornicia credinţei<br /><br /><br />Potrivit ideologiei ecumenismului, religia trebuie să servească omului pentru atingerea scopurilor pământeşti, pe când, Ortodoxia călăuzeşte numai către cele cereşti. Despre aceasta Sfântul Vichentie de Lerini scrie: <br />„Datoria noastră este de a urma ortodoxia încotro ne conduce ea, şi nu să conducem Ortodoxia încotro vrem noi. Trebuie să avem mare teamă de păcatul greu al trădării credinţei şi abaterii de la Ortodoxie. Niciodată n-a fost îngăduit, nu este îngăduit şi nu va fi îngăduit să li se dăruiască creştinilor ortodocşi ceva ce Biserica nu a primit niciodată”.<br />Caracterizând inovaţiile eretice contemporane, potrivnice dogmelor şi canoanelor ortodoxe, Sfântul Vichentie le asemuieşte unei „alodoxii”, căci „ereticii îşi venerează concepţiile întocmai aşa cum păgânii venerau pe zeii lor”.<br />Aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu se mânia pentru cinstirea idolilor, la fel şi astăzi El se mânie pentru abaterea de la adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei şi pentru adoptarea nenumăratelor inovaţii propuse de C.E.B.<br />Despre aceasta, Sfântul Vichentie ne sfătuieşte:<br />„Cu adevărat ortodox este cel legat cu tot sufletul de Biserică, de trupul lui Hristos, care nu pune nimic mai presus de credinţa sobornicească în Dumnezeu - nici autoritatea, nici dragostea, nici talentele, nici elocvenţa, nici filosofia cuiva - ci, dispreţuind toate acestea, stă în credinţă ferm, statornic şi neclintit, socotind de datoria sa să respecte şi să creadă doar în ceva despre care se ştie că a fost respectat unanim din vechime de către întreaga Biserică Apostolică. Iar dacă află că un lucru - că ceva necunoscut a fost introdus ulterior de cineva, fără acordul celorlalţi, sau chiar împotriva voinţei tuturor Sfinţilor, atunci acesta va tăgădui acest lucru, căci nu face parte din credinţa cea adevărată, ci este doar o ispită... <br />Fericitul Apostol Pavel, scrie: „Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să iasă la lumină cei încercaţi” (I Cor, 11, 19). Apostolul spune acestea învăţând că cei vinovaţi de erezii nu sunt stârpiţi îndată de Dumnezeu, tocmai ca să iasă la iveală cei vrednici, adică să se vadă cât de mult, de adevărat şi de neclintit iubeşte fiecare credinţa sobornicească. Şi de bună seamă, de îndată ce apare vreo inovaţie, devine evidentă greutatea boabelor şi uşurinţa plevei. Atunci foarte uşor se spulberă de pe arie tot ce nu are rădăcină: unii îşi iau zborul nu se ştie încotro, alţii sunt atât de alarmaţi încât se tem ca nu cumva să piară: le este ruşine, şi sunt încurcaţi, nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar nici nu le-o digeră stomacul - nu le provoacă moartea, dar nici nu-i lasă să trăiască. Vai, e o stare vrednică de milă!”<br />Prin ultimele cuvinte, Sfântul Vichentie de Lerini prevesteşte starea actualilor ecumenişti „ortodocşi”. Ei au înghiţit atâta otravă ecumenică încât stau răstigniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă - să apere valorile credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor. Sfântul Vichentie le arată acestor oameni că, însuşindu-şi inovaţiile, deşi în aparenţă ţin credinţa cea dreaptă, treptat se abat de la ea şi, pe neobservate, se desprind de Ortodoxie: <br />„Dacă ei vor începe a amesteca ce e vechi cu ce e nou, ce e sfânt cu ce e străin şi necurat, acest obicei se va extinde inevitabil asupra întregii Biserici, astfel încât nu va mai rămâne nimic neatins, nimic nevătămat, nimic întreg, nimic neîntinat, iar acolo unde altădată era sanctuarul Adevărului curat şi nepătat, acolo în cele din urmă se va face o casă necurată a rătăcirilor mârşave şi păcătoase. <br />Dea Domnul ca harul Lui să abată această murdărie de la minţile noastre! Fie ca această nesocotinţă să rămână celor păcătoşi! Biserica lui Hristos însă, cea care păzeşte cu grijă şi atenţie dogmele încredinţate ei spre păstrare, niciodată nimic nu schimbă în ele, nimic nu reduce, nimic nu adaugă, ce-i aparţine nu înlătură, ce e de prisos nu alătură, ce e al ei nu pierde, ce e străin nu-şi însuşeşte!”<br />Acest raţionament al Sfântului Vichentie despre caracterul neschimbător al Bisericii lui Hristos în învăţătura ei dogmatică este just şi important pentru toate timpurile. Biserica stă acolo unde a fost pusă de Dumnezeiescul ei întemeietor. Ea nu se schimbă, însă mulţi membri ai ei, atraşi de ispita lumii acesteia, se întorc şi o trădează spre propria lor pieire. Aceşti oameni cred că procedează „uman”, „nobil”, „progresist”, călcând neschimbatele tradiţii preasfinte ale Bisericii. Ei opun progresul neschimbătăţii, fără a se gândi că adevăratul progres al Bisericii constă tocmai în păstrarea şi înaintarea pe Calea cea sfântă.<br />Oricine distruge principiile sfinte şi neschimbătoare ale Credinţei Ortodoxe, subminează dezvoltarea pe mai departe a Bisericii, pune capăt misiunii ei mântuitoare în generaţiile viitoare. Nedându-şi seama de acest lucru şi aflându-se sub influenţa literaturii ecumeniste „progresiste” şi mai ales a reeducării ecumeniste desfăşurate sistematic de C.E.B., tinerii teologi ortodocşi şcoliţi în Europa se îndepărtează pe neobservate de Sfânta Biserică Ortodoxă, începând să vadă în nedorinţa Bisericii de apropiere ecumenistă de confesiunile neortodoxe, o înapoiere distructivă, necorespunzătoare spiritului vremii.<br />Un exemplu caracteristic în această privinţă este următorul. În 1966 un doctorand al Academiei Teologice ruseşti a fost trimis ca stagiar pe un an la Institutul Ecumenic din Bossey. Întorcându-se, a prezentat Consiliului Academiei un raport, în finalul căruia promitea să trudească pentru binele ecumenismului, subliniind că sarcina acestuia este „atenuarea înapoierii confesionale”. Astfel sunt reeducaţi tinerii ecumenişti recrutaţi din rândurile Bisericii Ortodoxe, a cărei fermitate dogmatică ei o numesc „înapoiere” confesională, căutând s-o înlăture de dragul compromisurilor care duc pe calea largă la pieire (Mt. 7. 13).<br />Vedem cum C.E.B. acordă o atenţie sporită tinerilor ecumenişti. În decembrie 1975, de educaţia şi instruirea tineretului se ocupa secţia a 4-a a Adunării Generale a C.E.B. de la Nairobi (Kenya). În opinia Bisericii Ortodoxe Ruse, „această problemă, ce vizează în fond chipul omului creştin [...] nu şi-a găsit la Adunare o soluţionare creştină. Documentul final arată că autorii lui nu înţeleg prin educaţie formarea omului nou, „cel după chipul lui Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef. 4, 24). E regretabil că în document lipseşte chipul lui Hristos, Căruia trebuie să ne asemuim în educaţia personalităţii creştine, în schimb se dau recomandări neavând legătură cu Revelaţia dumnezeiască.”<br />Duhul laic al educaţiei, ce constă în înstrăinarea de Sfânta Scriptură, cultivat de C.E.B. în Adunările sale, determină tineretul ecumenist să se abată de la dogme, ducând în cele din urmă la pierderea credinţei în Hristos. În acest duh, tineretul „creştin” este reeducat în Institutele Ecumenice din Bossey, Hewston (SUA), Bielefeld şi în alte locuri, unde se elaborează aşa-numita „teologie ecumenistă”, care are drept scop să înlocuiască Teologia Ortodoxă prin spiritul oportunismului de compromis, de dragul unirii tuturor religiilor din lumea aceasta.<br />O astfel de activitate a C.E.B. în rândul tineretului contravine categoric învăţăturii Sfinţilor Părinţi, care voiesc să ne ferească de orice inovaţii în domeniul credinţei, „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).<br /><br /><br />F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei<br /><br /><br />Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului Credinţei Ortodoxe în lucrarea mântuirii. Acest lucru se remarcă, din păcate, chiar în paginile Revistei oficiale a Patriarhiei Ortodoxe Ruse, în care, în legătură cu Judecata înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise următoarele: <br />„Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care biserică sau confesiune aparţine [...] Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior”.<br />O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi, imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sfântul Evanghelist Matei (25. 31-46), nu redă întreaga desfăşurare a Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire, contrare celor dintâi; potrivit Sfântul Apostol Iacob, „judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă” (Iac. 2, 13).<br />Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate, ereziile şi învăţăturile false. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos. <br />Cât de bine ne arată Arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre Înfricoşătoarea Judecată: <br />„Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu cea sentimentală, umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos. Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. Prin urmare, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „dragostea, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).”<br />Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: „Cine va crede şi se va boteza, se va mântui: dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim spune: „Cine nu crede, a şi fost judecat” (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: „Cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: „Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” (II Tim. 4, 7-8). <br />Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, explică legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: <br />„Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul amândurora trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei”.<br />Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul XVI), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei şi a faptelor pentru mântuire, în Epistola sa către luterani: „Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele. Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă. Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos”.<br />Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit măreţia Credinţei Ortodoxe ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat întoarcerea împotriva ei. „Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare -, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă, sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu”.<br />Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie: <br />„Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic”.<br />Prea Cuviosul Maxim Grecul ne previne: <br />„Ştim, cu siguranţa ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat, că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice”.<br />Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: <br />„Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege”.<br />În continuare, Sfântul Paisie Velicikovski de la Mănăstirea Neamţ, ne sfătuieşte: <br />„Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice”.<br />Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, cuvintează minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe: <br />„Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16). Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt.”<br />Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul descoperit de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă. Ei înţelegeau clar însemnătatea lui pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără înşelări şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos.<br />Unirea ecumenistă a „bisericilor” realizată spre împuţinarea adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea „unire”, fără adevărul mântuitor, despre care David Psalmistul zice: „Ca o armă te va înconjura adevărul Lui” - adevărul lui Dumnezeu” (Ps. 90, 4)<br />Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, după cuvântul Mântuitorului: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine Fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a-l descoperi şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvintele adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28}, căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (II Tes. 2, 12).<br />Dar „creştinii” de orientare ecumenistă de astăzi nu se mai interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a „unirii”, pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (Fac. 11,7). În fapt, ecumeniştii creează un nou Turn Babel, deaorece lucrează fără binecuvântarea lui Dumnezeu; însă turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în „Declaraţia către toţi creştinii lumii”, adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948:<br />„După părerea noastră, Mişcarea Ecumenistă reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii. Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc”.<br />În prima parte a aceleiaşi declaraţii se subliniază: „E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicului organism divino-uman ce se numeşte Biserică. Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie.<br />Inedit al acestei unităţi - şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii - Mişcarea ecumenistă este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară.<br />A merge în întâmpinarea mişcărilor ecumeniste ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii - în spaţiu şi în timp - şi. să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică. Să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un „blid” de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje.<br />Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici apostolice. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea.<br />Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă, păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos.”<br />Aşadar, creştinul ortodox nu poate participa la Mişcarea Ecumenistă, căci aceasta relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte terenul pentru abateri dogmatice, determinând trădarea Credinţei Ortodoxe, unica credinţă mântuitoare.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-53620264537234336102009-01-11T00:30:00.001+02:002009-01-11T00:32:35.015+02:00Ecumenismul nu caută unitatea în dreapta credinţă a lui HristosDomnul Iisus Hristos a creat o adevărată unitate de nezdruncinat - Biserica Sa. Această unitate se realizează prin împroprierea adevărurilor dogmatice şi moral-duhovniceşti pe care Hristos ni le-a descoperit. Cei care caută din toată inima această unitate, o pot găsi şi împlini venind la credinţa (Fapte 6, 7), care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1, 8), şi de aceea o abatere cât de mică de la credinţa revelată de Dumnezeu ne depărtează de unitatea rânduită de El.<br />De ce dar, Sfânta Biserică Ortodoxă se roagă în timpul fiecărei Sfinte Liturghii, la Ectenia mare: „Pentru pacea şi bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unimea tuturor”? Bineînţeles, ea nu se roagă pentru unirea ereticilor care au fost îndepărtaţi pentru totdeauna de la Biserica lui Hristos, căci eresurile nicidecum nu pot purta numele de „Sfinte Biserici ale lui Dumnezeu”! Rugăciunea ecteniilor are cu totul alt sens - să ne cheme la rugăciune pentru unirea frăţească a Sfintelor Biserici Ortodoxe locale, deoarece, după cum arată istoria bisericească, ele au fost deseori atacate de dezbinări şi schisme.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Cât priveşte însă pe ereticii şi răzvrătiţii care s-au lepădat de Biserica Ortodoxă, unirea acestora cu ea poate fi concepută doar ca o revenire la adevăr, la Ortodoxie. În imnurile cântate în timpul slujbelor dumnezeieşti, Biserica Ortodoxă arată cum trebuie înţeleasă „unirea bisericilor”. Bunăoară, în slujba închinată Sfântului Arhistrateg Mihail şi celorlalte puteri cereşti (21 noiembrie), în cântarea întâi a canonului al doilea.<br />Prin urmare, unirea în Adevărul ortodox nu reprezintă rodul unor compromisuri în credinţă, ci al lepădării de orice erezie, potrivnică adevăratei credinţe. În Molitfelnic , cartea de cult folosită în toate Bisericile Ortodoxe locale, este arătat clar modul în care trebuie să se înfăptuiască venirea la Credinţa Ortodoxă a neortodocşilor – prin lepădare verbală şi scrisă de ereziile şi erorile corespunzătoare, şi prin primirea Tainei Botezului şi a Mirungerii.<br />Cuvintele lui Hristos: „Ca toţi să fie una” (In. 17, 21), folosite în mod frecvent de ecumenişti, nu înseamnă nicidecum că în viitor din ereziile existente ar trebui să se formeze în mod sincretic o anume „biserică ecumenică” nouă. Din analiza filologică a expresiei „ca toţi să fie una” (în originalul elen) rezultă că e vorba de o rugăciune pentru timpul prezent (conjuctivus praesentis), care nu poate fi transferată şi interpretată în timpul viitor (futurum). Expresia arată că toţi credincioşii trebuie să tindă spre a învinge obstacolele ce se ivesc în calea menţinerii unităţii în Ortodoxie. Cu alte cuvinte, fiecare creştin ortodox credincios trebuie să-şi dea silinţa - în orice timp ar trăi şi în orice situaţie istorică s-ar afla - să fie un tot unitar cu Biserica lui Hristos, susţinând adevărul ortodox mărturisit de ea, adică „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda, 1, 3), sau, după expresia Fericitului Teofilact, „dogmele cele drepte”.<br />Unitatea în credinţa cea dreaptă a fost întemeiată de însuşi Mântuitorul, Domnul nostru Iisus Hristos. Ea s-a împlinit de-a lungul tuturor secolelor, începând cu Sfinţii Apostoli şi până în zilele noastre, şi se va făptui până la sfârşitul lumii. Unimea întru Hristos se realizează numai în cadrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, deoarece este o lucrare dumnezeiască. Credinciosul nu trebuie decât să-şi aducă contribuţia la această lucrare, ascultând întocmai de Biserică (Mt. 18, 17) şi supunându-se întru toate adevărului (II Cor. 13, 8; Gal. 3, 1). În mijlocul copiilor Săi celor ascultători, Dumnezeu face minunea unirii şi a unităţii de idei. Nu în zadar Domnul Iisus Hristos se roagă Părintelui Său Ceresc să păzească pe credincioşi de dezbinare, aşa încât toţi să fie una (In. 17, 20, 21). Chemarea Mântuitorului la unitatea Bisericii nu este adresată organizaţiilor pământeşti (de genul C.E.B.), fiindcă nu există unitate acolo unde părerile sunt diferite, nu te poţi aştepta ca cei care nu ascultă de Biserică să creeze o unitate „bisericească” plăcută lui Dumnezeu.<br />Domnul nostru Iisus Hristos, în rugăciunea Sa Arhierească, nu are nicidecum în vedere crearea unei mari uniri între creştinii ortodocşi şi cele peste 300 de confesiuni eretice din C.E.B. Hristos nu se roagă pentru această falsă unire şi vicleană dezbinare.<br />Hristos zice: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (In. 10, 16).<br />Hristos nu vorbeşte aici despre eretici, care au fost mai înainte în staulul Bisericii dar l-au părăsit în mod samavolnic şi nu mai vor să se întoarcă (I In. 2, 19). Potrivit interpretării Sfinţilor Părinţi, Hristos vorbeşte despre păgâni, despre cei care încă nu s-au pătruns deloc de credinţă. Hristos îi va aduce şi pe aceştia, adică îi va călăuzi în staulul Bisericii Sale, căci sunt oameni care nu vor crede altfel decât cum îi vor învăţa Sfinţii Apostoli.<br />Ereticii stau cu spatele la adevăr, pe când păgânii sunt întorşi cu faţa spre el. Ultimii caută adevărul, în timp ce ereticii presupun că îl posedă şi de aceea nu-l mai caută. Desigur, dacă ereticii vor dori, pot să revină în staulul Bisericii, dar numai pe calea sincerei pocăinţe şi lepădării de erezia lor. Atunci însă ei nu vor mai fi eretici, deoarece se vor lepăda de credinţa lor eretică şi vor îmbrăţişa credinţa bisericească, adică Credinţa Ortodoxă a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.<br />Numai în felul acesta iudeii şi păgânii care vor crede în Hristos, ca şi ereticii care se vor reîntoarce la Biserică, se pot reuni în acelaşi staul, formând o singură turmă cu un singur Păstor –Hristos.<br />Ecumeniştii fac abuz de cuvintele lui Hristos despre „o turmă şi un Păstor”. Ei îşi imaginează această „turmă” ca incluzând şi oi şi lupi, adică şi ortodocşi şi neortodocşi. Mai mult, ei visează chiar la o omenire globalizată şi lucrează în această direcţie în sens pur secularizant şi politic, nu duhovnicesc.<br />Această tendinţă este străină învăţăturii evanghelice. Însuşi Mântuitorul respinge categoric o asemenea interpretare greşită, vorbind, pe de o parte, despre „o (singură) turmă” (In. 10, 16), pe de alta excluzând din ea pe iudeii neconvertiţi, cărora El le zice direct: „Voi nu sunteţi din oile Mele” (In. 10, 26). De vreme însă ce ei nu sunt din oile lui Hristos, înseamnă că sunt din altă turmă şi, prin urmare, aparţin altui păstor (In. 8, 44).<br />Aşadar, este cât se poate de clar despre care turmă şi despre care singur păstor vorbeşte Mântuitorul. Această „turmă mică” este doar una, pentru că unică este Credinţa cea dreaptă, şi unită prin aceleaşi Taine, prin aceeaşi ierarhie (Ef. 4, 5). Această turmă este doar una, fiindcă se supune Unicului Păstor al sufletelor (I Petru 2, 25) Dumnezeului-Om, Răscumpărătorul sufletelor noastre (I Petru 1,18). Este unică pentru că a fost adunată odată în singurul staul al Adevărului - Biserica Ortodoxă a lui Hristos.<br />Dar această unitate creată de Dumnezeu a fost mereu expusă dezbinărilor duhovniceşti, urzite de duşmanul mântuirii neamului omenesc.<br />Cei care dezbină turma sunt proorocii mincinoşi care vin, chipurile, în numele lui Hristos. Ei vorbesc despre „biserică”, dar nu se gândesc decât cum să scoată pe credincioşi din adevărata Biserică. Deşi în aparenţă propovăduiesc pe Hristos, „pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15). Iată de ce nu trebuie să-i urmăm, ţinând minte prevenirea Mântuitorului: „băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva” (Mt. 24, 4; 24, 5-23).<br />Sfinţii Apostoli, de asemenea au prevenit pe credincioşi că în mijlocul lor îşi vor face apariţia „învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş eresuri pierzătoare” (II Petru 2, 1; Iuda 1, 17-18). Sfântul Apostol Pavel spune păstorilor din Efes: „Ştiu bine că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20, 29-30). Despre ei mărturiseşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi” (I In. 2, 19). Potrivit cuvintelor Mântuitorului, „toate acestea sunt uneltiri ale satanei” (Lc. 22, 31).<br />Prin urmare, cum ar trebui să se comporte adevăraţii urmaşi ai lui Hristos în faţa eforturilor necontenite ale diavolului de a-i dezbina? Trebuie să vegheze cu multă grijă la adevărata unitate creată de Hristos Mântuitorul, „căutând să păstreze unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Ef.4, 3). Acest sfat apostolic este adresat şi creştinilor ortodocşi ai zilelor noastre. Noi nu suntem chemaţi să creăm unitatea, ci s-o păstrăm, aşa cum a fost creată şi lăsată moştenire de Hristos tuturor generaţiilor viitoare. <br />Dacă însă noi vom începe să re-creăm unirea, va trebui să recunoaştem că ea nu a existat până acum. Prin urmare, vom renunţa la unitatea întemeiată de Hristos şi vom fi vădiţi drept răzvrătiţi şi dezbinători. Istoria bisericească atestă incontestabil, prin mii de voci, că Sfânta Biserică Ortodoxă este, de la întemeierea ei şi până astăzi, unitară, aşa cum sunt uniţi în credinţă toţi adevăraţii ei creştini - sfinţii mucenici, sfinţii ierarhi şi mărturisitorii adevărului care au trăit în toate veacurile existenţei ei.<br />Domnul Iisus Hristos a creat o unitate minunată - unitatea în credinţa cea dreaptă, despre care Apostolul Pavel scrie: „Este un singur trup, un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 4-5).<br />Ecumeniştii, încercând să re-creeze astăzi o nouă „unitate” artificială, distrug unitatea creată de Hristos Mântuitorul. Drept rezultat, diverşi „credincioşi” se adună într-o oarecare „unitate” mecanică, iar rândurile ortodocşilor sunt rărite de schismă: unii susţin ecumenismul, alţii îl combat. <br />Ce folos aduce aceasta Sfintei Biserici Ortodoxe? Ereticii rămân eretici, ortodocşii se depărtează de Ortodoxie, încălcând mai întâi Sfintele Canoane şi Sfânta Predanie, după care, cuprinşi de „entuziasm ecumenist”, ajung să fie de o totală indiferenţă dogmatică, la urmă lepădându-se practic de Ortodoxie.<br />Înşişi ecumeniştii laudă sugestiv rezultatele prieteniei ecumenice dintre membrii C.E.B.: „Relaţiile dintre biserici devin tot mai strânse. Contactele, dialogurile, slujbele bisericeşti comune şi colaborarea caracterizează activitatea bisericilor în mai multe domenii. Creştini de diferite tradiţii se întâlnesc, se roagă împreună, convieţuiesc, mărturisesc împreună despre Hristos. Astăzi deosebirile dintre tradiţii au o importanţă mai mică decât în trecut. Deseori creştini de diferite tradiţii se simt mai strâns legaţi unii de alţii, decât s-ar simţi cu cei ce aparţin propriilor lor biserici”. Această idee cuprinsă în documentul oficial al celei de-a V-a Adunări a C.E.B. de la Nairobi a fost formulată, într-o manieră ironic-provocatoare, de preşedintele de atunci al Comitetului Central al C.E.B., dr. Thomas, în discursul său introductiv. Potrivit afirmaţiilor delegaţilor ortodocşi, Thomas ar fi declarat că participanţii la adunare sunt strâns uniţi reciproc printr-o anume „frăţie” (probabil, masonică), ai cărei membri sunt majoritatea celor prezenţi. Aici ei se simt legaţi unul de altul mult mai strâns decât în bisericile lor; căci bisericile pot fi părăsite, însă din C.E.B. nimeni nu poate ieşi.<br />Aceste rezultate ale „unităţii” ecumeniste, propagate cu dezinvoltură de ecumeniştii din Vest, ar trebui, în sfârşit, să ne deschidă ochii, ca să ne dăm seama cine trage foloasele în toată această afacere. <br />Este acelaşi vechi duh viclean al răutăţii (Apoc. 20, 2), care şi în trecut a zămislit şi uneltit erezii pe calea dezbinării, iar astăzi caută să unească spre pierzanie creştinii, tot de dânsul dezbinaţi, într-o nouă şi primejdioasă erezie, camuflată sub înşelătorul nume de „ecumenism creştin”. Prin noua sa strategie, acest vechi duh al răutăţii urmăreşte scopul de altădată - să distrugă Sfânta Ortodoxie. Creând în aparenţă un front împotriva ateismului, diavolul creează de fapt un front împotriva Ortodoxiei. Confundând Adevărul cu erezia, el încearcă să otrăvească hrana curată şi sănătoasă a Ortodoxiei cu veninul nimicitor ai falşilor învăţători. Astfel, duhul viclean, schimbându-şi tactica, nu şi-a schimbat însă scopul, acela de a submina credinţa in Hristos şi a duce la pieire sufletele credincioşilor.<br />Astfel ecumeniştii se arată a lucra cu viclenie. Ei vorbesc despre unitate, însă nu întru adevăr. Ei citează textele biblice, însă construiesc pe baza lor teorii false, străine de experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi. Dar Domnul Hristos declară că n-a adus pe pământ pacea, ci sabia (Mt. 10, 34) - minunata sabie a Cuvântului lui Dumnezeu, care desparte adevărul de minciună (Evr. 4. 12).<br />Este inadmisibil pentru un creştin ortodox, să participe la Mişcarea Ecumenistă, deoarece această grupare nu caută unirea creată de Hristos, ci mutilează în mod eretic dumnezeieştile cuvintele, folosindu-le în calitate de argumente unilaterale în favoarea concepţiilor ei eronate despre unitate, trecând sub tăcere celelalte texte sfinte, care reprezintă adevărul nedorit pentru ecumenism.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-23534961259191895072009-01-11T00:26:00.000+02:002009-01-11T00:29:23.442+02:00Ecumenismul fragmentează în mod eretic textele din Cuvântul lui DumnezeuDupă cum s-a subliniat în cel de-al doilea capitol, ecumenismul reprezintă o erezie înainte de toate datorită învăţăturii sale eronate despre Biserică. Erezia ecumenismului se manifestă însă şi prin metodele de care face uz.<br />Cuvântul „erezie” provine de la verbul elen care înseamnă „a alege”. Ereticii tuturor timpurilor îşi fabricau propriile false doctrine, alegând fragmentele ce le conveneau din Sfânta Scriptură, ignorând alte texte sfinte care îi combăteau. După părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, o mulţime de erezii şi concepţii greşite au apărut tocmai ca urmare a unor abuzuri similare de Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu e suficient să spunem despre un lucru că el, acest lucru, este scris în Scripturi; nu se poate ca alegând şi smulgând cuvintele din Scripturile inspirate de Dumnezeu, să le luăm aparte şi fără legătură între ele, denaturându-le în mod samavolnic şi inconştient. În felul acesta, au intrat în viaţa noastră multe păreri nedrepte, prin lucrarea diavolului, care învaţă pe oamenii cei uşuratici să tălmăcească greşit ceea ce este cuprins în Scripturi şi, adăugând sau înlăturând ceva, să denatureze adevărul”.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Din cele mai vechi timpuri şi până azi, metodele ereticilor rămân aceleaşi - să aleagă doar textele ce le convin, trecând sub tăcere pe cele acuzatoare pentru ei.<br />Astfel procedează şi ecumeniştii. Ei iau unele pasaje din Sfânta Scriptură (de ex. In. 17, 21), însă nu caută să tălmăcească drept şi să afle sensul unităţii credincioşilor potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Totodată ei trec sub tăcere cu bună ştiinţă o serie de alte texte sfinte (Lc. 12, 51; Tit 3, 10; II In. 1, 10), unde dezbinarea este de-a dreptul preferată unităţii plăcute cerului.<br />„Toţi să fie una” (In. 17, 21) - iată lozinca ecumeniştilor. Prin aceste cuvinte evanghelice ei încearcă să confere autoritate şi atractivitate planului lor „grandios” de unire celor cu concepţii diferite despre credinţă, fără a le pretinde unitate dogmatică în credinţa cea adevărată.<br />De ce însă aceştia nu citează versetul al IX-lea din aceeaşi rugăciune arhierească a Mântuitorului, din care se vede că ruga Mântuitorului - „ca toţi să fie una”, nu se referă la toţi oamenii în general, ci numai la adunarea oamenilor drept-credincioşi Lui. Anume pentru drept-credincioşi se roagă Domnul, ca să nu se abată de la Adevăr, ci să alcătuiască o unitate de nezdruncinat împreună cu toţi drept-credincioşii din toate timpurile, şi împreună cu toate generaţiile viitoare care vor mărturisi drept adevărul. Iată propriile cuvinte ale lui Hristos: <br />„Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu [...] Părinte Sfinte, păzeşte-i în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem şi Noi” (In. 17, 9-11). „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor: ca toţi să fie una” (In. 17, 20-21). <br />Din aceste cuvinte ale Mântuitorului rezultă clar că doar cei care cred cu adevărat în Hristos pot forma adevărata unitate. Însă ereticii dimpreună cu puzderia necredincioşilor nu pot face parte din această unitate creată de Hristos.<br />Şi mai limpede explică Mântuitorul, ce unitate are în vedere, spunând: „Precum Tu, Părinte întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In. 17, 21). Pentru unitatea credincioşilor în Hristos este arătată acea unitate ideală care există între Fiul - Adevărul întrupat (In. 14, 6) şi Sfântul Duh - Duhul Adevărului (In. 15, 26). Toate cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi sunt Una, căci în esenţă alcătuiesc Adevărul. De aici rezultă că şi credincioşii pot fi unitari numai în mărturisirea Adevărului. Dincolo de Adevăr nu poate exista o autentică unitate, ci doar o „unitate” fictivă, mincinoasă! <br />Cât de bine se exprimă în acest sens Sfântul Anastasie Sinaitul, Patriarhul de Antiohia (+599): „Începutul cuvintelor Tale, Doamne Iisuse Hristoase, este Adevărul, sau, mai exact, Tu însuţi eşti Adevărul, şi făgăduieşti tuturor celor care au îndrăgit adevărul Tău, să le trimiţi Duhul Adevărului, spunându-le: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească la tot adevărul” (In. 16, 13).”<br />Iată în care adevăr ni s-a poruncit nouă să ne unim. Iar C.E.B. caută unire în afara acestui Adevăr, conducându-şi adepţii nu către unirea în Adevărul mântuitor al lui Hristos, ci spre pieirea cea veşnică.<br />Ecumeniştii evită stăruitor să citeze cuvintele Mântuitorului adresate lui Dumnezeu-Tatăl: „Sfînţeşte-i cu adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (In. 17, 17), căci în aceste cuvinte Adevărul este subliniat ca o calitate indispensabilă a unităţii. Fericitul Teofilact tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Păstrează-i în dreptatea cuvântului şi dogmelor. Povăţuieşte-i şi învaţă-i adevărul. Căci sfinţenia stă în păstrarea dogmelor celor drepte.”<br />Iată însă cum înţelege Sfântul Simeon Noul Teolog unitatea credincioşilor în Hristos şi unitatea Trupului Bisericii lui Hristos: <br />„Toţi sfinţii sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos Dumnezeu şi sunt uniţi cu trupul Său, aşa încât Hristos este capul, iar toţi sfinţii, de la început şi până în ultima zi, sunt mădularele Lui, şi toţi împreună alcătuiesc un trup unic ca şi cum ar fi al unui singur om.” Citând mai apoi cuvintele lui Hristos din rugăciunea Sa Arhierească, amintită de noi (In. 17) Sfântul Simeon rezumă: „Domnul ne dă făgăduinţa că, dacă dorim, El va avea cu noi aceeaşi unitate prin har, pe care o are El însuşi cu Tatăl prin esenţă, căci făcându-se odată înrudit cu noi prin trup şi fâcându-ne pe noi părtaşi Dumnezeirii Sale, El ne-a făcut în felul acesta pe toţi înrudiţi cu El.”<br />E drept, în Biserica lui Hristos intră şi păcătoşi, însă n-o pângăresc, ci ei înşişi se vindecă de răutate în ea. Dacă vor să se vindece, rămân în trupul Bisericii. Dacă însă se împotrivesc tămăduirii sufletului şi moartea îi va surprinde ca pe nişte nepocăiţi, ei se vor desprinde de trupul Bisericii; de aceea are dreptate Sfântul Simeon Noul Teolog spunând că sfinţii (adică oamenii fără prihană şi păcătoşii vindecaţi) alcătuiesc trupul Iui Hristos. Doar ereticii se rup de la el, ca unii care nu au ascultat de Biserică (Mt. 18, 17).<br />Aceasta nu înseamnă că ereticii nu pot să se reîntoarcă la Biserica lui Hristos. Renunţând la erezie şi pocăindu-se, ei pot intra în ea ca mădulare reînnoite ale Trupului lui Hristos. Dacă însă vor stărui în erezia lor până la capăt, vor rămâne în afara Trupului Bisericii, căci ereziile sunt asemănătoare unor tumori maligne, pe care Sfinţii Părinţi, prin puterea Sfântului Duh, le tăiau de la Trupul Bisericii lui Hristos prin hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice si locale.<br />În epoca noastră ticăloşită, ecumenismul caută să unească toate aceste tumori maligne cu Biserica Ortodoxă într-un singur trup „ecumenic” (pseudo-ecumenic), trup care nu este al lui Hristos, ci al lui Antihrist! Mai mult decât atât, ecumenismul încearcă să instaureze inter-comuniunea, adică împărtăşirea din acelaşi Potir a tuturor denominaţiilor C.E.B., fără curăţirea lor preliminară de erezii. O astfel de „cuminecare” înseamnă o profanare strigătoare la cer a marii Taine a Sfintei Euharistii, în care se săvârşeşte adevărata unire cu Hristos, oferindu-ne Trupul şi Sângele Său în Preacuratele Taine.<br />Aşadar, din textele de la Ioan 17, 9; 11, 20 rezultă că unitatea nu vizează lumea, ci doar pe acei care cred cu adevărat în Hristos. În ciuda acestui fapt evident, C.E.B. stăruie să ne impună concepţia sa eronată, precum că toţi „creştinii” aşa-numitelor „biserici” pot şi trebuie să se unească ca şi „credincioşi întru Hristos”.<br />În legătură cu aceasta ar fi firesc să ne întrebăm: e suficient oare doar să crezi în Hristos ca să fii unit cu Hristos? Cărturarii şi fariseii credeau şi ei în Mesia, aşteptându-i venirea. Credinţa lor însă într-un viitor Mesia era atât de greşită - în comparaţie cu credinţa Sfinţilor Apostoli, încât, în numele imaginarului lor „Mesia”, ei s-au lepădat de adevăratul Mesia, trădându-L pentru a fi răstignit pe cruce (I Cor. 2, 8).<br />Având o credinţă atât de greşită în Mesia, s-ar putea oare să fie incluşi în unitatea Bisericii lui Hristos? Au fost însă şi alţi cărturari şi farisei: Nicodim, Gamaliel, Saul şi alţii, ca şi unii fruntaşi din Iudeea (In. 12, 42) şi preoţi (Fapte 6, 7), care au crezut în Mesia aşa cum au crezut ucenicii lui Hristos. Ei toţi au fost uniţi cu Sfinţii Apostoli şi au venit la Biserica lui Hristos. Cei însă, care nu aveau în inimile lor adevărata credinţă unificatoare în Hristos au rămas dincolo de bordul corabiei mântuitoare a Bisericii lui Hristos.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-76500805623090622322009-01-11T00:25:00.000+02:002009-01-11T00:26:26.882+02:00Ecumenismul inventează concepte noi şi le revocă pe cele vechi pentru a atenua divergenţele dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxeÎn cercurile ecumeniste se emit concepte şi termeni noi, care ar trebui să contribuie la atenuarea treptată a diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, şi se elimină învăţăturile şi „termenii vechi” care accentuează aceste disensiuni. Drept exemplu al celui dintâi caz, putem evoca noua definiţie deja criticată de noi în capitolul de introducere, de „biserică ecumenică”, interpretată nu în sens de Biserică Ortodoxă, ci în sens de biserică „invizibilă”, din care fac parte toţi cei care se consideră „creştini”.<br /><br />C.M.B. confundă intenţionat noţiunile „ortodoxie” şi „heterodoxie”, subînţelegându-se mai ales nu Biserica cea Una, aşa cum una este Credinţa noastră Ortodoxă, ci o multitudine de „ortodoxii” prin compararea cărora să se decanteze o „ortodoxie” nouă, mai adaptată cerinţelor secularizante. Sub acest aspect sunt examinate noţiunile „Tradiţie” şi „tradiţii”, fiind diminuată importanţa Sfintei Tradiţii Ortodoxe, ca una egală cu Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei, cu scopul de a camufla Adevărul revelat de Dumnezeu prin diferite învăţături omeneşti (Col. 2, 18), înşelări care stau şi în prezent la baza asociaţiilor protestante şi sectare.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Pentru a micşora importanţa Bisericii Ortodoxe, mai nou, ecumeniştii vorbesc despre „Bisericile Ortodoxe Orientale”, voind să dea de înţeles că în paralel cu adevărata Biserică Ortodoxă există şi biserici ortodoxe „orientale”, cunoscute în istoria bisericească drept monofizite, dar pentru care în prezent este inventată o denumire mai neutră - „biserici precalcedoniene”. S-a ajuns până acolo încât definind aceste biserici drept „ortodoxe orientale”, ecumeniştii supranumesc Bisericile Ortodoxe locale drept „bizantine”, ceea ce este eronat, deoarece Biserica Rusă, Sârbă, Bulgară, ca şi Biserica Gruzină şi Română nu sunt nicidecum bizantine.<br />Este întristător faptul că reprezentanţii oficiali ortodocşi din C.E.B. recunosc în „precalcedonieni” pe fraţii lor „ortodocşi”, precum se arată în documentul-raport al C.E.B. formulat în cadrul Comisiei de pregătire pentru consultaţii neoficiale între teologii Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi ai Bisericilor Ortodoxe Orientale şi semnat de trei ortodocşi: episcopul Emilianos, protoiereul Vitalie Borovoi şi profesorul N. Nissiotis. Ne întrebăm, de ce Biserica Ortodoxă ar mai trebui să dialogheze cu monofiziţii, de vreme ce reprezentanţii ortodocşi au şi cedat deja poziţiile Ortodoxiei, definind drept „ortodoxe” comunităţile eretice desprinse de la Ortodoxie în secolul V?! „Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Mt. 5, 13).<br />Spre a arăta cum arată planul de lichidare de către C.E.B. a unor noţiuni şi termeni care accentuează disensiunile dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, să invocăm termenul „erezie”. Profesorul protoiereu Alexandru Schmemman de la Academia Ortodoxă Sfântul Vladimir din America, scrie: „Cuvântul „erezie” lipseşte practic din dicţionarul ecumenic. El nu există acolo nici cel puţin ca posibilitate”. Şi este clar de ce. Definirea unei oarecare doctrine în calitate de erezie este incompatibilă cu convingerea ce predomină în mediul ecumenic: precum protestantismul şi orice comunitate religioasă ar fi biserică, ba chiar şi cea mai anti-bisericească organizaţie ar fi „biserică” dacă ar arăta o anumită aspiraţie spre adevăr... <br />Cuvântul „erezie” nu-şi are locul în mişcarea inter-confesională, unde tinerii teologi ortodocşi (de la institutul din Bossey de lângă Geneva) sunt educaţi în spirit contrar Ortodoxiei „să înţeleagă şi să respecte credinţa altora”. <br />„Secolul ecumenismului este secolul reabilitării ereticilor”, citim în paginile revistei „Irenicon”. Dacă unii clerici şi ierarhi ortodocşi îşi permit să scrie că erezia nu ar constitui un rod al liberei cugetări, ci „mai curând un produs al curiozităţii evlavioase, al tendinţei nobile, a spiritului uman de a pătrunde sensul vieţii”, înseamnă că aceşti teologi sunt ortodocşi doar cu numele.<br />Nu este nevoie să subliniem că astfel de declaraţii servile se află în totală contradicţie cu hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi excludeau definitiv din Biserică pe eretici, văzând în falsele lor învăţături uneltiri ale diavolului Şi cum altfel ar fi supravieţuit Sfânta Ortodoxie, dacă nu prin osândirea lumii păcatului şi a noţiunii de erezie.<br />În consecinţă, în ecumenism adevărul este situat pe acelaşi plan cu neadevărul, tocmai prin suprimarea noţiunii de „erezie”.<br />Eliminând din limbajul său cuvântul „erezie”, ecumenismul începe a trata „erezia” în cu totul alt sens, deplasând noţiunile spre reeducarea treptată, în spirit anti-ortodox, a conştiinţei tinerelor generaţii. Încetul cu încetul, se introduce noţiunea până acum necunoscută de „erezie etică”, constând într-un fel de neatenţie faţă de cel aflat la nevoie. În ecumenism, criteriul dreptei credinţe este nu atât „ortodoxia”, adică dreapta cugetare, cât „ortopraxia”, adică dreapta lucrare. În felul acesta, criteriul dogmatic al credinţei este devalorizat şi declarat insuficient, deci neesenţial.<br />În realitate însă, opoziţia „ortodoxie - ortopraxie” este eronată ca esenţă. Ortodoxia niciodată n-a separat şi cu atât mai mult n-a opus aceste două noţiuni organic intercondiţionate, căci Credinţa Ortodoxă trebuie să fie neapărat exprimată în Viaţa Ortodoxă. Opunerea artificială a acestor noţiuni indisolubile, dusă silogistic până la capăt, dă naştere unei etici ateiste autonome, prin care se distruge definitiv credinţa în Hristos Dumnezeu.<br />Tocmai aceasta face ecumenismul protestant, care, opunând „ortodoxia” cu „ortopraxia”, confundă în fond semnificaţiile teologice ale celor două noţiuni, creând un teren pentru aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, despre care va fi vorba în finalul prezentei lucrări.<br />De aceea, susţinând în mod egal „ortodoxia” şi „ortopraxia”, noi suntem îngrijoraţi de opunerea artificială şi confundarea lor, căci aceasta prevesteşte ceva îngrozitor - pierderea totală a Adevărului!<br />Iată ce scrie în acest sens Filaret, mitropolitul Moscovei: <br />„Cel care confundă noţiunile, întunecă până la extrem Adevărul, mai cu seamă sub pretexte onorabile. Şi acesta este de fapt satana, care lucrează sub chip de înger al luminii (II Cor. 11, 14). În felul acesta, până în vremurile Antihristului, Adevărul va fi nimicit cu desăvârşire pe pământ, în viaţă şi în concepte, şi acest lucru se va face pe neobservate pentru oameni. Dintre cei care caută mântuirea vor putea ocoli această cursă doar dreptcredincioşii care au necontenit grijă să nu ajungă la o anume confuzie a noţiunilor. Înfumuraţii pot uşor cădea în eroare, încurcându-se în mrejele confuziei.”<br />Trebuie să constatăm cu regret că datorită perfidelor planuri şi manevre ecumeniste, lucrurile au ajuns până la o puternică eclipsare a adevărului ortodox, ajungându-se la a se nega manifestarea Adevărului insuflat de Dumnezeu. <br />În una din publicaţiile oficiale ale C.E.B. sunt scrise următoarele: „Astăzi se afirmă doar foarte rar că o anumită confesiune ar înfăţişa adevărul exclusiv al credinţei creştine şi că această confesiune nu ar avea nevoie să fie completată cu ajutorul altor asociaţii creştine.” Da, într-adevăr, tot mai rar pot fi auzite voci îndrăzneţe în apărarea credinţei ortodoxe, fapt care arată evident că omenirea merge pe calea lepădării de credinţă, proorocie făcută de Sfântul Apostol Pavel şi văzută ca un semn al venirii Antihristului (II Tes. 2,3).<br />Însă Biserica lui Hristos trebuie să mărturisească Adevărul până la sfârşitul veacurilor, folosind în interesele păstrării învăţăturii inspirate de Dumnezeu noţiunea de „erezie”, înţeleasă în sens dogmatic. Prin aceasta se urmează învăţăturilor Sfintei Scripturi, care întrebuinţează cuvântul „erezie” pentru a osebi minciuna de adevăr. Sfânta Scriptură nu numai că ne previne de apariţia unor învăţători mincinoşi care propovăduiesc erezii păgubitoare (II Petru 2, 1), ci ne şi învaţă să ne depărtăm de eretic, dacă după întâia şi a doua mustrare el nu se va lăsa convins (Tit 3, 10). Din cuvântul Domnului aflăm că Adevărul revelat de Dumnezeu şi minciuna diavolului (In. 8, 44) sunt două lucruri de neîmpăcat, şi de aceea între ele nu poate fi nici o legătură şi înţelegere (II Cor. 6, 14-15).<br />Astăzi, prin eliminarea noţiunii de erezie în sens dogmatic se surpă contradicţia dintre adevăr şi minciună, pentru că minciuna, în mod frecvent repetată şi insuflată oamenilor, să capete autoritate de „adevăr” şi să fie percepută ca un nou „adevăr” credibil pus alături de Adevărul Cel Veşnic. Iar acest lucru este un mare păcat împotriva Bisericii Ortodoxe, neclintit „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 19), împotriva dumnezeieştilor Scripturi ca şi „cuvânt al adevărului” (Ef. 1, 13).<br />Aşadar, creştinul ortodox nu poate participa la Mişcarea ecumenistă în care se inventează noţiuni noi în scopul înlăturării diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, unde noţiunea de „erezie” dispare cu intenţia perfidă de a pune pe acelaşi plan minciuna şi Adevărul.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-89268346640068826642009-01-11T00:08:00.000+02:002009-01-11T00:10:51.162+02:00Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticiiCanoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 Apostolic prevede: „Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat”. Asemenea sfătuieşte şi Canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă!”<br />Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura dumnezeiască a Bisericii, căci însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).<br /><br /><span class="fullpost"><br />Sfântul Ioan Teologul - Apostolul iubirii, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele” (II In. 1, 10-11).<br />La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mt. 5, 47). În esenţă nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmani , iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Despre acestea şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în nerânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (II Tes. 3, 6).<br />Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze îndemnul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu învăţătura dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său - nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori să aibă „aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus” (Rom. 15, 5), având „o singură credinţă” (Ef. 4, 5). În caz contrar, „mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Rom. 2, 8).<br />În opoziţie cu Sfânta Scriptură, „Declaraţia libertăţilor religioase” de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-¬şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele apostolice -care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale -, pe de altă parte!<br />Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum fac ecumeniştii „ortodocşi”. Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor - şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).<br />Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tim. 3, 15). „Încă din 1937 - scrie prof. G. Razumovski -, participanţii la conferinţele ecumeniste nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei. <br />„Declaraţia libertăţilor religioase” sfâşâie definitiv învăţătura Bisericii: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor.”<br />Pentru adevăraţii creştini ortodocşi, măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele celor Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special Canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. Lămurind sensul lor, Episcopul Ioan de Smolensk, vestit canonist ortodox, scria: <br />„Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.<br />Prin urmare, Canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. Cu toate acestea, ecumeniştii „ortodocşi” se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi neortodocşi şi eretici, cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi Canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze „rugăciunea în comun” cu neortodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi”.<br />Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, făcând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.<br />În ultimul timp „rugăciunile în comun” se transformă treptat în aşa-numitele „slujbe religioase ecumeniste”, oficiate în timpul tuturor reuniunilor religioase. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, membrii prezenţi au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit din potirul ortodox. <br />Iată cum este descrisă în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumeniste la Geneva” desfăşurarea unei astfel de întruniri: „În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti neortodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.”<br />În „Revista Patriarhiei Moscovei” (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La „rugăciune” au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armene şi romano-catolice, cu pastori ai sectelor metodiste şi baptiste, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni - fapte nemaipomenite şi neîngăduite de Sfintele Canoane.<br />În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie, 1975) „rugăciunea în comun” a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.<br />Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive. <br />La 31 iulie 1983 a fost oficiată o „liturghie ecumenică” alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru) cu un an mai devreme. Principalul actor al acestei „liturghii” a fost „arhiepiscopul” anglican Rensy de Canterbery, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi „ortodocşi”, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul „ortodox” rus Kiril , a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul iui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale arhiereului „ortodox” nu mai are nevoie de comentarii!<br />Prin participarea la această slujbă „în comun”, toţi participanţii „ortodocşi” au încălcat flagrant nu numai Sfintele Canoane Apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântul Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12,1 Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească „liturghia”! Pentru Adunarea a VI-a ecumenistă este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate, care a condus în gruparea anglicană la ridicarea femeilor la rangul de „preotese” şi chiar de „episcopi”.<br />Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi mai sfântă dintre femeile tuturor timpurilor - Preacurata Fecioară Maria, aleasă de Dumnezeu a fi Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos; şi aceasta ca vestire a Duhul Sfânt - „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).<br />Preamărirea Maicii Domnului a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28).<br />Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Măria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: „Binecuvântată eşti tu între femei”, adăugând: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Lc. 1, 41-42).<br />Proslăvirea Maicii Domnului se arată şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Lc. 4, 22): „Atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt” (Lc. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28). <br />În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Scripturii a înlocuit afirmativul „Da!” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu!”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă.<br />Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc direct împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca „preotese”, aceştia pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu!” (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei - Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu - ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: „Da!” (Lc. 11,28).<br />Unde este aşadar mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?<br />Deoarece Canonul 10 Apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi, Canonul 45 Apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în Biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii, protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul „rugăciunilor”, iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la „liturghia ecumenică” aşa-numitele „preotese” -, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.<br /><br /> </span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-67366476335491379732009-01-11T00:05:00.002+02:002009-01-11T00:07:35.220+02:00Ecumenismul nu recunoaşte zidul despărţitor cu care Biserica Ortodoxă s-a delimitat de comunităţile ereticeBiserica primară a lui Hristos ne-a lăsat moştenire dogmele, canoanele şi predaniile apostolice în calitate de principii conducătoare esenţiale, pe care trebuie să le urmeze neclintit toţi credincioşii, pentru a nu se amesteca cu comunităţile eretice şi a nu se abate de la calea mântuirii.<br />Aceste principii conducătoare sunt înălţate ca nişte ziduri veşnice, despărţitoare între adevăr şi minciună, având menirea dumnezeiască de a păzi Biserica de pătrunderea unor învăţături şi obiceiuri străine.<br />Nu este cazul să explicăm cât de important este rolul pe care-l joacă dogmele ortodoxe şi autoritatea lor incontestabilă în calitate de îngrăditură de apărare a Ortodoxiei împotriva amestecării cu diferite false învăţături şi erezii păgubitoare. O importanţă la fel de mare cu a dogmelor o au, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe, Sfintele Canoane. Canoanele ne-au fost lăsate nouă prin succesiune apostolică şi patristică, ca veşnică şi neschimbată normă a vieţuirii bisericeşti. Ele sunt în mod necondiţionat obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă Universală, pentru fiecare Biserică Ortodoxă Locală şi pentru orice membru al ei. Deopotrivă cu dogmele, canoanele fac ca adevărata Biserică a lui Hristos să se deosebească de comunităţile religioase care se pretind biserici. Tradiţiile apostolice, care s-au înrădăcinat în viaţa creştinilor ortodocşi ca obiceiuri unanim acceptate, precum sunt posturile, sărbătorile etc, au de asemenea un rol important în Biserica Ortodoxă.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Sfinţii totdeauna au văzut în dogmele formulate de Sinoadele Ortodoxe un sprijin sigur al credinţei, în Canoane - principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, iar în tradiţiile apostolice, temelia plină de har a vieţii duhovniceşti întru Hristos.<br />De studierea canoanelor se ocupă o ştiinţă teologică specială, numită Drept Canonic. Cuvântul „drept” nu e prea potrivit în acest caz, întrucât Canoanele bisericeşti vizează în fond îndatoririle, şi nu drepturile. Filaret, Mitropolitul Moscovei, explicând modul în care cuvântul „drept” a intrat în această ştiinţă prin limba italiană, dă o tălmăcire reuşită a noţiunii: „Dreptul sau, în limbajul Sfintei Scripturi, hotărârile legii (Exod 24, 3; Rom. 2, 26), este ceea ce, păstrând, poţi fi drept în faţa oamenilor şi cucernic în faţa lui Dumnezeu”. Prin dreptul canonic „trebuie înţeles o lege a ordinii şi dreptăţii constând în normele Sfintei Scripturi, Canoanele Sfinţilor Apostoli, a celor şapte Sinoade Ecumenice şi a Sinoadelor locale, adică mai simplu, cârma conducerii bisericeşti”.<br />E lucru ştiut ce înseamnă cârma (timona) pentru comanda unei corăbii (Iac, 3, 4). Fără cârmă corabia se poate ciocni de stânci, scufundându-se. Biserica reprezintă corabia mântuirii şi cârma e necesară pentru navigaţia fără pericol şi mântuirea credincioşilor aflaţi în ea, care, navigând în oceanul vieţii pământeşti, caută să ajungă la ţărmul fericit al veşniciei. „Cârma conducerii bisericeşti” o constituie Sfintele Canoane, şi de aceea cartea ce întrunea toate canoanele bisericeşti se numea încă din vechime Cartea cârmuirii sau Pidalion.<br />Ce cârmuire şi îndrumare ne pot da Sfintele Canoane înaintea pericolului actualei Mişcări Ecumeniste şi a ideologiei ei dăunătoare? Vom evoca doar câteva dintre cele mai importante canoane, pentru a arăta contradicţia strigătoare la cer dintre caracterul lor şi ceea ce se întâmplă în C.M.B.<br />Întâia pravilă a Sinodului II Ecumenic condamnă orice erezie, în special arianismul, care neagă calitatea dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos; duhoborii, care minimalizează Sfântul Duh până la starea de făptură; sabelienii, care denaturează învăţătura ortodoxă despre Treimea Dumnezeirii, şi alte erezii, anatemizându-le.<br />Prin anatemă se înţelege excluderea definitivă din Biserică a ereticului, a cărei urmare este veşnica osândă a sufletului, numai dacă ereticul nu-şi va recunoaşte greşeala şi nu se va pocăi.<br />A doua pravilă a Sinodului VI Ecumenic împărtăşeşte şi afirmă solemn Credinţa Ortodoxă, aşa cum a fost ea expusă la Sinoadele Ecumenice anterioare, excomunicând de asemenea pe toţi cei care sunt împotriva dreptei credinţe. De remarcat aici interzicerea categorică, sub ameninţarea cu anatema, a oricăror inovaţii şi schimbări în credinţă, îndemn preluat mai apoi şi de celelalte Sinoade Ecumenice, ce-şi începeau cuvântul de deschidere prin mărturisirea şi confirmarea dogmelor alcătuite la Sinoadele anterioare.<br />În felul acesta a ajuns până la noi şi s-a afirmat o continuitate statornică în domeniul Credinţei Ortodoxe. În acelaşi Sinod Ecumenic se declară ferme şi inviolabile, adică evident obligatorii, toate cele 85 de pravile apostolice, pravilele celor cinci Sinoade Ecumenice anterioare şi celor opt Sinoade locale, precum şi învăţăturile unor mari Sfinţi Părinţi ai acelor vremuri.<br />Prin această recunoaştere universală, învăţăturile sinodale capătă o importanţă universală şi o autoritate obligatorie îndeobşte pentru întreaga Biserică. Cel de-al doilea principiu al Sinodului amintit se încheie cu cuvintele: <br />„Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie să schimbe sau să anuleze canoanele arătate mai sus, ori să adopte în afara lor altele, întocmite de oameni care se vor încumeta să cârmuiască adevărul. Dacă cineva va fi dat în vileag că încearcă să schimbe sau să denatureze oricare din canoanele amintite mai sus, acela va fi supus epitimiei după prevederile canonului încălcat de el.” <br />Ultimul dintre Sinoadele Ecumenice ortodoxe, cel de-al VII-lea, afirmă de asemenea drept cel dintâi principiu al său Canoanele adoptate de Sinodul precedent, referitoare la credinţa şi organizarea Bisericii, îngrădind respectarea lor prin excomunicarea cuvenită.<br />Importanţa şi puterea Sinoadelor Ecumenice, potrivit cunoscutului canonist rus, Arhimandritul Ioan (mai târziu episcop de Smolensk), rezidă înainte de toate în faptul că dogmele adoptate prin hotărârile lor pun în evidenţă „credinţa unitară comună a tuturor dumnezeieştilor bărbaţi, proslăviţi de Biserică, care prin mintea lor luminată de har, prin cunoaşterea neîntinată a adevărului, prin tăria cu care l-au apărat şi sfinţenia vieţii lor, strălucesc ca nişte aştri în lume ; şi, în al doilea rând, în faptul că temelia apărării Credinţei Ortodoxe o constituie tradiţia Sfinţilor Apostoli, necurmată de la ei încoace.”<br />Această Tradiţie apostolică, unică şi nu multiplă (după cum voiesc s-o prezinte ecumeniştii), s-a păstrat în deplinătate şi puritate doar în Biserica Ortodoxă. Sfântul Teofan Zăvorâtul arată cum a fost cu putinţă acest lucru: „Dumnezeu a învăţat pe apostoli; apostolii, la rândul lor, au învăţat pe cei care au crezut cu adevărat şi au transmis Tradiţia urmaşilor aşa cum au primit-o. Deci, află ce şi cum mărturiseşte Sfânta Biserică, şi fii sigur că aşa a poruncit să mărturiseşti pe Dumnezeu!” <br />Episcopii întruniţi la Sinoade în calitate de succesori ai Apostolilor, nu judecau de la sine despre credinţă, în legătură cu diferite erezii, ci expuneau Tradiţia apostolică aşa cum s-a păstrat în Biserică, fără a admite ceva străin. Sinoadele Ecumenice nu-şi propuneau să caute noi metode de compromis pentru a uni adevărul cu erezia, ci se străduiau doar să întărească adevărul revelat de Dumnezeu şi ajuns până la ei prin Sfânta Predanie. În felul acesta, ei au formulat exact şi deplin credinţa de totdeauna a Bisericii lui Hristos, păzind Credinţa Ortodoxă prin ziduri de apărare contra falselor învăţături ce se abăteau asupra ei. Aceste formule ale credinţei, denumite dogme, reprezintă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, având o neschimbare obligatorie pentru toţi creştinii ortodocşi. Canoanele care reglementează evlavia şi disciplina bisericească, au de asemenea putere obligatorie, fiind inspirate din bogatul tezaur al Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, reflectând poruncile apostolice. Tocmai datorită zidului de apărare înălţat de Biserică, Credinţa Ortodoxă a ajuns până la noi întreagă, neîntinată şi nevătămată.<br />Împrejmuită de zidurile apărătoare ale dogmelor, canoanelor şi tradiţiilor apostolice, Sfânta Biserică Ortodoxă niciodată n-a amestecat grâul curat al adevărului cu neghina rătăcirilor eretice, căci a primit de la Dumnezeu menirea de păstrătoare şi călăuzitoare a Adevărului inspirat de Dumnezeu.<br />În prototipul din Vechiul Testament, proorocul Isaia asemuieşte Biserica lui Dumnezeu unei vii, pe care Dumnezeu a îngrădit-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit în ea viţă de soi bun, ca să dea rod. Dar, de vreme ce a crescut aguridă, iar nu struguri buni, Dumnezeu ameninţă să strice gardul viei, ca să fie pustiită şi călcată în picioare (Is. 5, 1-7). În tălmăcirea Sfântului Vasile cel Mare, îngrăditura înseamnă poruncile lui Dumnezeu, a căror nesocotire a dus poporul evreiesc la o straşnică pedeapsă. O pedeapsă şi mai mare îl aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, dacă el se va îndepărta de Dumnezeu. „Şi nouă ni se dărâma zidul - spune Sfântul Ierarh - când datorită propriei lenevii ne facem nevrednici de a fi apăraţi cu ajutorul dumnezeieştilor dogme”.<br />Însuşi Mântuitorul îşi asemuieşte Biserica unei vii, pe care Dumnezeu a sădit-o şi „a împrejmuit-o cu un gard” (Mc 12, 1). În tălmăcirea fericitului Teofilact, „prin gard se subînţelege legea, care nu le îngăduia iudeilor să se amestece cu alte neamuri”, adică cu păgânii. În Biserica Noului Testament, legea o reprezintă dogmele şi canoanele, care nu îngăduie creştinilor ortodocşi să intre în comuniune duhovnicească cu adepţi ai altor credinţe.<br />Biserica Ortodoxă este „Via lui Dumnezeu”, pentru care arhiereul, în timpul fiecărei slujbe arhiereşti, înalţă rugăciunea: „Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea” (Ps. 79,15-16). Arhiereii ortodocşi care, simpatizând cu ecumenismul, iau parte la complotul acestuia pentru a distruge gardul despărţitor, admit o contradicţie evidentă, căci, pe de o parte, în calitate de ecumenişti ei doboară zidul de apărare al Viei Ortodoxe, iar pe de alta - îl roagă pe Dumnezeu s-o păzească. Pentru creştinii ortodocşi zidul despărţitor este un gard sfânt şi binevenit, care îi apără de amestecul cu amăgirile şi ereziile contemporane.<br />În lexiconul ecumenic însă, se denaturează adevărul, atribuind un alt conţinut unor noţiuni bisericeşti cunoscute, expresia „zid despărţitor” a căpătat o nuanţă pronunţat negativă. Cei care astăzi au curajul să apere acest zid, ca fiind folositor Bisericii, sunt acuzaţi că ar pune piedici înaltei şi nobilei cauze a ecumenismului şi stigmatizaţi ca sabotori. Chiar şi unii ortodocşi, pătrunzându-se de spiritul demoralizator al ecumenismului, se pronunţă împotriva „zidului izolator”, folosind banala frază: „îngrădirile noastre pământeşti (adică sciziunile confesionale) nu ajung până la cer”, ca şi cum ultimele ar fi doar rodul unor dispute, ambiţii şi certuri omeneşti. Deşi, aşa cum am văzut, „zidul despărţitor” nu este nicidecum o invenţie a omului şi nici „îngrădiri pământeşti”, ci e statornicit de sus, acesta n-a fost înălţat de la pământ până la cer, ci dimpotrivă, pogoară din cer până la pământ datorită cârmuirii harice a Bisericii de către Duhul Sfânt; „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28).<br />Spre deosebire de ecumenism, Biserica întotdeauna a folosit cuvântul „îngrădire” („zid despărţitor”) în sensul dogmatic şi canonic de apărare. De exemplu, Sinodul local din Gangra (anul 340) a hotărât, prin Canonul 21, să stabilească „îngrădiri în Biserică împotriva celor ce introduc inovaţii contra Scripturii şi a bisericeştilor canoane”, argumentând astfel: „Toate cele predate de Dumnezeieştile Scripturi şi de Apostoli, ne rugăm Domnului a se face în Biserică”.<br />Toţi Cuvioşii lui Dumnezeu, din vechime şi până astăzi, sunt de acord cu faptul că zidul despărţitor este absolut necesar pentru apărarea Bisericii şi pentru mântuirea noastră personală şi, prin urmare, trebuie păstrat cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută, ca în corabia lui Noe, scăpare de potop; cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul - acela să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său cu ajutorul legilor (adică al Canoanelor) bisericeşti şi să se supună în toate Maicii Sale - Biserica”<br />Dintre noii cuvioşi ai lui Dumnezeu vom aminti de Sfântul Ambrozie de Ia Optina (+1891), un stareţ cunoscut prin poveţele sale. Pronunţându-se în apărarea „zidului despărţitor”, care izolează adevărul de eresuri, el scrie: „Ceea ce a legiuit Duhul Sfânt în Biserică prin adevăraţii săi robi şi slujitori - prin cuvioşii lui Dumnezeu - nu poate fi schimbat de oamenii obişnuiţi, căci înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu.” (Evr. 10, 31)<br />În Circulara Patriarhilor din Răsărit (1848) se arată: „Credinţa noastră nu şi-a luat începutul de la om şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos (Gal. 1, 12), pe care apostolii lui Dumnezeu au propovăduit-o, Sinoadele Ecumenice au aprobat-o, marii învăţători înţelepţi au transmis-o prin succesiune întregii lumi şi mucenicii au pecetluit-o cu sângele lor. Să urmăm credinţa pe care am primit-o neîntinată de la atâţia bărbaţi, şi să respingem orice inovaţie, ca fiind o uneltire a diavolului.”<br />Ce vedem însă că se întâmplă astăzi? Pe baza ecumenismului, apar chiar în Biserica Ortodoxă inovatori îndrăzneţi, care subminează autoritatea Sfintelor Canoane, tratându-le ca imperfecte, perimate, depăşite, din care cauză ar trebui, chipurile, anulate. De exemplu, Patriarhul Constantinopolului Athenagoras, declară făţiş că „Sfintele Canoane sunt schimbătoare ... întâmplătoare şi temporare”, şi nu „de neclintit şi de neschimbat”. După cum vom arăta mai jos, se fac şi încercări de a submina unele dogme, ceea ce înseamnă un atentat direct la adevărurile veşnice de insuflare dumnezeiască. Toate acestea nu constituie decât o urmare a spiritului ecumenic demoralizator propagat de C.M.B.<br />În nici un caz nu putem permite ca gardul Bisericii să fie distrus! Curtea Bisericii e atât de largă încât poate găzdui pe toţi oamenii doritori să primească adevărul. Curtea Bisericii ar putea părea strâmtă doar celor care se împotrivesc adevărului. Diavolul, acela care înşeală întreaga lume (Apoc. 12, 9), prezintă adevărul ca încătuşând oamenii. Însă Iisus Hristos grăieşte: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) - dezrobiţi din păcat (8, 34), cu adevărat liberi (8, 36).”<br />Adevărul este dăruit în Credinţa Ortodoxă. Căutaţi-l cu inima curată, fără viclenie, şi-l veţi afla! <br />În hotărârile Sinodului VII Ecumenic stă scris: „Cel care, după ce adevărul a fost găsit, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna”. Cât de uimitor se potrivesc aceste cuvinte actualei Mişcări Ecumeniste ce îngroapă adevărul Ortodoxiei şi înalţă, în locul lui, minciuna lor universală.<br />Din păcate, participând în cadrul C.M.B. prin „reprezentanţii” lor, Bisericile Ortodoxe locale se alătură acestui complot obscur împotriva Adevărului. Acest trist fenomen al epocii noastre nu poate fi definit decât prin cuvântul apocaliptic „lepădarea de credinţă” (II Tes. 2, 3).<br />Ar fi fost oare cu putinţă în vremea Sfinţilor Părinţi, ca ereticii să se întreţină „de la egal la egal” cu creştinii ortodocşi şi să caute o oarecare „unitate” a Bisericii prin intermediul unor hotărâri şi acorduri de compromis? Sfinţii Părinţi nu îngăduiau nici pentru o clipă grupărilor eretice să se numească „biserici”, dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxă! Aceasta nu însemnă nicidecum „triumfalism” - lucru pe care ecumeniştii îl reproşează ortodocşilor - ci doar o manifestare reală a credinţei în adevărul lui Hristos - credinţă dusă până la jertfirea de sine. Dacă ecumeniştii îi acuză de „triumfalism” pe credincioşii ortodocşi, acelaşi reproş ar trebui să-l adreseze Sfântului Apostol Pavel care, pătruns de acelaşi sentiment de „triumfalism”, adică de bucurie şi biruinţă întru Domnul pentru adevărul şi mântuirea dăruite prin Hristos, scria: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos” (II Cor. 2, 14).<br />Dacă am fi devotaţi Ortodoxiei, dogmelor şi canoanelor ei, n-am cuteza să stăm la aceeaşi masă a tratativelor cu reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni sectare şi să căutăm împreună cu ei Biserica, chipurile, „pierdută”! Dacă am fi sincer convinşi de adevărul Bisericii noastre, n-ar trebui să ne întreţinem împreună cu ereticii, ci să-i chemăm să se reîntoarcă la noi - în sânul unicei Biserici mântuitoare. Dacă ei ar răspunde la această chemare, ne-am bucura pentru ei ca pentru nişte păcătoşi care s-au pocăit (Lc. 15, 10). Dacă nu, ar trebui să rupem cu ei orice relaţie bisericească, îndeplinind sfatul Sfântului Apostol Pavel: „După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3, 10).<br />Sfânta noastră Biserică pururea s-a rugat şi se va ruga pentru revenirea celor rătăciţi: „Doamne, luminează cu lumina cunoştinţei Tale pe cei lepădaţi de la Credinţa Ortodoxă şi orbiţi de ereziile aducătoare de pieire şi întoarce-i la Sfânta Ta Biserică Apostolească şi Sobornicească!”<br />O astfel de reîntoarcere însă este cu putinţă, potrivit canoanelor bisericeşti, numai cu condiţia ca ereticii să se lepede definitiv de convingerile lor greşite şi vor îmbrăţişa în întregime Credinţa Ortodoxă (Canonul 95, Sinodul VI).<br />Pentru ecumenişti însă, unirea nu este posibilă prin revenirea la Ortodoxie, ci pe cale inversă, prin distrugerea „zidului despărţitor”, adică pe calea negării dogmelor şi canoanelor. Actualii conducători ai C.E.B. deseori vorbesc despre o anumită lume nouă, pentru crearea căreia ar fi necesară în prealabil o „reînnoire” radicală, în acest context făcându-se uz, de obicei, de o expresie specială - „reorganizarea structurilor bisericeşti”.<br />Expresia „structurile bisericeşti” vizează alcătuirea Bisericii. Însuşi Domnul Iisus Hristos îşi asemuieşte Biserica unui edificiu, spunând: „Pe această piatră (adică pe piatra credinţei în Dumnezeirea lui Iisus Hristos) voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18). Orice zidire are o structură. Structurile bisericeşti reprezintă dogmele, canoanele, tipicul dumnezeieştii Liturghii etc. Acestea, potrivit planurilor ecumeniste, ar trebui reorganizate, schimbate, mutate din locul de acum, pentru a înlătura obstacolele din calea unirii religiilor. Care vor fi însă urmările acestei „mutări din loc”? Dacă vom încerca să mişcăm din loc o clădire oarecare, ea se va prăbuşi negreşit. Iată ce soartă pregătesc ecumeniştii Bisericii lui Hristos.<br />Planul C.E.B. privind „reorganizarea structurilor” Bisericii Ortodoxe nu se va împlini desigur, pe deplin, deoarece se va izbi de făgăduinţa profetică a Mântuitorului că „porţile iadului nu vor birui” Biserica lui Hristos (Mt. 16, 18). Cu toate acestea, ecumeniştii întreprind eforturi de a modifica structurile bisericeşti, drept care amintesc permanent Bisericii Ortodoxe că trebuie „să se înnoiască”, adică să renunţe la pretenţiile ei de a fi purtătoare absolută a Adevărului Dumnezeiesc, întrucât vine „o nouă omenire, care nu recunoaşte în viaţa ei nici un fel de ziduri despărţitoare”, şi acestea trebuie să cadă.<br />Chemarea ecumenică la „înnoire” radicală şi îmbogăţire reciprocă în afara zidurilor despărţitoare pune omenirea pe calea largă a pierzaniei, de care însuşi Domnul ne previne, arătându-ne calea cea îngustă, care duce la mântuire (Mt. 7, 13-14). Pildele lui Solomon (22,28) conţin următoarea poruncă: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi”! Sfântul Vichentie de Lerini raportează aceste cuvinte mai întâi la învăţătura dogmatică ortodoxă, moştenită de veacuri, după aceea - la hotărârile şi canoanele sinodale, declarate „ferme şi de nezdruncinat” şi, în cele din urmă, la toate Sfintele Predanii potrivit cărora evoluează viaţa bisericească.<br />Sfântul Paisie Velicikovski, stareţul şi înnoitorul monahismului ortodox în secolul al XVIII-lea, scria: „Ca temelie de neclintit pentru sărmanul meu suflet şi pentru fraţi mei-am luat cuvântul lui Dumnezeu şi tălmăcirea lui de către Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu şi Sfintele Sinoade şi toate hotărârile sinodale, ca şi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, primite de Biserica lui Hristos, ca şi toate poruncile şi ritualurile ei. Aşa am lucrat pentru a nu mă abate de la înţelegerea dreaptă şi sobornicească a lor de către Biserica Ortodoxă”.<br />Arhiepiscopul Serafim Sobolev, mare apărător contemporan ai Ortodoxiei, încă în prima jumătate a secolului nostru ne prevenea: <br />„Să păstrăm cu sfinţenie Credinţa noastră Ortodoxă! Nu ne vom lepăda nici o clipă în viaţa noastră de mărturisirea tuturor învăţăturilor noastre dogmatice, precum nici de una din poruncile Maicii noastre Biserica! Nu vom uita că Credinţa Ortodoxă este expusă nu numai în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci şi în învăţătura patristică, în posturi, în sărbători, în dumnezeieştile slujbe şi în tot ceea ce Biserica ne oferă spre împlinire neabătută pentru mântuirea noastră.”<br />Între timp, „mutarea hotarelor vechi” deja se lucrează şi, din nefericire, acest lucru se face cu ajutorul aşa-numiţilor ecumenişti „ortodocşi”. Satisfăcând principalele revendicări ale Mişcării Ecumeniste, ei încalcă canoanele bisericeşti, care interzic comuniunea duhovnicească cu ereticii, adaptează, cu ajutorul reformelor calendaristice, sărbătorile ortodoxe la cele neortodoxe, şi sunt gata să nesocotească hotărârile dogmatice ale celor Şapte Sinoade Ecumenice de dragul unirii credinţelor! Distrugând însă zidul despărţitor, oare aceşti temerari inovatori nu au teamă de ameninţătoarele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Cine surpă un zid, va fi muşcat de un şarpe” (Eclez. 10, 8)?<br />Sinodul local din Antiohia (anul 341), prin Canonul 2 înlătură de la comuniune cu Biserica Ortodoxă pe toţi cei care au legătură cu cei excomunicaţi de Biserică. Potrivit canonului adoptat de Sinodul VI Ecumenic, sunt îndepărtaţi de la Biserică clericii şi mirenii care întreţin legături cu ereticii anatemizaţi. Oare creştinii ortodocşi respectă astăzi această lege? Nu! Spiritul ecumenic a şters-o din conştiinţa celor ce simpatizează cu ecumenismul sau participă la el. Canonul 6 al Sinodului local din Laodiceea (343) opreşte intrarea în lăcaşul Domnului a ereticilor care stăruie în erezia lor. Iar astăzi, în timpul vizitelor ecumenice, clericii ortodocşi lasă să intre în lăcaşurile ortodoxe diferiţi eretici şi chiar îi conduc în altar!<br />Aşadar, curata Ortodoxie cu zidul ei despărţitor şi ecumenismul, care stăruie în a-l distruge, se află într-o contradicţie flagrantă. Noi nu putem să renunţăm la dogmele, canoanele şi tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe, care ne întăresc în dreapta credinţă, conducându-ne către mântuirea veşnică, pentru a prefera ecumenismul, ce ne îndepărtează de Ortodoxie şi ne învaţă să neglijăm hotărârile dogmatice şi canonice ale Bisericii.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-859478030349328392009-01-10T23:59:00.000+02:002009-01-11T00:04:33.484+02:00Ecumenismul contravine practicii dogmatice şi canonice a vechii Biserici şi apropie Ortodoxia de ereziiÎn cadrul Sfintelor Soboare A-Toată-Lumea, Biserica separa adevărul ortodox de minciună, rupând orice legătură cu erezia, indiferent cum ar fi arătat aceasta. În timp ce actualul ecumenism, dimpotrivă, încearcă să stabilească multiple relaţii între Ortodoxie şi diverse confesiuni eretice, intrând în felul acesta în contradicţie cu practica de veacuri a Bisericii. Teologul englez dr. Martin Lloyd Jones subliniază convingător acest lucru, scriind: <br />„Nimic nu reprezintă un interes mai mare decât contrastul dintre Sinoadele Ecumenice din primele veacuri ale erei creştine şi actualul Consiliu Ecumenic al Bisericilor. Una dintre cele mai importante sarcini ale Sinoadelor era elaborarea definiţiei precise a doctrinei dogmatice şi demascarea greşelilor şi ereziei. Pe când o caracteristică esenţială a noii mişcări ecumenice este indiferenţa faţă de învăţătura dogmatică, primatul spiritului, inclusivismul şi cooperarea practică”. Prin inclusivism, autorul înţelege tendinţa spre reunirea cu orice preţ a tuturor denominaţiilor într-o organizaţie comună, indiferent dacă credinţa lor este dreaptă sau eretică.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să nu avem nimic comun cu ereticii. Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: „De omul eretic după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3, 10), şi încă: „Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei” (Rom. 16, 17). A spus „depărtaţi-vă” şi nu „apropiaţi-vă de ei”. Însă împotrivindu-se îndemnului apostolic, ecumenismul îi apropie pe creştinii ortodocşi de eretici. <br />În rândul ecumeniştilor se fac auzite tot mai multe voci ce cheamă la „inter-comuniune”, adică la împărtăşirea dintr-un singur potir a tuturor sectelor şi grupărilor religioase. Astfel, anglicanii se „împărtăşesc” împreună cu vechii catolici iar în ultimul timp şi cu metodiştii, care tratează foarte liberal biserica văzută. Începând din 1963, anglicanii sunt în „comuniune liturgică” cu membrii Bisericii Independente Filipineze , deşi aceasta nu este întru totul liberă de tendinţele unitariste.<br />Prin aceste precedente se pregăteşte şi intrarea Bisericii Ortodoxe în această mincinoasă „comuniune liturgică”, mai întâi cu confesiunile neortodoxe mai apropiate de ea, cum ar fi cea romano-catolică şi cea precalcedoniană, iar mai apoi şi cu celelalte grupări eretice, schismatice şi chiar păgâne, fără înlăturarea prealabilă a divergenţelor şi contradicţiilor cu învăţătura de credinţă ortodoxă. <br />La Adunarea a VI-a generală a C.E.B. de la Vancouver din 1983, piedica a fost înlăturată - unii arhierei ortodocşi au asistat la „liturghia ecumenică” a arhiepiscopului de Canterbery cu participarea a două femei „preotese” anglicane.<br />Aceste acţiuni profanatoare contravin clar Cuvântului lui Dumnezeu şi învăţăturii ortodoxe potrivit căreia Biserica este Trupul unic al lui Hristos, iar slujirea, liturghisirea şi împărtăşirea în Ortodoxie decurg conform Sfintelor Canoane şi practicii bisericeşti de secole.<br />„Biserica primelor veacuri împărţea cina Domnului numai cu cei care se aflau în strânsă legătură cu Biserica pe temeiul unităţii în credinţă şi în rânduiala canonică”, a declarat în 1975 reprezentantul Bisericii Ortodoxe Ruse în C.M.B. Dar ce se întâmplă astăzi?! Unii ecumenişti „ortodocşi” au şi ajuns în mod samavolnic să se „împărtăşească” împreună cu neortodocşii, deşi se ştie foarte bine că pentru un creştin ortodox este absolut inadmisibil să intre în comuniune sacramentală cu ereticii. Cuviosul Arhimandrit Iustin Popovici reflectează în acest sens astfel: <br />„Învăţătura Bisericii Ortodoxe cu privire la eretici, exprimată de Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, arată că ereziile în esenţă nu sunt biserică şi nu pot fi biserică. De aceea ele nu pot avea Sfintele Taine, mai cu seamă Taina Euharistiei, care este Taina Tainelor [...] „Inter-comuniunea”, adică comuniunea reciprocă cu ereticii în Sfintele Taine, în special în Taina dumnezeieştii Euharistii, este cea mai nelegiuită trădare a Domnului Iisus Hristos.”<br />Înainte de toate s-ar cuveni să ne întrebăm, pe ce ecleziologie şi pe ce teologie se întemeiază aşa-numita „inter-comuniune”? Teologia creştină se întemeiază şi se înalţă pe realitatea divino-umană a „comuniunii”, adică pe relaţia Dumnezeu - Om , şi nu pe o oarecare „inter-comuniune”, contradictorie prin ea însăşi şi complet neînţeleasă pentru conştiinţa sobornicească a Ortodoxiei.<br />Potrivit învăţăturii soborniceşti celei după Hristos şi a Tradiţiei ortodoxe, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor Taine în afara ei şi le priveşte ca pe nişte înşelări vătămătoare. Cât timp omul rămâne în afara Bisericii, nefiind legat de ea prin botez, miungere şi pocăinţă, atâta timp el este pentru Biserică un eretic, se află inevitabil în afara comuniunii şi a împărtăşirii mântuitoare cu Hristos, „căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14).<br />În temeiul unor hotărâri profund argumentate, dezbătute de Sfinţii Părinţi şi adoptate de Sinoadele Ecumenice, Biserica Ortodoxă a rupt de-a lungul timpului orice legătură cu ereticii arieni (unitarieni), nestorieni, monofiziţi, iconoclaşti ş.a., în timp ce ecumenismul înrolează masiv în rândurile sale aceleaşi şi multe alte erezii şi cere ca Biserica Ortodoxă să se unească şi chiar să se împărtăşească împreună cu ele.<br />Pentru a-şi întemeia cumva această pretenţie, ecumeniştii recurg la argumentul inventat de teologii protestanţi potrivit căruia credinţa nu se pretează „verbalizării”, că ea ar reprezenta o realitate mistică care scapă analizei şi care nu poate fi exprimată în definiţii determinate de „adevăr şi minciună”. Argumentul citat mai sus este contestat rezonabil de Lloyd Jones: <br />„Cei care vorbesc astfel se pronunţă nu numai împotriva obiceiului Bisericii din epoca timpurie, care a creat propriul „crez” şi propria mărturisire de credinţă, ci mai mult decât atât - ei contestă învăţătura Noului Testament, care afirmă că adevărul poate fi definit în aşa măsură încât să se poată vedea cine şi când s-a abătut de la el. Şi, de bună seamă, cum ai putea spune că cineva s-a abătut de la adevăr, dacă nu ai şti în ce anume rezidă el? Toate acestea dovedesc că adevărul poate fi definit şi descris în mod exact”.<br />Militanţii ecumenişti nu tăgăduiesc că până una alta, unica sferă de conlucrare între creştinii de diferite confesiuni continuă să fie activitatea practică şi evanghelizarea cu eforturi conjugate şi că ar trebui evitate problemele doctrinare, căci „doctrina duce ia sciziune”.<br />După părerea lor, nu trebuie să vorbim prea mult de dogme, deoarece „creştinii” manifestă deocamdată o anumită repulsie faţă de prezenţa acestora în ecumenism. Duhul îndepărtării de dogme se formează treptat, urmând să se intensifice de acum înainte prin educaţia şi instruirea ecumenică. Acest lucru se va realiza înainte de toate prin introducerea în şcolile teologice superioare a unei discipline speciale denumită „Teologia ecumenistă”, care va atenua rătăcirile eretice nu prin contestarea lor, ci inspirându-se respect faţă de orice erezie şi propagând simpatie faţă de orice convingere străină. „Teologia ecumenistă” din seminarii şi facultăţi va minimaliza mai întâi importanţa Sinoadelor Ecumenice, după care va începe a le submina şi nega.<br />Însă negarea Sinoadelor Ecumenice înseamnă negarea conştiinţei bisericeşti exprimată în hotărârile sinodale, deoarece aceste Soboare A-Toată-Lumea reprezintă organul bisericesc superior al exprimării obşteşti a Bisericii. Sinodul Apostolic convocat în anul 51 la Ierusalim constituie modelul tuturor Sinoadelor ecumenice şi locale ale Bisericii.<br />Sfinţii Apostoli, propovăduitorii Evangheliei, a cărţii care conţine toate cele de folos pentru mântuire, tocmai ei au găsit de cuviinţă să ia o hotărâre sobornicească în problema ce se punea în acea vreme: este nevoie oare ca păgânii care se botează să fie în prealabil circumcişi? Apostolii, adunându-se laolaltă pentru a cerceta această chestiune (Fapte 15, 6), au hotărât unanim să elibereze pe păgâni de povara circumciziei impusă de Vechiul Testament, devenită inutilă odată cu primirea Tainei Botezului şi a harului lui Hristos (Gal. 6, 15).<br />Hotărârea a fost inspirată de sus, prin mijlocirea Sfântului Duh, Care cârmuieşte mersul Bisericii. Drept aceea, Sfinţii Apostoli au scris păgânilor care s-au botezat în credinţă: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare, să vă feriţi de cele jertfite idolilor, şi de sânge, şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face” (Fapte 15, 28-29). Formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28) a fost repetată de atunci încoace la toate Sinoadele Ecumenice şi locale în calitate de temei neclintit al negreşelniciei soborniceşti a Bisericii.<br />Sfinţii Apostoli au declarat hotărârea sinodală adoptată ca fiind inspirată de Dumnezeu şi obligatorie pentru toţi membrii Bisericii. Se poate spune cu fermitate că ea a constituit prima normă a Codului regulilor canonice bisericeşti creat de acum încolo. După cum istoriseşte Sfântul Apostol Luca, Sfântul Apostol Pavel şi Sila, ocolind bisericile din Asia Mică, învăţau pe toţi cei ce se converteau întru Hristos „să păzească hotărârile apostolilor şi presbiterilor din Ierusalim” (Fapte 16, 4).<br />De atunci încoace Sinoadele Ecumenice şi locale, convocate după exemplul Sinodului Apostolic, invocând autoritatea Sfântului Duh, obligă pe toţi credincioşii ortodocşi să respecte cu stricteţe hotărârile cu caracter dogmatic şi canonic adoptate de acestea.<br />În zilele noastre, puterea legislativă a Bisericii este subminată de Mişcarea Ecumenistă, aceasta căutând să substituie autoritatea Sinoadelor.<br />Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse aduce o acuzaţie întemeiată ecumenismului în „Epistola privind Adunarea a V-a a C.M.B. şi rezultatele ei”, în care se exprimă presupunerea că Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea deveni în viitor un fel de „super-biserică”: <br />„Unele simptome în acest sens - se arată în Epistolă - se strecoară uneori (aşa cum s-a întâmplat şi la adunarea din Nairobi) sub forma voalată a unor raţionamente generale despre „slujirea profetică specială” a aparatului administrativ al Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva. De aici nu rămâne decât un pas până la ispititoarea şi periculoasa idee a statutului ecleziologic deosebit al Consiliului Mondial al Bisericilor şi aparatului său administrativ de la Geneva, care de pe acum începe să hotărască în cele ale bisericii.” <br />Spre a arăta cum ecumeniştii nu se jenează să admonesteze Sinoadele Ortodoxe, vom evoca declaraţia lui E. Pain, unul dintre vicepreşedinţii C.M.B. în 1971 care, dezbătând problema unităţii şi concordiei dintre biserici, s-a pronunţat în felul următor despre Sinodul de la Sardica: „Sinodul convocat la Sardica în anul 343 n-a izbutit, din păcate, să rezolve contradicţiile dintre credincioşi . Din nefericire, acest Sinod a adus mari tensiuni, provocând şi mai mari neînţelegeri”. <br />Arătând acestea cu titlul de „grav avertisment pentru noi toţi”, Pain vrea să ne sugereze că n-ar trebui să repetăm „greşelile” Sinoadelor anterioare, care ar fi dezbinat, chipurile, pe credincioşi, ci ar fi cazul să urmăm calea de compromis a unirii tuturor denominaţiilor prin intermediul C.M.B. Din aceste cuvinte ale lui Pain ar rezulta că Ortodoxia, care până acum a stat ferm pe poziţiile Sinoadelor sale, ar trebui să le renege pe motivul că ele „n-au izbutit să rezolve contradicţiile dintre credincioşi”.<br />Creştinul ortodox nu poate să ia parte la o mişcare ce-şi propune, prin spiritul său inclusivist, să apropie pe ortodocşi de eretici, contestând Sinoadele Ortodoxe Ecumenice şi locale, pe temelia cărora s-a afirmat învăţătura ortodoxă.<br /><br /> </span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-47209361902528489322009-01-10T23:57:00.001+02:002009-01-10T23:57:59.047+02:00Negreşelnicia Bisericii. Mărturisirile neortodocşilor în favoarea Bisericii Ortodoxe şi împotriva „infailibilităţii” papaleCaracteristicile Bisericii adevărate pot fi completate cu încă o trăsătură distinctă ce-i este proprie - negreşelnicia. Biserica Ortodoxă nu poate greşi cu nici un chip în mărturisirea credinţei primită de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli.<br />Părintele Vladimir Guettée, (1816-1892), renumit istoric francez al Bisericii, fost abate catolic care s-a convertit la Ortodoxie din profundă convingere, scrie, într-un articol intitulat „Principiile fundamentale ale Ortodoxiei”: <br />„Din punctul de vedere al învăţăturii Bisericii Ortodoxe, dogma privind infailibilitatea Bisericii este absolut logică şi poate fi acceptată de cea mai pretenţioasă filozofie; în fapt ea se rezumă la mărturisirea sinceră a acelei învăţături pe care Hristos şi Apostolii au transmis-o lumii creştine şi care Biserica a perpetuat-o fără greşeală. Autenticitatea acestei mărturii este confirmată, ca fapt istoric, de neîncetate mărturii, care încep din secolele primare şi prelungindu-se până în zilele noastre. O dovadă de asemenea natură este atât de neîndoielnică încât pentru contestarea ei ar fi trebuit respinsă toată istoria, pentru că nu există un alt fapt istoric care să dureze necontenit de atâta vreme ca mărturie a întregii Biserici, comuniune vie în toate epocile şi afirmând neîncetat învăţătura adoptată de ea... Prin consecvenţa sa uimitoare în învăţătură, Biserica Ortodoxă reprezintă o privelişte cu adevărat minunată! Ea a văzut multe dispute; a rezistat în faţa a numeroase atacuri vrăjmaşe; ea a fost expusă unor cruzimi şi prigoane nemaipomenite.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Dar şi în timpurile de prigoană şi profanări, ca şi în zilele de slavă, ea şi-a păstrat învăţătura: principiile ei fundamentale au rămas identice cu principiile adevăratului creştinism. Ea şi în zilele noastre poate propune „bisericilor” eretice cea mai minunată învăţătură de care lumea a putut auzi cândva!”<br />În continuare, părintele Guetteé confruntă învăţăturile ortodoxe cu erorile papalităţii romane în ceea ce priveşte dogma infailibilităţii:<br />„După cum se vede, erezia rezultă din erorile însuşite de papalitate în învăţătura despre biserică. Încă înainte ca această biserică să fi decis împărţirea arbitrară în biserică călăuzitoare şi biserică călăuzită, episcopii ei îşi atribuiau în exclusivitate rolul de mentori, care ar reieşi din caracterul lor episcopal; după aceea ei au plasat această infailibilitate în societatea episcopală, în frunte cu căpetenia acesteia, adică cu papa. Iar mai târziu (la Conciliul I Vatican din 1870) papa le-a spus episcopilor săi: „Numai eu unul pot emite dogmele; episcopii nu au decât vot consultativ; eu unul sunt infailibil!” - în felul acesta, eroarea, care a reprezentat cândva doar o nevinovată născocire a unor subtilităţi teologice, în cele din urmă a adus biserica de la Roma la erezie şi absurditate. <br />Astăzi se remarcă un faliment total al falsei doctrine romano-catolice privind „infailibilitatea” papală, negată în fapt chiar de un apărător zelos al „tradiţiei” papistaşe, cum este arhiepiscopul francez Marcel Lefevre. După Conciliul Vatican II (1962-1965) el s-a declarat în opoziţie faţă de Roma, neacceptând inovaţiile sinodale, şi a întemeiat în Elveţia (Econ) un seminar „tradiţionalist” propriu.<br />De atunci încoace, Lefevre hirotoneşte preoţi-tradiţionalişti, iar la 30 iunie 1988, fără autorizaţia papei, a hirotonit patru episcopi, pentru care fapt a fost supus excomunicării din partea papei Ioan Paul II. Întrebat cum se simte în faţa excomunicării, Lefevre a răspuns: „Sunt liniştit, deoarece o asemenea excomunicare nu are nici o importanţă: voi fi excomunicat de un papă-modernist, deşi înşişi moderniştii, până Ia Ioan al XXII-lea, au fost excomunicaţi de papi. Însăşi Roma contemporană se află în schismă, întrucât se depărtează şi chiar se opune Tradiţiei. Aşadar, suntem în schismă cu cei care ei înşişi sunt în schismă cu premergătorii lor”.<br />Nu numai ortodocşi luminaţi, ci şi mulţi teologi neortodocşi imparţiali văd în Ortodoxie unica Biserică care a rămas de-a lungul secolelor credincioasă lui Hristos şi învăţăturii lăsate moştenire de El prin mijlocirea Sfinţilor Apostoli. Iată câteva exemple.<br />Anglicanul M.A. Hodj, în cartea „Mişcarea anglicană şi Ortodoxia” (Londra, 1955, p. 45-47), scrie: „Credinţa Ortodoxă, păstrată neschimbată de Biserica Ortodoxă, reprezintă credinţa creştină în forma ei adevărată şi esenţială”. Franz Von Baader (1765-1841), filosof şi teolog, a ajuns - pe baza cercetărilor sale ecleziologice - la concluzia că „Biserica Ortodoxă a rămas mai fideiă spiritului iniţial al creştinismului decât Biserica Occidentală. [...] Trebuie să recunoaştem – scrie în continuare Baader - că Biserica Ortodoxă are un mai mare drept, decât cea romană, să se numească apostolică şi devotată epocii vechi”. Baader vede cauza acestei situaţii în faptul că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de statul ecleziastic al papismului şi de biserica de stat a protestantismului, păstrează organizarea sobornicească, în care rezidă unica ei salvare. <br />Căci „ceea ce în chip vizibil nu are cap, nu poate fi decapitat de o putere vremelnică”. Biserica Ortodoxă, condusă în chip nevăzut de Hristos (Ef. 1, 10) şi nerecunoscând nici un centru pământesc (Evr. 13, 14), este invulnerabilă pentru tentativele de nimicire ale Antihristului.<br />Teologul protestant din secolul al XIX-lea, Overbeck, comparând Ortodoxia cu catolicismul, scrie: „Biserica Ortodoxă este neschimbată în credinţă şi în canoanele sale. Este aceeaşi credinţă care a fost cu o mie de ani în urmă. Pe când Roma a găsit de cuviinţă să schimbe credinţa inamovibilă, s-o facă mobilă, s-o dezvolte. Numai una Biserica Ortodoxă a păstrat-o şi a întărit-o în acea formă, în care ea a fost predată Bisericii de tradiţia apostolică.”<br />„După ce papa a separat Biserica Occidentală de cea Orientală - scrie Overbeck în altă lucrare -, Biserica Orientală, potrivit atestărilor istoriei, şi-a conservat neschimbată până în timpurile noastre străvechea sa învăţătură, în mod unic şi universal (catholic)”. <br />Cunoscutul teolog Gueffelees - istoric catolic din secolul XIX, în pofida ataşamentului său faţă de Roma, s-a văzut nevoit să recunoască: „În slujba religioasă şi în învăţătura Bisericii greceşti (adică Ortodoxe) nu s-au produs nici cele mai mici schimbări din timpul scindării ei de Roma”.<br />Părintele Guetteé, despre care am amintit mai sus, după convertirea sa la Ortodoxie, scrie: <br />„Pentru creştinismul ortodox, Biserica reprezintă comunitatea creştină existentă din timpurile apostolice; ea trăieşte o viaţă unitară, ea nu se schimbă, pentru că nu schimbă nimic în învăţătura revelată de Dumnezeu; primind această învăţătură de la început, ea o transmite din secol în secol în forma în care a primit-o. Credincioşii (mirenii) reprezintă în ea o parte la fel de esenţială ca şi episcopii. Aceştia din urmă au datoria specială de a veghea asupra comunităţilor creştine, ca în ele să nu poată pătrunde rânduieli noi; dar şi toţi credincioşii au şi ei dreptul să participe la păstrarea Ortodoxiei, şi ei sunt datori să pună în gardă chiar pe episcopul însuşi în cazul în care acesta, nesocotindu-şi datoria, ar dori să introducă rânduieli străine.<br />În Biserica romană sunt înfieraţi oamenii care protestează împotriva erorilor şi abuzurilor puterii episcopale. Acest lucru s-a dezvăluit evident în timpul proclamării ultimelor dogme false privind imaculata concepţiune şi infailibilitatea papei. Când câţiva clerici conştiincioşi au protestat împotriva acestei noutăţi, ei au fost blamaţi şi persecutaţi prin toate mijloacele posibile şi dezonoraţi în măsura în care minciuna poate dezonora adevărul.<br />În Biserica Ortodoxă este cu neputinţă ca toţi episcopii să nu-şi îndeplinească datoria, pentru că ei nu au în fruntea lor o aşa-numită persoană infailibilă; de altfel, un episcop sau altul, ca de pildă, Nestor, ar putea cădea în greşeală. În acest caz însă, un preot sau chiar şi un simplu credincios, care a dat în vileag pe eretic, nu numai că nu va fi admonestat, ci va fi vrednic de laudă şi de recunoştinţa întregii Biserici Ortodoxe.”<br />Ours Curiée, episcopul catolic de rit vechi al Bernei, subliniază că „Biserica Ortodoxă Răsăriteană cunoaşte o viaţă creştină de o mare intensitate şi curăţenie, şi în ea s-a păstrat de-a lungul secolelor vechea Tradiţie bisericească, pierdută în mare măsură în Biserica apuseană.”<br />De aceeaşi părere este şi profesorul Ernest Benz: „În lumea creştină modernă, Ortodoxia străluceşte ca o mărime unică în felul ei. Măreţia ei rezidă în faptul că ea şi-a păstrat cu credinţă, în toate sferele vieţii sale, slujba bisericească, integritatea catolică a vechii Biserici. În serviciul său divin continuă să existe concepţia vechii Biserici şi practica liturgică a vechii Biserici. în serviciul său divin există întreaga plinătate a învăţăturii vechii Biserici. Aici nu există diviziune între slujba religioasă şi teologie, între rugăciune şi învăţătură. Această Biserică şi-a păstrat conştiinţa primară a caracterului său universal-catolic. Autodeterminarea ei ca Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu se întemeiază pe ideea de drept, ci pe conştiinţa că reprezintă trupul mistic al lui Hristos. În acest trup mistic se manifestă cu adevărat darurile Sfântului Duh şi rugăciunea unuia pentru celălalt, care se extinde şi asupra împărăţiei celor adormiţi, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii (Mt. 22, 32).<br />Ortodoxia a păstrat cu maximă fidelitate, până în zilele noastre, moştenirea dogmatică a vechii Biserici.”<br />Profesorul Fritz Lieb găseşte drept foarte important faptul că „Biserica Răsăriteană a păstrat neîntinate şi intacte dogmele creştine vechi, fără a le denatura prin raţionalism scolastic”.<br />Salutând aceste declaraţii făcute de teologii occidentali în beneficiul Bisericii Ortodoxe, am putea adăuga următoarele: Sfânta Biserică Ortodoxă îşi datorează înaltul prestigiu de unică purtătoare constantă şi neîntinată a Adevărului devotamentului său statornic pentru acea credinţă dogmatică pe care a moştenit-o de la însuşi Domnul Iisus Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli şi pe care a întărit-o la Sinoadele Ecumenice şi locale recunoscute.<br />De aici e evident că moştenirea dogmatică, pe care Sfânta Biserică a primit-o de la Mântuitorul şi şi-a însuşit-o de la Apostolii Săi, reprezintă temelia cea tare şi de nezdruncinat (Lc. 1, 4) pe care ea stă de-a lungul secolelor întotdeauna neschimbătoare şi indivizibilă.<br />Biserica Ortodoxă reprezintă un bastion împotriva oricăror erezii pe teren ideologic sau dogmatic; ea păstrează până astăzi Adevărul, în care crede spre mântuire (II Tes. 2, 13), şi îl va păstra până la sfârşitul lumii, pentru ca adevăraţii fii ai lui Dumnezeu să poată deosebi adevărul de neadevăr şi în vremurile de pe urmă chipul Antihristului. <br />În felul acesta, Biserica Ortodoxă a lui Hristos va ajuta tuturor celor care doresc sincer să dobândească adevărul în timpurile lepădării generale de credinţă (II Tes. 2, 3), astfel încât să nu se lase înşelaţi de învăţătura mincinoasă şi vicleană a potrivnicului lui Hristos, iar în cazul trădării generale a lui Hristos, să continue a fi credincioşi Domnului şi Mântuitorului lor, şi pe calea unei credinţe drepte şi a unei vieţi virtuoase, să dobândească legătura veşnică cu El în împărăţia nemuririi.<br />Sfânta Biserică Ortodoxă trebuie şi astăzi să-şi îndeplinească sfânta misiune de păstrătoare a Adevărului prin respectarea fidelă a dogmelor şi canoanelor formulate temeinic odată şi pentru totdeauna, întru împlinirea făgăduinţei neschimbate date ei de Mântuitorul că „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).<br />Creştinul ortodox nu poate să fie ecumenist, deoarece:<br />1) Ecumenismul nu crede în existenţa Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.<br />2) Ecumenismul subminează în chip eretic învăţătura ortodoxă despre Biserică.<br />3) Ecumenismul arată neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos despre invincibilitatea Bisericii, cuvinte adevărate până la sfârşitul lumii (Mt. 28, 20).<br />4) Ecumenismul propovăduieşte o învăţătură cu totul nouă despre Biserică, potrivnică credinţei Ortodoxe.<br /><br /> </span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-34211734452974257872009-01-10T23:55:00.000+02:002009-01-10T23:56:35.584+02:00Biserica este ApostolicăEcumenismul face o gravă eroare în definirea apostolicităţii Bisericii. Biserica Ortodoxă se numeşte apostolică pentru că provine de la Sfinţii Apostoli, păstrează cu sfinţenie învăţătura lor, respectă cu stricteţe continuitatea apostolică în dogme, în viaţa sa de cult şi în organizarea bisericească. Piatra cea din capul unghiului, a Bisericii, este însuşi Hristos (Ef. 2, 20), iar în jurul ei se află Sfinţii Apostoli - douăsprezece pietre, pe care Ioan Evanghelistul a văzut scrise „cele douăsprezece nume ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului.” (Apoc. 21, 14)<br />Feluritele comunităţi confesionale, care îşi zic „biserici”, nu pot fi recunoscute drept apostolice, căci nu au fost zidite „pe temelia apostolilor” (Ef. 2, 20), nu au primit de la ei succesiunea hirotoniilor, nu păstrează tradiţia apostolică neîntreruptă ca având o autoritate egală cu a Sfintei Scripturi (II Tes. 2, 15).<br /><br /><span class="fullpost"><br />Aceste comunităţi religioase nu sunt incluse în lanţul duhovnicesc care-şi trage obârşia de la Apostoli şi prin intermediul cărora se transmit în Biserică darurile harului Sfântului Duh. Prin inovaţii, sectele trădează învăţătura lăsată ca moştenire de Sfinţii Apostoli prin viu grai sau în scris, şi nu păstrează neîntinat adevărul ce ne-a fost dat drept chezăşie pentru mântuirea noastră (Tes. 2, 13). Într-un fel sau altul sectele împuţinează moştenirea duhovnicească, dogmatică, cultică şi canonică lăsată de Apostoli.<br />Despre aceste abateri ne scrie Arhiepiscopul Serafim scrie, cu deplin temei: <br />„Oricât ar părea de straniu, ecumeniştii înscriu la Biserica apostolică şi aşa-numitele „biserici creştine” care nu au deloc origine sau succesiune apostolică. Ei consideră că toate confesiunile eretice aparţin Bisericii apostolice, cu toate că Pavel, cel mai mare dintre apostoli, excomunică de la Biserica Ortodoxă pe toţi ereticii, spunând: „Dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie, decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Gal. 1, 8).<br />Într-adevăr, pot fi considerate drept „apostolice” astfel de comunităţi ca cea a unitarienilor, care neagă dogma despre Sfânta Treime, sau Biserica Cehoslovacă Naţională, care nu recunoaşte firea dumnezeiască a lui Hristos, sau organizaţiile religioase ale remonstranţilor-arminieni din Olanda, care neagă toate îndatoririle dogmatice şi bisericeşti, sau organizaţiile religioase care îşi zic „biserici creştine”, însă nu recunosc intreg adevărul lui Hristos? Credinţa lor este denaturată în aşa măsură încât contrazice total credinţa apostolică. Cu toate acestea, C.M.B. continuă să numească „biserici” toate aceste şi alte asemănătoare comunităţi. Mai mult decât atât. Se fac noi tentative insolente de lichidare a adevăratei şi multisecularei ecleziologii ortodoxe, potrivit căreia Biserica se numeşte Apostolică.”<br />La cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver (Canada), care s-a desfăşurat între 24 iulie şi 10 august 1983, secretarul general al C.E.B. dr. Filipp Potter, în discursul său introductiv, a păcătuit grav împotriva adevărului, interpretând eronat cuvintele Sfântul Apostol Petru: „Şi voi înşivă ca pietre vii, zidiţi-vă casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos... Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru 2; 5, 9). <br />Pornind de la aceste cuvinte, Porter a declarat: <br />„Unul din marile merite ale Reformei aparţinând lui Martin Luther, este descoperirea întemeiată pe cuvintele ... (I Petru 2; 5, 9) că oricine, necontând dacă e bărbat sau femeie - este preot în faţa lui Dumnezeu”. În continuare, secretarul general al C.E.B. a îndemnat toată lumea să se vadă „o adevărată preoţie, alcătuită din toţi credincioşii, indiferent dacă sunt hirotoniţi sau sunt mireni”.<br />Prin aceste cuvinte, Porter încearcă să submineze învăţătura ortodoxă despre succesiunea apostolică, ca fiind o caracteristică iminentă a preoţiei sacramentale legitime: el caută să înlăture graniţa dintre cler şi mireni, pe de o parte, şi dintre femei şi bărbaţi în preoţie - pe de alta. După el, toţi credincioşii, inclusiv mirenii, bărbaţi şi femei - toţi sunt preoţi.<br />Dar oare Sfântul Apostol Petru, în cuvintele citate mai sus din Întâia sa Epistolă sobornicească, stabileşte o asemenea „preoţie” generală în sens protestant, care ar elimina preoţia sacramentală legitimă existentă în Biserică pe linia succesiunii apostolice? Oare el include femeile în această „preoţie” generală? Nicidecum!<br />Răzvrătindu-se împotriva învăţăturii de două mii de ani a Bisericii Ortodoxe, Porter în discursul său îndeamnă la a „renunţa la erezia despre autoritatea şi puterea apostolică de a învăţa în Biserică”. Această declaraţie, întâmpinată cu aplauze de către protestanţi, a generat obiecţiile şi contestaţiile energice ale multor delegaţi. Ei i-au cerut lui Porter să-şi retragă propriile cuvinte. Această scenă este arătată de teologul grec G. Galitis, într-un articol intitulat „Majoritatea protestantă nu trebuie să decidă în numele ortodocşilor”: <br />„În realitate însă, fraza revoltătoare a lui Porter n-a fost eliminată din cuvântarea lui, continuând să figureze mai departe, otrăvind sufletele cu încă un eres ecumenic, mascat prin acuzarea calomnioasă a Ortodoxiei de „erezie”. Porter, care în calitate de ecumenist, în genere evită cuvântul „erezie”, se foloseşte de el pentru a denunţa drept eretică învăţătura ortodoxă despre „autoritatea şi puterea apostolică în Biserică”, care îi aparţin de drept. Încercând în mod insolent să-şi introducă pe ascuns erezia sa revoltătoare, el acţionează după principiul: Prindeţi hoţul!”<br />Episcopul Mihail, un exeget rus trăitor la sfârşitul secolului XIX interpreta astfel cuvintele Sfântul Apostol Petru, adresate creştinilor: „Şi voi înşivă ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Petru 2, 5): <br />„Casa duhovnicească este un templu duhovnicesc contrar celui material; este duhovnicesc de aceea că e zidit din pietre vii, însufleţite de suflarea lui Dumnezeu, care se desăvârşesc moral - în duh, trăind cu duhul”. Comentând „preoţia sfântă”, adică „fiţi o comunitate sfântă de preoţi”, episcopul Mihail scrie: „Toate cele spuse de Apostol nu sunt la propriu, ci la figurat, urmând a fi înţelese în sens figurat, adică nu în sensul preoţimii, ca o clasă distinctă de persoane puse în Biserică pentru învăţătură, săvârşirea Tainelor şi conducere; aceasta din urmă nu poate fi condusă de acea preoţime cunoscută, ci, dimpotrivă, serveşte doar drept imagine pentru exprimarea gândului despre înalta menire a tuturor creştinilor”.<br />Şi în Vechiul Testament Dumnezeu denumeşte poporul israelit „împărăţie preoţească” (Exod 19, 6), dar numai în sensul figurat general, căci preoţia specială, care să slujească templul din Ierusalim, a fost dată de Dumnezeu seminţiei lui Levi - una din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi nu întregului neam (Numeri 3, 6-12; comp. 7, 11). Prin urmare, preoţia generală a poporului israelit nu excludea nicidecum necesitatea unei preoţii speciale, a cărei slujire era inaccesibilă chiar şi persoanelor regale, după cum rezultă din cazul cu regele Ozia, care a fost pedepsit de Dumnezeu cu lepră pentru că a cutezat să ardă tămâie în Templul Domnului (II Cronici 26, 16-19).<br />Potrivit cu aceasta, şi în Noul Testament, deopotrivă cu „preoţia împărătească” (I Petru 2, 9), alcătuită din creştini ortodocşi ca „neam sfânt” (în sens de afierosit lui Dumnezeu), există o preoţie slujitoare harică aleasă din mijlocul neamului, care nu se extinde asupra mirenilor nehirotoniţi pe linia succesiunii apostolice.<br />Arhimandritul ortodox francez Pierre Luiliet (astăzi arhiepiscop de New York), în articolul său „Preoţia împărătească şi preoţia slujitoare”, analizând o serie de texte din Vechiul Testament (în special Ieşire 19, 6 în legătură cu I Petru 2, 9) referitor la „preoţia împărătească”, trage următoarea concluzie: „Proclamarea preoţiei universale a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu înseamnă nicidecum negarea preoţimii în exerciţiu. În Cartea Ieşirii, deopotrivă cu cuvintele privind menirea preoţească a întregului Israel este expusă amănunţit instaurarea preoţiei leviţilor. De altfel, nicăieri în cărţile canonice ale Bibliei preoţia împărătească nu se pune în genere în legătură cu funcţiile preoţiei în exerciţiu”.<br />Pe acest fundal al Vechiului Testament trebuie să percepem cuvintele Sfântul Apostol Pavel despre poporul lui Dumnezeu din Noul Testament, asemuit cu o „casă duhovnicească” zidită din „pietre vii”, în care se aduc „jertfe duhovniceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5). Prin urmare, Sfântul Apostol Petru pune această preoţie în legătură cu principalul eveniment al istoriei mântuirii - cauza ispăşitoare a lui Iisus Hristos.<br />Anume „prin unirea cu Hristos se dobândeşte co-participarea la împărăţia şi preoţia Lui”. Domnul Iisus Hristos Se asemuieşte pe El însuşi unui templu, alegoric vorbind despre „Templul trupului Său” (In. 2, 21), iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „Templul Dumnezeului Celui viu” (Cor. 6, 16), la temelia căruia stă Hristos în calitate de Piatra cea din capul unghiului (Ef. 2, 20 şi I Petru 2, 4), pe care „orice zidire bine alcătuită... creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul”, şi „toţi credincioşii sunt zidiţi împreună, spre a fi lăcaş al lui Dumnezeu, în Duh” (Ef. 2, 21-22), aducând prin Hristos „puterea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roadă buzelor, care preasiăvesc Numele Lui” (Evr. 13, 15).<br />Independent de această preoţie universală a poporului lui Dumnezeu, primită de fiecare creştin ortodox în Taina sfintei Mirungeri, în Biserică există trepte de slujire sacerdotală, primite prin Taina hirotonirii după succesiunea apostolică. Şi toate acestea se fac după voia întemeietorului Bisericii lui Hristos, Care a spus apostolilor săi: „Cel ce ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10, 16). Despre aceste daruri pline de har Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători... Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Oare toţi sunt învăţători?” (I Cor. 12, 28-29).<br />Continuând gândul Apostolului, suntem în drept să întrebăm: „Oare toţi sunt preoţi?” în sensul plin de har al slujirii ierarhice în Biserica lui Hristos. Şi trebuie să răspundem: „Se înţelege de la sine că nu toţi!”<br />Preoţia în exerciţiu nu constituie doar o anumită specializare profesională, obţinută prin delegare din partea întregului popor. Ea descinde de la Dumnezeu, şi îşi exercită funcţiile în baza darului sacramental al succesiunii apostolice cu ajutorul Domnului. Dreptul legitim de a păstori poporul lui Dumnezeu, de a-l învăţa, a oferi prinoasele lui Dumnezeu, aparţine ierarhiei în baza succesiunii apostolice. Ar fi o eroare foarte gravă să se afirme precum că preoţia în exerciţiu aparţine întregului popor sau că această preoţie nu este decât o emanaţie a preoţiei împărăteşti. A susţine acest lucru ar însemna a nega calitatea apostolică a Bisericii.<br />Prin urmare, interpretarea ortodoxă a textului (I Petru 2, 5-9) nu admite nici o subestimare a ierarhiei stabilite de Dumnezeu, nici o neglijare a succesiunii apostolice sau nivelare a apostolilor cu mirenii, a păstorilor cu cei păstoriţi. Dimpotrivă, în încheierea aceleiaşi Epistole, Sfântul Apostol Petru povăţuieşte pe păstori (presbiteri) cum să păstorească turma lui Dumnezeu, făcându-se exemple personale, jertfă pentru care vor fi răsplătiţi de Păstorul Cel Mare -Hristos (I Petru 5, 1-4). Sfinţii Apostoli sunt puşi de însuşi Hristos să conducă Biserica, să săvârşească în ea Sfânta Taină a Euharistiei (Lc. 22, 18), să povăţuiască şi să boteze (Mt. 28, 19), să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18), să ungă cu untdelemn şi să vindece (Mc. 6, 13) ş.a.m.d. Apostolii alcătuiesc prima ierarhie în Biserica lui Hristos. La rândul lor, ei au hirotonit pe diaconi (Fapte 6, 6), pe presbiteri (Fapte 14, 23; Tit 1, 5) şi episcopi (II Tim. 1, 6). Deşi uneori ei erau însoţiţi de femei-surori (I Cor. 9, 5), ei niciodată n-au hirotonit o femeie în rang de presbiter sau de episcop. Dimpotrivă, ei porunceau femeilor „să nu înveţe pe alţii, ci să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea” (I Tim. 2, 11-12). „Femeile să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună precum zice şi Legea” (I Cor. 14, 34).<br />Astăzi în C.E.B. se observă direct contrariul - femeile sunt primite în calitate de „preoţi” şi chiar „episcopi”. Cea dintâi femeie „episcop” a fost din rândul metodiştilor, iar în iulie 1988, aşa cum am mai amintit, adunarea „episcopilor” anglicani a adoptat o hotărâre în conformitate cu care femeile pot fi „episcopi”.<br />Aceste inovaţii revoltătoare urmăresc, fără îndoială, distrugerea a însăşi noţiunii de succesiune apostolică în Biserică, înlocuind-o abil cu vaga „tradiţie apostolică”, pentru a evita problema concretă a succesiunii apostolice şi hirotoniilor transmise prin succesiune, de la Sfinţii Apostoli, pe care protestanţii nu le au.<br />Din păcate, după învăţăturile lor se lasă conduşi în eroare şi ortodocşii ecumenişti. Protopresbiterul prof. Vitali Borovoi, care este unul din autorii documentului de la Lima (1982) referitor la Tainele Botezului, Euharistiei şi Preoţiei, scrie despre „succesiunea organică a tradiţiei apostolice” şi despre „principiile succesiunii istorice a tradiţiei apostolice” fără a aminti un cuvânt de succesiunea apostolică.<br />Din fericire, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, prezidat de Pimen, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi rezultatele ei”, a reacţionat negativ cu privire la preoţia femeilor:<br />„Biserica Ortodoxă nu se poate alătura poziţiei majorităţii protestante, care admite posibilitatea preoţiei femeilor şi care adesea îşi exprimă atitudinea faţă de această problemă în termeni străini Revelaţiei dumnezeieşti privind unitatea Tainelor. Toate mădularele Trupului lui Hristos sunt posesoare ale unei comori inestimabile a vieţii. Însă chemarea tuturor către sfinţenie, către moştenirea vieţii veşnice şi către apostolatul general nu înseamnă chemarea tuturor pentru slujirea preoţească sacramentală. Înţelepciunea dumnezeiască a lui Hristos-Ziditorul Bisericii - ne-a arătat dinainte rezolvarea acestei probleme. Între persoanele apropiate de Hristos erau şi femei, nici una însă n-a fost inclusă în rândul celor doisprezece Apostoli. Noi nu putem admite ca Hristos, procedând astfel, să fi făcut o concesie spiritului timpului. Biserica Ortodoxă socoate drept obligatoriu pentru ea să urmeze în această chestiune tradiţiei ecleziastice generale de totdeauna, stabilită astfel de însuşi Domnul Iisus Hristos. Istoria Bisericii nu cunoaşte exemple de slujire sacramentală a femeilor”.<br />De altfel, aceste raţionamente se referă la adevărata ierarhie bisericească posesoare a harismelor şi alcătuită de Dumnezeu, descinzând prin succesiune de la Sfinţii Apostoli, ierarhie pe care o are Biserica Ortodoxă a lui Hristos ca cel mai preţios dar dumnezeiesc. <br />Mişcarea anglicană, „ierarhia” ei nu au succesiune apostolică şi, prin urmare, nu diferă câtuşi de puţin de falsa „ierarhie” a comunităţilor religioase protestante.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-90220920618794403032009-01-10T21:53:00.000+02:002009-01-10T21:54:24.527+02:00Biserica este SoborniceascăEcumeniştii interpretează eronat şi caracterul sobornicesc (universal) al Bisericii lui Hristos. După cum s-a mai spus, aceştia răstălmăcesc adevărul curat al Ortodoxiei, neagă dumnezeieştile dogme ale Bisericii şi situează în prim plan aspectul cantitativ, silind Biserica să devină „o forţă internaţională influentă”. În acest scop ecumeniştii propun unirea tuturor „bisericilor”, incluzând în rândul acestora şi comunităţile eretice, demult îndepărtate de Hristos (In. 15, 6), însă această unire aparentă şi lipsită de har nu poate crea o adevărată Biserică sobornicească şi universală a lui Hristos.<br />Încă în secolul IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului a lămurit foarte bine şi deplin acea calitate a Bisericii, care în Simbolul credinţei este definită greceşte prin cuvântul „catholica”, iar slavoneşte - „sobornaia”.<br /><br /><span class="fullpost"><br />El scrie în Cuvântul 18 şi 23: „Biserica se numeşte sobornicească, pentru că se află în tot universul de la un capăt al pământului la altul, şi pentru că predică în totalitate şi fără nici o scăpare tot ce trebuie să cunoască omul pentru a se mântui, învăţăturile despre lumea văzută şi nevăzută, cerească şi pământească, şi pentru că îndeamnă la evlavie întregul neam omenesc. Şi, în cele din urmă, pentru că pretutindeni lecuieşte şi tămăduieşte orice fel de păcate săvârşite de suflet şi trup, şi tot în ea se dobândeşte tot ce se numeşte virtute în fapte, în cuvinte, şi în orice dăruire a sufletului”.<br />Analizând această definiţie, Arhiepiscopul Vasile de Bruxelles subliniază că Sfântul Chiril defineşte prin cuvântul „catholica” Biserica lui Hristos ca fiind:<br />1) Universală, în sensul geografic „până la capătul pământului”, şi încă mai mult în sensul calitativ al cuvântului - cuprinzând oameni de diferite rase, culturi, stări sociale.<br />2) Stăpânirea adevărului deplin.<br />3) Stăpânitoarea deplinătăţii sfinţeniei şi harului.<br />4) În consecinţă, unica Biserică.<br />În final, Arhiepiscopul Vasile concluzionează: „Noi vedem cum caracteristicile exterioare ale ecumenicităţii Bisericii nu sunt negate aici; accentul însă se pune pe noţiunile calitative - deplinătatea în adevăr şi har”.<br />Gânduri asemănătoare exprimă şi Arhimandritul Iustin Popovici, scriind: <br />„Însăşi existenţa prin Dumnezeu-Omul a Bisericii este atotcuprinzătoare, universală, catolică, unică, sobornicească [...] Prin organismul său divino-uman Biserica cuprinde „toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii” (Col. 1, 16).<br />„Toate au fost făcute de Dumnezeu, şi El este Capul trupului Bisericii” (Col. 1, 17, 18) Persoana divino-umană a Domnului Iisus Hristos este sufletul sobornicităţii Bisericii [...] Viaţa sobornicească a Bisericii cuprinde existenţa îngerilor şi oamenilor, a celor ce se pocăiesc şi a celor păcătoşi, a celor drepţi şi nedrepţi, a celor plecaţi din viaţă şi a celor care mai trăiesc pe pământ, şi cei cucernici şi sfinţi ajută pe cei mai puţin cucernici şi sfinţi să crească până la o mai mare cucernicie şi sfinţenie; în felul acesta, noi cu toţii creştem ca să fim „un lăcaş sfânt în Domnul” (Ef. 2, 21), fiind reciproc legaţi organic prin har de aceeaşi credinţă, aceleaşi sfinte Taine şi virtuţi, de Dumnezeul Unic, Adevărul unic, Evanghelia unică [...] Prin toate, noi cei credincioşi alcătuim un trup unic în Biserică. Pentru ce? Pentru a trăi o singură viaţă sfântă şi sobornicească a Bisericii, cu mintea sfântă şi sobornicească a Bisericii, cu voinţa sfântă şi sobornicească a Bisericii [...] Foarte adesea, noţiunea de caracter „sobornicesc” este interpretată în sens catolic, geografic. În accepţia ortodoxă însă, caracterul sobornicesc nu reprezintă o noţiune topografică, geografică, ci o noţiune intrinsecă, de esenţă duhovnicească, bazată pe integritatea, pe unitatea sfântă şi apostolică a credinţei.”<br />Potrivit expresiei Sfinţilor Părinţi ai celui de al IV-lea Sinod Ecumenic, Hristos este Capul, iar noi - mădularele, şi de aceea trebuie să formăm „un singur trup prin aceeaşi gândire şi aceeaşi credinţă a noastră.”<br />Grija şi atenţia Sinoadelor ecumenice au avut drept scop să ne înveţe Credinţa Ortodoxă cea adevărată, ce ne-a fost dată de Hristos prin Sfinţii Apostoli, să condamne şi să înlăture falsele învăţături păgubitoare care apar sub insuflările diavolului. Biserica tolerează pe cei mai mari păcătoşi, sperând să-i vindece, însă excomunică pe eretici, ca falsificatori ai sfintelor dogme - veşnice lăcaşuri ale lui Dumnezeu-Omul, pe care „mintea omului nu le poate cuprinde în întregime”. Nimeni nu este pe măsură să înţeleagă până la capăt Taina lui Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, care ne-a descoperit adevărul despre mântuirea noastră, El însuşi fiind Adevărul (In. 14, 6).<br />De aceea înţelegerea dogmelor dumnezeieşti stă în primirea lor cu evlavie, cu credinţă în nemincinosul Cuvânt întrupat al lui Dumnezeu, şi nu în cercetarea lor raţionalistă şi trufaşă.<br />Sfinţii Părinţi îmbrăţişau cu smerenie credinţa în Adevărul lui Hristos, apărând-o cu sângele lor de reaua credinţă, în care vedeau viclenia diavolului şi a antihristului cu premergătorii lui. După cuvintele Arhimandritului Iustin, „aşa cum arătarea antihristului se va face prin puterea satanei (II Tes. 2, 9), la fel şi orice erezie se face prin puterea diavolului.” Iată de ce Sfinţii Părinţi au dat anatemei toate ereziile şi pe toţi ereticii, văzând în ei duşmani ai mântuirii sufletului omenesc.<br />Cu adevărat, numai Biserica lui Hristos cuprinde învierea şi viaţa veşnică pentru om. Pe când erezia este o forţă păgubitoare, aruncându-l pe om în abisul iadului, adică în veşnica depărtare de Dumnezeu. Tocmai la iad conduce ecumenismul contemporan al lui Antihrist, impunându-şi puterea lumească şi negând universalitatea plină de har a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, ca unica purtătoare a Adevărului mântuitor neprefăcut.<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-75232447916702752282009-01-10T21:52:00.000+02:002009-01-10T21:53:23.454+02:00Biserica este SfântăEcumeniştii greşesc nu numai împotriva dogmei privind unitatea Bisericii lui Hristos, ci, incluzând şi pe eretici în componenţa ei, greşesc şi în modul în care înţeleg sfinţenia Bisericii.<br />Potrivit învăţăturii ortodoxe, aceste calităţi - unitatea în adevăr şi sfinţenia - se găsesc în strâns raport de reciprocitate. Aşa cum unitatea în adevăr leagă printr-o credinţă unică pe toţi creştinii ortodocşi prin respingerea rătăcirilor şi a falselor învăţături, la fel şi sfinţenia îi uneşte prin mijlocirea harului şi adevărului, care au venit prin Iisus Hristos (In. 1, 17) şi exclud orice învoire cu necredinţa şi erezia (II Cor. 6, 14, 15) - generate de către duhul necurat, care a inventat minciuna pentru a submina Adevărul mântuitor. <br />Noţiunile de sfinţenie şi adevăr sunt înrudite între ele, lucru pe care L-a spus Mântuitorul în rugăciunea Sa arhierească către Dumnezeu-Tatăl: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău” (In. 17, 17). Domnul Iisus Hristos face o legătură indisolubilă între sfinţenie şi adevăr. Doreşti să fii sfânt - îmbrăţişează adevărul revelat de Dumnezeu. Doreşti să înţelegi adevărul dumnezeiesc - năzuieşte către sfinţenie, căci numai ea poate să-ţi facă adevărul cunoscut şi scump inimii tale. Biserica nu ar fi putut să se numească sfântă dacă în esenţa ei ar fi fost contaminată de erezie. „Infailibilitatea Bisericii rezidă în sfinţenia ei; Biserica este infailibilă, deoarece este sfântă”, s-a exprimat foarte reuşit în acest sens dogmatistul rus protoiereul N. Malinovski.<br /><br /> <span class="fullpost"><br />În ce rezidă aşadar sfinţenia Bisericii, şi în ce sens ea este numită sfântă?<br />Înainte de toate, Biserica este sfântă pentru că sfânt este şi Capul ei, pentru că Sfântul Duh care o chiverniseşte şi o conduce, o şi sfinţeşte ca fiind Izvorul oricărei sfinţenii. De la Hristos - Capul Bisericii (Ef. 1, 22) - se revarsă razele sfinţeniei asupra întregului trup al Bisericii. Iar Sfântul Duh este Izvorul care ne sfinţeşte pe noi, şi aflându-Se în Biserică, sfinţeşte pe membrii ei cu harul administrat în timpul Sfintelor Taine. Prin puterea acestui har sfinţitor, Hristos îndeamnă pe fiecare credincios la fapte sfinte.<br />Prezenţa unor păcătoşi în Biserică nu diminuează sfinţenia acesteia, ci dimpotrivă, o vădesc şi mai mult, căci sub pogorârea harului din timpul Tainelor bisericeşti, cei mai învederaţi păcătoşi se pocăiesc şi devin cu adevărat sfinţi.<br />Harul Sfântului Duh, propriu Bisericii, îi dă caracteristica ei de sfinţenie. Numai în sânul Bisericii poţi dobândi adevărata sfinţenie, căci în ea se împarte harul. Poporul Bisericii este numit „neam sfânt” (I Petru 2, 9). Domnul Iisus Hristos de aceea a venit şi S-a predat morţii, ca Biserica Lui să fie o „biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană” (Ef. 5, 27).<br />Cuvântul „pată” poate fi raportat la puritatea credinţei dogmatice a Bisericii, iar „zbârcitură”, „prihană” - la puritatea ei morală. Atât pata, cât şi prihana reprezintă obstacole în calea dobândirii sfinţeniei, principala calitate a lui Dumnezeu (I Petru 1, 15, 16) şi fără de care „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14). Orice credincios care tinde către sfinţenie, o poate dobândi îmbinând ambele căi: păzindu-se de petele negre ale falselor învăţături care pătează curăţenia credinţei şi o fac nemântuitoare, şi biruind imoralitatea în modul de viaţă, adică, izbăvindu-se de păcatele sufleteşti care depărtează sufletul de Dumnezeu. O astfel de sfinţenie este realizabilă pe deplin doar în Biserica Ortodoxă, pentru că ea nu este pătată de false învăţături şi este pe măsură, prin harul său, să tămăduiască patimile şi să ierte păcatele credincioşilor săi fii, cu condiţia neapărată a pocăinţei lor personale.<br />Cu privire la caracterul sfânt al Bisericii, vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev, scrie într-un raport prezentat la conferinţa de la Moscova din 1948: <br />„Biserica se numeşte sfântă pentru că este cea care împarte harul Sfântului Duh, împărtăşit credincioşilor prin Taina Mirungerii care se săvârşeşte asupra lor în timpul Sfântului Botez. Acest har restaurator, sfinţitor şi mântuitor reprezintă pentru noi bunul cel mai de preţ, căci dăruirea lui nouă a fost scopul venirii în lume a lui Hristos şi a suferinţelor şi morţii Lui prin răstignire [...] Harul binefăcător al Sfântului Duh este izvorul vieţii noastre sfinte. Însă acest cel mai de preţ bun pentru noi, acest har înnoitor al Sfântului Duh cu a sa sfinţenie nu există şi nu poate exista la protestanţi, fiindcă ei nu au Taina Mirungerii. În timpul acestei Taine ni se transmite Duhul Sfânt cu toate darurile Lui, care ne cultivă şi ne întăresc în viaţa duhovnicească sfântă. Această viaţă plină de har şi de sfinţenie este cu neputinţă şi pentru acei creştini neortodocşi (romano-catolici) care, deşi au ritualul Mirungerii, datorită ereziilor şi anatemizării lor de către Biserica Ortodoxă, harul lipseşte cu desăvârşire de la ei, făcând slujba fără efect şi neaducătoare de mântuire”.<br />Biserica se mai numeşte sfântă şi pentru că ea întruneşte pe toţi sfinţii tuturor timpurilor şi tuturor neamurilor, trecuţi în viaţa de dincolo de mormânt, împreună cu cei care se mai află încă în viaţa pământească şi cu cei care vor mai veni pe pământ până la sfârşitul lumii. Nichita Remesianul, Sfânt Părinte din secolul IV, în lucrarea „Tâlcuirea credinţei”, scrie: „Ce este Biserica dacă nu o obşte a celor sfinţi? De la începutul lumii, protopărinţii, proorocii, mucenicii şi toţi ceilalţi, care trăiesc astăzi, sau cei care vor trăi în viitor - ei cu toţii alcătuiesc Biserica, căci sunt sfinţiţi de o singură credinţă şi o singură viaţă, sunt pecetluiţi de un singur Duh şi uniţi într-un singur Trup, al cărui Cap este Hristos. Aşadar, crede că în aceasta Biserică vei ajunge să te afli cu sfinţii.”<br />Cele spuse pot fi rezumate în felul următor:<br />1) Biserica este sfântă ca Trup al lui Hristos, fiind sfinţită de Capul Hristos şi de Duhul Sfânt, Care se sălăşluieşte în ea;<br />2) Biserica este sfântă, căci face părtaşi sfinţeniei (Evr. 12, 10) pe membrii ei - nu numai pe cei cucernici, ci şi pe păcătoşii care se pocăiesc - prin puterea harului ce se transmite credincioşilor prin Sfintele Taine săvârşite în ea;<br />3) Biserica este sfântă şi pentru că leagă pe creştinii ortodocşi sfinţiţi de ea - pe cei care trăiesc astăzi şi care au de trăit de azi înainte pe pământ - cu toţi oamenii sfinţiţi care s-au alăturat lui Dumnezeu în Biserica cerească.<br />Toată învăţătura ortodoxă despre sfinţenie nu se poate regăsi decât potrivnică în învăţătura ecumenistă denaturată despre viitoarea „biserică universală”, deoarece:<br />1) În sânul ecumenismului se reunesc comunităţi eretice care nu recunosc Taina Mirungerii şi care se autointitulează „biserici”, nefiind ca atare;<br />2) Însuşi ecumenismul, fiind o adunătură de eretici, este lipsit de har şi nu este în măsură să dăruiască sfinţenia;<br />3) Ecumenismul nu-şi conduce adepţii către sfinţenie; mai mult decât atât, acesta îndepărtează de la sfinţenie chiar şi pe ortodocşii care cred ideilor ecumeniste.<br /><br /> </span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-77403104674843126922009-01-10T21:50:00.000+02:002009-01-10T21:52:12.475+02:00Principiul anglican al atotcuprinderiiCe înseamnă „Biserica unică”? Întrucât Biserica este trupul mistic al lui Hristos, în care se păstrează vistieriile harului, (Col. 2, 3; In. 1, 17), Biserica unică, condusă de un singur Cap, înseamnă: „Este un singur Domn, o singură credinţă” (Ef. 4, 5), un singur Adevăr.<br />Dacă Biserica ar fi despărţită, ar fi trebuit să admitem absurditatea că al Său Cap, Domnul Iisus Hristos, „a fost împărţit” (I Cor. 1, 13). Oare se poate crede, aşa cum o face Vissert -Houft, că „Iisus Hristos se află în toate bisericile, în ciuda diferenţelor realmente existente între ele”, fără a admite că Hristos S-a împărţit şi Se contrazice pe Sine, fără a admite că Hristos minte atunci când spune: „Eu sunt Adevărul” (In. 14, 6)? Nu, nu poţi crede o erezie fără să-l huleşti pe Hristos, după cum „nici adevărul nu poate lupta împotriva adevărului” .<br />O biserică scindată înseamnă o credinţă dezbinată şi stricată, iar ecumenismul propovăduieşte, în esenţă, tocmai pe una ca aceasta, prin a sa concepţie a pluralismului. Noi însă, creştinii ortodocşi, suntem adepţii credinţei celei adevărate, sănătoase şi unice, căci „fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11,6), fiindcă în har suntem mântuiţi, prin credinţă (Ef. 2, 8).<br /><br /><br /><span class="fullpost"><br />În Biserică toţi trebuie să fie unul în adevăr, aşa cum „Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl” (In. 17, 21), pentru că Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl sunt unul şi acelaşi în esenţă şi adevăr. Şi credincioşii sunt chemaţi la unitate cu ajutorul adevărului revelat nouă de Dumnezeu, primindu-l sub forma lui apostolică, nemăsluită. Iată ce spune în legătură cu aceasta, ca în numele Mântuitorului, Sfântul Atanasie cel Mare: „Prin unitatea Noastră (a Tatălui şi Fiului) să fie şi ei (credincioşii) una între ei, aşa cum Noi suntem una în esenţă şi adevăr. Altfel ei nu vor putea fi una, dacă nu vor învăţa de la Noi”. Aici este exprimată cu maxim de claritate rugămintea Mântuitorului nostru în rugăciunea Lui către Dumnezeu-Tatăl: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine, şi Eu în Tine; aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In. 17, 21).”<br />A afirma că Biserica astăzi fiinţează în schisme, înseamnă a uita de întemeierea Bisericii pe o singură Piatră - Hristos (I Cor. 10, 4), ceea ce este echivalent cu negarea îndeobşte a Bisericii ca Trupul cel viu al lui Hristos (Col. 1, 24). Unii ecumenişti „ortodocşi”, dorind să rămână „ortodocşi” şi, în acelaşi timp, să facă pe plac ecumenismului, vorbesc despre unitatea Bisericii, folosind expresia „Biserica veche nescindată”. De pildă, în Revista Patriarhiei Moscovei prof. protoiereu L. Voronov scrie: „Biserica Ortodoxă este pe deplin credincioasă poruncilor vechii Biserici nescindate”.<br />Folosind în această frază cuvântul „nescindată”, autorul admite scindarea Bisericii de mai târziu, adică ramificarea. Prin urmare, în mod indirect el cade de acord cu faimoasa „teorie a ramificaţiilor”, ca şi cu gândul că trupul lui Hristos a fost neîmpărţit doar o oarecare perioadă de timp, după care a fost împărţit!<br />Comparând actuala Biserică Ortodoxă cu vechea „biserică nescindată”, autorul face o delimitare eronată, de parcă nu ar fi vorba de una şi aceeaşi - de-a lungul tuturor secolelor - Biserică a iui Hristos!<br />Ecumeniştii însă ar putea obiecta: astăzi practic Biserica este dezbinată, pentru că în mijlocul ei există schisme. Drept răspuns la această obiecţie am spune: dezbinări şi partide întotdeauna au fost şi vor fi (I Cor. 11, 19).<br />Dar în ciuda eresurilor şi schismelor, Biserica lui Hristos întotdeauna a fost unitară şi indivizibilă, căci ea a îndepărtat de la sine orice abatere de la Adevăr, aşa cum un chirurg taie de la un organism o tumoare dăunătoare, pentru a-l face sănătos şi a-i da posibilitate să se dezvolte în continuare. Biserica s-a ocupat de această problemă în special la cele Şapte Sinoade A-Toată-Lumea, ceea ce recunoaşte chiar unul dintre metodişti: „Principala preocupare a Sinoadelor Ecumenice a fost credinţa - definirea ei şi demascarea ereziilor.”<br />Cei care gândesc că Biserica există astăzi numai în schisme, nu sunt defel intenţionaţi să înfăptuiască unirea prin reîntoarcerea la adevărul păstrat de Ortodoxie, deşi vorbesc insistent despre apropierea bisericilor şi înfăptuirea unităţii după mai multe secole de dezmembrare. Cum concep totuşi ecumeniştii din Occident această unire?<br />La reuniunea din 21 martie 1961, Francis Hous, militant anglican al C.E.B., menţionând că anglicanii au patru biserici şi ecumeniştii tind spre unirea tuturor bisericilor din lume, a adăugat: „Atunci când acest lucru se va întâmpla, nu va mai fi nici biserică în sensul de sine stătător al cuvântului - toate vor constitui o unică biserică”.<br />Este evident că o atare „biserică” ecumenică viitoare nu este identică cu cea Ortodoxă, căci Biserica Ortodoxă a existat şi va exista întotdeauna. Dacă ecumeniştii ar dori să fie ortodocşi, ei ar fi trebuit să renunţe la rătăcirile lor eretice şi să vină la Ortodoxie, lucru pentru care a optat în secolul trecut teologul protestant Overbeck. În baza unor cercetări istorice el a ajuns la convingerea că adevărata Biserică a lui Hristos nu poate fi decât cea Ortodoxă, căci în ea Sfântul Duh este în permanenţă prezent prin făgăduinţa Mântuitorului. Această Biserică, spune Overbeck, nu trebuie creată, căci ea a fost deja întemeiată de Domnul Iisus Hristos - e suficient doar s-o căutăm: „Biserica reprezintă o instituţie care îşi are propria istorie; ea nu poate fi inventată. Este o casă, întemeiată pe piatră. Ea stă ferm. Nu trebuie s-o construim, ci doar s-o căutăm. Întrebaţi istoria - ea vă va arăta această casă şi vă va duce la ea.”<br />Actualii ecumenişti însă nu vor să se întoarcă la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Ei vor să unească „bisericile” cu toate confesiunile lor şi să creeze o „biserică” nouă, care, nefiind Biserică Ortodoxă, va fi evident eretică.<br />Altădată militanţii ecumenişti se pronunţau foarte circumspect despre viitoarea biserică „a tuturor creştinilor”, însă în ultimul timp, ei se încumetă chiar să declare unde se află ea şi cum arată. Într-un raport ecumenic, prezentat în 1972 la Utreht, se afirmă categoric: „Dumnezeu ne-a ajutat să găsim biserica în afara comunităţilor noastre confesionale”, adică în afara oricărei formaţii denumite „biserică”, prin urmare - şi în afara Ortodoxiei!<br />Din acestea rezultă că ecumeniştii nu numai că n-ar intenţiona ei înşişi să devină ortodocşi, ci încearcă să abată de la calea cea dreaptă şi pe creştinii ortodocşi şi să-i facă membri ai noii „biserici” ecumenice. Întrucât mişcarea anglicană se declară chemată să fie „puntea” între biserici, propovăduind principiul „atotcuprinderii”, adică admiţând cele mai diferite opinii în cadrul bisericii, ne putem imagina haosul dogmatic al rătăcirilor şi abaterilor de la adevăr în care vor fi împinşi creştinii ortodocşi, care se entuziasmează în mod naiv de ideea viitoarei „biserici” unite!<br />La conferinţa teologilor greci şi anglicani de la Atena (mai 1941), unde a fost luat în dezbatere, principiul anglican al „atotcuprinderii” , partea ortodoxă a subliniat că principiul respectiv este inadmisibil pentru ea. Ortodoxiei îi este propriu tocmai principiul contrar - al unicităţii, al exclusivităţii în virtutea fidelităţii Ortodoxiei faţă de Sfânta Predanie şi a caracterului neschimbător al învăţăturii ortodoxe.<br />În 1922, „arhiepiscopul” de Canterbury a convocat o comisie cu scopul de a stabili limitele în care e posibilă, în biserică, disensiunea. Comisia a lucrat până în anul 1937, iar încă peste un an şi-a publicat concluziile, din care rezultă că în mişcarea anglicană sunt tolerate cele mai extreme puncte de vedere protestante, precum:<br />1) Negarea naşterii Mântuitorului din Fecioară, ceea ce este totuna cu negarea întrupării lui Dumnezeu, căci în felul acesta este contestată învăţătura creştină despre mântuire, care putea fi înfăptuită doar de Mântuitorul, zămislit pe cale supranaturală şi liber de păcatul originar.<br />2) Neautenticitatea istorică a învierii lui Hristos, ceea ce privează creştinismul de orice sens, căci, potrivit Sfântul Apostol Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14).<br />3) Necredinţa în existenţa reală a îngerilor şi demonilor, adică negarea lumii duhovniceşti, spre care ne îndreaptă permanent propovăduirea apostolilor şi despre care mărturiseşte în repetate rânduri Sfânta Scriptură.<br />În sfârşit, în mediul anglican se dezbate cu insistenţă problema hirotonirii femeilor, iar Conferinţa episcopilor anglicani de la Lambet (iulie 1988) a îngăduit ridicarea femeilor nu numai la rangul de „preoţi”, ci şi de „episcopi” (!), în pofida interdicţiei apostolice pentru femei de a vorbi în biserică (I Cor. 14, 34) şi practicii bisericeşti.<br />În ciuda unor concepţii atât de evident anticreştine şi a acţiunilor anticanonice, gruparea anglicană nu excomunică pe nimeni. Urmând principiul „atotcuprinderii”, anglicanii demult tolerează opinii şi acţiuni diametral opuse în cadrul unei singure „biserici”. Aceste opinii sunt socotite pe deplin admisibile în calitate de puncte de vedere „teologice” personale, deşi depăşesc cadrul unor păreri personale şi se răspândesc în mijlocul poporului, crescând cu repeziciune ca neghina.<br />Dacă în Biserica Ortodoxă, care se conduce după canoane, orice învăţătură falsă nepotrivită cu credinţa Bisericii ar fi dus la sinodul bisericesc şi la condamnare, în gruparea anglicană inovaţiile se dezvoltă slobod, neîmpiedicate de nimeni, căci ea şi-a pierdut dragostea pentru adevăr, permiţând propagarea pe larg a tuturor părerilor şi pseudo-doctrinelor posibile. Organizaţia anglicană chiar se făleşte cu deschiderea ei către lume, către filosofiile şi deşartă înţelepciune a lumii acesteia (Col. 2, 8), blamând Biserica Ortodoxă pentru poziţia sa neclintită în credinţă şi îndepărtarea de deşertăciunile vieţii din această lume.<br />Răposatul Athenagoras, arhiepiscop grec al Tiatirei şi Marii Britanii, cunoscut ca un convins ecumenist, declara totuşi cu reproş: „În Biserica anglicană exegeţii intelectuali şi teologii nu se aşteaptă din partea conducătorilor la nici o condamnare oficială. Deschiderea lor către istoria mondială şi principiul „atotcuprinderii” le dă un fel de îndrăzneală teologică în tratarea istoriei şi conformare la legile credinţei. Aceste încercări extind graniţele „atotcuprinderii” în aşa măsură încât ridică probleme în cadrul şi în afara comunităţii anglicane.” În continuare însă, Arhiepiscopul Athenagoras intră în contradicţie cu el însuşi, încercând să justifice cumva principiul anglican al „atotcuprinderii”, identificându-l cu principiul ortodox al iconomiei bisericeşti. Această încercare nu are nici un temei teologic, deoarece:<br />1) Biserica Ortodoxă niciodată nu aplică principiul iconomiei în domeniul dogmelor, pe când principiul anglican al „atotcuprinderii” se extinde şi asupra acestui domeniu important al credinţei;<br />2) Cele două principii diferă esenţial unul de altul, fiindcă la anglicani rezultatul concret al atotcuprinderii în domeniul credinţei, este păgubirea sufletelor omeneşti, iar în Ortodoxie aplicarea principiului iconomiei are drept scop mântuirea sufletului - potrivit vechii expresii patristice - prin „tămăduire de la rădăcină”.<br />În ultimul timp în mişcarea anglicană au apărut „moderniştii”, care neagă însăşi originea creştinismului, ca religie revelată de Dumnezeu. Unul din reprezentanţii marcanţi este „episcopul” dr. John Robinson, autorul cărţii Să fim cinstiţi în faţa lui Dumnezeu, apărută în 1963, a cărui concepţie despre lume poate fi caracterizată drept ateism „creştin”. El neagă existenţa unui Dumnezeu personal - Creatorul şi Proniatorul lumii, cât şi existenţa lumii spirituale în general, şi a veşnicei vieţi viitoare în particular. Iisus pentru el este un om obişnuit. Însă acest om - Iisus este unica şi suprema manifestare a principiului divin al creării lumii. În acest sens El este de-o-fiinţâ cu Tatăl, deşi Tatăl nu are loc în concepţia despre lume a lui Robinson. Potrivit lui, învierea lui Hristos nu înseamnă ridicarea trupească din mormânt, ci „o anume trăire sufletească a apostolilor, care s-a întâmplat cu ei în a treia zi de la Răstignire şi care i-a transformat lăuntric.” N-au urmat nici un fel de sancţiuni din partea autorităţilor ecleziastice faţă de „episcopul” Robinson, şi doctrina lui a rămas necontestată de Biserica anglicană, care evită să condamne opiniile eretice.<br />Mai mult decât atât, principiul vicios al „atotcuprinderii”, extins nu numai asupra credinţei, ci şi asupra moralei creştine, este folosit de mişcarea anglicană în scopuri vădit imorale. De exemplu, în Church Times, organul oficial al Bisericii anglicane, la 14 octombrie 1983 a fost inserată o reclamă ruşinoasă a „Uniunii creştine a homosexualilor”, în care se recomandă cărţi conţinând ritualul slujbei religioase pentru ... căsătorii sodomice între persoane de acelaşi sex!!!<br />Cu ocazia unei „căsătorii” de acest fel, oficiată la 21 ianuarie 1983 cu participarea „pastorului” anglican Halt - căsătorie care a provocat o profundă indignare şi energice proteste din partea laicilor - secretarul general al menţionatei uniuni „creştine”, Kirker, a declarat cu impertinenţă că numărul „cuplurilor” similare creşte din ce în ce mai mult şi că multe dintre ele îşi oficiază căsătoriile în bisericile anglicane după un ritual special. E de prisos să mai spunem cât de protivnice lui Dumnezeu sunt aceste „căsătorii” nefireşti, pe care Sfântul Pavel le-a înfierat drept „patimi de ocară” (Rom. 1, 26), punându-le în rândul celor mai grave păcate, făptuitorii cărora „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).<br />Acestea sunt roadele principiului anglican al „atotcuprinderii”, prin mijlocirea căruia sunt îndreptăţite nu numai orice false învăţături dogmatice, ci şi cele mai netrebnice crime morale!<br />Acest principiu i-a contaminat, din păcate, şi pe unii teologi ortodocşi, de exemplu, pe protoiereul Liberie Voronov, profesor de dogmatică la Academia Teologică din Sanct Petersburg. Acesta, vizitând Institutul Teologic de pe lângă Mănăstirea Sfântul Serghie Radonej din Paris, el a ţinut o conferinţă despre concepţiile protoiereului eretic Serghei Bulgakov, condamnat ca eretic de Biserica Ortodoxă Rusă, încercând - în numele „iubirii” creştine - să le prezinte ca acceptabile şi admisibile, iar în final a invitat întreaga asistenţă să cânte ereticului „Veşnica pomenire”!<br />Adoptarea principiului anglican al „atotcuprinderii” nu va conduce la unirea cea adevărată şi la o unică credinţă dreaptă, căci fiecăruia i se va da dreptul să-şi urmeze propriile convingeri greşite.<br />Datorită acestui principiu nu se poate ajunge la unitate în adevăr, ci doar la o totală abatere de la calea adevărului, la depărtarea de credinţa revelată de Dumnezeu şi, în consecinţă, la renegarea Bisericii şi a propriei mântuiri. Iată urmările triste la care va conduce negarea unităţii Bisericii.<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-87949273357429302642009-01-10T21:48:00.000+02:002009-01-10T21:50:34.994+02:00Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. PluralismulDogma despre Biserică este exprimată foarte concis şi exact în articolul IX al Simbolului de Credinţă de la Sinodul I A-Toată-Lumea: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Prin aceste cuvinte se exprimă convingerea nestrămutată a creştinului ortodox, că Biserica în care credem este cea existentă, iar nu una aşteptată; ea e întemeiată deja, şi nu aşteaptă să fie întemeiată; este pe deplin reală, şi nu imaginară.<br />A fost un timp când Biserica a fost făgăduită de Mântuitor prin cuvintele: „Voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18). Această făgăduinţă s-a împlinit în existenţa Bisericii, întemeiată pe credinţa în Hristos - Piatra din capul unghiului (Ef. 2, 20). Ea există pentru creştinul ortodox ca un organism divino-uman pentru mântuirea sufletelor.<br /><br /><span class="fullpost"><br />Abia în timpul nostru a apărut pe baza ecumenismului, ideea că Biserica nu ar trebui creată pe Piatra adevărului lui Hristos, ci pe nisipul diferitelor rătăciri omeneşti, ceea ce contravine Simbolului credinţei şi Sfintei Scripturi. Singurul lucru despre care se spune în Simbolul credinţei ca despre unul aşteptat în viitor îl constituie evenimentele eshatologice - cea de A Doua Venire a lui Hristos, Învierea morţilor şi viaţa veacului viitor, evenimente despre care se spune „aştept”, în timp ce despre celelalte - „cred” („mărturisesc”). Spre deosebire de grupările eretice, care se pretind „biserici”, Biserica lui Hristos este definită drept „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Ce înseamnă aceste numiri? Să le expunem pe scurt.<br /><br />1) Biserica este unică datorită unităţii credinţei sale. Ea nu ar fi fost unică şi unitară, ci ar fi fost multiplă, dacă în ea s-ar admite diferite „crezuri” sau atitudini faţă de credinţă.<br />2) Biserica este sfântă şi sfinţeşte prin harul dumnezeiesc pe care îl dă credincioşilor. Dacă ea nu ar fi primit harul de sus, la Cincizecime, nu s-ar putea numi sfântă, şi n-ar fi decât o organizaţie omenească religioasă fără har, aşa cum sunt comunităţile eretice.<br />3) Biserica este sobornicească şi universală în virtutea adevărului dumnezeiesc menit a fi răspândit în lumea întreagă, adevăr pe care ea îl păstrează şi îl propovăduieşte. Dacă ea nu ar deţine acest Adevăr, n-ar fi decât o dimensiune pământească uriaşă, care ar îmbrăţişa diferitele false învăţături religioase existente în lume, şi nu Biserica lui Hristos.<br />4) Biserica este apostolească datorită provenienţei sale apostolice. Ea păstrează continuitatea apostolică şi este credincioasă Predaniilor şi învăţăturilor apostolice. Dacă s-ar depărta de la acestea, n-ar mai avea dreptul să se numească apostolească.<br />Această învăţătură, exprimată concis în articolul IX al Simbolului de Credinţă prin cuvintele: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, reprezintă plinătatea credinţei ortodoxe în Biserică. „Ne dăm seama şi simţim, spune teologul Losski -, că Biserica fără oricare din aceste calităţi n-ar fi Biserică, şi numai îmbinarea armonioasă a acestor patru calităţi, mărturisite în Simbolul credinţei, exprimă plinătatea existenţei Bisericii”.<br />Dacă vom compara înţelegerea Bisericii de un adevărat creştin ortodox cu vederile ecumeniştilor neortodocşi, vom constata o mare diferenţă. Ecumeniştii nu cred în existenţa unei biserici unitare - unice, adevărate, curate de orice eresuri, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. În accepţia lor, nici una din confesiunile creştine existente nu a păstrat integral fidelitatea faţă de vechea Biserică apostolică şi nu posedă deplinătatea adevărului.<br />Ecumeniştii consideră că Biserica urmează să se (re)creeze pe calea mişcării ecumenice, prin apropierea aşa-numitelor „biserici” pe baza renunţărilor reciproce în doctrină şi practică.<br />Încă din 1937, protestantul-ecumenist Eli Gunel îşi exprima deschis „credinţa” sa ecumenică în „biserica universală”: „Eu cred în ceea ce deocamdată nu există... dar neapărat trebuie să fie. Căci cred în Sfântul Duh, Care de la istoricul ceas al Cincizecimii de la Ierusalim făureşte iarăşi şi iarăşi, neostenit, experienţe, proiecte de biserici, până nu va apărea o biserică model... Eu văd o mulţime de biserici: disparate, scindate... Eu văd biserici, care păcătuiesc într-atât încât te duc în ispită, urmate de o legiune de demoni: formalism, intelectualism, dogmatism (!)”. Autorul îşi încheie această tiradă reafirmându-şi credinţa în viitoarea „biserică universală”.<br />Un creştin ortodox nu poate decât să se îngrozească auzind asemenea idei blasfemiatoare. Biserica întemeiată de Hristos este tratată ca inexistentă, iar Sfântul Duh este acuzat de incapacitatea de a crea dintr-o singură dată o biserică exemplară, ca şi cum de la Cincizecime şi până astăzi El nu creează decât proiecte nereuşite de „biserici”, din care cauză în lume au apărut biserici care duc în ispită şi care sunt populate de o „legiune de demoni”! A atribui toate acestea Sfântului Duh este o blasfemie de neiertat, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie (Mt. 12, 32)!<br />„Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos” (Mt. 16, 18) şi „întărită prin harul Sfântului Duh, revărsat asupra ei în toată plinătatea în ziua Cincizecimii” (Fapte 2,1-12). „Mântuitorul a iubit-o” (Ef. 5, 25), „pentru ea şi-a vărsat Sângele său” (Fapte 20, 28), ca s-o sfinţească, curăţind-o cu „baia apei”, prin Cuvânt: „Ca să o înfăţişezi Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,26-27). Într-o discuţie întreţinută cu Michael Moore, l-am întrebat dacă există vreo biserică ce ar mărturisi astăzi o credinţă dreaptă şi desăvârşită? „Nu!” - a răspuns el. „Ar trebui să combinăm credinţa tuturor bisericilor, şi atunci vom avea o biserică şi credinţă unică.” După cum arată clar acest răspuns, la baza ecumenismului stă principiul fals şi inadmisibil din punct de vedere ortodox, cel al sincretismului.<br />„Episcopul” anglican de Gloucester, care a participat la întrunirea din Atena (mai 1941), a teologilor greci şi anglicani, riposta energic împotriva dogmei ortodoxe , afirmând că „Biserica şi-a pierdut unitatea şi astăzi nu există decât în schisme - schisma orientală, schisma papală, schisma anglicană”. Unii ecumenişti occidentali au ajuns şi mai departe, negând nu numai unitatea de facto, dar şi unitatea principială a Bisericii. Astfel, Henri van Duzzen scrie: „Ideea de „biserică nescindată” primară unitară este o perfectă ficţiune... Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a fost o „biserică nescindată”. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la „trupul lui Hristos”.<br />Autorul acestor cuvinte - un protestant liberal - vede în fiecare erezie o nouă ramificaţie a Bisericii Creştine, atribuind fiecăreia dreptul de a se numi „biserică”. Fiind în afara Bisericii, el nu poate să înţeleagă şi să simtă că noile grupări, care se desprind datorită eresului, părăsesc Biserica şi nu mai aparţin Bisericii, putând să se unească cu ea numai în cazul în care vor renunţa la toate erorile lor. Fiind nişte biserici false, ele nu au dreptul să se numească biserici, pe când adevărata Biserică a lui Hristos, respingând pe eretici, continuă să existe ca o Biserică întreagă, unitară în credinţă şi indivizibilă.<br />Marele dogmatist sârb, Arhimandritul Iustin Popovici spune clar: „Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El este unitară şi unică. Unitatea Bisericii rezultă inevitabil din unitatea Fiului lui Dumnezeu, Hristos [...] Orice divizare (a Bisericii) ar însemna moartea ei. Ea se află în întregime în Fiul lui Dumnezeu şi este înainte de toate Trupul Fiului lui Dumnezeu, şi numai după aceea o organizare umană. Toate în ea sunt divino-umane: şi viaţa, şi credinţa, şi dragostea, şi Botezul, şi Euharistia, şi toată sfânta ei Taină, şi toată învăţătura ei, şi întreaga viaţă a ei, şi toată nemurirea, şi toată veşnicia ei, şi întreaga ei organizare [...] Toate la ea sunt divino-umane şi indivizibile, toate la ea sunt legate organic şi prin har în trupul întreg al lui Dumnezeu-Omul, cu un singur Cap de către Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos [...] Uniţi cu Hristos, toţi membrii Bisericii din toate neamurile şi din toate timpurile sunt una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).<br />Această unitate a credincioşilor începe cu prima Sfântă Taină - Sfântul Botez, continuă şi se întăreşte prin mijlocirea celorlalte Sfinte Taine şi îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Euharistie, prin care se înfăptuieşte cea mai perfectă unitate a credincioşilor cu Domnul Iisus Hristos, ca şi unitatea dintre credincioşi [...] Temelia integrităţii Bisericii lui Hristos se făureşte pe unitatea şi unicitatea CREDINŢEI în Dumnezeu. Iar în această credinţă totul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, care a unit pe veci - în El însuşi şi prin Biserică - cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ce este mai important, - pe Dumnezeu cu oamenii. Credinţa în Dumnezeu-Omul ne dă nouă, oamenilor, absolut tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică. Cu această credinţă noi stăm şi fiinţăm de sus până jos, această credinţă „a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).<br />Aidoma Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii mărturisesc unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. De aceea este clară şi înflăcărată râvna de care dau dovadă Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori de câte ori se produce o separare sau o sciziune de la Biserică, ca şi atitudinea lor severă faţă de eresuri şi schisme [...]<br />Precum Domnul Iisus nu poate avea mai multe trupuri, la fel El nu poate avea mai multe biserici [...] De aceea divizarea Bisericii, ontologic, este în esenţă cu neputinţă. Niciodată n-a fost şi nu poate fi o divizare a Bisericii: s-au produs şi se vor produce doar separări de Biserică [...] În diferite timpuri s-au desprins de la Biserica unitară indivizibilă a lui Hristos, ereticii şi schismaticii, ei încetând a mai fi astfel membri ai Bisericii [...] În felul acesta s-au separat de Biserică gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, greco-catolicii şi toţi ceilalţi apostaţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.”<br />Ideea precum că Biserica ar exista astăzi numai în schisme este exprimată în aşa-numita „teorie a ramificaţiilor”, potrivit căreia Biserica este împărţită în „ramificaţii”: ortodoxă, catolică, anglicană (sau protestantă). Aceste ramificaţii nu se află în unitate şi relaţii reciproce, însă, conform respectivei teorii, unitatea aparentă „n-a constituit o caracteristică esenţială a Bisericii. Diversitatea în învăţătură şi în practică nu contravine esenţei ei de profunzime.”<br />O astfel de „diversitate în învăţătură”, denumită în mediile ecumenice „pluralism”, este astăzi susţinută în mod deosebit de C.E.B., care cuprinde numeroase confesiuni şi secte. Un asemenea pluralism ar înnobila reciproc, zice-se, pe participanţii la mişcarea ecumenică. Fiecare poate, ascultând pe altul, să cunoască ceva, să-şi „îmbogăţească” tradiţia cu alta, să-şi completeze credinţa cu elemente conservate în altă confesiune. Fostul şef al departamentului „Credinţă şi organizare”, Luca Fischer, chiar se încumeta să afirme că, în pofida eventualului pericol, „diversitatea este firească şi chiar necesară”.<br />Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere strict ortodox, potrivit căruia există „un singur Domn, şi o singură credinţă” (Ef. 4, 5), „o singură adevărată şi sfântă Predanie” (II Tes. 2, 15) şi „o singură Biserică” (Mt. 16, 18).<br />Pluralismul, admis şi chiar aprobat de ecumenism, nu este altceva decât transformarea adevărului dumnezeiesc absolut în ceva relativ. Căci cum ar putea să nu fie relative adevărurile credinţei, dacă diferite tradiţii confesionale, adesea contradictorii şi reciproc exclusiviste, sunt socotite în egală măsură purtătoare ale unui anumit „adevăr”?! Relativizarea adevărului - iată principala ţintă a „teologiei ramificaţiilor”!<br />După cum afirma de drept Vedernikov, „această teorie a ramificaţiilor este ademenitoare cel puţin de aceea că nivelează adevărul cu rătăcirea, zugrăvind totodată falsa perspectivă a creării unei noi biserici ecumenice, în care trebuie să se reunească toate confesiunile creştine existente, fără a-şi pierde valorile ce le sunt proprii. O asemenea perspectivă nu este doar înşelătoare, ci e şi periculoasă pentru creştini, pentru că îi abate de la Biserica cea adevărată, întemeiată de Mântuitor, le sugerează ideea irealităţii acestei Biserici, transformând religia noastră dintr-o îmbinare ontologică reală cu Dumnezeu într-o stare de spirit deşartă, stare în care e lesne să accepţi orice compromisuri în credinţă şi în viaţă.”<br />Ideea pluralismului, propagată perseverent în mediul ecumenic, cuprinde tot mai mult inimile creştinilor, pasionându-se pentru ea şi unii teologi catolici. De pildă, după părerea cardinalului belgian Souenince, „Biserica a fost creată după chipul Treimii, Care este Una în Trei şi Trei în Una”. Ceea ce înseamnă că unitatea există în pluralitate şi pluralitatea există în unitate... De aceea s-ar cuveni să tratăm unitatea ca o unitate multiplă.”<br />Exemplul cu Sfânta Treime pus în legătură cu actualul pluralism „bisericesc”, adică cu divergenţele dogmatice ale diferitelor comunităţi religioase, este lipsit de temei, potrivnic lui Dumnezeu şi profanator, fiindcă aşa-numitele „biserici” sunt biserici false în comparaţie cu Biserica unică şi unitară, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, şi nu pot face o unitate comună cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Adevărul - Dumnezeu Tatăl (Ier. 10, 10), Adevărul - Fiul lui Dumnezeu (In. 14, 6), Adevărul - Duhul Sfânt (I In. 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie Una (I In. 5, 7). Adevărul trebuie să reunească Bisericile, dacă ele vor să fie un tot întreg, căci Adevărul nu se poate multiplica sau îmbina cu minciuna. Tocmai acest lucru i-a scăpat din vedere cardinalului Souenince.<br />Comisia teologică a Vaticanului, adoptând în unanimitate cincisprezece propuneri cu privire la „unitatea credinţei şi pluralismului teologic”, a instituit in doctrina oficială a Bisericii catolice „dreptul la diferite atitudini faţă de Taina exclusivă a lui Hristos” - drept care, în principiu, a şi fost recunoscut de Conciliul II Vatican în Decretul cu privire la ecumenism (III, 17), şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (III, 22). În propunerile vizate, care sunt adecvate poziţiei ecumenismului, se afirmă: „Credinţa este una, exprimările ei însă sunt multiple. Această multiplicitate nu necesită confirmare. Ea este o realitate ce rezultă din însăşi necesitatea întruchipării credinţei creştine în diferite culturi.”<br />Oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin „diversitatea culturilor”? De parcă Taina creştinătăţii este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească cea mai presus de fire, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Cor. 10, 5).<br />Pe timpurile Sfântului Irineu din Lion, Biserica era răspândită de la Răsărit la Apus şi învăţătura bisericească se propovăduia printre popoare cu diferite culturi şi zeităţi. Dacă ar fi să urmăm logicii ecumenice, ar fi trebuit să constatăm că de pe atunci aceste culturi şi-au lăsat amprenta asupra Tainei lui Hristos şi au imprimat „pluralism” credinţei. Nimic asemănător însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după cum arată Sfântul Ierarh Irineu din Lion: <br />„Biserica, deşi e răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa.. Biserica trăieşte ca şi într-o casă comună: păstrează cu râvnă această propovăduire şi credinţă şi crede în unicitate, de parcă ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi, potrivit cu aceasta propovăduieşte, învaţă şi predică, de parcă ar avea o singură gură. Şi cu toate că în lume se vorbesc diferite limbi, puterea Predicii e una şi aceeaşi. Bisericile, întemeiate în ţările germane nu cred şi nu propovăduiesc credinţa cumva într-un fel al lor; nici bisericile din Iberia, nici cele ale celţilor, nici cele de la Răsărit, din Egipt, din Libia, nici bisericile întemeiate pe pământurile mediteraneene. Ci aşa cum soarele - această creaţie a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi în toată lumea, la fel şi propovăduirea adevărului pretutindeni străluceşte şi luminează pe toţi oamenii care doresc să ajungă la cunoaşterea Adevărului.”<br />Astfel stând lucrurile, e clar că nu culturile au schimbat expresia Tainei lui Hristos şi împreună cu ea - adevărul despre Dumnezeire, ci unii eretici aparte, inspiraţi de duşmanul Bisericii - diavolul, precum Arie, Nestorie, Macedonie, Eutihie, ş.a. Astăzi, însă, ecumenismul a început a învinovăţi „culturile” de vina ereticilor, pentru a justifica schismele apărute în rândul creştinilor, ca fiind, chipurile, un fenomen firesc şi aproape necesar.<br />O conştiinţă ortodoxă nepărtinitoare îşi dă seama că Biserica nu poate exista în schisme. A considera Biserica o entitate scindată e totuna cu a o nega, căci „orice împărăţie care se dezbină în sine, se pustieşte” (Mt. 12, 25). Cum ar fi putut Biserica să reziste împotriva porţilor iadului, care născocesc rătăciri şi pun la cale dezbinări, dacă nu ar fi unitară în credinţă, dacă şi-ar pierde unitatea şi ar trăi astăzi numai în schisme? Odată cu pierderea unităţii sale în credinţa cea dreaptă, Biserica îşi pierde şi menirea sa dumnezeiască -aceea de a fi Biserica lui Dumnezeu - „stâlpul adevărului” (I Tim. 3, 15).<br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-13606214434821483872009-01-10T21:26:00.000+02:002009-01-10T21:42:23.866+02:00Adevărul este universal, în vreme ce erezia nu poate să fie universalăA) Biserica Ortodoxă este deţinătoarea adevărului<br /><br />Sfânta Biserică Ortodoxă, asemenea corabiei salvatoare ce pluteşte prin lumea care „zace sub puterea celui rău” (I In. 5, 19), a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a vesti lumii „cuvântul cel adevărat” (Tit 1, 9). Cât de bine tălmăceşte Sfântul Teofan Zăvorâtul:<br />„Prin Cuvânt este reprezentată întreaga învăţătură creştină, care înseamnă cuvântul auzit de Hristos Mântuitorul de la Tatăl şi adus pe pământ” (In. 8,26; 4,24) şi „răspândit pe suprafaţa lui de apostoli prin puterea Duhului Sfânt”. Este drept şi adevărat acest cuvânt, ca venind de la Dumnezeu, Care este adevărat şi drept în toate cuvintele Sale. El este drept şi în ceea ce legiuieşte şi în ceea ce făgăduieşte…<br />Aşadar, cuvântul „adevărat este numai acel care de la Dumnezeu a venit… fiind fără adaos, fără scădere, şi fără schimbare…”<br /><br /><span class="fullpost"><br />Acest cuvânt a fost încredinţat Bisericii şi slujitorilor ei - episcopilor şi preoţilor -, care datori sunt să-l propovăduiască curat, fără amestecare cu învăţături străine, ci „drept învăţând cuvântul adevărului” (II Tim. 2. 15).<br />Cuvântul învăţăturii, pentru a fi folositor şi lucrător pentru mântuirea sufletelor, urmează să fie ferit de tot ce-i este străin. Tocmai aceasta este „învăţătura cea sănătoasă” pe care trebuie s-o propovăduiască un episcop (Tit 1, 9). „Învăţătura cea sănătoasă este aceea care te învaţă deopotrivă adevăratele dogme, dar şi o viaţă cucernică”.<br />Prin dogmatică şi etică se încheie, propriu-zis, conţinutul învăţăturii lui Hristos. Ambele noţiuni sunt profund legate şi condiţionate reciproc, drept care nici dogmatica fără etică, nici etica fără dogmatică nu pot exista. Căci precum credinţa fără fapte este moartă (Iac. 2, 26), şi faptele fără credinţă sunt moarte (Rom. 4, 2-3). Măcar că şi dracii cred şi se cutremură (Iac. 2, 19). totuşi credinţa lor este fără rost, întrucât este lipsită de fapte bune. Ereticii pot avea de asemenea unele fapte aparent bune, care însă nu-i mântuiesc deoarece nu au legătură cu dreapta credinţă.<br />Potrivit tălmăcirii Sfântului Teofan Zăvorâtul (I Tim. 1,5), „credinţa cea adevărată, nefăţarnică, cuprinde toate dogmele; şi acestea efectiv sunt de aşa natură încât, dacă inima le cuprinde nefăţarnice, trebuie ca ele să inspire neapărat simţăminte şi fapte de iubire, şi să te inspire ca atare; de o astfel de natură sunt mai cu seamă dogmele cu privire la Pronie, Ispăşire şi viitoarea fericire. Dumnezeu vede totul şi tot ce se face pentru fraţi din dragoste pentru El, primeşte ca şi cum s-ar face nemijlocit pentru El. Cel care crede aceasta, cum să nu se grăbească să pună ceea ce se cuvine, prin mâna fratelui, în mâna Domnului?… În felul acesta dragostea se arată, se sfinţeşte, se înmulţeşte şi se întăreşte prin credinţă nemincinoasă”.<br />Dogmatica şi etica sunt conţinute şi se întruchipează deplin în sânul adevăratei Biserici Creştine, căci ea este întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos:<br />1) pe adevărata mărturisire a credinţei în Hristos, mărturisită de Sfântul Apostol Petru în numele tuturor apostolilor (Mt. 16, 16-18; In. 6, 69);<br />2) pe o morală autentică, înrâurită de harul mântuitor al lui Dumnezeu (Tit 2,11, 12), care se dăruieşte tuturor în Biserică.<br />În acest sens atotcuprinzător, Biserica lui Hristos este numită „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), după cum minunat tâlcuieşte Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Biserica lui Dumnezeu Celui Viu este sălaşul adevărului, a Adevărului Însuşi. De aceea totul în ea este adevărat - adevărată este mărturisirea credinţei, adevărată sfinţirea prin Taine, adevărată împărtăşirea harului, adevărată viaţa după legea lui Dumnezeu. Este adevărat ajutorul întemeiat în ea de Dumnezeu, adevărate sunt făgăduinţele ce însufleţesc pe cei ce trudesc în casa Domnului - toate sunt adevărate în ea. În oricare altă parte, nu căuta adevărul!<br />Există unele asemănări de adevăr şi în afara ei; însă adevărul adevărat este numai în ea. Biserica este stâlpul adevărului, stând ferm şi neclintit în adevăr şi apărându-l; ea este temelia adevărului, potolind minţile atunci când ele se întâmplă să fie tulburate de o minciună.”<br />Deşi după căderea în păcat, care a întunecat mintea omului, el a pierdut adevărul, setea de adevăr i-a rămas în suflet. Depărtându-se însă de la Dumnezeu, omul căzut în păcat, în pofida întregii sale aspiraţii spre adevăr, nu este în măsură să-l recâştige de unul singur. Cei care au dobândit sau dobândesc adevărul, o datorează numai lui Dumnezeu, Care ni-l descoperă (Mt. 11, 27).<br />Cugetând pe această temă, Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte:<br />„Prin adevăr nu trebuie să înţelegem nici obişnuitele adevăruri ale vieţii, nici adevărurile ştiinţifice care nu au legătură cu mântuirea veşnică a sufletului, ci adevărul referitor la Dumnezeu - adevărul mântuitor, care arată omului rostul vieţii lui şi mijloacele de dobândire a unirii veşnice cu Adevărul întrupat - Iisus Hristos (In. 1.4, 6).”<br />Despre acest adevăr Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Adevărul este de la Dumnezeu. El este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu şi poate fi înţeles numai prin harul lui Hristos”. (Cuvântul 37)<br />Acest Adevăr, dacă îl pătrundem, ne apără împotriva alunecării păgubitoare în înşelăciuni şi năluciri religioase - împotriva împărăţiei întunecate a diavolilor, care zămislesc eresuri pentru a duce la pieire sufletele oamenilor.<br />Deşi, în principiu, Biserica nu este din această lume, menirea ei e să se afle în lume (In. 17, 11-15) şi să cuprindă întreaga oicumenă prin propovăduirea Adevărului dumnezeiesc. Biserica lui Hristos are o menire universală, deoarece este chemată să vestească Adevărul descoperit nouă de Mântuitorul. Adevărul este universal şi trebuie să rămână universal!<br />„Sobornicitatea Bisericii – potrivit teologului Vladimir Losski -, reprezintă o calitate proprie a Adevărului lui Hristos. Rătăcirile, eresurile, falsele învăţături, deşi au răspândire în lume, nu pot pretinde a avea un caracter universal, deoarece minciuna este ceva negativ, şi ca atare nu are dreptul legal de a se impune întregului univers.” Dacă însă ereziile îşi asumă acest drept, o fac uzurpând drepturi străine.<br />Biserica lui Hristos - în calitate de purtătoare a adevărului vestit întregii lumi - a fost universală de la întemeierea ei, când nu număra decât 120 de suflete (Fapte 1, 16), călăuzite de cei doisprezece apostoli. Anume lor le-a revenit misiunea dată de Hristos să răspândească adevărul Evangheliei lui Hristos pe întreg pământul: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Mt. 28, 19).<br />Răspândirea acestei drepte credinţe pe întreg pământul a fost prezisă încă în Vechiul Testament: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 4). Această proorocire nu se referă la erezii şi false învăţături, ci numai la Credinţa Ortodoxă, căci numai ea propovăduieşte fără nici o denaturare Adevărul dumnezeiesc cel mântuitor.<br />Noţiunile de „sobornicitate” şi „ortodoxie” se identificau reciproc din secolele primare creştine, chiar de atunci Sfânta Biserică vorbeşte despre „credinţă” în sensul de „credinţă ortodoxă”. Această mărturie rezultă din „Martiriul Sfântului Policarp” (secolul al II-lea), ce începe aşa: „Biserica Domnului din Smirna, către Biserica Domnului din Filomelia şi către toate comunităţile din lume care ţin de Sfânta Biserică Universală”. Teologul grec profesorul I. Anastasiu scrie: „Ceea ce era universal (ecumenic), era dreptcredincios (ortodox)”. Acel care nu era dreptcredincios, era înlăturat de la Biserica Sobornicească şi respins de ea.<br />Creştinii ortodocşi se simţeau un tot întreg oriunde şi oricând - atât în trecut, cât şi în prezent - tocmai datorită singurei credinţe întru Hristos păstrată în unica Biserică Ortodoxă. După cum scria Sfântul Vasile cel Mare, datorită simbolurilor comune ale credinţei orânduite de Sfinţii Părinţi şi împărtăşite de către fraţii fiecărei biserici parohiale, ei „îşi găseau părinţi şi fraţi de la un capăt la altul al pământului, în toate bisericile.”<br />Cei trei Sfinţi Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur - sunt numiţi, într-un tropar. „învăţători universali”, pentru că luminau întreaga lume, prin învăţătura ortodoxă.<br />Sinoadele Ecumenice înseamnă Sinoadele Ortodoxe nu numai de aceea că ar fi participat la lucrările lor reprezentanţi ai întregii lumi creştine de atunci, ci mai întâi de toate, pentru că ele apărau şi afirmau Adevărul Ortodox, propovăduit de Ortodoxia A-Toată-Lumea, şi combăteau eresurile şi falsele învăţături. Potrivit aprecierii date de Sfântul Ioan Gură de Aur, „Biserica este stâlpul Universului”. Ea este universală, pentru că susţine adevărul, care este şi trebuie să fie universal.<br />Prin urmare, adjectivul „ecumenic”, raportat la Biserică, are un sens nu atât geografic, cât duhovnicesc. Deşi Biserica nu cuprinde geografic toată lumea, totuşi acest lucru nu o împiedică să fie universală în sensul esenţial, dogmatic, conform cu menirea ei. Şi viceversa, deşi uneori erezia are o răspândire mai largă decât Ortodoxia - cum a fost, de pildă, în secolul IV, pe timpul arianismului şi mai târziu, pe timpul iconoclasmului, însă niciodată erezia nu poate fi universală pentru simplul motiv că propagă rătăciri pe întinderi mari de pământ sau este crezută de un număr mai mare de oameni.<br />B) Mişcarea ecumenistă se îngrijeşte de o „biserică” mincinoasă<br /><br />Mişcarea ecumenistă de astăzi imprimă noţiunii de „universal” un cu totul alt conţinut, necunoscut celor din vechime. Spre deosebire de noţiunea patristică a „Bisericii ecumenice” - de Biserică ce susţine adevărul, de Biserică Ortodoxă care nu admite nici un amestec cu eresul, „mişcarea ecumenistă” desemnează o grupare ce urmăreşte unirea tuturor comunităţilor religioase numite „biserici” (adunate din toate sectele creştine posibile), în care „adevărul este vecin cu nedreptatea” (Rom. 1, 18).<br />Pornind de la o astfel de viziune asupra noţiunii de „universal”, dr. Filip Potter, fost secretar general al C.E.B., extinde noţiunea de „ecumenicitate”, afirmând că ea înseamnă nu numai apropierea şi contactul „bisericilor”, ci presupune o „totalitate a pământului populat”. „Prin urmare - spune acesta - mişcarea ecumenică se manifestă pretutindeni acolo unde creştinii şi alţi oameni (!) caută într-un fel sau altul să lucreze pentru unitatea omenirii”.<br />Din cele expuse rezultă că scopul final al ecumenismului nu este unitatea aşa-numitelor „biserici”, chiar şi în accepţie ecumenistă, ci un plan de „înfrăţire treptată” a omenirii. Şi pentru aceasta, ecumeniştii tratează tot mai des „universalitatea” din punct de vedere geografic: „Nici o biserică nu poate pretinde universalitatea, rămânând provincială în secolul nostru planetar” - se spune într-o revistă ecumenică.<br />La 3 septembrie 1967 am avut ocazia să discutăm cu ecumenistul englez Michael Moore, adjunct al secretarului general al C.E.B. pentru relaţiile externe cu Biserica Anglicană. La întrebarea: „Cum înţelege unitatea Bisericii?”, el ne-a răspuns: „Ea este unitară ca biserică nevăzută’. La altă întrebare: „Cine face parte din această Biserică nevăzută?” - a urmat răspunsul: „Toţi creştinii”.<br />Adică, în adevărata Biserică a lui Hristos sunt incluse toate denominaţiile eretice şi grupările sectare care în vechime au fost date anatemei de tocmai de Biserica Ortodoxă din pricina devierilor lor nemântuitoare de la adevărul lui Hristos. Michael Moore confundă calităţile Bisericii Cereşti biruitoare, nevăzută nouă, cu atributele Bisericii pământeşti luptătoare, care este văzută, incluzând cu viclenie în Biserica „invizibilă” de pe pământ pe toţi ereticii, sub numele comun de „creştini”.<br />„Biserica nevăzută” este un termen pur protestant, venind în contradicţie flagrantă cu învăţătura ortodoxă privind Biserica drept unica Biserică Cerească şi pământească condusă de Hristos (Ef. 1,10), ai cărei membri sunt numai creştinii dreptcredincioşi. În „Catehismul creştin” Mitropolitul Filaret arată că Biserica este universală, adică sobornicească, deoarece „nu este limitată nici în spaţiu, nici în timp, nici de apartenenţa la un anume popor, ci cuprinde pe toţi dreptcredincioşii din toate părţile, timpurile şi popoarele”. Sfântul Apostol Pavel, primul care a numit Biserica „Trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27), iar pe Hristos - „Capul Bisericii” (Ef. 1, 22) şi care înţelegea foarte bine esenţa ei mistică cerească (Ef. 5, 32), nicăieri nu o numeşte Biserică nevăzută, ci pretutindeni vorbeşte de ea ca de o dimensiune vizibilă în lume, în care se mântuiesc credincioşii întru Hristos, o alcătuire divino-umană în care există o ierarhie văzută ce administrează Tainele mântuitoare vizibile, prin care noi ne învrednicim de harul nevăzut al Domnului pentru unirea şi împărtăşirea cu Dumnezeul Cel nevăzut: „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi pe apostoli; al doilea pe prooroci; al treilea pe învăţători…” (I Cor. .12, 27-28).<br />Teologul rus V.V. Bolotov, referitor la „biserica nevăzută” scrie:<br />„Faptul că Hristos a denumit Biserica întemeiată de El - Eclezia, are o semnificaţie polemică aparte împotriva protestanţilor. Protestanţii vorbesc permanent despre o biserică nevăzută. Noţiunea „eclezia” însă conţine un pronunţat moment de vizibilitate. De aceea expresia „biserica nevăzută” reprezintă o contradictio in adjecto [contradicţie interioară]. Nu poate exista [pe pământ] nici o biserică invizibilă. La ceva invizibil poţi participa numai spiritual, pe când în „eclezia” - numaidecât trupeşte”.<br />Nu numai că ecumeniştii includ în noţiunea de „biserică universală” toate soiurile posibile de „creştini” neortodocşi, ci sub influenţa gândirii lor ademenesc chiar pe unii clerici ortodocşi. De exemplu, iată ce poate scrie Protos. prof. Ştefan Ţankov:<br />„Problema unităţii Bisericii devine prea complexă şi nu mai poate fi tratată izolat sub aspect scolastic, cum a fost până acum… E nedrept să se considere că de trupul mistic al lui Hristos (Biserica) aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea „nevăzută” a Bisericii lui Hristos trebuiesc raportate şi confesiunile neortodoxe, care, indiferent de eresurile lor dogmatice, nu sunt departe de comuniunea cu Biserica lui Hristos”.<br />Ce înseamnă totuşi „unitatea mistică nevăzută” a ecumeniştilor? Această îmbinare de cuvinte se atribuie deocamdată, cu precauţie, „bisericii” ecumenice universale. E drept, Consiliul Mondial al Bisericilor este interpretat deocamdată doar ca o comunitate a „bisericilor”, şi nu ca „super-biserică” sau „biserică mondială”, însă idealul viitoarei „biserici universale unite” - se întrevede deja, şi bazele ei sunt puse. Calitatea de membri ai viitoarei „biserici” o vor avea ecumeniştii şi simpatizanţii lor. Dar să vedem cine sunt ei.<br />Teologul rus Lev Zander de la Institutul de Teologie din Paris, un ecumenist zelos, scria fără ocolişuri:<br />„Componenta persoanelor angajate în mişcarea ecumenică este extraordinar de variată: aderând la ea, noi trebuie să fim gata să ne întâlnim acolo nu numai cu un ierarh ortodox, episcop anglican şi pastor protestant, ci şi cu un reprezentant al „teologiei liberale”, care nu crede în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi cu un unitarian, care neagă dogma Sfintei Treimi, şi cu un kwaker, care nu acceptă, în general, nici un fel de canoane bisericeşti.”<br />Aceste lucruri au fost scrise în anii ‘30. Astăzi din C.M.B. fac parte multe societăţi eretice: remonstranţi-arminieni din Olanda şi unele comunităţi religioase liberale extremiste, care neagă chiar Botezul, deşi însuşi Hristos îl pune drept o condiţie primordială a mântuirii (Mc. 16, 16).<br />Din C.M.B. face parte şi aşa-numita „biserică a fraţilor moravi”, care, în contradicţie cu învăţătura ortodoxă despre îndreptăţirea prin credinţă şi fapte, propovăduieşte îndreptăţirea doar prin credinţă şi, socotind eficienţa Tainelor în funcţie de rangul celui care le oficiază, admite Botezul repetat, ceea ce contravine cu desăvârşire articolului 10 al Simbolului credinţei: „Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”.<br />În prezent, în C.M.B. au calitate de membri şi nestorienii, şi iconoclaştii (protestanţii şi sectele lor), chiar şi unele comunităţi fără orice caracteristici ecleziastice, după cum mărturiseşte profesorul de dogmatică, grecul Megas Farandos, care a asistat la cea de-a şasea Adunare a C.E.B. de la Vancouver, 1983:<br />„Protestanţii s-au despărţit în sute de „biserici”, dintre care multe sunt lipsite de un crez concret, având doar revendicări sociale, mascate prin lozinci creştine”.<br />Iată cu ce fel de „creştini” colaborează la conferinţele ecumenice, în numele nostru şi a viitoarei „biserici”, reprezentanţii ortodocşi! În cadrul acestor conferinţe şi cei mai înverşunaţi eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai Trupului mistic al lui Hristos. Ei se autointitulează „biserici”, fără a fi ca atare, şi se supun hotărârilor Consiliul Ecumenic de la Geneva.<br />„Consiliul Mondial al Bisericilor” prin însăşi denumirea ce o poartă, pune pe aceeaşi treaptă Biserica Ortodoxă, fără pic de jenă, cu toate aşa-numitele „biserici” care fac parte din C.E.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este aceea de a se transforma noţiunea de „Biserică”, într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o abstracţie, ce reuneşte pe principii egale diferitele „biserici”, ceea ce înseamnă suprimarea totală a noţiunii dogmatice de Biserică, ca alcătuire divino-umană unică în lume. Căci de vreme ce există diferite feluri de biserici, rezultă că, de fapt, Biserica propriu-zisă nu există!<br />Ecumenismul este păgubitor şi pentru neortodocşi şi pentru ortodocşi. Urmând calea ecumenismului, neortodocşii nu dobândesc adevărul, iar ortodocşii se depărtează de el. Să concretizăm. Neortodocşii care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor, nu pot veni la Sfânta Ortodoxie, întrucât C.E.B. recunoaşte comunităţile lor sectare şi eretice drept „biserici”, întărindu-i astfel şi mai mult în rătăcirea lor. Vor mai căuta ei oare Biserica cea adevărată având propria lor „biserică” şi propriile „taine”?<br />Sfântul Ciprian al Cartaginei spune cu multă înţelepciune că „ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi vom întări în convingerea că şi ei au biserică şi taine.” În felul acesta, ecumeniştii „ortodocşi”, recunoscând comunităţilor eretice dreptul de a se numi „biserici”, le pierd pentru Biserică!<br />Ortodocşii ecumenişti, semnând, primind şi rugându-se permanent cu neortodocşii, se contaminează pe neobservate de concepţiile lor eretice şi extrem de liberale, pierzând adevărul credinţei ortodoxe. În acest sens, de pildă, vom evoca numele teologului grec Nicos Nissiotis, înverşunat militant ecumenist şi director al Institutului de educaţie a tinerilor ecumenişti din Bossey (Geneva). Influenţat de contactul cu neortodocşii, el a devenit atât de liberal în teologie, încât, în ciuda învăţăturii ortodoxe, a început să afirme că:<br />„Există numai o singură comunitate a tuturor credincioşilor întru Hristos prin Duh”.<br />În felul acesta Nissiotis substituie Biserica Ortodoxă printr-o oarecare „comunitate supraconfesională”, suprimând adevărul dogmatic privind unica Biserică adevărată a lui Hristos -Biserica Ortodoxă.<br />„Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare”.<br />Prin urmare, pentru Nissiotis Biserica nu se rezumă numai la Ortodoxie, ci, în calitate de „biserică universală” ecumenică, reuneşte şi pe neortodocşi;<br />„Nici o comunitate bisericească nu poate trăi separat şi izolat de alţi creştini şi comunităţi creştine”.<br />Aici, după părerea lui Nissiotis, Biserica Ortodoxă nu poate exista în afara comunităţilor eretice, idee cu totul inacceptabilă pentru orice creştin ortodox care ştie că Biserica Ortodoxă a supravieţuit până acum tuturor ereziilor şi schismelor, fără a avea vreo comuniune sau alianţă cu ereticii.<br />„Toate comunităţile creştine au nevoie de înnoire şi profundă transformare”.<br />După Nissiotis, Biserica Ortodoxă, în calitate de comunitate religioasă, necesită o „legalizare, recunoaştere sau argumentare” ecumenică.<br />Nissiotis nu s-a oprit aici, ci „sprijină” mai departe noua comunitate ecumenică cu o comparaţie făcută de Pavel, şi anume aceea a Bisericii ca trup al lui Hristos cu diferite mădulare (Rom. 12, 4-8; Ef. 4, 15):<br />„Participarea la mişcarea ecumenică asigură fiecărei biserici dreptul de a-şi păstra propria ecleziologie, deşi în fapt ea este pusă în situaţia să trateze alte comunităţi creştine ca „biserici” cu aceleaşi drepturi, în care ar acţiona de asemenea acelaşi Duh.”<br />Împărtăşind total viziunea ecumenistă, Nissiotis afirmă: „Deşi pe plan ecleziologic, atitudinea fiecărei biserici faţă de alta rămâne neschimbată, cu toate că nici o declaraţie publică a C.E.B., de pildă, documentul de la Torento, nu impune unei biserici să recunoască drept „biserică” alţi membri, însăşi participarea la Consiliu înseamnă că fiecare biserică trebuie să înţeleagă [...] că nu mai poate trăi pentru sine, izolat, că şi alte comunităţi creştine au fost înzestrate de Sfântul Duh cu daruri deosebite, că biserica universală depăşeşte cadrul bisericii istorice din care facem parte.”<br />Nu numai unii teologi, de felul lui Nissiotis, învaţă greşit, alunecând în ecumenism. Însăşi Patriarhia de la Constantinopol - reprezentanta „de frunte” a Ortodoxiei - a făcut, cu prilejul aniversării a 25 de ani a C.E.B., o declaraţie în care se dă cea mai înaltă apreciere mişcării ecumenice. Patriarhia, în loc să se despartă de ecumenism şi să rămână fidelă dogmelor şi canoanelor ortodoxe, îl supranumeşte slugarnic şi nesăbuit - „drept una din căile alese de Dumnezeu pentru ca oamenilor să le fie mai accesibilă noua poruncă a iubirii, ca Biserica să acorde mai multă atenţie poruncii Lui privitoare la împăcare şi unire.”<br />Aceste cuvinte măgulitoare sunt nedrepte din punct de vedere dogmatic. Este greşit să credem că Domnul ar fi ales calea ecumenismului, ca prin mijlocirea lui să împlinească porunca iubirii faţă de oameni. Calea ecumenismului este calea sincretismului, calea sprijinirii diferitelor erezii şi, după cum vom vedea mai departe, a denaturării dogmei cu privire la Biserică, calea nesocotirii canoanelor stabilite de Dumnezeu, calea trădării lui Hristos - cu alte cuvinte, calea depărtării de la adevăr. Prin urmare, Dumnezeu n-a ales ecumenismul, ci l-a îngăduit în epoca noastră apocaliptică, „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc. 2, 35).<br />Patriarhia de la Constantinopol este necredincioasă sieşi şi Predaniilor ortodoxe, pronunţându-se linguşitor în favoarea ecumenismului, a cărui temelie o constituie protestantismul cu toate ramificaţiile, eresurile şi sectele lui, reunite acum într-o nouă formă în „Consiliul Mondial al Bisericilor”.<br />Altfel trata, în secolul al XVI-lea, pe protestanţii luterani ce abia apăruseră, vrednicul apărător al Ortodoxiei, Patriarhul de Constantinopol Ieremia al II-lea. După ce, la rugămintea luteranilor, acesta a explicat esenţa credinţei ortodoxe în trei ample tratate, după puţin timp le-a scris o ultimă epistolă, convins fiind de îndărătnicia acestora asupra adevărului:<br />„Vă rugăm ca pe viitor să nu ne mai supăraţi, nici să ne scrieţi despre aceasta, nici să trimiteţi soli la noi, de vreme ce tâlcuiţi greşit pe luminătorii şi teologii Bisericii şi, în vorbe cinstindu-i şi preaslăvindu-i, în fapt îi respingeţi şi încercaţi să demonstraţi că arma noastră este inutilă, adică sfintele şi dumnezeieştile lor cuvinte, cu ajutorul cărora am putea încă să vă mai scriem şi să vă contestăm. Deci, scutiţi-ne de alte stăruinţe! Mergeţi pe calea voastră şi nu ne mai scrieţi de acum înainte despre dogme!”<br />Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică este extrem de primejdioasă, deoarece duce încetul cu încetul la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunităţile eretice „biserici”, învrednicite, chipurile, de daruri deosebite din partea Sfântului Duh, şi să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, prea „mică”, pentru a se numi ecumenică. În opinia ecumeniştilor, „Biserica universală” poate fi doar o „biserică mondială”, adică o reuniune a tuturor „bisericilor” existente, egale în faţa lui Dumnezeu. După părerea lui Vissert-Houft (mulţi ani secretarul general al C.E.B.), „Iisus Hristos, trăieşte în toate bisericile, indiferent de deosebirile dintre ele.”<br />Dar pot oare exista mai multe biserici, toate la fel de plăcute lui Dumnezeu? Doar Domnul Iisus Hristos a întemeiat Biserica cea Una, unită lăuntric prin mărturisirea unicei credinţe ortodoxe, aceeaşi în întreaga lume şi pentru toate veacurile. La Primul Sinod Ecumenic din anul 325, Sfântul împărat Constantin cel Mare a mărturisit în Epistola către episcopii care n-au participat la Sinod: „Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică Universală unică, pentru ca toţi membrii ei, oricât de răspândiţi ar fi prin toate părţile, să se încălzească cu un singur duh, adică cu voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea, cel mai necondiţionat semn al părtăşiei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de Adevărul păstrat în ea”.<br />Sfântul Ioan Casian spune: „Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseşte credinţa Bisericii, se află în afara Bisericii”. Acelaşi lucru îl subliniază şi Patriarhul de Constantinopol Ieremia al II-lea: „Membrii Bisericii lui Hristos sunt cu trup şi suflet devotaţi adevărului, iar cei care nu sunt devotaţi cu trup şi suflet adevărului, nu sunt membri ai Bisericii lui Hristos”.<br /><br />Aşadar, creştinul ortodox nu trebuie să participe la ecumenism, deoarece:<br />1) Ecumenismul uzurpă sobornicitatea cea adevărată a Bisericii Ortodoxe, ca apărătoare a adevărului lui Dumnezeu, prin ridicarea unei mincinoase „biserici mondiale” în sens geografic.<br />2) Preferă cantitatea şi nu calitatea mărturisirii Adevărului.<br />3) Impune învăţături false, chipurile „universal recunoscute”, în afara Adevărului lui Hristos;<br />4) Întăreşte pe neortodocşi în convingerea că şi ei ar aparţine Bisericii întemeiate de Hristos.<br />Prin urmare, ecumenismul împiedică pe sincerii căutători ai Adevărului să-l găsească în comuniunea cu Biserica Ortodoxă a Lui Hristos!<br /><br />____________________<br /><br />Ortodoxia si ecumenismul-Arhimandiţii Serafim şi Serghie<br /><br /></span>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-77766428638832147542008-10-29T16:40:00.000+02:002008-10-29T16:41:13.567+02:00Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 2<script type="text/javascript" language="javascript" src="http://www.trilulilu.ro/embed-audio/cristianianc/05818b0eaf0b8b"></script><script type="text/javascript" language="javascript">show_05818b0eaf0b8b(448, 46);</script> <br /> <br /><strong>Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 2</strong>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2575027318471950147.post-31414121701909165662008-10-29T16:38:00.000+02:002008-10-29T16:40:03.142+02:00Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 1<script type="text/javascript" language="javascript" src="http://www.trilulilu.ro/embed-audio/cristianianc/dbe7ca77e99c98"></script><script type="text/javascript" language="javascript">show_dbe7ca77e99c98(448, 46);</script> <br /> <br /><strong>Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 1</strong>ProOrtodoxiahttp://www.blogger.com/profile/00906202741941564410noreply@blogger.com0