Argumentele în favoarea unirii în ecumenism sunt extrem de nesatisfăcătoare

Drept răspuns la acuzaţia noastră - că în ecumenism, adevărul este ignorat, unii ar putea obiecta că nu doresc o unire mecanică, formală, ci realizarea unei anumite unităţi în credinţă. Tocmai aici este problema, deoarece în acest scop a fost creată Comisia „Credinţă şi organizare” pe lângă C.E.B. în cadrul căreia a fost elaborat cunoscutul principiu de „minim dogmatic”, pe baza căruia s-ar putea întemeia viitoarea unire.
Ce reprezintă, aşadar, acest „minim dogmatic”? Potrivit distinsului teolog A. Vedernikov, este „o diminuare a credinţei, o reducere a plenitudinii ei, înfăţişată în Ortodoxie, până la nivelul unui oarecare unitarism, salutism şi modernism”. Cu alte cuvinte, ni se propune o denaturare (deformare) a credinţei, interzisă de Sinoadele Ecumenice şi condamnată de Sfinţii Părinţi, o ştirbire a integrităţii Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti şi reducerea învăţăturii de credinţă la câteva dogme „esenţiale”, celelalte fiind subapreciate sau chiar neglijate.


Urmărindu-şi scopurile unioniste, ecumenismul se vede nevoit, datorită esenţei sale demonice, să recurgă la învăţături pline de toată viclenia, precum împuţinarea credinţei apostolice şi reducerea ei la un oarecare „minim esenţial”. Secta anglicană, la anul 1920, a proclamat în calitate de „minim dogmatic” numai Simbolul Credinţei de la Niceea (325), definindu-l drept „o expunere suficientă a credinţei creştine”. Ecumeniştii ortodocşi se amăgesc, desigur, cu „adoptarea” Simbolului de la Niceea de către anglicani, pentru a se îndreptăţi cumva în faţa propriei conştiinţe, „arătând” credincioşilor că nu renunţă la adevăr şi că luptă pentru Ortodoxie. Însă nu se poate realiza o adevărată unire religioasă doar în baza recunoaşterii formale a Simbolului credinţei . Să vedem de ce.
La sinodul tâlhăresc din anul 449 de la Efes, prezidat de patriarhul eretic Dioscor din Alexandria, ereticul Eutihie a fost găsit nevinovat de erezie după temeiul Simbolului credinţei de la Niceea, hotărâre ce l-a îndemnat şi mai mult să-şi propovăduiască cu îndărătnicie falsele învăţături privind dumnezeiasca fire a Mântuitorului. Şi aceasta s-a petrecut deoarece alcătuirile eretice ale lui Eutihie depăşeau (şi nu combăteau în mod direct) învăţăturile din Simbolul Credinţei alcătuit la primele două Sinoade Ecumenice (anul 325 şi 381) de la Niceea şi Constantinopol; însă Eutihie a fost anatemizat la cel de al Patrulea Sinod al Bisericii, ţinut la Calcedon la anul 451. Deci, poţi mărturisi pe deplin Simbolul ortodox al credinţei, fiind însă eretic, însă nu poţi primi întreaga învăţătură a celor Şapte Soboare A-Toată-Lumea fără a fi ortodox. Pentru aceasta - mai ales în vremea noastră când erezia a devenit universală – se cuvine respectarea nu numai a Simbolului credinţei, ci şi a tuturor definiţiilor dogmatice şi învăţăturilor de credinţă formulate de Sfinţii Părinţi ca adevăruri incontestabile la TOATE cele Şapte Sinoade ale Bisericii. Numai cine crede toate cele hotărnicite de aceste Dumnezeieşti Soboare merge pe calea mântuirii. Cei care primesc numai părţi din aceste învăţături, cei care stabilesc „minime” sau „maxime” credinţei Bisericii, cei care se îndoiesc sau refuză să primească întreaga învăţătură ortodoxă, au în inimile lor duhul necredinţei. Pentru a fi un adevărat creştin, spune Sfântul Serafim de Sarov, „trebuie să mărturiseşti tot ceea ce a adoptat şi îmbrăţişat Sfânta Biserică Ortodoxă”, alminteri vom ajunge să primim adevărurile ortodoxe amestecate cu învăţăturile eretice.
Asemeni lui Eutihie, Apolinarie socotea că mărturiseşte împotriva ereziei lui Arie rostind Crezul Niceean, cu toate că „minimul dogmatic” propagat de el nu l-a ferit de a cădea într-o altă erezie, contrară arianismului. Arătându-şi mâhnirea în legătura cu această cădere, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre Apolinarie: „El mă întristează cu atât mai mult cu cât la început era, pare-se, de partea noastră”.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă nu acceptă nici o „unire” înşelătoare numai pe baza recunoaşterii unor părţi de învăţătură ortodoxă sau a câtorva hotărâri ale Sinoadelor Bisericii, ci recunoaşte unirea în Hristos atunci când întregul adevăr de credinţă este recunoscut şi mărturisit .


A) Primul principiu al ecumenismului


Primul temei al Constituţiei C.E.B., adoptat la prima Adunare de la Amsterdam şi confirmat la cea de-a doua Adunare de la Evanston (1954), spune: „Consiliul Mondial al Bisericilor reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”. Acest principiu pune la temelia credinţei ecumenismului o relativizare, o fragmentare şi o reinterpretare a Simbolului credinţei Niceeaan. În pofida formulării ciuntite, această formulare s-a dovedit inacceptabilă pentru numeroase comunităţi „creştine”, membre în C.E.B., ceea ce a provocat o frază de compromis a arhiepiscopului de Kenterbery, Williams Temple: „E clar că e de dorit să ne folosim de temeiul „Credinţei şi organizării”, dar e necesar, totodată, să ţinem uşa deschisă pentru colaborare, într-o oarecare formă, cu cei care nu pot să-l accepte”.
O declaraţie oficială de acest gen făcută de la înalta tribună a C.E.B. arată două poticniri esenţiale ale acestei organizaţii: incapacitatea C.E.B. de a realiza unirea dogmatică fără a leza interesele „bisericilor” reprezentate şi nesinceritatea faţă de propriile hotărâri, căci C.E.B. recunoaşte apartenenţa şi face posibilă colaborarea şi cu cei care resping temeiul respectiv.
Ne întrebăm: De ce a trebuit să se găsească un principiu bisericesc „comun”? Probabil, pentru a arunca praf în ochi ortodocşilor care-şi pot imagina credinţa Bisericii fără dogme şi canoane! Şi altceva: de vreme ce chiar şi elementarul „minim dogmatic” cu învăţătura despre credinţa în Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor este „inacceptabilă” pentru unii membri ai C.E.B., iar în ciuda acestui fapt, colaborarea continuă de dragul unirii, atunci care e scopul final al unirii ecumeniste? În nici un caz botezarea, împărtăşirea, spovedania şi mântuirea sufletelor prin credinţa în Hristos Mântuitorul (In. 20, 31; I Petru 1,9).
Să privim mai amănunţit aceste lucruri. Este limpede, chiar dacă primul principiu al ecumenismului ar fi fost acceptat de toţi membrii C.E.B., totuşi Biserica Ortodoxă nu ar fi putut, numai în baza lui, să se unească cu celelalte confesiuni, secte sau grupări religioase. Pentru creştinii ortodocşi acest temei este neîntemeiat, deoarece nu este formulat cu amănuntele hristologiei ortodoxe, cele hotărâte la Sfintele Sinoade ale Bisericii; nu sunt condamnate ereziile nestorienilor, apolinarienilor, monofiziţilor, monoteliţilor şi altor eretici, care pot recunoaşte fără probleme formularea ecumenistă, dar în acelaşi timp recunosc într-un mod eretic şi personal pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, deosebindu-se fundamental de învăţătura ortodoxă. Între erezie şi Ortodoxie stau zidurile de învăţătură ale Bisericii, de natură hristologică, soteriologică, ecleziologică, sacramentală etc. Însă în ecumenism, în chestiuni de credinţă este suficientă o singură idee eretică susţinută cu perseverenţă şi „votată” de majoritatea participanţilor , ca toate zidurile despărţitoare să se prăbuşească.


B) Cel de-al doilea principiu al ecumenismului


Primul temei al C.E.B. a fost criticat de reprezentanţii ortodocşi ca fiind prea general, exprimându-se cerinţa de a cuprinde în el credinţa în Treimea Dumnezeiască, deoarece Domnul Iisus Hristos reprezintă al Doilea Ipostas întruchipat al Treimii Dumnezeieşti.
La cea de a III-a Adunare Generală a C.E.B., care a avut loc în decembrie 1961, la Delhi, a fost adoptat al doilea principiu ecumenic, constituind Articolul II al Constituţiei C.E.B.: „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului Cel Unul - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.”
Primul temei, care exprimă credinţa în Domnul Iisus Hristos, a fost inacceptabil pentru unele organizaţii liberale reprezentate în CEB, însă şi mai contestat s-a dovedit a fi pentru acestea credinţa în Sfânta Treime.
În timpul elaborării celor două principii ecumeniste se ştia că nu vor fi acceptate de numeroşi membri de atunci şi viitori ai CEB. De aceea a şi fost lăsată, pe furiş, o „uşă deschisă” pentru colaborarea cu ei – nu este obligatorie recunoaşterea principiilor pentru a fi membru CEB. Drept pentru care, în C.E.B. au început a pătrunde numeroase organizaţii nebisericeşti sau anti-bisericeşti, cu caracter politic sau social, încât chiar şi vârful de lance al ecumenismului ortodox - Patriarhia Constantinopolului a protestat împotriva acestui lucru. Dar acest semnal de alarmă nu a fost luat în seamă, ceea ce nu face decât să demonstreze caracterul laic şi urmărirea intereselor politice şi antibisericeşti ale CMB.
Dacă privim cel de-al doilea principiu adoptat de C.E.B., vedem cât de înşelător este pentru credincioşii cu adevărat ortodocşi. Se aminteşte vag şi doar spre sfârşit de credinţa în Treimea Dumnezeirii, fără a se defini clar cum anume trebuie să crezi în Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, şi fără o legătură reciprocă directă cu credinţa în Domnul Iisus Hristos ca al Doilea Ipostas întrupat al lui Dumnezeu.
După nenumărate mucenicii, prigoniri şi umilinţe atât de mari răbdate de Sfinţi pentru păstrarea şi mărturisirea Credinţei Ortodoxe privind Sfânta Treime, strădanii îndreptate împotriva tuturor ereziilor antitrinitare şi hristologice, reprezentanţii ortodocşi din CEB ar fi trebuit să mărturisească învăţătura Bisericii lui Hristos despre Sfânta Treime în mod clar, îndrăzneţ şi hotărât, şi nu să semneze atât de pripit o hotărâre ecumenistă atât de confuză şi neîntemeiată.
Noul principiu, deşi „îmbogăţit”, tot nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinarienilor, subordonaţionaliştilor etc. şi, fiind special formulat atât de vag, poate fi primit în egală măsură de toţi urmaşii contemporani ai vechilor eretici. Dinamiştii monarhieni vorbesc şi ei despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă nu în sensul ortodox al Dumnezeului Unic în Trei Ipostasuri, ci în sens antitrinitar, afirmând că „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt personalităţi divine de sine stătătoare, ci doar forţe divine ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu”. Modaliştii-monarhieni se folosesc de numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, considerându-I drept modusuri (chipuri), în care se descoperă succesiv Dumnezeul Unic, deoarece sunt duşmani învederaţi ai dogmei despre Sfânta Treime, admiţând doar Trinitatea revelaţiei, dar nu şi Trinitatea Ipostasurilor. Ne dăm seama foarte clar că acest principiu „triadologic” este într-adins formulat atât de confuz şi vag, pentru a deveni o punte de legătură între adevăr şi minciună. De altfel, Porter, secretarul general al C.E.B., a declarat că pentru a fi admise în calitate de membri ai C.E.B., nu se forţează „bisericile”, decât dacă vor, să accepte „baza” respectivă, căci alte condiţii în acest sens nu se vor pune.
Să admitem neverosimilul: toate comunităţile religioase reprezentate în C.E.B., acceptă pe neaşteptate acest principiu. Se va produce oare, atunci, o adevărată unire a lor în credinţă? Nicidecum!
Ne putem imagina câte alte erezii şi false credinţe va scoate la iveală acest temei schematic şi confuz. În afară de temeiul însuşi, care provoacă o mulţime de dispute, vor rămâne nenumărate divergenţe confesionale, dar se vor ivi şi altele noi. După cum a remarcat pe bună dreptate protestantul antiecumenist Roth: „Nu rămâne nici o îndoială în privinţa flexibilităţii „confesionale” a noii organizaţii (a C.E.B.). Ea este de natură să cuprindă toate rătăcirile, toate ereziile, ce subminează credinţa creştină, substituind-o printr-o filosofie cu lustru creştin, necesar pentru ademenirea mulţimii.”
Biserica Creştină Ortodoxă are Crezul său ferm, alcătuit la cele Şapte Sinoade Ecumenice. Ea nu poate fi de acord cu ideea ecumenistă a „minimului dogmatic”, căci în Ortodoxie tot ce este consfinţit prin Duhul Sfânt la cele Şapte Sinoade Ecumenice este sfânt, preţios şi necesar pentru mântuire. A porni pe calea unui oarecare „minim dogmatic” înseamnă pentru Biserica Ortodoxă a renega întreaga învăţătură de credinţă: cinstirea icoanelor, preacinstirea Maicii Domnului şi cinstirea Sfinţilor, rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi etc, pentru care şi-au dat viaţa şi au mărturisit mulţimile credincioşilor ce acum se află în Împărăţia Cerurilor.
Din punct de vedere ortodox, însuşi termenul „minim dogmatic” este inacceptabil în calitate de bază a unirii, căci presupune compromisuri în domeniul credinţei, lucru pe care Ortodoxia nu l-a făcut până acum.
Când divergenţele rămase dincolo de „minimul dogmatic” vor duce iarăşi la dezbinare, ce vor face arunci ecumeniştii cu unitatea în adevărata deplinătate a credinţei? În felul acesta se arată cât de forţată, falsă şi nesigură este „unitatea” propovăduită de ei.
De la Adunarea a III-a a C.E.B., (1961), la care a fost adoptat al doilea principiu ecumenic, până la Adunarea a IV-a, care a avut loc la Vancouver (1983) au trecut 22 de ani. Ar fi fost de aşteptat ca în acest răstimp, C.E.B. să se călăuzească după principiile adoptate în cadrul său, iar credinţa în Sfânta Treime să crească tot mai mult, să fie explicată şi recunoscută şi în rândul celor care nu recunosc sau deformează învăţătura despre Sfânta Treime, reprezentanţi în CEB.
Contrar aşteptărilor ortodoxe, la Vancouver s-au petrecut o serie de manifestări scandaloase: a fost legalizată „preoţia feminină”, cât despre mărturisirea Treimii, participanţii la adunare „îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeiţe-mamă.”
O asemenea blasfemie şi profanare a învăţăturii despre Trinitatea Dumnezeirii dovedeşte o extremă îndrăcire a cercurilor conducătoare ale C.E.B., şi ar fi trebuit să determine pe reprezentanţii „ortodocşi” prezenţi la această adunare, să se revolte şi să demaşte energic neruşinata erezie. Mai apoi, aceste grozave hule au fost rostite şi în întreaga lume, dar despre opoziţia reprezentanţilor ortodocşi nimeni nu a auzit. După toate acestea, ce rost are ca Biserica Ortodoxă să se alăture şi să participe la hulitoarele şi smintitoarele adunări şi învăţături ale C.E.B.?
La începutul secolului nostru „teologii” ruşi, părintele Pavel Florenski şi părintele Serghei Bulgakov, au creat, sub influenţa gnosticismului, o nebuloasă erezie sofianică, potrivit căreia „în Dumnezeu se afla o fiinţă anume de sex feminin, aşa-numita „Sofia”, care a fost mediatoarea între Dumnezeu şi univers, la crearea acestuia. Această fiinţă feminină s-ar fi aflat în „adâncul” Sfintei Treimi, ca fiinţă „inseparabilă” de Dumnezeu. Încă din 1937 Biserica Ortodoxă Rusă a condamnat categoric erezia sofianică, înlăturând de pe trupul Bisericii cangrena eretică abia apărută.
Astăzi, sub ochii noştri, desfrânata Babilonului întrupată în Consiliul Mondial al Bisericilor - „locaş al demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate” (Apoc 18, 2), încearcă să introducă hule nemaiauzite în învăţătura ortodoxă despre Dumnezeul Cel în Treime. Ce ar trebui să facă în acest caz ortodocşii ecumenişti? Dacă le-ar păsa de Ortodoxie, ar trebui să părăsească neîntârziat consiliul eretic al „bisericilor”, spre împlinirea poruncii lui Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apoc. 18,4).
Pentru aceasta, nici un creştin ortodox nu poate participa în vreun fel la Mişcarea Ecumenistă, care, prin teoria ei despre „minimumul dogmatic”, maschează scopurile potrivnice lui Dumnezeu, de a uni sub acelaşi acoperiş, cu orice preţ, cu toate ereziile. În CEB se subminează principiile dogmatice ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe prin introducerea unui principiu feminin în Dumnezeul Treimic, prin substituirea lui Dumnezeu-Tatăl cu o „zeiţă-mamă” satanică.


C) Ecumenismul impune recunoaşterea reciprocă a Tainelor (B.E.M.)


Cercetând diferite proiecte ecumeniste de unire, ne-am referit mai înainte la documentul B.E.M., adoptat de comisia „Credinţă şi organizare” de la Lima, document care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii creştinilor. Să examinăm acum mai pe larg conţinutul acestui plan de unificare a învăţăturii despre Taine: Botezul, Euharistia, Slujirea (Preoţia).
Ideea acestui minimum teologic descinde încă din anul 1888, când în Anglia au fost elaborate aşa-numitele „Hotărâri cvadripartite de la Lambet”, în care sunt amintite cele trei Taine menţionate. În anul 1920, Conferinţa de la Lambet a propus din nou acest minim în calitate de bază pentru unirea „bisericilor”.
De atunci încoace, timp de peste jumătate de secol, ecumeniştii au lucrat intens la elaborarea unui „document al unirii”, care a fost adoptat, în varianta sa definitivă, de comisia „Credinţă şi organizare” de la Lima, în ianuarie 1982, iar în anul următor a fost propus bisericilor participante la Adunarea a VI-a C.E.B. de la Vancouver.
Să ne oprim mai întâi la numărul Tainelor menţionate în B.E.M. Din cele şapte Taine bisericeşti rânduite de Dumnezeu au fost alese doar trei, subliniindu-se în special că consimţământul participanţilor pentru adoptarea lor reprezintă „una din pietrele de încercare ale unificării Bisericii”, urmând să conducă la o „cotitură hotărâtoare” în soarta lumii. În preambulul B.E.M. se mai arată că „tendinţa spre unitate a unor biserici şi tendinţa spre consens general sunt strâns legate reciproc”.
La aceasta am putea obiecta că consensul construit pe o bază minimă nu poate însemna un consens întru adevăr, ci doar un oportunism de compromis. Însuşi faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate patru Taine bisericeşti: Mirungerea, Spovedania (Pocăinţa), Căsătoria şi Sfântul Maslu - denotă că acest document în general nu le recunoaşte drept Taine şi că e alcătuit de pe poziţii pur protestante.
Sfântul Simeon, arhiepiscop de Solunsk (+ 1430), scria în opera sa „Despre Taine”:
„Există şapte daruri ale Duhului Sfânt, după cum arată Isaia (11, 2-3), şi există şapte Taine bisericeşti, prin care acţionează Duhul. Acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, Hirotonia, Căsătoria, Spovedania şi Sfântul Maslu”. Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, enumera aceleaşi şapte Taine şi în aceeaşi succesiune, în Capitolul 7 al primului său răspuns la întrebările teologilor luterani:
„Taina... este un ritual de slujbe religioase şi ceea ce se săvârşeşte prin ele şi în ele se dăruieşte pentru folosul fiecăruia: adică Botezul, Mirungerea, Împărtăşania, iar pentru cei care s-au afierosit lui Dumnezeu - Hirotonia; precum pentru mireni - Căsătoria, iar pentru cei care au păcătuit după botez - Spovedania şi Ungerea cu untdelemn sfinţit. Ele dăruiesc iertarea păcatelor şi curăţă murdăriile din suflet. Se numesc Taine de aceea că presupun, în arătările lor sensibile (adică, materiale), o acţiune duhovnicească şi nerostită. Fiecare din aceste Taine este stabilită în Scriptură şi are o anumită însemnătate, materie şi formă”.
Motivul reducerii numărului Tainelor, până la două la protestanţi, constă în înţelegerea raţionalistă greşită a însemnătăţii Tainelor rânduite de Dumnezeu în viaţa Bisericii.
Sunt luate în considerare numai Tainele stabilite direct după porunca Mântuitorului, şi anume: Botezul (Mt. 28, 19) şi Împărtăşania (Mt. 26, 26-28), Deşi, dacă lucrurile sunt abordate astfel, ar trebui recunoscută ca Taină şi Spovedania, despre care Mântuitorul a vorbit Apostolilor după învierea Sa: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate: şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi” (In. 20, 22-23; Mt. 18, 18). Dar în pofida poruncii concrete a Mântuitorului, protestanţii nu recunosc această Taină.
După cum subliniază Arhiepiscopul Serafim Sobolev, „întemeietorul celor şapte Taine a fost însuşi Domnul - fie prin predicarea învăţăturii dumnezeieşti, care a slujit drept temelie pentru introducerea în viaţa bisericească de către apostoli a Mirungerii, Pocăinţei şi Căsătoriei (In. 7, 37-39; 20, 21-23; Mt. 18, 3-12), sau prin transmiterea directă a poruncii de rânduire a Tainelor Botezului şi Împărtăşaniei (Mt. 28, 19; 26, 26-28); sau, în sfârşit, prin porunca de a păzi tot ce le-a poruncit El (Mt. 28, 20).
E de remarcat că această poruncă cu caracter general a lui Hristos - „de a păzi tot ce v-am poruncit” - urmează imediat după cuvintele de instituire a primei dintre Taine - Botezul (Mt. 28, 19), şi ea, incontestabil, cuprinde şi toate celelalte Taine. De îndeplinirea acestei porunci dumnezeieşti generale ţine neapărat şi instituirea de către Apostoli a Tainelor Hirotonirii şi Sfântului Maslu, ca şi a celorlalte cinci Taine”.
Iată de ce în Articolul 10 al Simbolului de Credinţă este amintit doar „mărturisesc un singur Botez spre iertarea păcatelor”, înţelegându-se însă şi celelalte şase Taine ale Bisericii.
În excelenta sa lucrare „Erezia ecumenismului”, teologul grec A. Delybasy, referindu-se la minimalismul dogmatic al Hotărârilor cvadripartite din 1888 de la Lambet care stau la baza B.E.M., scrie: „Cele şapte sfinte Taine ale Bisericii, prin care se transmite în ea Harul dumnezeiesc sfinţit, sunt reduse la două: Botezul şi Euharistia. Iar din cele trei trepte ierarhice este aprobată numai cea episcopală, şi aceea nu ca un rang ierarhic suprem instituit de Hristos în Biserică, ci ca o tradiţie, care la faţa locului poate fi adaptată în funcţie de nevoile poporului. Tainele nu sunt tratate drept Taine ca atare, prin care se transmite Harul dumnezeiesc, ci ca simple ceremonii simbolice, care au aceeaşi însemnătate ca şi predica sau chiar una mai mică. Astfel, prin intermediul minimalismului dogmatic, cerinţele credinţei sunt diminuate până la cea mai mică posibilitate, urmărindu-se tendinţa lichidării lor.
În continuarea Documentului B.E.M. redactorii, printre care figurează prof. Nisiotis - ecumenist „ortodox” de tristă faimă, ce se laudă cu apartenenţa sa la masonerie -, subliniază că în B.E.M., „disensiunile de altădată sunt tratate într-o nouă lumină”, şi se atrage atenţia asupra unor „coincidenţe mult promiţătoare în învăţătura diferitelor biserici. Bisericile trebuie să dezvolte aceste coincidenţe, pas cu pas, în învăţătura lor despre credinţă, ceea ce le va conduce la comunicare reciprocă în succesiunea apostolică şi la continuitate cu învăţătura bisericii ecumeniste”.
Un alt adept înflăcărat al B.E.M., Papaderos, se grăbeşte să împărtăşească bucuria „fraţilor” protestanţi, care, au ajuns la Lima, „aproape la nivelul credinţei apostolice”.
Anticipând analiza în continuare a importantei probleme a succesiunii apostolice, am vrea să-i întrebăm pe prof. Nisiotis şi pe dr. Papaderos, în care hotărâre protestanţii se laudă cu credinţa apostolică, dacă aceştia nu au nici măcar noţiunea de succesiune ierarhică apostolică şi nici nu vor să o recunoască în cadrul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?
În finalul Documentului B.E.M, alcătuitorii, încântaţi de unanimitatea fără precedent a teologilor de diferite credinţe în privinţa celor trei Taine, declară în mod surprinzător că, „nu trebuie să ne aşteptăm, la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei şi preoţiei”, căci aceasta, după părerea lor, „în cazul dat este neadecvată şi chiar nedorită”. În aceste cuvinte se dezvăluie desăvârşit orientarea anti-teologică a redactorilor ortodocşi, în ciuda înaltelor titluri de profesori şi doctori! Respingând chiar însăşi ideea privind abordarea pur teologică a Tainelor bisericeşti, se mai aminteşte că „textul coordonat al B.E.M. este concentrat în mod conştient asupra acelor aspecte care au fost direct sau indirect legate de problema recunoaşterii reciproce care conduce spre unire.”
Această recunoaştere a tendinţei spre „unirea” de compromis demonstrează limpede de ce speculaţiile teologiei ecumeniste în cadrul B.E.M. sunt incompatibile cu învăţătura ortodoxă.


D) Despre Taina Botezului


În primele două paragrafe ale Documentului B.E.M. privind instituirea şi însemnătatea Tainei Botezului, sunt copiate principalele texte dogmatice ale Sfintei Scripturi, pasaje prezentate în orice manual ortodox de dogmatică. Mai apoi însă, în mod intenţionat şi rău-voitor, pentru a le fi pe plac protestanţilor, în Taina Botezului este cuprinsă Taina Mirungerii ca un simplu ritual, care, deşi se săvârşeşte imediat după Botez, reprezintă o Taină aparte şi de sine stătătoare.
B.E.M însă (§5 - „Darul Duhului”) diluează Taina dătătoare de har a Mirungerii - „pecetea şi arvuna Sfântului Duh” (II Cor. 1,21-22: Ef. 1, 13-14) - în Taina Botezului. În §19 citim: „Darul Sfântului Duh în botez poate fi exprimat şi în mod suplimentar, de exemplu, prin punerea mâinilor pe cap şi ungere sau miruire”. Adică Taina Mirungerii este depersonalizată şi redusă la un ritual suplimentar şi neobligatoriu, pentru a se justifica lipsa la protestanţi a miruirii după botez. În comentariul din §14 se exprimă până şi nedumerirea: „Ce sens ar avea un ritual aparte între botez şi admiterea la împărtăşanie?''
În timpul Botezului, ca şi în orice altă Taină, se transmit, bineînţeles, darurile specifice ale Sfântului Duh, de aceea Însuşi Domnul îi vorbeşte lui Nicodim de Botez, ca de o naştere „din apă şi din Duh” (In. 3, 5).
Acţiunea harului Sfântului Duh în timpul Botezului constă în curăţirea de păcatul originar ai lui Adam (Rom. 6, 4-6-11), iar în timpul Miruirii se dau darurile Sfântului Duh pentru întărirea nou-botezatului în fericita viaţă duhovnicească şi în virtuţile creştine, aşa cum spune despre aceasta Sfântul Apostol Pavei: „Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, şi ne învaţă ... să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie” (Tit 2, 11-12).
Tălmăcind aceste cuvinte, Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul scria: „Cumpătarea, dreptatea şi evlavia cuprind întreaga viaţă sfântă şi unesc toate poruncile şi toată voinţa lui Dumnezeu, pe care îşi vor lua obligaţia s-o împlinească cei ce vin la Dumnezeu în credinţa cea adevărată”, adică cei care s-au botezat. Aici e vorba de Taina Mirungerii, săvârşită după Botez, ceea ce se arată evident din cuvintele Sfântul Apostol Ioan Teologul către creştinii botezaţi: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (I In. 2, 27).
Se ştie că Taina Sfintei Mirungeri la început se săvârşea prin punerea mâinilor apostolilor (Fapte 8, 17; 19, 6), ca mai apoi, pe măsura răspândirii creştinismului, să se facă prin ungere cu mir, fapt pentru care Apostolii, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul (ucenic al Sfântul Apostol Pavel), numeau această Taină – Taina Mirului.
Necesitatea Mirungerii creştinilor botezaţi este evidentă din botezul samaritenilor de către Sfântul Apostol şi diacon Filip (Fapte 8, 12). Singur, Botezul, nu era suficient pentru mântuirea lor. Autorul Faptelor continuă: „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, venind, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Iisus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt” (Fapte 8, 14-17).
Aşadar, nu avem nici un temei să considerăm că Botezul ar cuprinde şi Mirungerea. Ea este o Taină de sine stătătoare, următoare Botezului, lucru pe care îl confirmă practica străveche a Bisericii, mărturisită de Sfinţii Părinţi. Astfel, mai sus amintitul Sfântul Dionisie Areopagitul scrie: „Această Ungere desăvârşitoare cu mir dăruieşte pogorârea Duhului lui Dumnezeu celui sfinţit prin sfânta slujbă religioasă a renaşterii întru Dumnezeu [adică Botezul]”.
Sfântul Ciprian din Cartagina (secolul III), cunoscut ca adept al rebotezării ereticilor, scria Episcopului de la Roma, Ştefan: „Ei se vor putea sfinţi pe deplin şi vor putea deveni fii ai lui Dumnezeu numai atunci când se vor renaşte prin ambele Taine (sacramente utroque nascantur). Cel botezat trebuie să mai fie şi uns, pentru ca, primind Mirul, adică Ungerea, să se facă uns al Domnului şi să aibă în el harul lui Hristos”.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului (secolul IV), în lucrarea „Despre Taine” (cartea III, cap. 2), definind Mirungerea drept „pecete a Duhului”, scrie: „După botez urmează „pecetea Duhului”, căci după cristelniţă rămâne încă de împlinit desăvârşirea, când prin chemarea preotului se insuflă Duhul Sfânt - Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cumpătării şi al evlaviei, Duhul temerii de Dumnezeu - cele şapte virtuţi ale Duhului”.
Fericitul Augustin (secolul V) face o delimitare între cele două Taine, zicând: „Ungerea duhovnicească este însuşi Duhul Sfânt, iar Taina Lui e în ungerea văzută [...] Taina Mirului este o Taină ca şi însuşi Botezul”.
Sfântul Efrem Sirul (secolul IV) compară alegoric potopul cu botezul, iar porumbelul având o frunză de măslin în cioc (Facerea 8, 11) - cu Mirungerea: „Corabia lui Noe vestea că va veni Acela Care va zidi Biserică pe ape, făcând slobozi copii ei în numele Sfintei Treimi; iar porumbelul întruchipa Duhul Sfânt, Care va săvârşi Ungerea - Taina mântuirii”.
Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV), după cuvântul său adresat celor ce urmau să primească Taina Botezului cu apă, adaugă un cuvânt şi pentru Taina Mirungerii, începând cu versetul din Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru” (I In. 2, 20). Adresându-se creştinilor proaspăt botezaţi şi unşi cu mir, Sfântul Ierarh face următoarea comparaţie între Botezul Mântuitorului şi Botezul lor: „Aşa cum Hristos, spălându-se în râul Iordan şi dând apelor mireasma Dumnezeirii, a ieşit din apă plin de Duhul Sfânt [...] la fel şi tuturor celor care au ieşit din cristelniţa apelor sfinţite li s-a dat Mirul, care este acelaşi cu care e uns Hristos [...]Trupul se unge cu mir însufleţitor [...] De aceea, cei unşi cu acest Mir Sfânt, păziţi în voi acest lucru neîntinat şi fără prihană, făcând fapte bune şi fiind plăcuţi Domnului mântuirii noastre Hristos Iisus”.
Acelaşi Sfânt Ierarh în Cuvântul al 18-lea (cap. 33) spune celor botezaţi: „Domnul v-a curăţit de păcate „prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Ef. 5, 26) [...] şi vi s-a dat pecetea legăturii Sfântului Duh [...] Iar în cele din urmă vi se va spune cum urmează să vă purtaţi în continuare potrivit harului, ca toţi să vă puteţi bucura de viaţa veşnică”. Prin ultimele cuvinte, Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază clar că creştinii botezaţi şi miruiţi trebuie să se întărească în dumnezeiescul har primit prin aceste Taine, lucrând faptele evlaviei creştineşti.
Întrucât protestantismul, de la apariţia sa, leapădă însemnătatea faptelor creştine pentru mântuire în favoarea mântuirii prin credinţă, este de înţeles de ce protestanţii nu recunosc Taina Mirungerii, cea care întăreşte pe creştini la facerea de fapte bune. Pornind de la premise pur protestante, contrare Sfintelor Scripturi şi inacceptabile pentru Ortodoxie, în Documentul B.E.M. se ignoră Taina Mirungerii, fiind substituită cu Taina Botezului.
Tocmai din această pricină Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, scria drept răspuns la întrebările luteranilor: „Mirungerea pune pe suflet prima pecete şi îi redă ceea ce el avea după chipul (lui Dumnezeu) - puterea pe care noi am pierdut-o prin neascultare, iar în afară de aceasta şi harul pe care l-am primit cândva în suflet prin suflarea lui Dumnezeu (Facerea 2, 7). De aceea, Mirungerea aduce cu sine puterea Duhului şi îmbogăţeşte sufletul cu mireasma dumnezeiască, fiind semnul şi pecetea lui Hristos”.
În canonul 48 al Sinodului din Laodiceea (343) se spune: „Acei care se sfinţesc prin Botez urmează a fi unşi cu Mir ceresc, pentru a se face părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu”.


E) Taina Spovedaniei


Documentul B.E.M. neglijează şi trece sub tăcere de asemenea şi Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, care aminteşte de Taina Botezului prin faptul că ne curăţă de păcate. Dacă în timpul Botezului, sufletul celui botezat se curăţă o singură dată de păcatul adamic şi de toate păcatele făcute până la botez, prin Taina Spovedaniei, păcatele făcute după botez se curăţă în nenumărate rânduri prin mărturisire. În acest sens, Spovedania se numeşte „cel de-al doilea Botez” după cum Sfântul Ioan Scărarul îşi începe cel de-al V-lea Cuvânt al său: „Pocăinţa este înnoirea Botezului”.
Protestanţii care se laudă cu ţinerea învăţăturilor din Sfânta Scriptură, ar trebui să recunoască Spovedania ca Taină, întrucât ea este pomenită în repetate rânduri în Evanghelie, ca fiind întemeiată nemijlocit de Hristos şi, după cuvintele Lui, rânduită Apostolilor (Mt. 18, 18; In. 20, 20-23). Cu toate acestea, în B.E.M. nu se spune nici un cuvânt despre Taina Spovedaniei - nici în legătură cu Botezul, nici chiar în legătură cu Euharistia, pentru care Taina Pocăinţei serveşte drept o pregătire preliminară prin mărturisirea la preot înainte de împărtăşanie.
O asemenea trecere sub tăcere se explică prin faptul că ecumeniştilor le este străină starea de pocăinţă a sufletului ca o condiţie esenţială pentru începerea Tainei Spovedaniei propriilor păcate şi a osândirii de sine. B.E.M. cere tuturor confesiunilor pocăinţă pentru „păcatul despărţirii”, învinovăţind Biserica Ortodoxă deopotrivă cu toate celelalte organizaţii ale C.E.B., dar în acelaşi timp, ecumenismul neagă Taina Spovedaniei şi nu pretinde pocăinţă sacramentală personală omului care a păcătuit.
Însă pocăinţa personală a sufletului în faţa lui Dumnezeu reprezintă temelia şi începutul dreptei credinţe în Hristos Mântuitorul, Care şi-a început propovăduirea publică prin chemarea: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc. 1, 15) şi a încheiat-o prin cuvintele: „Cine va crede şi se va boteza, se va mântui” (Mc. 16, 16).
Sfântul Apostol Petru, în prima zi a Cincizecimii creştine, a adresat poporului îndemnul: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte 2, 38). Aceste cuvinte ale Apostolului conţin trimiterea la trei dintre Tainele Bisericii: Botezul - ca început al vieţii creştine; Pocăinţa - nu numai ca condiţie preliminară pentru Botez, ci şi ca o înnoire ulterioară constantă prin Taina Spovedaniei; şi pe baza Tainei dătătoare de har a Mirungerii, îmbrăcarea în omul cel nou, care „se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce i-a făcut” (Col. 3, 10) cu ajutorul Sfântului Duh, aducând roadele Duhului „în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr” (Ef. 5, 9).
Această deplinătate a harului dată de Dumnezeu omului care a crezut în Hristos este străină ecumenismului, care nu ştie şi nu recunoaşte Taina mărturisirii propriilor păcate personale în faţa slujitorilor bisericii, dinaintea celor care sunt împuterniciţi de Dumnezeu cu harul de a le lega şi dezlega păcatele (Mt. 18, 18).
Despre o asemenea nepricepere protestantă a Spovedaniei ortodoxe ca Taină, ne vorbeşte Mitropolitul Pitirim de Volokolamsk şi Iurevsk:
„Uneori nouă, ortodocşilor, ni se reproşează că, prin pocăinţă permanentă, ne slăbim duhul ... Nu, nu e aşa. Oamenii credincioşi şi ortodocşi se îngrijesc înainte de toate de curăţenia sufletului. E greu să trăieşti o zi fără a călca poruncile lui Dumnezeu, fără a ne împovăra conştiinţa, a nu avea mustrări de conştiinţă, iar uneori lăsăm fără atenţie, uităm de ceea ce am făcut în cursul zilei împotriva voinţei lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că, dorind să trăim ziua în sfinţenie, într-adevăr nu facem nimic rău. Dumnezeu însă judecă pe om nu numai după acţiunile văzute, ci şi după simţirile şi gândurile inimii (Evr. 4, 12). Poate că, fără a ne da seama de aceasta, am călcat o poruncă a lui Dumnezeu, am făcut o faptă sau am avut un gând împotriva conştiinţei, pricinuind în felul acesta o daună materială sau morală celor apropiaţi şi nouă înşine”.
Această priveghere duhovnicească şi veghere neîncetată asupra mişcărilor lăuntrice ale inimii „în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit” (I Petru, 3 4) - caracteristică Ortodoxiei, este în schimb străină ecumenismului, care e ocupat de o activitate exterioară febrilă. Însă pocăinţa ca stare a sufletului, exprimată mai cu seamă în Taina Spovedaniei, nu slăbeşte nicidecum, ci întăreşte cu har sufletul celui ce se pocăieşte. În Taina Spovedaniei, sufletul omului se scufundă ca şi în cristelniţa milosteniei lui Dumnezeu, pentru a muri din nou pentru păcat şi a se ridica la chemarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui (Mt. 6, 83) şi a regăsi calea spre mântuire.
Necesitatea Spovedaniei prin pocăinţă a păcatelor personale a fost propovăduită din cele mai străvechi timpuri creştine. În Canonul 52 Apostolic este prevăzută depunerea din treaptă a episcopului sau preotului „care nu va primi, ci va respinge pe cel ce se leapădă de păcat”, căci un astfel de episcop sau preot supără pe Hristos, Care a spus: „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Lc. 15, 7).
Sfântul Ciprian din Cartagina trimite credincioşilor următoarea povaţă înduioşătoare:
„Vă rog, iubiţii mei fraţi, ca fiecare dintre voi să-şi mărturisească păcatul său, până când cel care a păcătuit se mai află încă în această viaţă pământească, când mărturisirea mai poate fi primită şi când iertarea (păcatelor), săvârşită de slujitorii Bisericii, este încă plăcută lui Dumnezeu”.
Sfântul Atanasie cel Mare face următoarea comparaţie între Botez şi Spovedanie: „Aşa cum omul, botezat de preot, este sfinţit prin harul Sfântului Duh, la fel şi cel care îşi mărturiseşte în pocăinţă păcatele primeşte iertarea lor prin preot, după harul lui Hristos”.
Sfântul Ioan Casian compară de asemenea Pocăinţa cu Botezul: „Recunoaşte Tainele mântuirii tale, prin care ai fost înnoit, renăscut... Astăzi prin Pocăinţă tu renaşti, aşa cum altădată prin cristelniţă (adică prin Botez) te-ai născut”.
Sfântul Vasile cel Mare consacră prima din „Regulile morale”, pocăinţei şi mărturisirii păcatelor: „Credincioşii în Domnul trebuie mai întâi de toate să se pocăiască... după porunca Domnului nostru Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Mt. 4, 17). Acum este vremea pocăinţei şi a iertării păcatelor... Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Fapte 17, 30). Pentru cei ce se pocăiesc nu este îndeajuns ca să fie mântuiţi doar îndepărtarea de păcat, ci trebuie să facă şi „roade vrednice de pocăinţă” (Mt. 3, 8).”
În ale sale „Reguli morale”, Sfântul Vasile cel Mare la întrebarea: „Care sunt roadele vrednice de pocăinţă?” răspunde: „Sunt faptele de dreptate, contrare păcatului, pe care trebuie să le rodească cel ce se pocăieşte, împlinind cele spuse: „aducând roade în tot felul de fapte bune” (Col. 1, 10; Fapte 26, 20). La Întrebarea 288: „Cel ce se pocăieşte, cui trebuie să-şi mărturisească păcatele?”, Sfântul Vasile răspunde astfel: „Păcatele trebuie să le mărturiseşti în faţa celor cărora li s-a încredinţat să fie iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1).
Astfel, aflăm că şi în vechime cei ce se pocăiau, făceau aceasta în faţa sfinţilor (adică a persoanelor sfinte). Căci în Evanghelie e scris că oamenii îşi mărturiseau păcatele în faţa lui Ioan Botezătorul (Mt. 3, 6) şi în Fapte - în faţa Apostolilor, care botezau (19, 18).
Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în lucrarea „Despre pocăinţă”, susţine că Dumnezeu a dat dreptul de a ierta păcatele „doar acelor preoţi, care iartă în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi nu în numele lor”. Sfântul Grigorie Teologul, în „Teofania” spune că, paralel cu Taina Sfântului Botez, există şi alt botez - „al lacrimilor”, prin care sfântul ierarh înţelege Taina Spovedaniei: „Recunosc că omul este o fiinţă schimbătoare şi, prin natura sa, nestatornică; de aceea primesc cu hotărâre acest ultim botez, mă închin Celui Care mi l-a dăruit şi îl propovăduiesc altora şi prin milă îmi voi răscumpăra mila”.
Asemănător vorbeşte despre Taina Pocăinţei şi Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul al 7-lea din „Scara raiului”:
„Lacrimile vărsate după botez înseamnă mai mult decât botezul, cu toate că aceste cuvinte par oarecum prea îndrăzneţe. Căci botezul ne curăţă de relele cele vechi, iar lacrimile curăţă păcatele făcute şi după botez. Noi toţi cei care am primit botezul în copilărie, mai târziu îl pângărim, însă prin lacrimile noastre îl curăţim din nou. Şi dacă dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu ni le-ar fi dăruit, rar s-ar fi găsit şi te-ai mira să se fi găsit oameni care s-ar fi mântuit.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său „Despre preoţie”, scrie despre preoţi: „Oamenii trăitori pe pământ... sunt puşi să se bucure de cele cereşti şi au căpătat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Cei ce stăpânesc pe pământ au puterea de a lega, dar numai trupul; însă aceste legături leagă însuşi sufletul şi pătrund în ceruri; ceea ce preoţii săvârşesc pe pământ, Dumnezeu desăvârşeşte în cer, şi Stăpânul Cel Atotputernic întăreşte părerea slugilor Sale... Spre deosebire de preoţii vetero-testamentari, care aveau puterea să depună mărturie pentru cei curăţiţi de lepră (Lev. 14,2; comp. Mt. 9, 4), preoţii noştri (nou-testamentari) au primit puterea nu doar să mărturisească curăţirea, ci să cureţe cu desăvârşire - nu lepra trupului, ci necurăţenia sufletului”.
Sfântul Simeon din Solun, în lucrarea sa „Despre Taine”, arăta: „Pocăinţa desăvârşeşte ridicarea noastră din cădere. Şi aşa cum după botez nu există o refacere binefăcătoare îndelungă decât prin rugăciune şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor noastre, prin abţinerea de la rele, de aceea ne şi este dat acest mare dar”.
Patriarhul Constantinopoiului, Ieremia al II-lea, răspundea teologilor luterani: „Cel care se pocăieşte trebuie să mărturisească tot cât poate şi cât îşi aduce aminte, spovedindu-se de toate cu inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 17). El îşi găseşte tămăduirea, lucrând împotriva păcatelor pe care le-a făcut”.
Sfântul Leon cel Mare, Episcopul Romei, subliniază însemnătatea pregătitoare a Tainei Pocăinţei pentru primirea cu destoinicie a Tainei Împărtăşaniei: „Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (I Tim. 2, 5), care a dăruit Bisericii puterea de a da sfinţire de pocăinţă celor ce se pocăiesc şi, prin uşa împăcării (adică a Spovedaniei), a-i face părtaşi la Sfintele Taine”.


F) Taina Euharistiei


Pentru conştiinţa ortodoxă este evidentă înşelarea Documentului B.E.M. referitoare la Euharistie. De pe poziţiile învăţăturii lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi despre Taina Euharistiei şi a experienţei duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe, este neîntemeiată întreaga gândire ecumenistă despre Euharistie, având la bază principiile pluralismului modernist, minimalismul dogmatic şi oportunismul de compromis, concepţii ce scot în evidenţă spiritul protestant laicizat. Mânaţi de tendinţa spre oportunism, autorii ecumenici ai Documentului B.E.M. fac eforturi de a se ridica la un nivel supraconfesional, cutezând să-şi prezinte realizările „teologice” drept un „dar al Duhului Sfânt”, deşi în realitate nu fac decât să speculeze adevărul, respingând şi denaturând cuvintele scripturii şi învăţătura teologiei patristice.
Despre esenţa Tainei Euharistiei, ecumenismul vorbeşte prea confuz şi inconsecvent, fără a se neglija modul de tratare protestant al acestei probleme, cu un singur scop evident: cu ajutorul „imaginaţiei creatoare” să caute „o coincidenţă teologică de compromis” în învăţătura despre Euharistie, spre a forţa o legătură între Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, ca după aceea să se ajungă la „recunoaşterea reciprocă”, care va conduce la falsa unitate de credinţă şi împărtăşirea reciprocă cu Sfintele Taine. Aceste intenţii şi planuri distructive pentru Ortodoxie sunt camuflate prin fraze precum „afirmarea credinţei euharistice comune”, „realizarea unui grad mai înalt de comunicare euharistică între biserici”, sau „unirea vizibilă a poporului scindat al lui Dumnezeu în jurul tronului lui Dumnezeu”.
În ciuda acţiunilor sale „unificatoare'', Documentul B.E.M. tratează Euharistia în spiritul doctrinei protestante, ceea ce se manifestă deosebit de evident la analiza a două momente excepţional de importante ale Tainei: transformarea pâinii şi vinului oferite în Trupul şi Sângele lui Hristos şi însemnătatea Euharistiei ca jertfă.
În §13 al Documentului B.E.M. despre Euharistie citim: „Cina euharistică reprezintă Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, Taina prezenţei Sale reale”. Această definiţie justă îşi pierde însă semnificaţia pozitivă în contextul altor fraze prea generale şi difuze, de genul: „Euharistia reprezintă Cina de Taină, ce ne iniţiază, prin intermediul unor simboluri văzute, în dragostea pentru Domnul Iisus Hristos”; sau „Euharistia reprezintă o mare jertfă de laudă, prin care Biserica vorbeşte în numele tuturor făpturilor”.
Însă B.E.M. nu vorbeşte nimic despre momentul central şi cel mai esenţial al Tainei Euharistiei - transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos. După cum se ştie, luteranii, reformaţii alături de numeroasele secte protestante neagă învăţătura Bisericii despre transformarea în Euharistie a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, Mântuitorul nostru Cel înviat. Iar semnatarii Documentului B.E.M. reduc la zero acest moment central al Tainei Euharistiei prin afirmarea că „anamneza (reamintirea) despre Hristos constituie principala esenţă a cinei euharistice”.
Pe de o parte, în B.E.M. se postulează că „Biserica mărturiseşte prezenţa reală, vie şi activă a lui Hristos în Euharistie”, dar în comentariul de la §13 declară: „Unele biserici, cu toate că confirmă prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie, nu leagă această prezenţă in mod categoric de imaginea pâinii şi vinului. Bisericilor li se rezervă dreptul să hotărască dacă această deosebire ar putea fi adoptată, continuând să existe în cadrul coincidenţei opiniilor formulate în text.”
Propunând un compromis nelegiuit privind cea mai mare Taină a Bisericii, ecumenismul îşi dezvăluie adevărata sa natură. Speculaţii de genul „prezenţa abstractă a lui Hristos”, care nu sunt legate de imaginea pâinii şi a vinului, reprezintă o minimalizare inacceptabilă şi o negare în fapt a învăţăturii dumnezeieşti despre transformarea tainică şi minunată a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, în care El este prezent „prin esenţa Sa, adică cu sufletul şi Dumnezeirea sau ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit”.
Învăţătura despre transformarea Sfintelor Daruri (Epicleza) - constituind momentul central al Sfintei Euharistii - este bazată pe mărturii din Noul Testament. Această învăţătură a fost mereu vie în conştiinţa Bisericii Ortodoxe încă de pe timpurile apostolilor. În primele Liturghii ale Sfântul Apostol Iacov, ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl precede sfinţirii Sfintelor Daruri, prin ea Dumnezeu este rugat ca, prin dăruirea Duhului Sfânt, să prefacă, să preschimbe, să transforme pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Despre acestea, Mitropolitul Macarie tâlcuieşte:
„Faptul că toate vechile liturghii aveau aceeaşi înţelegere deplină a unui subiect atât de important al învăţăturii despre Taina Euharistiei, demonstrează incontestabil că anume aceasta a fost tradiţia apostolică cu privire la acest subiect, şi astfel a crezut de-a pururi Sfânta Biserică Sobornicească. Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii ne învaţă, de asemenea, că în Taina Euharistiei pâinea şi vinul se preschimbă, se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfântul Iustin Filosoful (secolul II) ne spune că „acea hrană (Euharistia), asupra căreia s-au rostit cuvinte de mulţumire cu rugăciune... şi care, după preschimbarea ei, hrăneşte sângele şi trupul nostru, este Trupul şi Sângele Aceluiaşi Iisus Hristos întrupat”. Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV) scrie: „Hristos, pe când se afla în Cana Galileei a făcut din apă vin asemănător sângelui” (In. 2, 1-10). Nu putem oare să credem că şi vinul se face sânge? În săvârşirea Tainei pâinea se preface în Trupul lui Hristos, iar vinul - în Sângele lui Hristos”.
Sfântul Grigorie de Nissa (secolul IV) mărturiseşte: „Cu adevărat gândesc şi cred că şi astăzi pâinea, sfinţită prin cuvântul lui Dumnezeu, se preface în Trupul lui Dumnezeu cuvântul”. La Sfântul Ambrozie al Mediolanului citim: „De fiecare dată când primim Tainele, care prin Taina sfintei rugăciuni se preschimbă în Trupul şi Sângele lui Hristos, vestim moartea Domnului (I Cor. 11, 26).”
Teodor din Heracleea (secolul IV) face următoarea lămurire: „Acesta este, a spus Hristos, Trupul Meu, şi acesta este Sângele Meu, ca tu să nu crezi că e vorba doar de chipul lor, dar că pâinea este însuşi trupul Domnului, iar vinul - sângele Domnului, prefăcându-se în Trupul şi Sângele Domnului nostru prin pogorârea Sfântului Duh.” Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) mărturiseşte: „Pâinea şi vinul cu apă, prin chemarea şi pogorârea Duhului Sfânt, se transformă în chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos”. Pâinea şi vinul nu sunt o închipuire a Trupului şi Sângelui Domnului (să nu fie!), ci sunt însuşi Trupul Dumnezeiesc al Domnului, căci El a spus: „Acesta este Trupul Meu - nu închipuire a trupului; e Sângele Meu - nu închipuire a lui”.
Cât de departe este Documentul B.E.M. de această învăţătură a Sfinţilor Părinţi, când propune următoarea definiţie pur protestantă: „Prin puterea cuvântului viu al lui Hristos şi prin puterea Sfântului Duh, pâinea şi vinul devin simbolurile sacramentale ale trupului şi sângelui lui Hristos!”
Însă Sfinţii Părinţi ai Sinodului VII Ecumenic au fost într-un glas: „Niciodată nimeni dintre trâmbiţele Duhului, Sfinţii Apostoli sau din preaslăviţii noştri Părinţi, n-a numit Jertfa noastră fără de sânge, adusă în amintirea patimii Dumnezeului nostru şi a întregii iconomii a Lui, chip (sau simbol) al trupului Lui; pentru că ei n-au primit poruncă de la Domnul să vorbească sau să mărturisească astfel, însă au auzit pe El zicând, în Evanghelia Sa, următoarele: „Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi Sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (In. 6, 53). Şi încă: „Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu...” (Mt. 26, 26) Hristos n-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este chipul Trupului Meu.” E demonstrat clar, deci, că nici Domnul, nici Apostolii, nici Sfinţii Părinţi niciodată n-au numit chip (simbol) Jertfa fără de sânge adusă de arhiereu, ci au numit-o Însuşi Trupul şi Însuşi Sângele lui Hristos.”
Această clară învăţătură patristică şi bisericească despre esenţa Sfintei Euharistii este respinsă şi substituită în B.E.M. prin formulări oportuniste. Negând transformarea pâinii şi vinului în Euharistie, autorii B.E.M. pun la îndoială şi adevărul că Sfintele Daruri preschimbate rămân Trupul şi Sângele lui Hristos nu numai în momentul împărtăşirii credincioşilor, ci şi după aceea. O aluzie perfidă în acest sens transpare din următoarele cuvinte: „Unele biserici subliniază că prezenţa lui Hristos în elementele sfinţite continuă şi după serviciul divin. Altele însă pun accentul principal pe însuşi actul săvârşirii Euharistiei şi împărtăşirii cu elemente în timpul cuminecării. Cât priveşte păstrarea elementelor, fiecare biserică trebuie să respecte practica şi evlavia celorlalte”.
Aşadar, B.E.M. admite în chip profanator că Sfintele Daruri devin după cuminecare pâine obişnuită şi vin obişnuit, fără a mai fi nici măcar „simboluri” ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi de aceea nu e nevoie să le păstrăm cu evlavia cuvenită. Bisericile Ortodoxe locale, în calitatea de membre ale C.E.B., sunt îndemnate să respecte practica colegilor sectari, prin care se nimiceşte de fapt credinţa în puterea de preschimbare a Sfintelor Daruri şi îşi pierde sensul însăşi Taina Sfintei Euharistii. Cu adevărat, la mare îndrăzneală a ajuns erezia ecumenistă!
În opoziţie cu prevederile Documentului BEM amintite mai sus, Patriarhii Răsăriteni în „Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă”, redactată în 1723, declară categoric:
„Credem, de asemenea, că această Jertfă -adică Sfânta Euharistie - atât înainte de întrebuinţarea ei - imediat după sfinţirea Sfintelor Daruri, cât şi după întrebuinţare (adică după împărtăşirea cu ele), fiind păstrată în vase sfinţite pentru împărtăşirea creştinilor aflaţi pe moarte, este adevăratul Trup al lui Hristos... aşa încât şi până la întrebuinţarea de după sfinţire şi în momentul întrebuinţării ca atare, şi după aceasta este de-a pururi adevăratul Trup al Domnului”.
B.E.M. se opune în manieră protestantă acestei învăţături dogmatice ortodoxe, privind Euharistia ca un simbol, ca o simplă „pomenire”: „În lumina concepţiei biblice despre pomenire, toate bisericile ar putea să revadă disputele vechi cu privire la „jertfă” şi să-şi aprofundeze propria înţelegere a motivelor pentru care alte tradiţii au renunţat la acest termen”.
Desigur, Euharistia reprezintă şi o jertfă de pomenire, potrivit cuvintelor Mântuitorului însuşi: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19), dar care urmează cuvintelor rânduite acestei Taine: „Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi” . După cuvintele „Beţi dintru acesta toţi...”, Mântuitorul instituie în încheiere: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi”. Ultimele cuvinte arată clar caracterul de jertfă al Tainei Sfintei Euharistii ca Prinos de milostivire „spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 28), adus pentru toţi membrii vii şi morţi ai Bisericii lui Hristos - „pentru viaţa lumii” (In. 6, 51).
Autorii B.E.M. însă, devotaţi principiilor lor protestant-ecumeniste, trec sub tăcere această calitate principală de Jertfă a Euharistiei, direct legată de instituirea şi caracterul de pomenire al Sfintei Euharistii. Însă însemnătatea Euharistiei ca Jertfă a fost subliniată de Biserică încă din vechime. Sfinţii Părinţi ai Sinodului I al Bisericii mărturisesc: „Pe sfânta masă se află Mielul lui Dumnezeu, „Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), şi pe Care preoţii îl aduc jertfă fără vărsare de sânge.”
În rugăciunea cea de taină, pe care preotul o rosteşte în timpul cântării Heruvicului în Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Ioan Gură de Aur, se subliniază: „Tu, Iisuse Hristoase, slujba aceasta şi săvârşirea Jertfei celei fără de sânge ne-ai lăsat nouă”.
Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul III) spune: „Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, El însuşi este Preotul suprem al lui Dumnezeu-Tatăl şi este Cel dintâi Care S-a adus pe Sine însuşi jertfă Tatălui şi ne-a poruncit să facem acelaşi lucru întru pomenirea Lui”.
Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul IV), definind Euharisia drept „Jertfă de îndurare”, mărturiseşte clar: „Înălţând lui Dumnezeu rugăciuni, îl aducem jertfă pe Hristos, Cel răstignit pentru păcatele noastre, cerând lui Dumnezeu Cel Iubitor de oameni îndurare pentru cei adormiţi şi pentru noi toţi”.
Să încheiem cu mărturisirea Patriarhilor Răsăriteni: „Credem că aceasta este o adevărată Jertfă de îndurare, adusă pentru toţi cei care trăiesc şi care au murit în evlavie, şi, aşa cum s-a a spus în rugăciunile acestei Taine, a fost dată Bisericii de către Apostoli la porunca Domnului spre mântuirea tuturor”.
Contradicţiile principale dintre B.E.M. şi învăţătura Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi cu privire la transformarea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele lui Hristos şi cu privire la esenţa Jertfei Euharistice nu se opresc aici. Vom dezbate în continuare câteva dintre ele.
În conformitate cu spiritul ecumenismului contemporan, Euharistia este privită sub aspect laic, străin revelaţiei Noului Testament: „Cina şi mesele, despre care s-a scris că Iisus a luat parte în timpul slujirii Sale pe pământ, vestesc şi arată apropierea împărăţiei: un semn evident al acestei împărăţii este starea de saţietate a poporului”. Aceste cuvinte susţin o viziune lumească despre „împărăţia lui Dumnezeu” pe pământ, care nu are nimic comun cu Vestea cea Bună a Mântuitorului despre împărăţia lui Dumnezeu ca realitate necreată, imaterială, ca har lăuntric renăscător al Sfântului Duh cu roadele şi manifestările lui desăvârşite (Gal. 5, 22-23). Explicaţia dată de ecumenişti privind „îndestularea poporului” este absolut nejustificată. Însuşi Mântuitorul adresează poporului, hrănit de El în chip minunat, următoarea mustrare: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea, ce rămâne spre viaţa veşnică, şi pe care o va da vouă Fiul Omului” (In. 6, 26-27). După aceste cuvinte clare, pe ce s-ar putea întemeia afirmaţia precum că „săturarea poporului” ar fi un „semn al împărăţiei lui Dumnezeu”? Şi Sfântul Apostol Pavel declară categoric: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).
În §2 al Documentului B.E.M. despre Euharistie citim: „După făgăduinţa lui Hristos, fiecare membru botezat al Trupului lui Hristos primeşte prin Euharistie asigurarea de iertare a păcatelor (Mt. 26, 28) şi chezăşia vieţii veşnice (In. 6, 51-58).” O asemenea gândire lasă impresia că orice creştin botezat, prin intermediul Euharistiei, îşi asigură în mod automat iertarea păcatelor sale şi mântuirea - este evident caracterul protestant al acestei direcţii.
Potrivit cuvintelor Apostolului (I Cor. 11,27-28), în cazul unei împărtăşiri luate cu nevrednicie, Sfânta Euharistie nu aduce iertare, ci se adaugă ca un foc la mulţimea păcatelor, adică necredinciosul osândă îşi mănâncă şi bea, atrăgând asupra lui judecata lui Dumnezeu şi chiar moartea (I Cor. 11,29).
Protestanţii însă, negând Taina Spovedaniei, au pierdut noţiunea de împărtăşire cu nevrednicie, de aceea contestă necesitatea mărturisirii păcatelor personale în faţa preotului, ca o curăţire pentru Sfânta Împărtăşanie. Este bine cunoscut că spovedania înainte de împărtăşanie s-a practicat în Biserică încă din vechime. Chiar teologul protestant Adolf Garnack recunoaşte: „Noi am eliminat Taina Spovedaniei, iar în locul ei am pus conştiinţa personală despre căinţă... Dar conştiinţa noastră personală a căinţei nu înseamnă nimic”.
Este bine să clarificăm problema de mare importanţă a sâvârşitorului Tainei Euharistiei. În Documentul B.E.M. se spune:
„În timpul săvârşirii Euharistiei, Hristos adună, învaţă şi hrăneşte Biserica. Hristos este Acela Care cheamă la masă şi stă în capul mesei. El este Păstorul Care conduce poporul lui Dumnezeu, Proorocul Care vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, Părintele Care săvârşeşte Taina lui Dumnezeu. În majoritatea bisericilor, această conducere a mesei este pusă în seama unui preot hirotonit. Cel care conduce slujirea euharistică în numele lui Hristos face să se înţeleagă că Euharistia se oferă ca un dar al lui Hristos, Care trăieşte în Biserica Sa.”
Prin aceste cuvinte părut „ortodoxe”, B.E.M. încearcă, de pe poziţiile pluralismului, să legalizeze, să justifice şi să unifice toate felurile de practică euharistică. Mascându-se după adevărul mistic neîndoielnic că Domnul Iisus Hristos este „Cel Care aduce şi este adus, Care primeşte şi este împărţit” - după cum mărturiseşte preotul în rugăciunea de taină la Heruvic -, B.E.M. diminuează problema sâvârşitorului pământesc al Tainei, afirmând că Euharistia ar putea fi săvârşită în mod asemănător şi de „un preot hirotonit”, aşa cum se face „în majoritatea bisericilor”, dar şi „condusă” de un mirean obişnuit, după cum se practică în majoritatea sectelor protestante.
Prin „cel care conduce slujirea euharistică'' poate fi înţeles oricine - atât un episcop sau preot ortodox, cât şi un pastor luteran sau o femeie - „preoteasă” anglicană. Această deplasare de sens nu are nimic comun cu conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, care încă de pe timpul Apostolilor păstrează şi propovăduieşte adevărul: „Puterea de a înfăptui Taina Euharistiei aparţine numai Episcopilor în calitate de succesori ai Apostolilor, iar prin Episcopi se transmite şi Preoţilor.” Patriarhii Răsăriteni, în „Epistola cu privire la Credinţa Ortodoxă”, mărturisesc: „Credem, de asemenea, că această Taină a Sfintei Euharistii nu poate fi săvârşită de oricine, ci numai de un cleric dreptcredincios, care a primit preoţia de la un episcop recunoscut de Biserică şi dreptcredincios”.


G) Taina Preoţiei. Slujirea


Pentru Biserică este deosebit de important Capitolul trei al Documentului B.E.M. consacrat Tainei Preoţiei, deoarece de validitatea acestei Taine depinde validitatea celorlalte, în special a Tainei Euharistiei, căci cea dintâi condiţie a validităţii Euharistiei este săvârşirea de către un preot care a fost ridicat în cinul respectiv prin hirotonirea oficială de un episcop recunoscut de Biserică.
Şi CMB acordă o mare importanţă problemei preoţiei, însă în scopul recunoaşterii reciproce a sacerdoţiului, lucru pretins la negocierile privind unirea diferitelor confesiuni. În acest sens, cardinalul anglican Gloucester la Conferinţa de la Ripon din 31 octombrie 1983 a spus: „Unirea reală se va face atunci când vom unifica preoţia. În acest sens noi acţionăm şi în Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Acolo situaţia evoluează mai încet, însă în cele din urmă va conduce la o unire efectivă”.
Aceeaşi trufaşă „proorocie”: atingerea scopului final de recunoaştere reciprocă a sacerdoţiului - ar trebui să tragă un semnal de alarmă tuturor creştinilor ortodocşi, dar mai ales ierarhilor şi preoţilor purtători ai binecuvântatei succesiuni apostolice în Biserică, şi să-i ridice la o luptă hotărâtoare împotriva celor ce vor să uzurpe sau să imite adevăratul har al preoţiei.
Spre deosebire de Tainele Botezului şi Euharistiei, marcate prin vechile lor denumiri patristice, Taina Preoţiei este consemnată în B.E.M., în limba engleză, prin denumirea generală de „Ministry”, care se traduce literalmente „slujire”. Potrivit enciclopediei britanice, în limba engleză există o denumire specială pentru preoţie, şi anume „priesthood”, care redă fidel termenul elen tradiţional şi cel latin – „sacerdotium”. „Ministry” cuprinde o largă însemnătate, deoarece cuvântul cuprinde toate genurile de slujire bisericească. Această polisemantică conferă un caracter confuz învăţăturii bine definite despre Taina rânduită de Dumnezeu, care este Preoţia, moştenită prin succesiune de la Sfinţii Apostoli. Denumirea aceasta nedefinită a Tainei Preoţiei are drept scop înglobarea în noţiunea de slujire a „bisericilor” care sunt membre C.E.B. dar nu au de fapt continuitatea apostolică, deci sunt lipsite de harul preoţiei.
O interpretare similară, la fel de confuză, a problemei preoţiei, se întâlneşte frecvent în cercurile protestante. De exemplu, secretarul general al C.E.B., Porter, în discursul inaugural rostit la cea de a VI-a Adunare din Vancouver, interpretând eronat cuvintele Sfântul Apostol Petru despre creştini ca „preoţie împărătească” (I Petru, 2, 9), a declarat că „unul din marile merite ale Reformei, pe care îl datorează lui Martin Luther, este descoperirea. că fiecare - fie femeie sau bărbat - este preot în faţa Domnului ... indiferent de este el hirotonit sau mirean”.
În B.E.M. se strecoară amestecarea preoţiei sacramentale cu descendenţă apostolică cu „preoţia împărătească” generală a mirenilor, în scopul de a generaliza protestantismul prin minimalizarea rolului preoţiei sacramentale şi a ştergerii hotarului haric dintre preoţi şi mireni.
De remarcat că în B.E.M. pretutindeni se întrebuinţează termenul „preoţime hirotonită”, ceea ce lingvistic reprezintă o tautologie logică, căci nu poate exista preoţime nehirotonită. Astfel, în §7, pagina 133, citim: „Termenul „preoţime hirotonită” se referă la persoanele care au primit harisma şi pe care biserica îi numeşte pentru slujire prin hirotonisire, cu invocarea Sfântului Duh şi punerea mâinilor asupra lor”. Însă chiar în punctul următor se spune: „Multe din biserici [deci nu toate, n.a. ] utilizează cuvântul „preot” pentru desemnarea anumitor slujitori ai altarului hirotoniţi. Deoarece aceasta nu reprezintă un obicei general, respectiva problemă esenţială se examinează în §17 al prezentului document.”
La §17 al prezentului Document, sub titlul „Ordained Ministry & Priesthood”, adică „Consacrarea Slujirii şi Preoţia hirotonită”, găsim cum termenul de „preoţie” este raportat la Hristos şi la poporul Bisericii, iar „slujirea” este pusă în legătură cu activitatea „preoţiei hirotonite”, la care participă – după cum spune Documentul - toţi creştinii.
Astfel, în Documentul B.E.M., în pofida terminologiei consacrate în Enciclopedia Britanică, ambii termeni sunt folosit cu sens denaturat: prin termenul „ministry” - care înseamnă „slujire” în sens general - este desemnată preoţimea hirotonită, iar prin termenul specific „priesthood” (preoţimea hirotonită) – se indică „preoţia generală” a poporului bisericii. Aici se pune în valoare ideea că preoţia sacramentală nu este decât o emanaţie a „preoţiei poporului” care, prin intermediul „hirotonirii” simbolice, desemnează la rându-i pe slujitorii altarului. Această viziune pur protestantă asupra ierarhiei ecleziastice, care contestă harul preoţiei lui Hristos pe linia succesiunii apostolice, reprezintă o gravă eroare dogmatică, însemnând negarea caracterului apostolic al Bisericii lui Hristos.
În continuarea §17, utilizarea eronată a termenilor se argumentează prin faptul că „în Noul Testament, niciodată nu sunt folosiţi termenii „preoţie” sau „preot” (iereu) pentru desemnarea preoţimii hirotonite sau a preotului hirotonit”. Potrivit Documentului B.E.M., „în Noul Testament acest termen este aplicat, pe de o parte, pentru preoţia unică a lui Iisus Hristos şi, pe de alta, pentru slujirea împărătească şi profetică a tuturor botezaţilor”.
Iată însă cum Arhiepiscopul de New York, Pierre Lullie, explică deosebirea în folosirea termenilor: „Vechea Biserică evita, pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti, ambiguitatea posibilă atunci, care ar fi putut rezulta din omonimie. Tocmai de aceea termenii nu sunt întrebuinţaţi în Noul Testament pentru desemnarea funcţiilor preoţeşti”.
Dreptul canonic rămâne fidel terminologiei vechi creştine şi utilizează în locul lor termenii „episcop” şi „preot”. O asemenea poziţie a Bisericii în etapa sa primară se explică simplu: „În raport cu iudaismul ea a susţinut abolirea unei mulţimi de jertfe, ca fiind pur arhetipice faţă de unica Jertfă perfectă, adusă o dată pentru totdeauna de Hristos - Unicul adevărat Arhiereu. În privinţa păgânilor convertiţi, termenul ar fi putut fi interpretat la fel ambiguu, deoarece el desemna vrăjitorii cultelor păgâne. Odată însă cu dispariţia treptată a păgânismului, pe de o parte, şi cu separarea definitivă a iudaismului de creştinism - pe de alta, pericolul confundării termenilor a dispărut. În felul acesta, s-a răspândit folosirea termenilor „arhiereus” şi „iereus” în lumea elenă şi „pontifex” şi „sactrdos” la latini.”
Este caracteristic faptul că încă la cei mai timpurii dintre Părinţii Bisericii - Sfântul Clement al Romei (+101) - termenii „arhiereu” şi „iereu” se întâlnesc raportaţi la preoţii creştini.
Prin urmare, în B.E.M., Arhieria desăvârşită a lui Hristos este opusă în mod tendenţios preoţiei oficiante încredinţate clericilor din Biserică. Harul preoţilor este dăruit prin mâinile episcopului de Marele Arhiereu Iisus Hristos, aşa cum este foarte bine spus în rugăciunea de taină rostită de preot în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie.
În ciuda acestui fapt, în §11 al Documentului B.E.M., se declară în chip nelegiuit că „bisericile trebuie să evite a atribui propriile forme deosebite de hirotonire a preoţimii voinţei directe a lui Iisus Hristos şi a le considera ca fiind rânduite de Iisus Hristos”. Redactorii acestor rânduri (între care figurează şi „teologi ortodocşi”) îşi declară făţiş, cu o nemaipomenită insolenţă ecumenică, necredinţa în harul preoţiei ca Taină rânduită de Mântuitorul Hristos, reducând totul la nişte „forme” bisericeşti.
Nicăieri în B.E.M. nu se vorbeşte despre hirotonire ca fiind o Taină a Harului Dumnezeiesc, dăruită de episcop ca succesor apostolic, ci doar despre „forme exterioare” şi „numiri” prin „punerea mâinilor” (de către cine?). O astfel de negare evidentă a succesiunii apostolice ca condiţie a realităţii preoţiei se întâlneşte nu numai la protestanţi, ci şi la anglicani. De exemplu, dr. Hedlom, cunoscut teolog anglican şi profesor al Universităţii din Oxford, considera că, în Biserica creştină veche, episcopii erau succesori ai apostolilor „nu fiindcă ar fi primit harul transmis de apostoli, ci pentru că au fost desemnaţi de Biserică să îndeplinească îndatoririle pe care le îndeplineau apostolii”. Această viziune extrem de greşită asupra preoţiei nu l-a împiedicat pe dr. Hedlom să devină curând „episcop” anglican, ceea ce vorbeşte despre solidaritatea ideilor lui cu ale sectei din care face parte.
Amintim aici, că în iulie 1988, la Conferinţa din Lambet a cardinalilor anglicani, a fost adoptată hotărârea de hirotonire a femeilor nu numai ca „preotese”, ci şi ca „episcopi”. Curând, această hotărâre a fost adusă la îndeplinire; la 12 februarie 1989, în Boston (SUA) a fost oficiată „hirotonirea” Barbarei Harris ca „episcop”. Iată la ce fărădelege strigătoare la cer duce renunţarea la temeiurile scripturistice privind succesiunea apostolică.
În Capitolul III al B.E.M. - „Formele preoţiei hirotonite”, se promovează insistent ideea că „Noul Testament nu indică un singur tip de preoţie, care ar putea servi drept model sau drept o normă invariabilă pentru întreaga preoţie viitoare în Biserică. În Noul Testament noi, mai curând, întâlnim o varietate de forme, care au existat în diferite locuri şi în diferite timpuri.” În ultimele cuvinte se exprimă nu numai necredinţa raţionalistă în ierarhia neo-testamentară, ci se contestă chiar autenticitatea cărţilor sfinte ale Noului Testament, care ar fi apărut „în diferite timpuri”. Urmând raţionalismului protestant, alcătuitorii B.E.M. declară deschis că abia „în secolele doi şi trei a fost stabilită forma cu trei trepte - episcop, preot şi diacon - ca formă generală a preoţiei hirotonite în întreaga Biserică”. O astfel de viziune asupra provenienţei celor trei trepte ale ierarhiei ecleziastice reprezintă o negare evidentă a faptului rânduirii lor de către Sfinţii Apostoli şi, implicit, a suprimării noţiunii de succesiune apostolică a ierarhiei.
De exemplu, în „Faptele Sfinţilor Apostoli” scrise de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca (Lc. 1, 3 şi Fapte 1, 6) se arată clar că Sfinţii Apostoli au hirotonit personal pe primii cinci diaconi (Fapte 6, 6). Tot de către apostoli au fost hirotoniţi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Apostol Barnaba (Fapte 13, 3), care, la rândul lor, au hirotonit preoţi pentru toate bisericile întemeiate de ei (Fapte 14, 33). Iar Sfântul Apostol Pavel a hirotonit pe ucenicul său Timotei în treapta de episcop al Efesului (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6), iar pe alt ucenic al său, Tit, l-a făcut episcop al Cretei, poruncindu-i să hirotonească preoţi pentru toate oraşele de acolo (Tit 1,6).
În afară de indicaţiile directe ale cărţilor sfinte ale Noului Testament, încă din vremea Apostolilor, existenţa a trei trepte ierarhice este mărturisită de succesorii direcţi ai apostolilor - Sfântul Clement Episcopul Romei şi Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Episcop al Antiohiei (+107) - în epistolele lor către Magnezieni (6, 1; 3, 1-2) şi către Tralieni (3, 1), în care sunt direct enumerate cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti.
În Documentul B.E.M. însă, mărturiile acestor trei bărbaţi apostolici sunt opuse una alteia într-un mod rău-voitor. În cuprinsul §36 citim: „În vechea Biserică, legătura dintre episcopat şi comunitatea apostolică era concepută în două chipuri. Pe de o parte, Sfântul Clement se interesa înainte de toate de mijloacele cu ajutorul cărora continuitatea istorică a prezenţei lui Hristos era asigurată în Biserică datorită succesiunii apostolice, iar pe de alta - Sfântul Ignatie din Antiohia vedea în comunitatea creştină, strânsă în jurul preotului şi în mijlocul preoţilor şi diaconilor, o manifestare reală a duhului în comunitatea apostolică.” De aici se trage concluzia că „simbolul succesiunii apostolice nu arată doar continuitatea istorică, ci şi adevărata realitate duhovnicească”. De fapt, continuitatea istorică a succesiunii apostolice, susţinută de Sfântul Clement de la Roma, stă la baza realităţii duhovniceşti, despre care vorbeşte Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu şi care nu reprezintă decât continuitatea apostolică la un moment dat. Prin urmare, ambii bărbaţi apostolici vorbesc de unul şi acelaşi fenomen, care garantează succesiunea apostolică în Biserica Creştină.
Documentul B.E.M., ocolind problema extrem de neplăcută pentru protestanţi vizând succesiunea apostolică ca transmitere a harului ierarhic printr-un lanţ continuu de hirotoniri din epoca apostolilor până în zilele noastre -, introduce o nouă alterare de termeni: „Succesiunea în Tradiţia Apostolică”. Scopul acesteia este de a sustrage atenţia de la principalul obiect - succesiunea apostolică şi treptele ierarhice, reducând problema la o noţiune mai largă - Tradiţia Apostolică, care, datorită posibilităţii de interpretare, convine mai mult protestanţilor.
Această expresie, în favoarea B.E.M., este asimilată şi de ecumeniştii „ortodocşi”. Unul din autorii B.E.M., protoiereul Vitalie Borovoi, în referatul său „Evaluarea documentelor de la Lima despre Botez, Euharistie şi Preoţie”, vorbeşte de „succesiunea organică a Tradiţiei Apostolice a vieţii harice şi sacramentale în Vechea Biserică a epocii Sinoadelor Ecumenice, comună pentru noi toţi încă până la perioada sciziunilor noastre”. Pe atunci însă protestanţii nu existau! Mai departe, părintele Borovoi încearcă să ne convingă de falsurile ecumeniste, scriind despre „necesitatea renaşterii unităţii creştine prin eforturile frăţeşti comune ale întregii comunităţi ecumenice pornind de la ideile şi urmând principiile succesiunii istorice a Tradiţiei Apostolice.”
O problemă deosebit de dificilă este aceea a justificării în ecumenism a „preoţiei” femeilor.
Părintele Borovoi, în loc să elimine această „problemă delicată” ca fiind ceva ce nu frământă Biserica Ortodoxă, consideră şi aici necesar ca „la rezolvarea acestei probleme de către celelalte biserici, să se ţină seama de perspectivele ecumenice ale soluţionării lor pentru unitatea tuturor creştinilor şi pentru înţelegerea identică a păstrării fidelităţii faţă de Tradiţia Apostolică, aşa cum este ea atestată în istoria Bisericii”. Din cuvintele părintelui Borovoi rezultă că Tradiţia Apostolică, chiar în chestiunea „preoţiei” feminine, mai urmează a fi dezbătută până când „perspectivele ecumeniste vor deveni unitare tuturor creştinilor”. Acest lucru demonstrează caracterul confuz al noţiunii de „Tradiţie Apostolică”, pe care ecumeniştii o speculează în scopurile acceptărilor unioniste.
Să cităm însă termenul de Tradiţie Apostolică, aşa cum este explicat în B.E.M.: „Tradiţia Apostolică în Biserică înseamnă succesiunea în calităţile distinctive stabile ale Bisericii Apostolilor: mărturisirea credinţei apostolice, propovăduirea şi interpretarea înnoită a Evangheliei, oficierea Botezului şi Euharistiei, transmiterea responsabilităţii preoţeşti”. După evocarea celor două Taine: Botezul şi Euharistia, nu se mai pomeneşte cea de a treia Taină - Preoţia, deoarece aceasta din urmă constituie încă un obiect de cercetare. În loc să se vorbească de „transmiterea harului preoţiei”, se menţionează doar „transmiterea responsabilităţii”, ca de un act formal de răspundere juridică, prin care se nimiceşte întreaga esenţă a harului preoţiei.
În continuare la acelaşi §34 se arată: „În cadrul acestei Tradiţii Apostolice există o anumită succesiune apostolică a slujirii, care serveşte pentru susţinerea continuităţii şi succesiunii cuvintelor şi acţiunilor lui Iisus, transmise nouă de către Apostoli. Preoţii sunt desemnaţi de Apostoli. După aceea episcopii Bisericii au fost primii custozi ai acestei continuităţi a tradiţiei apostolice; ei au fost martori ai succesiunii apostolice a slujirii, care a fost continuată şi păstrată prin episcopii vechii Biserici împreună cu preoţii şi diaconii din comunitatea creştină.”
Aşadar, în comentariu nu se spune nimic despre continuitatea harică în hirotonire - de la Apostoli prin episcopi, până în zilele noastre. Referitor la Apostoli, se spune doar că ei „numeau” pe preoţi, care se deosebesc totuşi de episcopi. Iar episcopii sunt numiţi doar „custozi” (şi nu promotori) şi „martori” (dar nu purtători) ai succesiunii apostolice a slujirii. Nicăieri însă nu ni se arată că această succesiune a slujirii se transmite pe linia hirotonirilor în Taina Preoţiei.
În încheierea capitolului se subliniază că „se impune să se facă o distincţie între Tradiţia Apostolică a întregii Biserici şi continuitatea slujirii apostolice”. Cu alte cuvinte, sunt separate artificial două lucruri indisolubil legate unul de altul: „Tradiţia Apostolică” şi „slujirea apostolică”. Cea mai elocventă probă a acestei legături o constituie faptul că în Pravila Apostolică, una dintre condiţiile obligatorii privind hirotonirea episcopului este participarea a doi sau trei episcopi, iar la hirotonirea preotului sau a diaconului este obligatorie punerea mâinilor unui episcop. Prin urmare, slujirea apostolică este inclusă în Tradiţia Apostolică.
În §36 al BEM, continuitatea apostolică a episcopilor este prezentată doar ca „unul din mijloacele cu ajutorul căruia este exprimată Tradiţia Apostolică în Biserică ... ca fiind un însemn simbolic în păstrarea succesiunii credinţei şi legăturii apostolice”. La fel ca şi în Tainele Botezului şi Euharistiei, B.E.M. nici de astă dată nu iese din cadrul înţelegerii protestante a Tainelor sub formă de simboluri, ignorând necesitatea succesiunii ierarhice rânduite de Iisus Hristos, prin care se transmite negreşit credincioşilor harul lui Dumnezeu.
În §38 al Documentului se spune că „bisericile care nu şi-au păstrat episcopatul, privesc succesiunea episcopală ca un simbol, nu ca o garanţie a continuităţii şi unităţii Bisericii”. Iar mai departe se arată că „nu pot [adică nu vor, n.a.] să accepte că preoţia, adoptată în propria lor tradiţie, trebuie să fie considerată ca nevalabilă până la momentul în care nu va adera la linia existentă a succesiunii episcopale”.
Aceeaşi pretenţie concretă a fost formulată de pastorul dr. Jurghen Roloff, profesor la Universitatea din Erlangen, în referatul „Evaluarea documentului de la Lima”, prezentat la cea de a X-a Conferinţă a reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Evanghelice a Germaniei, care a avut loc la Kiev în 25-29 septembrie 1984. El a declarat categoric: „Pentru bisericile noastre este hotărâtor faptul că partenerii ecumenici (adică ortodocşii) nu au pus recunoaşterea aflării noastre în Tradiţia Apostolică în funcţie de acest fel de succesiune apostolică”. Prin aceste cuvinte teologul protestant recunoaşte că protestanţii nu au succesiune apostolică.
Astfel, Documentul B.E.M. introduce noţiunea de succesiune episcopală în manieră protestantă, ca ceva neobligatoriu pentru creştini şi independent de succesiunea apostolică, substituită prin noţiunea de „continuitate în Tradiţia Apostolică”, deşi nu există succesiune episcopală fără continuitate apostolică. Aceste două noţiuni sunt absolut echivalente şi în aceasta stă legătura vitală a Bisericii Ortodoxe de astăzi cu Biserică Apostolică.
Ultimul capitol al B.E.M. este intitulat „Spre recunoaşterea reciprocă a preoţimii hirotonite” unde ni se dezvăluie scopul ecumenic final - recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor confesiunilor aderente la C.E.B. În §21 se arată direct că „bisericile trebuie să fie gata să-şi modernizeze concepţia şi practica privind hirotonirea preoţilor”. În §53 autorii B.E.M. îndrăznesc să ceară „bisericilor care au păstrat succesiunea episcopală să recunoască fondul apostolic al preoţiei hirotonite existent în bisericile care n-au păstrat această succesiune, precum şi existenţa în aceste biserici a serviciului de episcopie sub diverse forme”.
Nu se precizează ce fel de „forme diverse” de episcopat există în afara ierarhiei şi a celor trei trepte rânduită de Dumnezeu, şi nici nu se pot preciza, deoarece astfel de „forme” nu există şi nu pot exista. Sunt doar adunături deşarte de cuvinte despre o presupusă „ierarhie” obştească, având drept scop să amăgească pe ortodocşi şi să încânte taberele protestanţilor.
În §54 citim: „Unele biserici hirotonesc numai bărbaţi. Disensiunile în această privinţă împiedică recunoaşterea reciprocă a preoţiei. Acest lucru însă, nu trebuie să fie considerat un impediment esenţial pentru eforturile de mai departe spre realizarea recunoaşterii reciproce”. După cum am mai arătat, C.E.B. susţine ideea „preoţiei” feminine, încercând însă, în cazul dat, să elimine acest obstacol de dragul recunoaşterii reciproce a „bisericilor” şi a „preoţilor” lor: „Ideile ecumenice trebuie să încurajeze, şi nu să frâneze dezbaterea nestingherită a acestei probleme”.
În sfârşit, §55 al B.E.M. se presupune, ca expresie supremă a „recunoaşterii reciproce a bisericilor şi preoţiilor lor”, celebrarea Liturghiei Euharistice în comun cu punerea reciprocă a mâinilor!
Arhiereii ortodocşi - purtătorii preţiosului dar al continuităţii apostolice - vor înţelege clar că de vor accepta parodia „liturghiei ecumeniste”, va însemna că se lipsesc în mod automat de harul ierarhic, rupându-se astfel de succesiunea apostolică, potrivit Canonului Apostolic 45: „Episcopul, presviterul sau diaconul, care nu face decât că se roagă împreună cu ereticii, va fi excomunicat; iar dacă le va îngădui ereticilor să slujească ca preoţi în biserică, să fie depuşi din treaptă.” Fie ca aceasta să nu se întâmple.


Read more...

În scopul unităţii ecumenice,ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmatice

ProOrtodoxia

A) Planurile ecumenice ale unificării
Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de „unitate” din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor, încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de „adevăr” acceptat de grupările religioase, unde fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri.
În pofida greutăţilor, se speră ajungerea la unificare pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că: „Dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii. Dialogul în înţelegerea religiei noastre, a unor noi relaţii între creştini şi neortodocşi, cum nu au mai fost altădată”. Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. „Dimpotrivă - scriu în continuare - noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim”. Aşadar, la temelia unităţii este pusă „diversitatea”, adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?


Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire cu caracter local. În America, zece organizaţii religioase încearcă să se reunească într-o singură „biserică” sub denumirea Biserica Unită a lui Hristos, în care „diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se”. În noua „biserică” trebuie să fie folosite „toate legendele bisericeşti prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate”, ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor.
Un experiment similar se face şi în Anglia cu sectele locale, care trebuie să se „unească”, începând cu secta anglicană şi cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii:
„Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate. Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare”.
Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei „biserici ecumenice” în felul următor: „Ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine. Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice, şi toate se află în comuniune euharistică.”
Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea „biserică ecumenistă” şi Filipp Potter. fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei „Credinţă şi organizare” de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a Adunări de la Nairobi:
„În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică. Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”.
În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o „comunitate sobornicească a bisericilor”, în interiorul căreia „fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică”. Cum ar putea, însă, credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu credinţa pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp, sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă „putere universală deplină”, când noţiunea de „universalitate” este identică noţiunii de sobornicitate ortodoxă, iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului apostolic la toată lumea?!
În continuare, Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, „bisericile” nominalizate între ele. După cum se exprimă, ca un protestant, Porter nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? „Noi credem - scria în secolul al XVI-lea Patriarhal Constantinopolului Ieremia II - că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul”.
Într-adevăr, ce viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu? Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, darurile care ne îndrumă spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi ne conduce către mântuire. Să renunţăm la Taina Spovedaniei ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18).
Despre Euharistie, Potter vorbeşte ca despre o Taină „care leagă bisericile”. Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu au succesiune apostolică şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire a Cinei de Taină. Între altele, Domnul a spus celor care cred în El: „Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură” (In. 6, 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş energiilor dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1,4), lucru dobândit numai prin împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, altfel spus, cu Pâinea vieţii, Care se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această „Pâine a vieţii”, nu face decât să se lase copleşit de o amintire. Cum deci ar putea un ortodox să se unească cu un astfel de necredincios în Sfânta Euharistie?
În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Biserica Ortodoxă să recunoască „ierarhia” protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt succesiunea apostolică? Recunoscând acest lucru, ortodocşii s-ar lipsi de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei.
Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru). Acest document numit „Botezul. Euharistia. Slujirea.”, (BEM în engl.) - are drept scop elaborarea unui acord între toate „bisericile” C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia. Ultima este substituită abil lingvistic prin termenul general de „slujire” (ministry, engl.), din cauza problemei delicate pentru protestanţi privind lipsa succesiunii lor apostolice, deşi aceştia se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima „se bazează pe credinţa apostolică”.
În Capitolul II al documentului de mai sus, se afirmă: „Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii”. Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele idei ale lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la Adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983, B.E.M. a fost propus spre adoptare „bisericilor” reprezentante în C.E.B.
Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au acordat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul clericilor ortodocşi acest document ecumenic şi-a găsit adepţi. La 3 martie 1983, Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina „Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale.” Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător este. „Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Mt. 5, 13).
Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: „Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme”. „Spre deosebire de aceasta - scrie Papaderos -, Adunarea ecumenică reprezentativă care a avut loc la Lima (1982), a lansat un alt apel, de astă dată către toate bisericile, în care a fost pusă din nou problema Tainelor: Botezul, Euharistia şi Slujirea. Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate, a fost adoptat un text convergent unic Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună”.
Autorul găseşte aici prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, „este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii [...] reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii. Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.
Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, pentru o impulsionare teologică (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că „de astă dată este eliminată - sperăm pentru totdeauna - metoda scolastică de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor [prin această metodă, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe]. Mai mult decât atât - continuă el -, a fost respinsă teologia pură, obiectivă şi ştiinţifică, deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute”. Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică luişi.
De vreme ce B.E.M. respinge teologia pură a Ortodoxiei, e firesc să cadă într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv şi părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste.
În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că „esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul”. Ultimele cuvinte reprezintă o parodie la expresia din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor” (Apoc. 2, 7; 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos.
Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, „în numele lui Dumnezeu” ereziile ecumeniste, camuflându-le cu numele „Duhului”. Însă Sfântul Apostol Ioan Teologul ne învaţă: „Prea iubiţilor! Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (I In. 4. 1-6).
Acest „duh al rătăcirii” a inspirat şi a definit planurile de mai sus ale realizării „unităţii” filosofiilor mincinoase şi a gnosticilor din Ortodoxie. Acelaşi duh a inspirat şi alcătuitorii documentului ecumenist B.E.M.


B) Situaţia lamentabilă a ecumeniştilor ortodocşi în C.E.B.


Să nu creadă cumva ecumeniştii ortodocşi că, atunci când va suna ceasul unirii, „Consiliul Ecumenist al Bisericilor” va fi deosebit de prevenitor cu Biserica Ortodoxă şi îi va păzi dogmele şi canoanele. Dimpotrivă, totul va fi relativizat şi sacrificat în numele unirii pan-religioase. Acest lucru îl atestă deja atitudinea denigratoare a majorităţii ecumeniştilor din Vest faţă de revendicările ortodocşilor de a fi purtători ai adevărului. Nimeni nu ne recunoaşte aceste pretenţii! Revistele ecumenice consideră toate cultele, inclusiv Biserica Ortodoxă, ca nişte fenomene pur şi simplu istorice, şi nimic mai mult. Deopotrivă cu ereticii, Biserica Ortodoxă este pusă în rândul valorilor relative. Dr. Lucas Fischer, fost preşedinte al comisiei „Credinţă şi organizare” a C.E.B., propune tuturor cultelor „să fie totdeauna gata, de dragul unirii, să moară şi să renască”.
Reprezentanţii ortodocşi din C.E.B. ce îndrăznesc a mărturisi că adevărul nu rezidă decât în Ortodoxie, sunt priviţi de ecumeniştii occidentali ca nişte „confraţi” foarte ciudaţi, care „le aduc în auz lucruri străine'' (Fapte 17, 20).
Încă din 1937, la reuniunea „bisericilor” creştine din Edinburg, s-a remarcat o atitudine similară, faţă de care ecumenistul rus prof. Lev Zander, scria: „La ora actuală mişcarea ecumenică continua să fie o organizaţie pan-protestantă cu participarea ortodocşilor, care par foarte străini şi exotici pentru ceilalţi”.
Dar poate că această atitudine s-a observat numai în anii '30? Poate că de atunci încoace ortodocşii şi-au întărit poziţiile în C.E.B.? Nicidecum! Şi astăzi spiritul protestant al ecumenismului este caracteristic pentru C.E.B. Acest lucru l-a recunoscut până şi un ecumenist zelos ca mitropolitul Leningradului, Nicodim: „Pentru conştiinţa ortodoxă a fost clar de la bun început că încercarea de a colabora în C.E.B.. şi cu atât mai mult participarea la el va însemna inevitabil scufundarea în stihia protestantismului”.
Ortodocşii se confruntă în C.E.B. cu o totală neînţelegere din partea protestanţilor: „Este neîndoielnic că creştinii neortodocşi depun în general prea puţine eforturi pentru a înţelege Biserica Ortodoxă”. Mai mult, protestanţii ajung până la a învinui Biserica de faptul că „se încăpăţânează în faţa necesităţii înnoirii”.
Cu o astfel de atitudine a C.E.B. faţă de Biserica Ortodoxă, ecumeniştii ortodocşi nu au cum nădăjdui la o influenţă proprie pozitivă. Ei sunt trataţi doar cu surâsuri indulgente, în dorinţa de a-i supune spiritului protestant, strategie ce aduce roade.
Protestanţii nu au nevoie de învăţătura noastră ortodoxă. Însăşi noţiunea de „ortodoxie” a pierdut pentru ei acea profundă semnificaţie dogmatică pe care i-o atribuim noi. Ei nu recunosc Ortodoxia ca fiind identică adevărului, căci, în opinia lor, există o mulţime de „adevăruri”.
După cum am arătat mai sus, protestanţii denumesc fără ezitare grupările monofizite, ca fiind „ortodoxe orientale”, manevrând abil diferenţa aparentă dintre cuvintele „oriental” şi „răsăritean”, cu scopul evident de a pune pe acelaşi plan Ortodoxia cu erezia. Filipp Porter scria fără echivoc: „Eforturile făcute în ultimele decenii îşi propuneau drept scop să cuprindă mai profund diferitele adevăruri ale credinţelor în mişcarea ecumenică pentru înnobilarea lor reciprocă şi corectare. Încercând să prezentăm lumii o mărturie generală, noi descoperim aspecte noi, comune, ale teologiei, ce ne permit să formăm o mărturisire mai unitară a credinţei noastre”. După cum rezultă din acest text, pentru ecumenişti „Ortodoxia” ca atare nici nu există, ci abia se formează.
După cum recunoaşte dr. Lucas Fischer, „protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiile ortodocşilor - că doar biserica lor este singura biserică adevărată - ci, auzind de acest lucru, se irită făţiş de aceea că îşi consideră propriile biserici protestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă. Se supără la rândul lor şi ortodocşii, reacţionând la această nervozitate, deşi lucrurile evoluează spre nivelarea treptată a confesiunilor.”
În procesul acestei „nivelări”, Biserica Ortodoxă, atât de scumpă pentru noi, îşi va pierde treptat identitatea în compania numeroaselor „biserici” din cadrul C.E.B., toate urmând să fie recunoscute ca adevărate, căci sentimentul de „respect reciproc şi de acceptare a oricui ca discipol al lui Hristos se dezvoltă tot mai puternic”. În felul acesta, va veni era „una sancta” - a pan-ereziei super-bisericii la care visează ecumeniştii occidentali. Aceasta este „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5), prin care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.
Despre aceasta din urmă încep a vorbi, din păcate, şi influenţi reprezentanţi ortodocşi ai ecumenismului. De exemplu, Mitropolitul Elveţiei, Damaschin (reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului) a declarat în Sicilia, în ianuarie 1975, cu ocazia săptămânii unităţii creştine:
„A venit timpul să recunoaştem existenţa „bisericii în afara Bisericii” în puterea ei deplină, biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei, însă fără a lichida sau relativiza propria noastră poziţie ecleziologică”. Ultimele cuvinte ale acestei fraze odioase au menirea, probabil, să liniştească pe creştinii ortodocşi, sugerându-le că concepţia lor despre Biserică ar rămâne intactă. În realitate însă nu este decât un şiretlic, fiindcă în alt loc Mitropolitul Damaschin a declarat în legătură cu dialogul cu catolicii: „În procesul dialogurilor noastre bilaterale şi multilaterale nu trebuie să ne aşteptăm ca cealaltă parte să înceteze a fi ceea ce este; trebuie s-o acceptăm ca pe o realitate obiectivă”.
Prin urmare, deopotrivă cu învăţătura ecleziologică ortodoxă, Mitropolitul Damaschin recunoaşte ca având valoare egală orice altă concepţie, fie şi cea mai eretică, despre Biserică, de genul „bisericii în afara Bisericii”.
Însă de vreme ce această „biserică” nouă, necunoscută nouă din istorie sau din scripturi, nu este Biserica Ortodoxă, ci se află în afara ei, atunci ea nu poate fi nimic altceva decât o „sinagogă a satanei” despre care vorbeşte în Apocalipsă Sfântul Ioan Teologul (2, 9; 3, 9), cu care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.
Tot despre ea citim în Psaltire: „Dumnezeu dispreţuieşte adunătura necredincioasă a tuturor ereticilor şi-i lipseşte de pacea harului Său pentru că nu se pocăiesc”. Să ne ferească Dumnezeu de participarea la această „adunare a celor ce viclenesc” şi de forţele ecumenice obscure care o pregătesc.
Teologii anglicani, protestanţi şi romano-catolici amintiţi mai sus, care au recunoscut în mod obiectiv că singură Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la adevăr, rămânându-i credincioasă şi de neclintit, se numără printre puţinii imparţiali. Oricât de mult ne bucură prin declaraţiile ce le fac, ei nu pot influenţa stările de spirit predominante în cercurile ecumeniste şi anti-ortodoxe în esenţa lor. Chiar şi creşterea numărului reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale în C.E.B. nu va aduce pe neortodocşi la adevăr, dacă aceştia nu vor manifesta bunăvoinţă. Creşterea numerică a ortodocşilor în ecumenism nu va contribui decât la pierderea unui număr şi mai mare de suflete. În epoca noastră liberală, satana este deja dezlegat şi îi este îngăduit să înşele toată lumea (Apoc. 12, 9; 20, 7). „Taina fărădelegii a şi început să lucreze” (II Tes.2, 7). Este inevitabilă lepădarea de credinţă a celor care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (II Tes. 2, 10-12).
Sunt lipsite de temei presupunerile că într-o bună zi toate societăţile eretice vor veni la adevărata Biserică a lui Hristos, neschimbată din vechime şi până astăzi. Protestanţii, pentru care Ortodoxia este un fenomen străin şi exotic, comandă după bunul plac, domină şi guvernează în C.E.B., iar reprezentanţii ortodocşi, colaborând pe teren ecumenic, sunt obligaţi să li se conformeze, sacrificând astăzi Sfintele Canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, pentru ca mâine, când va veni o nouă generaţie de „teologi”, reeducată în spirit ecumenic, să înceapă a face concesii pe tărâmul dogmelor ortodoxe.


C) Primele abateri de la dogme


În ultimul timp, ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”, prof. preot I. Coman amintea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent faptul că „în creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasa şi organizaţiile bisericeşti.”
Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprenta. Personal, suntem în relaţii cu teologi ortodocşi ecumenişti care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte învăţătura occidentală cu privire la „Filioque” în scopul unirii. Printre ei, a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist al tuturor timpurilor - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagoras, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu catolicii, „să le lase neatinsă doctrina lor despre Filioque”. O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la „Filioque”. De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: „Epoca este favorabilă dispariţiei „Filioque” din Simbolul credinţei... Personal, socot „Filioque” un semiadevăr, adică o semierezie”.
În realitate însă, „Filioque” nu este doar o jumătate de erezie, ci o erezie întreagă, care denaturează esenţa dogmatică despre Sfânta Treime prin introducerea unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre „Filioque”, e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica cea dinainte de anul 1054 - atât răsăriteană cât şi cea apuseană - ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede „şi de la Fiul”, transformă pe Fiul în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe este clar formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede”. Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica apusului a introdus în imuabilul Simbol al credinţei, doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi „de la Fiul” (Filioque), adaos apărut în secolul al V-lea ca opinie particulară în teologia apuseană. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această greşită învăţătură a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romei, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre „Filioque”. Ulterior, această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeirii Treimice, a fost dovedit elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea), învăţătura despre „Filioque” fiind întotdeauna considerată în Biserica Ortodoxă drept o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru, în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru „a facilita apropierea bisericilor”. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin de intrarea în conflict cu Sfinţii Părinţi - care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, de opoziţia faţă de Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice – de negarea cuvintelor Domnului Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26).
Patriarhul de Constantinopol, Athenagoras, a fost primul ierarh din istoria Bisericii care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind „Filioque”. Însă Athenagoras nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, deoarece nu reprezenta Biserica Sobornicească a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, însă în ciuda „primatului onorific” formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Patriarhia de Constantinopol a fost aceea care, în 1920, a lansat „Epistola către toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă”, mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor „biserici creştine”, în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele. Tot Fanarul a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de „Congresul pan¬ortodox” din 1923. În sfârşit, tot Patriarhul Athenagoras a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii eretice a Romei încă în 1054, fapt prin care a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagoras referitoare la „Filioque” a creat un precedent apostatic teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că „Filioque” nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe Mesagerul Exarhatului Patriarhal rus vest-european s-a încins o discuţie despre „Filioque” între doi europeni ortodocşi. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, nr. 73-74) articolul „Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu”, denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre „filioque”, şi sugerează ideea că, în numele apropierii de neortodocşi, ar fi cazul să se facă o concesie minoră pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh „şi de la Fiul”.
Această părere eretică a întâmpinat argumentele patristice ale ieromonahului ortodox olandez Ilarion van Epenhoisen, care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Paris, 1976). La începutul articolului său, înserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement „se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagoras, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice”. Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a Patriarhului, Olivier Clement a publicat într-o carte discuţiile particulare avute cu acesta.
Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi „neesenţiale”. Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a „esenţialului”. Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg, care apreciază ca fiind „ortodocşi prin esenţă” pe actualii discipoli ai confesiunii monofizite, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie. Voronov raţionează despre problemele aparent „secundare ale credinţei”, recomandând „să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti „ortodocşi în esenţă”, la o „delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria secundară”. Divizarea tezelor dogmatice în „dogme ecumenice necesare” şi „chestiuni secundare ale credinţei”, în rândul cărora prof. Voronov a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că gândirea sa este influenţată de tendinţele anti-ortodoxe.
Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor „îndoielnice”, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu; iar dacă sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri „îndoielnice”, înseamnă a propaga în domeniul dogmelor virusul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.
Sfântul Vichentie de Lerini scrie, în „Memoriul” său: „E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca ... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!”
Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi în parte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în această organizaţie. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei tuturor principiilor bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică „lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă”. În acelaşi duh s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata „totdeauna să moară şi să renască”. Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, dorită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe.


D) „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile!” (II Tes. 2, 15)


În vara anului 1968, dr. Fischer a subliniat în referatul prezentat la Congres, că „unul din principalele obstacole care stau în calea unirii bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică”. S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui să se depărteze de Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, să se desprindă de continuitatea Sfinţilor Părinţi şi a Sfinţilor Apostoli, de înrâurirea a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu auto-nimicirea Ortodoxiei.
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă cu tărie: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). „Cuvântul” este Predania moştenită prin viu grai, iar „Epistola” este Predania înscrisă în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi cealaltă. Este semnificativă expresia: „Staţi neclintiţi”, care înseamnă: Nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi” (Pilde 22, 28).
Aceeaşi idee este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: „Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: „Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi; ceea ce ai primit şi trebuie să urmezi, nu să întemeiezi”.
Astăzi militanţii ecumenişti cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia cea sfântă, principiile Bisericii de veacuri.
Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea ţinută pe tema „Iată toate s-au înnoit” declară făţiş, că în viitoarea „biserică” ecumenistă nimeni nu va dispune de „un hotar aparte pentru confesiunea sa”, că va fi greu „să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale” (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că „bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenistă”.
Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se nimicească principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze, într-un articol introductiv publicat în revista „Risk” fondată în 1967 pe lângă Secţia de tineret a C.E.B., scrie: „Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală.”
Un „păcătos îndrăzneţ” s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că „în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun”.
Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în dreapta-credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sunt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii dar, mai ales, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sfântul Apostol Luca mărturiseşte că „erau toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2, 1) şi credincioşii „stăruiau în învăţătura Apostolilor, şi în Împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare, participarea la împărtăşanie şi rugăciuni.
Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat rânduiala dumnezeiască, cerând mai întâi recunoaştere şi împreună-gândire în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea îndemnând pe credincioşii creştini să se împărtăşească dintr-un singur Potir. Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi „cuminecătura”, îndepărtând pe un plan secundar cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică „intercomuniunea” drept-credincioşilor cu rău-credincioşii, fără a cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli . Sfânta Biserică nu recunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă.
Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, ca una ce împiedică înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o „multitudine de tradiţii”. După această părere, fiecare grupare bisericească are propria sa tradiţie; şi toate aceste „tradiţii” sunt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele „tradiţii” sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra „tradiţiilor” altor „biserici”.
Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi „tradiţii” se află în vădită contradicţie cu învăţătura ortodoxă de veacuri a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de binecuvântatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit acestuia, „adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii”. De aceea adevărata Tradiţie se descoperă şi lucrează doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh – Duhul Adevărului, Cel care ne dezvăluie adevărul şi ne călăuzeşte către el.
În acest sens, Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de amestecarea cu tradiţiile umaniste, eronate şi distrugătoare (Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze rânduielile bisericeşti şi să formeze o „conştiinţă mondială”, ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumeniste, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1,9).
Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că „acum se deschide o pagină nouă în istorie”, secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre „angajamentul şi legământul ce ne uneşte”.
Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, prin ceea ne pregăteşte epoca viitoare a Antihristului, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lc. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), cale ce duce la pieirea veşnică. Credincioşii nu se pot salva de la această pieire prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit [Dumnezeiasca Tradiţie], şi păstrează şi te pocăieşte!” (Apoc. 3, 3).
E drept - Adevărul dumnezeiesc, de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom aduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, întreabă: „Ce folos e să fii înşelat în credinţă şi cucernic în viaţă?”, şi răspunde: „La fel de osânditor ca a crede drept, dar a trăi în fărădelege.”
Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, când zice: „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne. Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte, şi credinţa şi faptele alcătuind acelaşi întreg. Un creştin ortodox îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută iui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nimeni nu ne poate tăgădui însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, când însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu-Tatăl: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine. singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care Tu l-ai trimis” (In. 17, 3). Despre Sfântul Apostol Ioan Teologul, Biserica îi cântă în ziua pomenirii: „aşa cum este plin el de iubire, asemenea e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu” .
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă „bună” este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, ortodoxia este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale acestor vremuri, acela se va mântui, oricât de mari ar fi încercările diavoleşti, după cum Mântuitorul de încredinţează: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care ar să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri” (Mt. 10, 32).
Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, creştinul ortodox trebuie să o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice:
„Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici in legile vieţii, nici in modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi alcătuirea bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei deplinătate, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei, fără ştirbiri sau schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi a Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, „filioque”), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă in torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte ... - face uz de orice pentru a introduce oarece schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea”.
În cuvântul rostit cu prilejul jubileului Academiei Teologice din Petersburg, rectorul de atunci, Sfântul Episcop Teofan, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană:
„Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au adevărul, ci doar îl caută. Pentru noi însă, şi adevărul, şi căile spre adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-l însuşi, şi nu spre a-l descoperi. Acolo a devenit lege îndemnul: Înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: „Staţi neclintiţi!”. Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne cunoaştem credinţa şi s-o mărturisim celorlalţi. În acest sens, învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sunt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflăm Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!”
Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22. 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8) Noi trebuie să trăim după adevăr şi ţinând învăţătura adevărată (Mt. 7, 24), căci „oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5. 19).
Ecumenismul nu împărtăşeşte gândirea ortodoxă despre adevăr. Ecumenismul nu preţuieşte adevărul drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis despre aşa-zisa „mobilitate a structurilor bisericeşti”, ceea ce este egal cu trădarea. Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat:
„Un fapt trist din punct de vedere ortodox este că în Constituţia C.E.B. [astăzi Charta oecumenica], se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organizaţii, însă nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumeniste. Cu acest „monism” încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox!” O astfel de „unire” însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Tim. 2. 4).
Pacea ecumenistă declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (662), fost martor al unor cumplite inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute „în numele păcii”, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite:
„Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi, ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!” Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă.
Compromisurile în domeniul credinţei, făcute în numele oricăror „idealuri” pământeşti sau umaniste, niciodată n-au adus pace sau împăcare, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni l-a descoperit Dumnezeu.


E) Sfântul Vichentie de Lerini - luptător pentru statornicia credinţei


Potrivit ideologiei ecumenismului, religia trebuie să servească omului pentru atingerea scopurilor pământeşti, pe când, Ortodoxia călăuzeşte numai către cele cereşti. Despre aceasta Sfântul Vichentie de Lerini scrie:
„Datoria noastră este de a urma ortodoxia încotro ne conduce ea, şi nu să conducem Ortodoxia încotro vrem noi. Trebuie să avem mare teamă de păcatul greu al trădării credinţei şi abaterii de la Ortodoxie. Niciodată n-a fost îngăduit, nu este îngăduit şi nu va fi îngăduit să li se dăruiască creştinilor ortodocşi ceva ce Biserica nu a primit niciodată”.
Caracterizând inovaţiile eretice contemporane, potrivnice dogmelor şi canoanelor ortodoxe, Sfântul Vichentie le asemuieşte unei „alodoxii”, căci „ereticii îşi venerează concepţiile întocmai aşa cum păgânii venerau pe zeii lor”.
Aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu se mânia pentru cinstirea idolilor, la fel şi astăzi El se mânie pentru abaterea de la adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei şi pentru adoptarea nenumăratelor inovaţii propuse de C.E.B.
Despre aceasta, Sfântul Vichentie ne sfătuieşte:
„Cu adevărat ortodox este cel legat cu tot sufletul de Biserică, de trupul lui Hristos, care nu pune nimic mai presus de credinţa sobornicească în Dumnezeu - nici autoritatea, nici dragostea, nici talentele, nici elocvenţa, nici filosofia cuiva - ci, dispreţuind toate acestea, stă în credinţă ferm, statornic şi neclintit, socotind de datoria sa să respecte şi să creadă doar în ceva despre care se ştie că a fost respectat unanim din vechime de către întreaga Biserică Apostolică. Iar dacă află că un lucru - că ceva necunoscut a fost introdus ulterior de cineva, fără acordul celorlalţi, sau chiar împotriva voinţei tuturor Sfinţilor, atunci acesta va tăgădui acest lucru, căci nu face parte din credinţa cea adevărată, ci este doar o ispită...
Fericitul Apostol Pavel, scrie: „Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să iasă la lumină cei încercaţi” (I Cor, 11, 19). Apostolul spune acestea învăţând că cei vinovaţi de erezii nu sunt stârpiţi îndată de Dumnezeu, tocmai ca să iasă la iveală cei vrednici, adică să se vadă cât de mult, de adevărat şi de neclintit iubeşte fiecare credinţa sobornicească. Şi de bună seamă, de îndată ce apare vreo inovaţie, devine evidentă greutatea boabelor şi uşurinţa plevei. Atunci foarte uşor se spulberă de pe arie tot ce nu are rădăcină: unii îşi iau zborul nu se ştie încotro, alţii sunt atât de alarmaţi încât se tem ca nu cumva să piară: le este ruşine, şi sunt încurcaţi, nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar nici nu le-o digeră stomacul - nu le provoacă moartea, dar nici nu-i lasă să trăiască. Vai, e o stare vrednică de milă!”
Prin ultimele cuvinte, Sfântul Vichentie de Lerini prevesteşte starea actualilor ecumenişti „ortodocşi”. Ei au înghiţit atâta otravă ecumenică încât stau răstigniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă - să apere valorile credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor. Sfântul Vichentie le arată acestor oameni că, însuşindu-şi inovaţiile, deşi în aparenţă ţin credinţa cea dreaptă, treptat se abat de la ea şi, pe neobservate, se desprind de Ortodoxie:
„Dacă ei vor începe a amesteca ce e vechi cu ce e nou, ce e sfânt cu ce e străin şi necurat, acest obicei se va extinde inevitabil asupra întregii Biserici, astfel încât nu va mai rămâne nimic neatins, nimic nevătămat, nimic întreg, nimic neîntinat, iar acolo unde altădată era sanctuarul Adevărului curat şi nepătat, acolo în cele din urmă se va face o casă necurată a rătăcirilor mârşave şi păcătoase.
Dea Domnul ca harul Lui să abată această murdărie de la minţile noastre! Fie ca această nesocotinţă să rămână celor păcătoşi! Biserica lui Hristos însă, cea care păzeşte cu grijă şi atenţie dogmele încredinţate ei spre păstrare, niciodată nimic nu schimbă în ele, nimic nu reduce, nimic nu adaugă, ce-i aparţine nu înlătură, ce e de prisos nu alătură, ce e al ei nu pierde, ce e străin nu-şi însuşeşte!”
Acest raţionament al Sfântului Vichentie despre caracterul neschimbător al Bisericii lui Hristos în învăţătura ei dogmatică este just şi important pentru toate timpurile. Biserica stă acolo unde a fost pusă de Dumnezeiescul ei întemeietor. Ea nu se schimbă, însă mulţi membri ai ei, atraşi de ispita lumii acesteia, se întorc şi o trădează spre propria lor pieire. Aceşti oameni cred că procedează „uman”, „nobil”, „progresist”, călcând neschimbatele tradiţii preasfinte ale Bisericii. Ei opun progresul neschimbătăţii, fără a se gândi că adevăratul progres al Bisericii constă tocmai în păstrarea şi înaintarea pe Calea cea sfântă.
Oricine distruge principiile sfinte şi neschimbătoare ale Credinţei Ortodoxe, subminează dezvoltarea pe mai departe a Bisericii, pune capăt misiunii ei mântuitoare în generaţiile viitoare. Nedându-şi seama de acest lucru şi aflându-se sub influenţa literaturii ecumeniste „progresiste” şi mai ales a reeducării ecumeniste desfăşurate sistematic de C.E.B., tinerii teologi ortodocşi şcoliţi în Europa se îndepărtează pe neobservate de Sfânta Biserică Ortodoxă, începând să vadă în nedorinţa Bisericii de apropiere ecumenistă de confesiunile neortodoxe, o înapoiere distructivă, necorespunzătoare spiritului vremii.
Un exemplu caracteristic în această privinţă este următorul. În 1966 un doctorand al Academiei Teologice ruseşti a fost trimis ca stagiar pe un an la Institutul Ecumenic din Bossey. Întorcându-se, a prezentat Consiliului Academiei un raport, în finalul căruia promitea să trudească pentru binele ecumenismului, subliniind că sarcina acestuia este „atenuarea înapoierii confesionale”. Astfel sunt reeducaţi tinerii ecumenişti recrutaţi din rândurile Bisericii Ortodoxe, a cărei fermitate dogmatică ei o numesc „înapoiere” confesională, căutând s-o înlăture de dragul compromisurilor care duc pe calea largă la pieire (Mt. 7. 13).
Vedem cum C.E.B. acordă o atenţie sporită tinerilor ecumenişti. În decembrie 1975, de educaţia şi instruirea tineretului se ocupa secţia a 4-a a Adunării Generale a C.E.B. de la Nairobi (Kenya). În opinia Bisericii Ortodoxe Ruse, „această problemă, ce vizează în fond chipul omului creştin [...] nu şi-a găsit la Adunare o soluţionare creştină. Documentul final arată că autorii lui nu înţeleg prin educaţie formarea omului nou, „cel după chipul lui Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef. 4, 24). E regretabil că în document lipseşte chipul lui Hristos, Căruia trebuie să ne asemuim în educaţia personalităţii creştine, în schimb se dau recomandări neavând legătură cu Revelaţia dumnezeiască.”
Duhul laic al educaţiei, ce constă în înstrăinarea de Sfânta Scriptură, cultivat de C.E.B. în Adunările sale, determină tineretul ecumenist să se abată de la dogme, ducând în cele din urmă la pierderea credinţei în Hristos. În acest duh, tineretul „creştin” este reeducat în Institutele Ecumenice din Bossey, Hewston (SUA), Bielefeld şi în alte locuri, unde se elaborează aşa-numita „teologie ecumenistă”, care are drept scop să înlocuiască Teologia Ortodoxă prin spiritul oportunismului de compromis, de dragul unirii tuturor religiilor din lumea aceasta.
O astfel de activitate a C.E.B. în rândul tineretului contravine categoric învăţăturii Sfinţilor Părinţi, care voiesc să ne ferească de orice inovaţii în domeniul credinţei, „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).


F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei


Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului Credinţei Ortodoxe în lucrarea mântuirii. Acest lucru se remarcă, din păcate, chiar în paginile Revistei oficiale a Patriarhiei Ortodoxe Ruse, în care, în legătură cu Judecata înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise următoarele:
„Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care biserică sau confesiune aparţine [...] Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior”.
O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi, imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sfântul Evanghelist Matei (25. 31-46), nu redă întreaga desfăşurare a Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire, contrare celor dintâi; potrivit Sfântul Apostol Iacob, „judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă” (Iac. 2, 13).
Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate, ereziile şi învăţăturile false. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos.
Cât de bine ne arată Arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre Înfricoşătoarea Judecată:
„Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu cea sentimentală, umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos. Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. Prin urmare, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „dragostea, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).”
Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: „Cine va crede şi se va boteza, se va mântui: dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim spune: „Cine nu crede, a şi fost judecat” (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: „Cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: „Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” (II Tim. 4, 7-8).
Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, explică legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu:
„Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul amândurora trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei”.
Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul XVI), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei şi a faptelor pentru mântuire, în Epistola sa către luterani: „Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele. Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă. Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos”.
Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit măreţia Credinţei Ortodoxe ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat întoarcerea împotriva ei. „Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare -, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă, sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu”.
Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie:
„Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic”.
Prea Cuviosul Maxim Grecul ne previne:
„Ştim, cu siguranţa ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat, că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice”.
Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin:
„Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege”.
În continuare, Sfântul Paisie Velicikovski de la Mănăstirea Neamţ, ne sfătuieşte:
„Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice”.
Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, cuvintează minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe:
„Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16). Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt.”
Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul descoperit de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă. Ei înţelegeau clar însemnătatea lui pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără înşelări şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos.
Unirea ecumenistă a „bisericilor” realizată spre împuţinarea adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea „unire”, fără adevărul mântuitor, despre care David Psalmistul zice: „Ca o armă te va înconjura adevărul Lui” - adevărul lui Dumnezeu” (Ps. 90, 4)
Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, după cuvântul Mântuitorului: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine Fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a-l descoperi şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvintele adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28}, căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (II Tes. 2, 12).
Dar „creştinii” de orientare ecumenistă de astăzi nu se mai interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a „unirii”, pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (Fac. 11,7). În fapt, ecumeniştii creează un nou Turn Babel, deaorece lucrează fără binecuvântarea lui Dumnezeu; însă turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în „Declaraţia către toţi creştinii lumii”, adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948:
„După părerea noastră, Mişcarea Ecumenistă reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii. Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc”.
În prima parte a aceleiaşi declaraţii se subliniază: „E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicului organism divino-uman ce se numeşte Biserică. Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie.
Inedit al acestei unităţi - şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii - Mişcarea ecumenistă este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară.
A merge în întâmpinarea mişcărilor ecumeniste ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii - în spaţiu şi în timp - şi. să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică. Să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un „blid” de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje.
Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici apostolice. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea.
Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă, păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos.”
Aşadar, creştinul ortodox nu poate participa la Mişcarea Ecumenistă, căci aceasta relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte terenul pentru abateri dogmatice, determinând trădarea Credinţei Ortodoxe, unica credinţă mântuitoare.


Read more...

Blogul este vizionat de: