Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii

Canoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 Apostolic prevede: „Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat”. Asemenea sfătuieşte şi Canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat! Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă!”
Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura dumnezeiască a Bisericii, căci însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).


Sfântul Ioan Teologul - Apostolul iubirii, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele” (II In. 1, 10-11).
La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: „Dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii noştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Mt. 5, 47). În esenţă nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmani , iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Despre acestea şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în nerânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (II Tes. 3, 6).
Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze îndemnul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu învăţătura dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său - nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori să aibă „aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Iisus” (Rom. 15, 5), având „o singură credinţă” (Ef. 4, 5). În caz contrar, „mânia şi urgia îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” (Rom. 2, 8).
În opoziţie cu Sfânta Scriptură, „Declaraţia libertăţilor religioase” de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-¬şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele apostolice -care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale -, pe de altă parte!
Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum fac ecumeniştii „ortodocşi”. Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor - şi grecilor, şi barbarilor (Rom. 1, 14), subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Cor. 9, 22).
Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor (I Tim. 3, 15). „Încă din 1937 - scrie prof. G. Razumovski -, participanţii la conferinţele ecumeniste nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei.
„Declaraţia libertăţilor religioase” sfâşâie definitiv învăţătura Bisericii: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor.”
Pentru adevăraţii creştini ortodocşi, măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele celor Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special Canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. Lămurind sensul lor, Episcopul Ioan de Smolensk, vestit canonist ortodox, scria:
„Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci e o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.
Prin urmare, Canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. Cu toate acestea, ecumeniştii „ortodocşi” se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi neortodocşi şi eretici, cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi Canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze „rugăciunea în comun” cu neortodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi”.
Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, făcând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.
În ultimul timp „rugăciunile în comun” se transformă treptat în aşa-numitele „slujbe religioase ecumeniste”, oficiate în timpul tuturor reuniunilor religioase. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în insula Creta, membrii prezenţi au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit din potirul ortodox.
Iată cum este descrisă în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumeniste la Geneva” desfăşurarea unei astfel de întruniri: „În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti neortodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.”
În „Revista Patriarhiei Moscovei” (1970, nr. 3, p.6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La „rugăciune” au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor armene şi romano-catolice, cu pastori ai sectelor metodiste şi baptiste, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni - fapte nemaipomenite şi neîngăduite de Sfintele Canoane.
În timpul celei de a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie, 1975) „rugăciunea în comun” a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de a V-a adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.
Ceea ce s-a întâmplat la cea de a VI-a adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive.
La 31 iulie 1983 a fost oficiată o „liturghie ecumenică” alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de comisia „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru) cu un an mai devreme. Principalul actor al acestei „liturghii” a fost „arhiepiscopul” anglican Rensy de Canterbery, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei-preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora, la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi „ortodocşi”, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul „ortodox” rus Kiril , a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul iui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale arhiereului „ortodox” nu mai are nevoie de comentarii!
Prin participarea la această slujbă „în comun”, toţi participanţii „ortodocşi” au încălcat flagrant nu numai Sfintele Canoane Apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie Ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântul Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să nu înveţe pe creştini în Biserică (I Tim. 2, 12,1 Cor. 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească „liturghia”! Pentru Adunarea a VI-a ecumenistă este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate, care a condus în gruparea anglicană la ridicarea femeilor la rangul de „preotese” şi chiar de „episcopi”.
Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi mai sfântă dintre femeile tuturor timpurilor - Preacurata Fecioară Maria, aleasă de Dumnezeu a fi Născătoare a Domnului nostru Iisus Hristos; şi aceasta ca vestire a Duhul Sfânt - „iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).
Preamărirea Maicii Domnului a început încă de la Bunavestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1,28).
Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Măria cu dreptcredincioasa Elisabeta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: „Binecuvântată eşti tu între femei”, adăugând: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău” (Lc. 1, 41-42).
Proslăvirea Maicii Domnului se arată şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos îşi începuse propovăduirea, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Lc. 4, 22): „Atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care Te-a purtat, şi fericit este sânul la care ai supt” (Lc. 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt şi cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Lc. 11, 28).
În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Scripturii a înlocuit afirmativul „Da!” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu!”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă.
Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc direct împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca „preotese”, aceştia pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu!” (I Cor. 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei - Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu - ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi însuşi Domnul Iisus Hristos zice: „Da!” (Lc. 11,28).
Unde este aşadar mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură?
Deoarece Canonul 10 Apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi, Canonul 45 Apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în Biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii, protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul „rugăciunilor”, iar la cea de-a VI-a adunare a C.E.B. au participat la „liturghia ecumenică” aşa-numitele „preotese” -, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.

0 Responses to "Ecumenismul contestă Canoanele Apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii"

Blogul este vizionat de: