În cercurile ecumeniste se emit concepte şi termeni noi, care ar trebui să contribuie la atenuarea treptată a diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, şi se elimină învăţăturile şi „termenii vechi” care accentuează aceste disensiuni. Drept exemplu al celui dintâi caz, putem evoca noua definiţie deja criticată de noi în capitolul de introducere, de „biserică ecumenică”, interpretată nu în sens de Biserică Ortodoxă, ci în sens de biserică „invizibilă”, din care fac parte toţi cei care se consideră „creştini”.

C.M.B. confundă intenţionat noţiunile „ortodoxie” şi „heterodoxie”, subînţelegându-se mai ales nu Biserica cea Una, aşa cum una este Credinţa noastră Ortodoxă, ci o multitudine de „ortodoxii” prin compararea cărora să se decanteze o „ortodoxie” nouă, mai adaptată cerinţelor secularizante. Sub acest aspect sunt examinate noţiunile „Tradiţie” şi „tradiţii”, fiind diminuată importanţa Sfintei Tradiţii Ortodoxe, ca una egală cu Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei, cu scopul de a camufla Adevărul revelat de Dumnezeu prin diferite învăţături omeneşti (Col. 2, 18), înşelări care stau şi în prezent la baza asociaţiilor protestante şi sectare.


Pentru a micşora importanţa Bisericii Ortodoxe, mai nou, ecumeniştii vorbesc despre „Bisericile Ortodoxe Orientale”, voind să dea de înţeles că în paralel cu adevărata Biserică Ortodoxă există şi biserici ortodoxe „orientale”, cunoscute în istoria bisericească drept monofizite, dar pentru care în prezent este inventată o denumire mai neutră - „biserici precalcedoniene”. S-a ajuns până acolo încât definind aceste biserici drept „ortodoxe orientale”, ecumeniştii supranumesc Bisericile Ortodoxe locale drept „bizantine”, ceea ce este eronat, deoarece Biserica Rusă, Sârbă, Bulgară, ca şi Biserica Gruzină şi Română nu sunt nicidecum bizantine.
Este întristător faptul că reprezentanţii oficiali ortodocşi din C.E.B. recunosc în „precalcedonieni” pe fraţii lor „ortodocşi”, precum se arată în documentul-raport al C.E.B. formulat în cadrul Comisiei de pregătire pentru consultaţii neoficiale între teologii Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi ai Bisericilor Ortodoxe Orientale şi semnat de trei ortodocşi: episcopul Emilianos, protoiereul Vitalie Borovoi şi profesorul N. Nissiotis. Ne întrebăm, de ce Biserica Ortodoxă ar mai trebui să dialogheze cu monofiziţii, de vreme ce reprezentanţii ortodocşi au şi cedat deja poziţiile Ortodoxiei, definind drept „ortodoxe” comunităţile eretice desprinse de la Ortodoxie în secolul V?! „Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Mt. 5, 13).
Spre a arăta cum arată planul de lichidare de către C.E.B. a unor noţiuni şi termeni care accentuează disensiunile dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, să invocăm termenul „erezie”. Profesorul protoiereu Alexandru Schmemman de la Academia Ortodoxă Sfântul Vladimir din America, scrie: „Cuvântul „erezie” lipseşte practic din dicţionarul ecumenic. El nu există acolo nici cel puţin ca posibilitate”. Şi este clar de ce. Definirea unei oarecare doctrine în calitate de erezie este incompatibilă cu convingerea ce predomină în mediul ecumenic: precum protestantismul şi orice comunitate religioasă ar fi biserică, ba chiar şi cea mai anti-bisericească organizaţie ar fi „biserică” dacă ar arăta o anumită aspiraţie spre adevăr...
Cuvântul „erezie” nu-şi are locul în mişcarea inter-confesională, unde tinerii teologi ortodocşi (de la institutul din Bossey de lângă Geneva) sunt educaţi în spirit contrar Ortodoxiei „să înţeleagă şi să respecte credinţa altora”.
„Secolul ecumenismului este secolul reabilitării ereticilor”, citim în paginile revistei „Irenicon”. Dacă unii clerici şi ierarhi ortodocşi îşi permit să scrie că erezia nu ar constitui un rod al liberei cugetări, ci „mai curând un produs al curiozităţii evlavioase, al tendinţei nobile, a spiritului uman de a pătrunde sensul vieţii”, înseamnă că aceşti teologi sunt ortodocşi doar cu numele.
Nu este nevoie să subliniem că astfel de declaraţii servile se află în totală contradicţie cu hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi excludeau definitiv din Biserică pe eretici, văzând în falsele lor învăţături uneltiri ale diavolului Şi cum altfel ar fi supravieţuit Sfânta Ortodoxie, dacă nu prin osândirea lumii păcatului şi a noţiunii de erezie.
În consecinţă, în ecumenism adevărul este situat pe acelaşi plan cu neadevărul, tocmai prin suprimarea noţiunii de „erezie”.
Eliminând din limbajul său cuvântul „erezie”, ecumenismul începe a trata „erezia” în cu totul alt sens, deplasând noţiunile spre reeducarea treptată, în spirit anti-ortodox, a conştiinţei tinerelor generaţii. Încetul cu încetul, se introduce noţiunea până acum necunoscută de „erezie etică”, constând într-un fel de neatenţie faţă de cel aflat la nevoie. În ecumenism, criteriul dreptei credinţe este nu atât „ortodoxia”, adică dreapta cugetare, cât „ortopraxia”, adică dreapta lucrare. În felul acesta, criteriul dogmatic al credinţei este devalorizat şi declarat insuficient, deci neesenţial.
În realitate însă, opoziţia „ortodoxie - ortopraxie” este eronată ca esenţă. Ortodoxia niciodată n-a separat şi cu atât mai mult n-a opus aceste două noţiuni organic intercondiţionate, căci Credinţa Ortodoxă trebuie să fie neapărat exprimată în Viaţa Ortodoxă. Opunerea artificială a acestor noţiuni indisolubile, dusă silogistic până la capăt, dă naştere unei etici ateiste autonome, prin care se distruge definitiv credinţa în Hristos Dumnezeu.
Tocmai aceasta face ecumenismul protestant, care, opunând „ortodoxia” cu „ortopraxia”, confundă în fond semnificaţiile teologice ale celor două noţiuni, creând un teren pentru aşa numita „teologie a dumnezeului mort”, despre care va fi vorba în finalul prezentei lucrări.
De aceea, susţinând în mod egal „ortodoxia” şi „ortopraxia”, noi suntem îngrijoraţi de opunerea artificială şi confundarea lor, căci aceasta prevesteşte ceva îngrozitor - pierderea totală a Adevărului!
Iată ce scrie în acest sens Filaret, mitropolitul Moscovei:
„Cel care confundă noţiunile, întunecă până la extrem Adevărul, mai cu seamă sub pretexte onorabile. Şi acesta este de fapt satana, care lucrează sub chip de înger al luminii (II Cor. 11, 14). În felul acesta, până în vremurile Antihristului, Adevărul va fi nimicit cu desăvârşire pe pământ, în viaţă şi în concepte, şi acest lucru se va face pe neobservate pentru oameni. Dintre cei care caută mântuirea vor putea ocoli această cursă doar dreptcredincioşii care au necontenit grijă să nu ajungă la o anume confuzie a noţiunilor. Înfumuraţii pot uşor cădea în eroare, încurcându-se în mrejele confuziei.”
Trebuie să constatăm cu regret că datorită perfidelor planuri şi manevre ecumeniste, lucrurile au ajuns până la o puternică eclipsare a adevărului ortodox, ajungându-se la a se nega manifestarea Adevărului insuflat de Dumnezeu.
În una din publicaţiile oficiale ale C.E.B. sunt scrise următoarele: „Astăzi se afirmă doar foarte rar că o anumită confesiune ar înfăţişa adevărul exclusiv al credinţei creştine şi că această confesiune nu ar avea nevoie să fie completată cu ajutorul altor asociaţii creştine.” Da, într-adevăr, tot mai rar pot fi auzite voci îndrăzneţe în apărarea credinţei ortodoxe, fapt care arată evident că omenirea merge pe calea lepădării de credinţă, proorocie făcută de Sfântul Apostol Pavel şi văzută ca un semn al venirii Antihristului (II Tes. 2,3).
Însă Biserica lui Hristos trebuie să mărturisească Adevărul până la sfârşitul veacurilor, folosind în interesele păstrării învăţăturii inspirate de Dumnezeu noţiunea de „erezie”, înţeleasă în sens dogmatic. Prin aceasta se urmează învăţăturilor Sfintei Scripturi, care întrebuinţează cuvântul „erezie” pentru a osebi minciuna de adevăr. Sfânta Scriptură nu numai că ne previne de apariţia unor învăţători mincinoşi care propovăduiesc erezii păgubitoare (II Petru 2, 1), ci ne şi învaţă să ne depărtăm de eretic, dacă după întâia şi a doua mustrare el nu se va lăsa convins (Tit 3, 10). Din cuvântul Domnului aflăm că Adevărul revelat de Dumnezeu şi minciuna diavolului (In. 8, 44) sunt două lucruri de neîmpăcat, şi de aceea între ele nu poate fi nici o legătură şi înţelegere (II Cor. 6, 14-15).
Astăzi, prin eliminarea noţiunii de erezie în sens dogmatic se surpă contradicţia dintre adevăr şi minciună, pentru că minciuna, în mod frecvent repetată şi insuflată oamenilor, să capete autoritate de „adevăr” şi să fie percepută ca un nou „adevăr” credibil pus alături de Adevărul Cel Veşnic. Iar acest lucru este un mare păcat împotriva Bisericii Ortodoxe, neclintit „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 19), împotriva dumnezeieştilor Scripturi ca şi „cuvânt al adevărului” (Ef. 1, 13).
Aşadar, creştinul ortodox nu poate participa la Mişcarea ecumenistă în care se inventează noţiuni noi în scopul înlăturării diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile neortodoxe, unde noţiunea de „erezie” dispare cu intenţia perfidă de a pune pe acelaşi plan minciuna şi Adevărul.