Ecumenismul, influenţând păgubitor învăţătura bisericii, conduce spre teologia „dumnezeului mort”

ProOrtodoxia

Potrivit proorocirilor scripturistice, răul în lume este într-o continuă ofensivă vertiginoasă, lucrare sprijinită din plin de ecumenism. Acest rău se dezvăluie cu o îndrăzneală neobişnuită în aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, de curând apărută. O astfel de „teologie”, fără îndoială încurajată de masonerie, conduce dimpreună cu Mişcarea Ecumenistă spre un singur scop - înstrăinarea de adevărurile dumnezeieşti ale credinţei, subminarea tradiţiilor Bisericii şi pierderea totală a credinţei în Hristos Iisus Dumnezeu-Omul.
”Teologia dumnezeului mort” este contradictorie în conceptele sale, căci teologia, ca ştiinţă despre Dumnezeu, se bazează pe credinţa de necontestat în Dumnezeul Cel Veşnic (Ieşirea 3, 14), credinţă prin care întotdeauna s-au mântuit cei ce cred în Dumnezeu. Mărturisea în numele tuturor apostolilor Sfântul Apostol Petru, când la întrebarea lui Iisus: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”, a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Mt. 16, 16). Ce fel de teologie, adică cuvânt despre Dumnezeu, poate fi acolo unde lipseşte credinţa în Dumnezeul Cel Adevărat, Cel Viu, unde Dumnezeu este declarat „mort” sau „inexistent”? O asemenea „teologie”, zisă şi „teologie radicală”, este prezentată mai ales în lumea contemporană anglofonă, fiind elaborată cu râvnă de scriitorii religioşi protestanţi. Ei statutează o nouă „dogmă” blasfemiatoare şi nihilistă - Dumnezeu a murit, noi L-am ucis cu mentalitatea noastră, de aceea nu trebuie să mai credem în Dumnezeu, ci în om, în lume şi în progresul ei.

Să ne oprim mai pe larg la principalele teze ale acestei monstruoase „teologii a dumnezeului mort”. Potrivit acestei gândiri, „creştinismul este vrednic de crezare, numai dacă recunoaşte că Dumnezeu nu mai există. Dogma noii epoci constă în faptul că omul trebuie să trăiască fără Dumnezeu. Omul contemporan îşi rezolvă de unul singur problemele cu care se confruntă. El nu mai are nevoie nici de Cineva ceresc care să-i rezolve problemele, nici de Cineva veşnic care să-i împlinească trebuinţele, şi de aceea este de prisos să crezi într-un Dumnezeu atotputernic. O astfel de credinţă este chiar dăunătoare, întrucât închide omului viziunea propriilor posibilităţi creatoare. Ideile omului despre Dumnezeu şi despre zidurile Bisericii trebuie să dispară, pentru ca neo-creştinul să poată nu numai să vadă orizontul, ci şi să se mişte spre el. Trebuie să apropiem Biserica de lume; un aspect important al credinţei nu mai este atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci atitudinea omului faţă de om”.
Avem de a face, aici, cu „orizontalismul”, caracteristic ecumenismului şi criticat temeinic de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse alături de „Epistola către Biserică” a Conferinţei de la Bangkok a C.E.B. din anul 1973. Respectiva „Epistolă” trece totalmente sub tăcere scopul final al mântuirii omului, adică viaţa veşnică dimpreună cu Hristos Dumnezeu în împărăţia cerurilor, şi nu arată că dobândirea mântuirii şade în lupta împotriva patimilor şi a păcatului şi în mărturisirea dreaptă a credinţei. Mântuirea este considerată aici aproape exclusiv ca izbăvire de feluritele vicisitudini şi chinuri ale vieţii pământeşti, iar cele două porunci privitoare la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele sunt interpretate strict social-utilitar, dându-se uitării cuvintele lui Hristos despre cele nouă Fericiri. Acest „orizontalism” excesiv – grija exclusiv arătată numai faţă de oameni şi lume, iar nu faţă de Dumnezeu - nu poate fi justificat în nici un fel. La orice încercare de denaturare a noţiunii de mântuire - punctul central al credinţei creştine – suntem datori ca esenţa adevărului revelat de Dumnezeu să fie exprimată limpede, excluzându-se orice confuzie şi ambiguitate, arătându-se dragostea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi păstrarea Predaniei nestrămutate a Bisericii.
William Hamilton, unul dintre principalii reprezentanţi ai „teologiei fără Dumnezeu”, îşi întemeiază teoria despre dragostea pentru om nu pe credinţa în Dumnezeu, ci pe contrariu: „Experienţa incontestabilă a lipsei lui Dumnezeu [...] Noi nu credem în Dumnezeu, ci credem în lume”. O asemenea tentativă „teologică” este în fapt o agresiune demonică împotriva credinţei în Hristos, sau, după cum spune Sfântul Apostol Iacob: „prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu” (Iac. 4, 4).
Thomas Althister înlocuieşte la rându-i credinţa în Dumnezeu prin credinţa în om. Orice încercare de a dobândi raiul pierdut este calificată drept întoarcere religioasă în trecutul întunecat, iar moartea lui Dumnezeu, după părerea lui, îi conduce către culmile progresului pe oamenii liberi; aceştia nu mai pot să se întoarcă în rai şi să capete din nou nemurirea pierdută din vina lui Adam. Ateul „creştin” nu sărbătoreşte învierea şi înălţarea lui Hristos, ci pogorârea la iad, căci acest model de „creştin” nu mai recunoaşte nici un fel de autoritate divină: „De vreme ce Dumnezeu a încetat să mai trăiască în experienţa umană ca Dumnezeul Cel Atotputernic, cu El dispare şi imperativul moral adresat omului din lumea cealaltă.” Ce logică demonică de eliberare a omului de exigenţele morale ale Legii lui Dumnezeu, căci odată cu moartea lui Dumnezeu, moare şi morala de altădată. Dacă se neagă istorisirea biblică despre căderea în păcat şi vinovăţie, se tăgăduieşte atunci şi judecata ce va să vie, şi se neagă cu desăvârşire păcatul omenesc: „Omul trebuie să uite de păcat, adică să se elibereze de însăşi noţiunea de păcat şi atunci orizontul devine liber”.
Am expus doar câteva idei din „teologia dumnezeului mort”, dar cât de expresive şi tipice sunt pentru categoria gândirii anticreştine! Lucrul cel mai grozav este că această „teologie” ateistă a căpătat valenţe academice şi deja este implantată în minţile studenţilor teologi, care se pregătesc ca mâine să devină preoţi şi profesori de teologie. Spre ispitirea dreptcredincioşilor, această hulă este propovăduită nestingherit din unele amvoanele bisericeşti şi catedre universitare.
Înainte, cei care îl negau pe Dumnezeu se aflau în afara Bisericii şi erau lesne recunoscuţi drept hulitori de către credincioşi. Pe când astăzi, travestindu-se în „teologi”, anunţă „moartea” lui Dumnezeu continuând să rămână în cadrul „bisericilor” lor.
Pentru acest soi de „teologi” moartea creştinismului este deja un fapt împlinit. Ei nu sunt preocupaţi decât de „căutarea unor forme şi structuri noi, întrucât multe forme de exprimare a mentalităţii creştine (inclusiv formulările dogmatice, n.a.) nu mai corespund vieţii creştine în lumea actuală, întrucât contravin faptelor”.
Se consideră că în lumea actuală, Dumnezeu ar putea deveni unul „nou”, unul „viu”, dacă ar dispărea nu unele forme cultice, ci concepţia Bisericii despre Dumnezeu, ceea ce ar însemna reorganizarea dogmatică, canonică şi liturgică a Bisericii.
„Dumnezeul părinţilor este deja mort!” - se spune adesea în mediul protestanţilor. Însă chiar Mântuitorul spune despre Dumnezeul Cel Viu al părinţilor - Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Issac, Dumnezeul lui Iacov: „Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Lc. 20, 37-38).
Unii „teologi” mai moderaţi interpretează expresia „Dumnezeul părinţilor e mort” altfel: ideea de altădată despre Dumnezeu a murit, locul ei luând-o una nouă, modernă. Ori ideea „modernă” despre Dumnezeu, neavând nimic comun cu istoria biblică, patristică, bisericească despre Dumnezeu, cu adevărul revelat de Dumnezeu, este străină adevăratului Dumnezeu, aşa cum întunericul este străin luminii (II Cor. 6, 14). Credinţa numai atunci este mântuitoare, când este dreaptă. Orice denaturare a credinţei celei drepte duce la credinţă strâmbă păgubitoare şi - prin aceasta la diavolul, tatăl minciunii (In. 8, 44), În fiecare secol se inventează mereu o idee „nouă” despre Dumnezeu şi învăţături „noi” în cele ale credinţei, pentru a depărta pe binecredincioşi de la adevărul vestit de Hristos şi păstrat cu credinţă în Biserică. Sfântul Chiril al Alexandriei prevenea cu înţelepciune: „Dacă cineva schimbă ceva în sfintele şi dumnezeieştile dogme patristice, acest lucru nu trebuie să-l luăm drept clarviziune, ci drept crimă şi abatere de la dogmă şi păcătuire împotriva lui Dumnezeu!” Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dacă cineva schimbă măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acela care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată”. Sfântul Isidor Pelusiotul grăieşte: „Aceia care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că sunt necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decât Sfântul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi”.
Cei care cred cu adevărat în Dumnezeul Cel veşnic Viu (Mt. 16, 16) nu au nevoie de reprezentări „noi” despre Dumnezeu, întrucât adevărul despre Dumnezeu, descoperit nouă prin Sfânta Scriptură, întărit la Sinoadele Ortodoxiei şi păzit cu străşnicie până astăzi de Biserica Ortodoxă a lui Hristos, s-a dovedit de-a lungul secolelor împlinitoare pentru mântuirea dreptcredincioşilor prin roadele sfinţeniei. Este limpede că cei care socot că „Dumnezeu este mort”, vor să pună în locul lui un alt „dumnezeu”, adică un fals dumnezeu prezentându-l credincioşilor drept Dumnezeul cei adevărat. De exemplu, Gharvey Koks consideră că „teologia trebuie să-şi ia rămas bun de la dumnezeul care a fost şi este, şi să năzuiască spre dumnezeul cel care va fi. Corespunzător, credinţa astăzi poate fi definită după speranţa aţintită spre împărăţia viitoare a lumii şi dreptăţii”. Dar „speranţa” orientată spre cele pământeşti este diametral opusă nădejdii creştine, după cuvintele Sfântul Apostol Petru: „Noi aşteptăm, potrivit Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). Koks socoate însă că sarcina credincioşilor e să formeze un viitor care va aparţine nu celui care „este”, ci celui care „va veni”, adică antihristului.
Reprezentarea scripturistică ortodoxă despre divinitate arată că Dumnezeu poate fi cunoscut prin însuşirile Lui (Rom. 1, 20), pe când curentele teologiei occidentale ne descriu un „dumnezeu fără însuşiri”, vag şi arhaic.
Prof. Gerhardt Henneman, de la care culegem informaţii despre „teologia fără Dumnezeu”, s-a lăsat atât de mult copleşit de spiritul apostatic al timpului, încât vorbeşte nestingherit despre „necesitatea lepădării unui oarecare balast din credinţa noastră în Dumnezeu; credinţa creştină în Dumnezeu trebuie propovăduită printr-un mijloc nou, corelând-o cu situaţia de astăzi a omului şi a lumii”.
Oare nu acelaşi lucru îl pretind ecumeniştii, stăruind asupra unor noi redactări a dogmelor creştine? Se ştie care vor fi consecinţele unui asemenea pas, mai ales datorită contribuţiei „teologilor” atei de astăzi, ce luptă să desfiinţeze creştinismul. Pentru noi trebuie să fie clar oricum s-ar numi ecumeniştii - teologi liberali sau moderaţi, teologi atei sau radicali, cu toţii tind spre unul şi acelaşi scop, adică nimicirea adevărului mântuitor revelat de Dumnezeu.
Teologul catolic Francois Brunes, simpatizant al Ortodoxiei, pe bună dreptate califică acest curent nu moartea lui Dumnezeu, ci moartea teologiei: „În această apostazie „teologică” cel mai trist rol revine, desigur, „teologilor” protestanţi, care declară că creştinismul, mulţumită protestantismului, s-a supus lumii profane moderne. Deşi formal protestantismul urmează Sfânta Scriptură, însă, prin critica sa raţionalistă păgubitoare, pune la îndoială însăşi temelia credinţei creştine - Scriptura, ameninţând să elimine din teologia protestantă şi fondul creştin”.
Anume din protestantism au ieşit oameni ca Iulian Haxly, pentru care „religia este credinţa în posibilităţile omeneşti” care pune „în locul Dumnezeului celui „învechit” pivotul vieţii noastre exemplare - dezvoltarea”. După părerea filosofului Martin Heidegger, locul autorităţii pierdute a lui Dumnezeu trebuie să-l ocupe „raţiunea”. Iar cunoscutul exeget Diettrich Bonhoefer scria: „A trecut timpul când oamenilor totul li se putea spune prin cuvinte - teologice sau evlavioase; a trecut de asemenea timpul vieţuirii duhovniceşti interiorizate şi a conştiinţei; ceea ce înseamnă că, de fapt, a trecut timpul religiilor; ne apropiem de o eră lipsită totalmente de religie”.
Privind evoluţia către ateism a omenirii, adepţii „teologiei dumnezeului mort”, prin faptul că neagă Evanghelia lui Hristos, confirmă în mod strălucit proorocia Mântuitorului Iisus Hristos care spune că la a Doua Sa Venire nu va găsi credinţă pe pământ. Prin urmare, împlinirea acestei profeţii a cărei martori suntem, nu slujeşte triumfului teologiei ateiste hulitoare, ci mai curând demascării şi compromiterii ei ca născocire satanică, ce vrea să bătătorească calea noului „creştinism nereligios”. Care însă ar fi rostul unui „creştinism” în care lipseşte credinţa în Iisus Hristos - Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi? (I Tim. 1, 15) Căci în lume există multe învăţături morale, dar niciuna ca cea Ortodoxă, singura în care se găsesc mântuirea, Adevărul lui Dumnezeu, Biserică adevărată cu Tainele cele dătătoare de har care dăruiesc celor credincioşi „toate cele ce sunt spre viaţă şi spre cucernicie” (II Petru 1, 3), ca să poată împlini poruncile lui Dumnezeu, şi să se facă „părtaşi ai Dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4).
Cu aceasta încheiem lucrarea noastră, care a ajuns până la graniţa dincolo de care urmează doar lepădarea făţişă de Hristos. „Pentru cel înţelept e de-ajuns”!
Creştinii cu adevărat ortodocşi văd că ecumenismul şi „teologia” ateistă a „dumnezeului mort” merg laolaltă spre aceeaşi ţintă - distrugerea Adevărului descoperit de Dumnezeu şi nimicirea Bisericii Ortodoxe a lui Hristos - „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15) -, chemată să păzească acest Adevăr până ia sfârşitul veacului (Mt. 28, 20).
Aşadar, drept mărturisire hotărâtă înaintea tuturor ereziilor vremii, creştinii ortodocşi trebuie să declare cu glas tare:
„Conştiinţa noastră ortodoxă nu ne îngăduie să fim ecumenişti, căci ar însemna să slujim pe satana şi pe sluga lui, antihristul!”

1 Response to "Ecumenismul, influenţând păgubitor învăţătura bisericii, conduce spre teologia „dumnezeului mort”"
Marco said :
15 iunie 2014, 21:53
Domnilor, mai usor cu pianul pe sacari, faptul ca un taliban nu aude decat argumente de la tovarasii sai ca cea ce crede este ceva bun, asta nu inseamna ca asa este.

Mai ascultati si parerea opozitiei nu suntem chiar nebuni.

Biblia contine o gamada de erori pe care le ignorati, geologia povesteste cu multe argumente fizice ca geneza este total fasa.

legenda potopului nu corespunde cu dovezile geolgice

avraam avea camile cand pe vremea lui nu erau domesticite

sotia lui naste la 99 de ani cand pe atunci oamenii abia traiau de medie 35 de ani

Egiptenii, fenicienii si sumerienii nu amintesc nimc de sodoma si gomora, zona n-a suferit cataclisme termice colosale

in zona palestinei nu a existat nicidata o vegetatie luxurianta cu struguri uriasi, vecinii nu spun asa ceva.

pe undeva prin numeri evreii dau zecime din fecioare capturate in razboi la cortul intalnirii

Iehu sacrifica fata si nimeni in biblie nu-l critica dur ba chiar fac o sarbatoare

Patriarhul David ucide miseleste un biet om ca sa-si satisfaca poftele, pedeapsa este moartea a fiului (acum biserica nu suporta avortul pt. malformatii dar accepta mortea fara vina a pruncului) plus moartea a mii de cetateni care nu au nici legatura cu sexul lui David

Avraam aude o voce si vrea sa-si sacrifice copilul, daca acum un crestin aude voci si incearca asta este semn de credinta ?

Egiptenii obsedati cu soarele (ra) nu au observat cand a stat pe cer, ca sa se lupte 2 triburi nesemnificative la soare. Astazi profesorii din israel se indoiesc ca a existat exodul , deasemenea nu a existat o robie masiva in babilon, ca sa nu mai zic cum au fost aruncati in strada copii si sotiile neevrei de catre Ezdra.

Nu exista nici o justitie normala la cap care sa condamne pe nea Ion ca nu crede profetiile visate de vecinul Petre, pt. ca nu avem cum sa probezi ca sunt reale, cu atat mai putin discutia lui avraam acum 38 de secole sub cerul instelat.

Imperiul roman abia putea mobliza 40 mii de soldati, si mari batalii ale imperiului cam numarul asta au fost, evreii undeva prin judecatori inving armate de sute de mii una dupa alta, ba chiar vine doua una de 800 mii si alta de un milion de soldati culmea de la popoare minuscule din desert.

Grecii si romanii desi erau inspirati de catre d-zei falsi erau mai avansati decat evreii.

Arheologii si documentele vremii nu amintesc de solomon sa fie un imparat puternic, cu atat mai putin cel mai bogat.

Nu exista documete serioase despre crestinism din sec.I, deci aveti putina baza.

Nu puteti demonstra ca aveti puteri deosebite nici voi si nici o alta religie, exista tot felul de povsti de tipul OZN, multa vorbarie si putine probe.

Rugaciunea nu serveste la nimic, daca avea o putere de mult preotii ne aratau statisticiile puterii ei. Statistica are prop. de a demonstra cele mai mici forte care intra in joc, nu exista tratate de medicina care sa recomande rugaciunea.

Intelepciunea din biblie nu este un argument de contact cu supranaturalul, Platon si alti pagani a scris chiar mai bine.

Facerea de bine nu este inventia evreilor, hipocate nu a fost un evreu, iar justitia o cunosteau si sumerienii sau egiptenii inainte.

Faptul ca se construiesc biserici frumoase nu este un argument, altii inainte au construit piramidele.

profetiile din biblie sunt afirmatii vagi nu date precise: razboaie, cutrmure, rautate etc, or astea nu sunt profetii.

Elita crestina nu povesteste membrilor ca biblia are autori necunoscuti si ca evreii aveau multe traditii si carti din care se inspirau si nu se puneau deacord care sunt adevarate si care nu, iar actuala biblie nu are multa baza sa fie asa.

Faptul ca o etnie din lume :japoneza sau tailandeza a supravietuit si cu ajutorul unei spiritualitati nu este nimic supranatural, chiar este ceva banal pe lumea asta.

Blogul este vizionat de: