Autoritatea episcopilor Romei în timpul primelor trei veacuri ale Bisericii

Istoria ne va demonstra că Părinţii şi episcopii din timpul celor dintâi opt veacuri ale Bisericii au dat Sfintei Scripturi înţelesul arătat de noi acum. Dacă episcopul Romei s-ar fi bucurat de vreun drept divin, de o autoritate universală în Biserică, dacă ar fi fost, cu titlu de succesor al Sfântului Petru, vicarul şi reprezentantul lui Iisus Hristos, centrul necesar al Bisericii, negreşit că prerogativele i-ar fi fost recunoscute de vechimea creştină, păzitoarea neadormită a credinţei şi a dumnezeieştilor aşezăminte. Dacă Biserica a suferit în curgerea veacurilor oarecari scăzăminte în ceea ce are omenesc, adică în oamenii ce o cârmuiesc sau cari fac parte din ea, nu se poate susţine că acele scăzăminte să se fi ivit şi la obârşie. Este firesc şi drept a ne urca la obârşia unei instituţii pentru a-i cunoaşte adevăratul caracter; acesta e punctul de plecare trebuincios pentru a putea cunoaşte progresele sau scăderile sale în şirul veacurilor. Dacă vom proba că Biserica primară nu a recunoscut episcopului Romei stăpânirea ce şi-o atribuie astăzi şi că acea stăpânire nu e decât o uzurpare ce nu datează decât din veacul al nouălea, va trebui fireşte să încheiem că autoritatea sa nu e de drept divin şi, prin urmare, este o datorie pentru toate Bisericile şi pentru toţi credincioşii de a se ridica împrotiva ei şi a o dărâma.

Iar noi putea afirma, după studiul aprofundat şi conştiincios ce am făcut asupra documentelor istorice şi doctrinale din cele dintâi opt veacuri ale Bisericii, că episcopul Romei nu e nicicum în drept a cere o autoritate universală şi că acea autoritate nu are temei nici în cuvântul lui Dumnezeu, nici în legile Bisericii.

Cel dintâi fapt pe care partizanii suveranităţii papale s-au întemeiat este Epistolia scrisă de Sf. Climent în numele Bisericii Romei către Biserica din Corinth. Ei pretind că o scrisese în temeiul unei puteri covârşitoare, alipită numelui său de episcop al Romei.

Dar este dovedit 1. că Sf. Climent nu era episcopul Romei când scrise către Corintheni; 2. că el nu a lucrat nicidecum în această împrejurare cu o putere ce i-ar fi fost dată, ci în numele Bisericii Romei şi din dragoste creştinească.

Epistolia semnată de Sf. Climent a fost scrisă în anul 69 de la Hristos, îndată după persecuţia lui Neron, care avu loc între anii 64 şi 68, după cum mărturisesc toţi învăţaţii. Foarte mulţi învăţaţi, primind ca un fapt neîndoios că epistolia către Corintheni a fost scrisă pe când Climent era episcopul Romei, îi fixează data sub domnia lui Domiţian. Într-adevăr, Climent nu urmă lui Anaclet pe scaunul Romei decât în anul al doisprezecelea al domniei lui Domiţian, adică în anul 93 al erei vulgare, şi a ţinut acest scaun până la anul 102. Mărturia lui Evsevie nu poate lăsa nici o îndoială asupra acestui punct[7].

Din însăşi epistolia se vede că a fost scrisă în urma unei persecuţii; dacă se pretinde că persecuţia este cea a lui Domiţian, trebuie a statornici facerea scrisorii până la cei de pe urmă ani ai veacului întâi, fiindcă persecuţia lui Domiţian avu loc mai cu seamă între anii 95 şi 96. Şi este lesne a vedea, din însăşi scrisoarea, că a fost scrisă înaintea acestei epoci, căci într-însa se vorbeşte de jertfele iudaice ca menţinându-se încă în templul din Ierusalim, iar templul a fost distrus de Tit odată cu cetatea Ierusalimului, în anul 70 al erei noastre. Epistolia a fost deci scrisă înaintea acestui an. Pe de altă parte, ea a fost scrisă după o persecuţie în care au suferit mucenicia la Roma câţiva mucenici foarte vestiţi. În persecuţia lui Domiţian nu au fost mucenici de felul acesta. Persecuţia lui Neron dură de la anul 64 până la anul 68. De-aici rezultă că scrisoarea către Corintheni nu a putut fi scrisă decât în anul 69, adică cu douăzeci şi patru de ani înainte ca Sf. Climent să fi fost episcopul Romei.

În faţa acestui simplu calcul, ce devin vederile şi părerile partizanilor suvernităţii papale asupra însemnătăţii actului ce izvorăşte de la papa Climent? Chiar când s-ar susţine că scrisoarea Sfântului Climent a fost scrisă în timpul episcopatului său, nu s-ar putea încheia nimic din aceasta, căci scrisoarea nu a fost nicidecum scrisă de el în temeiul unei puteri mai mari şi personale pe care ar fi avut-o, ci din dragoste şi în numele Bisericii Romei. Să ascultăm în această privinţă pe Evsevie: „Există de la Climent o scrisoare, primită de toţi, foarte frumoasă şi vrednică de laudă; el a scris-o în numele Bisericii Romanilor către Biserica Corinthenilor, între cari se ridicase o înverşunată ceartă. Am aflat că în cea mai mare parte din Biserici, ca şi într-a noastră, din vremuri vechi era obiceiul a o citi. Iar pentru dezbinarea ce se ridicase la Corintheni pe vremea lui Climent, Hegesippus este un martor foarte preţios“ [8].

Evsevie revine mai departe asupra scrisorii lui Climent şi observă iarăşi că fusese scrisă în numele Bisericii Romanilor[9]. El spune într-un mod foarte lămurit că Climent n-a lucrat în această împrejurare din propria sa autoritate, în temeiul unei puteri ce ar fi avut îndeosebi. Nimic în această scrisoare nu lasă a presupune o astfel de putere. Ea începe prin cuvintele: „Biserica lui Dumnezeu care este la Roma, către Biserica lui Dumnezeu care este la Corinth.” Autorul vorbeşte de slujirea bisericească în legătură cu unii preoţi pe care Corinthenii îi alungaseră pe nedrept; el priveşte treapta preoţească ca venind în întregime din izvor apostolic, şi nu atribuie nici lui nici altora vreo întâietate în această slujire.

După toată proba, Sf. Climent a fost redactorul scrisorii către Corintheni. Chiar din primele veacuri ea a fost privită ca lucrarea sa. El nu a scris-o nicidecum cu titlu de episcop al Romei, ci cu numele de ucenic al apostolilor. Fără a fi însărcinat să păstorească Biserica Romei, el a fost hirotonit episcop de către Sf. Petru şi fusese tovarăşul Sfântului Pavel în mai multe din călătoriile sale apostolice. Poate că lucrase cu acest din urmă apostol la creştinarea Corinthenilor. Era deci firesc să fi fost însărcinat a face o scrisoare a Bisericii din Roma către o Biserică căreia îi fusese unul din îmtemeietori. Astfel Climent le vorbeşte în numele apostolilor, şi mai cu seamă al Sfântului Pavel, care i-a născut prin credinţă. Chiar de ar fi scris cu numele de episcop al Romei, nu s-ar putea scoate de aici nici o urmă în folosul autorităţii sale. Sf. Ignatie al Antiohiei, Sf. Irineu al Lionului ori Sf. Dionisie al Alexandriei au scris scrisori către mai multe Biserici, şi chiar către cea a Romei, fără a pretinde din aceasta o altă putere decât cea pe care o aveau, ca episcopi, de a lucra pretutindenea la lucrul Domnului.

Nici din scrisoarea însăşi, nici din împrejurările în care a fost scrisă nu putem trage încheierea cum că plângerea Corinthenilor ar fi o recunoaştere a unei puteri covârşitoare în episcopul sau în Biserica Romei, nici răspunsul dat lor ca un act de autoritate. Corinthenii s-au adresat către o Biserică unde se aflau împreună-lucrătorii sfântului Pavel, părintele lor întru credinţă; şi acea Biserică, prin pana lui Climent, îndemna la pace şi la unire, fără cea mai mică pretenţie la o autoritate oarecare.

Nu se poate vedea în mijlocirea lui Climent nici o probă în favoarea pretinsei puteri a episcopilor Romei. Climent a fost însărcinat de către clerul din Roma cu această afacere din pricina destoiniciei sale, a legăturii ce avusese cu Corinthenii, a tovărăşiei sale cu apostolii şi a trecerii ce avea în temeiul acestor însuşiri. Însă el nu lucra ca episcop al Romei, şi încă mai puţin ca unul ce ar fi avut stăpânire asupra Bisericii din Corinth.

În veacul al doilea chestiunea pascală a fost ridicată cu multă aprindere. Mai multe Biserici Răsăritene voiau să urmeze datinile iudaice de prăznuire a sărbătorii, păstrate de cei mai mulţi apostoli, şi au aşezat-o la a patrusprezecea zi a lunii martie; alte Biserici Răsăritene, în conglăsuire cu Bisericile Apusene, prăznuiau sărbătoarea Paştilor în duminica ce urmează după a patrusprezecea zi a lunii martie, după o predanie apostolică.

Deşi chestiunea în sine nu era de o mare însemnătate, totuşi se socotea îndeobşte că toate Bisericile ar trebui să prăznuiască deodată marea sărbătoare creştină, şi că nu ar trebui ca unele să fie în bucuria Învierii Domnului, pe când celelalte ar cugeta la taina îngropării Sale.

Cum s-a rezolvat chestiunea? Văzutu-s-a episcopul Romei interpunând autoritatea sa şi prezidând discuţia, cum ar fi făcut-o în cazul când s-ar fi bucurat de o putere covârşitoare?

Să ascultăm mărturia istoriei. Chestiunea fiind ridicată, „sinoade şi adunări de episcopi avură loc”, zice Evsevie[10], „şi toţi într-un singur glas dădură prin scrisori rânduiala bisericească tuturor credincioşilor... Avem încă astăzi scrisoarea celor ce se adunară în Palestina, sub preşedinţia lui Theofil, episcopul Bisericii Chesariei, şi a lui Narcis, episcopul Ierusalimului. Există şi o scrisoare a sinodului roman, în care se citeşte numele episcopului Victor. Avem încă pe aceea a episcopilor din Pont, al căror sinod a fost prezidat de Palma, cu titlul de cel mai vechi; pe aceea a Bisericilor din Gallia, ce au fost prezidate de Irineu; pe aceea a Bisericilor întemeiate în provinciile din Osrhoena şi în oraşele din acea ţară; pe aceea a lui Vacchil, episcopul Corinthenilor, şi mai multe altele. Toţi, mărturisind aceeaşi doctrină, deteră aceeaşi hotărâre.”

Lămurit că Evsevie vorbeşte de scrisoarea sinodului roman cu acelaşi titlu ca şi a celorlalte; el nu o atribuie episcopului Victor, ci adunării clerului roman; în fine, nu o aminteşte decât în al doilea rând, după aceea a episcopilor din Palestina.

Iată deja un punct cu temeinicie hotărît: cum că în chestiunea pascală Biserica Romei vorbeşte şi judecă cu aceeaşi putere ca şi celelalte Biserici, şi că episcopul său nu iscăleşte scrisoarea decât în numele sinodului care reprezenta acea Biserică. Partizanii autorităţii papale afirmă că Victor a poruncit a se aduna sinoade. Această încredinţare este cu totul falsă[11].

Mai mulţi episcopi răsăriteni nu se supuseră hotărârii celorlalţi. Policrat al Efesului se declară mai cu seamă contra deciziei[12]. Atunci o discuţie vie se ridică între el şi Victor, episcopul Romei, care credea că numai episcopul Efesului ar avea o părere aparte, şi-l îndemnă prin urmare să ceară socotinţa celorlaţi episcopi ai provinciei sale. Policrat se învoi la aceasta, şi episcopii fură de părerea sa; el scrise aceasta lui Victor, care ameninţă de a-i despărţi de legătura duhovnicească cu el.

Policrat nu se turbură; el îi răspunse cu asprime şi-i zise îndeosebi: „Am învăţat de la cei cari erau mai mari decât mine că e mai bine a asculta de Dumnezeu decât de oameni. Primind scrisoarea, Victor, episcopul Bisericii Romei, încercă îndată”, zice Evsevie[13], „de a scoate din duhovniceasca legătură pe toate Bisericile din Asia şi din provinciile vecine, ca având socotinţe protivnice credinţei; el scrise în acest scop scrisori în care învinuieşte pe toţi fraţii cari sunt în acea ţară şi se rosteşte că sunt despărţiţi de unitate.”

Ar fi greu de crezut ca partizanii pretenţiilor romane să fi găsit în aceste cuvinte ale lui Evsevie şi în purtarea lui Victor o probă în folosul părerii lor. Ei ar fi putut găsi în ele, fără greutate, o probă contrarie. Trebuie luat în seamă mai întâi cuvântul lui Evsevie, cum că Victor încercă a face să se scoată Bisericile din Asia din uniunea cu celelalte Biserici. Este vădit că cel ce încearcă nu are în el puterea de a face ceea ce voieşte, almintrelea actul ar urma voinţei. Cu toate acestea Victor face tot ce poate pentru ca excomunicarea să fie recunoscută; el o rosteşte chiar, însă actul său nu rămâne decât o încercare, şi trebuie a fi încuviinţat de celelalte Biserici pentru ca să aibă oarecare valoare. Victor nu avea deci, ca episcop al Romei, puterea de a excomunica alte Biserici, fiindcă rezultatul nu a ţinut seamă de hotărârea ce se credea în drept să dea în numele Bisericilor Apusene din pricina însemnătăţii Scaunului său.

Episcopii, cari s-ar fi supus hotărârii sale dacă l-ar fi recunoscut ca şef al Bisericii şi învestit cu o autoritate universală, nu numai că nu l-au ascultat, dar încă veştejiră puternic purtarea lui.

„Această purtare”, zice Evsevie[14], „nu plăcea tuturor episcopilor; şi pentru aceasta ei îndemnară pe Victor de a lucra almintrelea şi de a se pătrunde de simţăminte mai paşnice, mai conforme unităţii şi dragostei ce se cuvine aproapelui.”

Astfel, în loc de a crede că unitatea constă în unirea cu Victor, episcopii îl îndeamnă pe el însuşi a ţine seama mai bine de adevăratele noţiuni ale unităţii. Mulţi merseră chiar mai departe: „Sunt scrisori”, adaugă Evsevie, „în care ei îl mustră cu mai multă îndrăzneală. În acest număr este Irineu, care i-a scris în numele fraţilor din Gallia pe cari îi păstorise; în scrisoarea sa, deşi se arată partizanul hotărârii ce aşează sărbătoarea pascală în ziua Domnului, totuşi atrage luarea aminte lui Victor, în termeni cuviincioşi, că nu trebuie a despărţi de uniunea duhovnicească nişte Biserici ale lui Dumnezeu ce păstrează datinile bătrânilor lor.” Irineu căuta în scrisoarea sa a face pe Victor să înţeleagă, că deosebirile în rânduială nu vatămă unitatea bisericească şi-i amintea că astfel fusese doctrina predecesorilor săi. El îi zice îndeosebi: „Când preafericitnl Policarp veni la Roma în timpul lui Anichit şi se ridică între ei o uşoară discuţie asupra oarecăror chestiuni, ei îşi dădură îndată sărutarea de pace. Anichit nu putuse convinge pe Policarp a părăsi obiceiul ce-l ţinuse cu Ioan, ucenicul Domnului nostru, şi cu alţi apostoli în tovărăşia cărora vieţuise. Policarp, din parte-i, nu putuse convinge pe Anichit de a ţine acel obicei, căci el zicea că e dator să ţină pe cel ce-l primise de la bătrânii cari fuseseră înaintea lui. Lucrurile fiind în această stare, ei rămaseră în comuniune unul cu altul. Ba încă Anichit făcu lui Policarp cinstea de a-l lăsa să săvârşească Sfânta Liturghie, şi toţi cei ce urmau obiceiuri deosebite rămaseră în legătură cu întreaga Biserică. Irineu nu scrise numai lui Victor, ci trimise la mulţi alţi episcopi scrisori însufleţite de acelaşi duh.”

Deci Victor nu a putut, prin autoritatea sa, să scoată într-adevăr din Biserică pe cei ce-i hotărâse el ca lepădaţi; ceilalţi episcopi i s-au împotrivit cu tărie, iar Sf. Irineu, marele dascăl de atunci, veşteji prin scrisorile sale pe cele scrise de Victor ca să dea loc dezbinării.

Această discuţie, pe care partizanii pretenţiilor papale o invocă în folosul lor, recade deci asupra lor cu toată greutatea, cu o putere ce nu poate fi contestată cu bunăcredinţă.

Anichit nu vorbeşte nicidecum despre autoritatea sa împrotiva lui Policarp; Victor nici atâta în faţa lui Irineu şi a celorlalţi episcopi. Policarp şi Irineu judecau şi scriau episcopului Romei ca egali în putere episcopală şi nu recunoşteau decât o regulă: vechea predanie.

Cum s-au unit Bisericile într-o practică comună? Evsevie istoriseşte astfel acest fericit sfârşit care, desigur, nu se datorează autorităţii episcopului Romei:

„Episcopii Palestinei, de cari am vorbit mai sus, adică Narcis şi Theofil, împreună cu Cassius al Tirului, Clarus al Ptolemaidei şi cei adunaţi împreună cu ei, după ce au vorbit despre datina zilei Paştilor aşa cum ajunsese până în vremea lor într-o urmare neîntreruptă, atinseră multe alte chestiuni şi sfârşiră scrisoarea lor cu aceste cuvinte: Aveţi grijă să se trimită cópii de pe scrisoarea noastră tuturor Bisericilor, ca nu cumva să fim învinovăţiţi de cei ce-şi întorc cu lesnire sufletele lor din dreapta cărare a adevărului. Vă facem cunoscut totdeodată că la Alexandria sărbătoarea Paştilor este prăznuită în aceeaşi zi ca la noi. Episcopii din acele împrejurimi şi noi ne trimitem unii altora scrisorile noastre, astfel că sărbătorim împreună ziua cea sfântă”[15].

Mai multe Biserici au păstrat totuşi predania Bisericilor din Smirna şi Efes, şi nu au fost privite pentru aceasta ca schismatice, deşi Victor s-a despărţit din unirea cu ei.

Partizanii părerii papale pun mult preţ pe puterea ce a avut-o episcopul Romei în chestiunea pascală şi în alte oarecari împrejurări; ei preschimbă puterea duhovnicească în autoritate.

Aceasta este o înşirare de cuvinte fără rost. Nu e nicicum de mirare că episcopul Romei s-a bucurat chiar de la început de o mare trecere în chestiunile religioase, căci el ocupa cel dintâi Scaun din Apus şi, cu titlul de episcop al capitalei Imperiului, era mijlocitorul firesc între Răsărit şi Apus. Se înţelege atunci că Biserica sobornicească nu era numaidecât într-o parte oarecare, că nici Răsăritul nu se bucura mai mult decât Apusul de o autoritate universală; iată pentru ce oarecari eretici, născuţi şi osândiţi în Răsărit, căutau sprijin în Apus, şi mai cu seamă la Roma, care-l reprezenta; iată pentru ce chiar sfinţi ca Policarp al Smirnei se duceau la Roma pentru a se sfătui cu episcopul acestui oraş asupra chestiunilor religioase. Însă nu se pot cerceta cu credincioşie aceste fapte, după documentele sigure, fără ca să reiasă adevărul că trecerea episcopului Romei nu venea nicidecum dintr-o autoritate universală, că ea nu-şi avea măcar izvorul într-o autoritate recunoscută de toate Bisericile Apusene, ci ieşea numai din însemnătatea Scaunului său episcopal.

Roma era miezul tuturor căilor între deosebitele părţi ale Imperiului. Credincioşii năvăleau acolo din toate părţile, ori pentru afacerile politice, ori pentru interesele lor particulare, şi astfel mărturia sa de Biserică Apostolică se găsea sprijinită de credincioşii ce se duceau acolo din toate părţile şi cari duceau cu dânşii mărturisirea tuturor Bisericilor din care făceau parte. Astfel e înţelesul unui citat din Sf. Irineu de care teologii romani au făcut cel mai straniu abuz. Marele dascăl, scriind către ereticii ce căutau a corupe pe credincioşii din Roma, a statornicit împrotiva lor regula sobornicească a credinţei, păstrată pretutindenea şi totdeauna; „însă”, adaugă el, „fiindcă ar fi prea lung a înşira în această lucrare succesiunile tuturor Bisericilor, vom arăta pe aceea a Bisericii prea mari şi prea vechi şi cunoscute de toţi, care a fost întemeiată şi aşezată la Roma de către cei doi preaslăviţi apostoli, Petru şi Pavel, care Biserică moşteneşte o datină ce vine de la apostoli precum şi credinţa vestită oamenilor, şi pe care ne-a trimis-o prin succesiunea episcopilor săi; prin aceasta îi înfruntăm pe toţi cei cari prin orice chip, ori prin orbire, ori prin rea părere, nu se adună unde ar trebui; căci toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, sunt îndatoraţi a se duce către această Biserică, din pricina celui mai puternic aşezământ din această Biserică, predania ce vine de la apostoli, care a fost păstrată de către cei ce sunt de pretutindenea.”[16]

Teologii romani se silesc a tălmăci rău aceste rânduri, ca să găsească în ele un temei în sprijinul suveranităţii papale. În loc de a zice că credincioşii din lumea întreagă erau datori a se duce la Roma pentru că era capitala Imperiului, scaunul guvernământului şi centrul afacerilor politice şi civile, ei tălmăcesc cuvintele convenire ad prin cuvintele a fi de acord, ceea ce este un contrasens; ei fac să se raporteze potentiorem principalitatem la Biserica Romei şi văd în aceasta întâietatea sa, când cuvintele acelea sunt zise doar într-un mod general, şi nimic nu arată că ele nu se referă numai şi numai la oraşul de căpetenie şi capitala imperiului; ei tălmăcesc maximae, antiquissimae prin cea mai mare, cea mai veche, fără a se gândi că pun în gura sfântului Irineu o părere vădit greşită; căci, dacă vor ca Biserica Romei să fi fost cea mai mare din vremea lui, cel puţin ea nu putea fi cea mai veche — toată lumea ştia că un mare număr de Biserici fuseseră întemeiate în Răsărit înainte de cea a Romei. Aşijderea, ei nu tălmăcesc în aşa chip încât să-l facă pe scriitor să zică ca încheiere că predania apostolică a fost păstrată la Roma de aceia ce sunt de pretutindeni (ab his qui sunt undique), cum o cere textul, ci tălmăcesc ca şi Pius IX în Enciclica către creştinii Răsăriteni: „în tot ceea ce credincioşii cred“, fără a se gândi că săvârşesc o greşală faţă de înţelesul adevărat, punând în cugetul sfântului dascăl neadevăruri.

În textul tradus de noi, totul stă în picioare. Sf. Irineu, după ce a statornicit că nu trebuie a primi decât credinţa universală, arată Biserica din Roma ereticilor din acest oraş ca pe una ce le poate înfăţişa o credinţă cu atât mai puternică, cu cât predania apostolică fusese păstrată acolo de către credincioşii lumii întregi.

Cum oare Sf. Irineu — care se sileşte a da credinţa universală ca regulă a credinţei fiecăruia şi care se rosteşte lămurit asupra acestui punct în capitolul de unde e scos textul de mai sus — ar fi putut el să se rostească în felul cum socotesc papii şi teologii lor? El ar fi judecat atunci astfel: Este nevoie să primim drept regulă credinţa tuturor Bisericilor; dar e de ajuns a ţine credinţa Bisericii Romei, de care trebuie să ne lipim şi căreia se cade a ne supune, pe temeiul întâietăţii sale. Sf. Irineu n-a scos la iveală o părere atât de puţin îndreptăţită. El pune în frunte credinţa universală ca regulă; arată credinţa Bisericii Romei ca adevărată, mulţumită sprijinului credincioşilor ce se duceau acolo din toate părţile şi cari păstrau astfel predania apostolică. Cum anume o păstrau? Prin faptul că s-ar fi ridicat împrotiva oricărei schimbări a datinilor din înseşi Bisericile lor, ai cărora martori la Roma erau ei. Sf. Irineu nu dă pretinsa autoritate divină a episcopului Romei ca rădăcina pe care stă predania Bisericii din acest oraş; însă recunoaşte după dreptate că această moştenire este a credincioşilor celorlalte Biserici, cari cercetau datinile Romei prin cele din înseşi Bisericile lor, alcătuind astfel un stăvilar nebiruit faţă de orice înnoire.

Era firesc ca episcopul capitalei Imperiului, mai cu seamă din pricina credincioşilor cari se duceau acolo din toate părţile, să câştige o mare trecere în lucrurile religioase şi câteodată să ia chiar unele măsuri. Însă toate documentele şi împrejurările faptelor în care se găseşte amestecat dovedesc că nu se bucura de o putere covârşitoare în faţa celorlalţi episcopi.

Se vede că, în adâncul ei, toată discuţia privitoare la textul Sfântului Irineu se mărgineşte asupra înţelesului ce trebuie să se dea cuvântului convenire. Dacă acest cuvânt înseamnă a fi în acord, trebuie să înţelegem că venerabilul scriitor cugeta că se cuvine numaidecât a fi în bună înţelegere cu Biserica Romană şi că nu se poate fără aceasta a fi în unitate. Dacă cuvântul înseamnă a merge, toată şubreda clădire ultramontană va cădea de la sine; căci nu se poate afirma cu judecata sănătoasă că toţi credincioşii ar fi datori numaidecât să meargă la Roma, chiar când Biserica întemeiată în acest oraş ar fi Biserica de căpetenie şi întâia, miezul unităţii. Se cuvine deci a statornici înţelesul cuvântului într-un chip atât de lămurit încât să nu mai rămână nici o îndoială în această privinţă.

Am arătat deja că prepoziţia ad îi dă la iveală înţelesul; putem, pe lângă această probă de mâna întâi, să adăugăm şi altele.

Dacă am avea la îndemână textul grec al pasajului în chestiune, nu ar mai fi nici o îndoială, căci amfibologia ce reiese din cuvântul latin nu ar mai exista. Însă Evsevie şi Nichifor ne-au păstrat alte părţi ale textului celui dintâi, iar în aceste bucăţi sfântul dascăl s-a slujit numai şi numai de cuvinte pe care traducătorul latin le-a tălmăcit prin cuvântul convenire şi care n-au alt înţeles decât acela de a merge — ori împreună, ori separat.

În cartea a II-a, cap. XXII (Ediţ. Migne, col. 785), Sf. Irineu zice: „Toţi preoţii cari au mers în Asia, la Ioan, ucenicul Domnului, mărturisesc.”

Textul grec: kai panteV oi presbiteroi marturousin, kata thn Asian Iwannh tw tou kuriou maqhth sumbeblhkoteV.

Traducerea latină: „Omnes seniores testantur qui in Asia apud Ioannem discipulum Domini convenerunt.” În cartea a III-a, cap. XXI (Migne, col. 947) vorbind despre cei şaptezeci de tâlcuitori ai Scripturii, Sf. Irineu zice: „Adunându-se la Ptolemeu etc.“

În greceşte: Sunelqontwn de autwn epi to auto para tw Ptolemaiw.

Traducătorul latin a tălmăcit astfel: „Convenientibus autem ipsis in unum apud Ptolemaeum.”

Benedictinul dom Massuet, care a tipărit lucrările Sfântului Irineu, pretinde că sfântul dascăl trebuie să se fi slujit în textul în chestiune de cuvintele sumbainein proV thn twn Rwmaiwn Ekklhsian. Apoi pretinde că sumbainein proV tina este tot una cu sumbainein tini.

Chiar când această părere ar fi nesupusă căderii, învăţătura lui încă n-ar fi de folos; căci se mulţumeşte a presupune că sfântul dascăl s-a slujit de cuvântul sumbainein. Ne-ar părea mai firesc şi mai drept a căuta cuvântul necunoscut printre cuvintele cunoscute pe care traducătorul le-a tălmăcit prin cuvântul convenire. Din studiu reiese că Sf. Irineu nu s-a slujit de cuvântul sumbainein, ci de sumbeblhkonteV, care are înţelesul de a merge împreună către un loc, sau de sunelqonteV, cu un înţeles asemănător, fiindcă în textele greceşti ce s-au păstrat el s-a slujit de aceste cuvinte ca să exprime ideea pe care traducătorul a tălmăcit-o prin convenire.

În general, traducătorul latin al sfântului Irineu dă cuvântului convenire înţelesul de a merge şi nu pe cel de a fi de acord. Pentru ce dar să i se dea acest înţeles în vestitul text în chestiune, când chiar în acel text prepoziţia ad dă ideea unei direcţii către un loc, şi când adverbul undique dă ideea plecării din toate locurile depărtate Romei, unde se găseau credincioşii.

Nimic nu ne lipseşte pentru a dovedi că nu este îngăduit a da vorbelor Sfântului Irineu înţelesul ce îi atribuie teologii romani. Sfântul dascăl a zis deci curat că îmbulzirea credincioşilor din toate laturile, atraşi la Roma din nevoia afacerilor lor, pentru că acel oraş era cel întâi şi cel mai puternic al Imperiului, contribuia a păstra acolo predania apostolică, fiindcă acei credincioşi aduceau cu dânşii credinţa Bisericilor cărora aparţineau.

Neapărat că Roma, ca Biserică Apostolică, avea o mare putere în primele veacuri, şi Tertullian cu dreptate se îndrepta la mărturisirea ei de credinţă împrotiva ereticului căruia îi zicea: „Tu ai Roma, a căreia putere este alăturea cu noi. Fericită Biserica căreia apostolii i-au dat toată învăţătura cu sângele lor“ (De praescript., cap. XXXVI). Dar oare o Biserică Apostolică nu poate ea mărturisi despre credinţă împrotiva ereziei, fără a avea pentru aceasta o autoritate universală şi divină?

Sf. Ciprian avea dreptate să numească Biserica din Roma „scaunul lui Petru, Biserică însemnată, de unde a ieşit unitatea preoţească” (Sf. Cipr., Scrisoarea 55 către Cornelie). Însă prin aceasta pretindea el oare că episcopul se bucura de o autoritale de drept divin? O credea atât de puţin, încât în Tratatul despre unitatea Bisericii înţelege prin „scaun a lui Petru” întregul episcopat, priveşte pe Sf. Petru ca egal celorlalţi apostoli şi-i tăgăduieşte întâietatea, făcând din Sf. Petru un simplu chip al unităţii soborului apostolic[17]. Aşadar el numeşte Biserica de la Roma scaun a lui Petru într-un înţeles restrâns; el o numeşte Biserica principală, însă principalitatea era un fapt ce ieşea din importanţa ei exterioară. Ea era izvorul unităţii preoţeşti, în sensul că Petru era semnul şi chipul unităţii soborului apostolic. A da un alt înţeles textului scos din scrisoarea Sfântului Ciprian către Cornelie ar însemna a contrazice Tratatul despre unitatea Bisericii, a atribui Sfântului Ciprian două doctrine protivnice şi a-i răpi prin urmare toată logica şi toată autoritatea.

Cei ce au dat o importanţă atât de mare textului Sfântului Ciprian scos din scrisoarea către Cornelie au uitat pe un altul ce-l luminează atât de bine, încât cu greu se înţelege să nu-l fi avut în vedere Ciprian; acela adică unde el declară că „Roma trebuie să fie înaintea Cartaginei, din pricina măririi sale“; pro magnitudine sua[18]. Această doctrină este potrivită cu cea a Sf. Irineu şi a celorlalţi Părinţi, ce nu au vorbit niciodată de vreo prerogativă divină, cu care Biserica Romei ar fi fost hărăzită. Sf. Optat, Sf. Ieronim, Fer. Augustin şi mulţi alţi Părinţi apuseni au lăudat Biserica Romei ca Biserică Apostolică şi au pus mare preţ pe mărturisirea ei de credinţă în chestiunile religioase. Însă nici unul nu i-a atribuit o autoritate doctrinală în înţelesul că mărturisirea ei ar fi de ajuns pentru a sfârşi discuţiile. Trebuie chiar lua seama că Fericitul Augustin opune donatiştilor puterea Bisericilor Răsăriteane şi nu le vorbeşte nicidecum de cea a Romei, deşi era Biserica Apostolică din Apus. Sf. Irineu ar fi singurul, care ar susţine-o, dacă s-ar tâlcui textul său cum îl interpretează teologii romani. Însă am văzut că tâlcuirea este falsă şi că el nu a dat Bisericii Romei o mare autoritate decât în înţelesul că ea primise predania apostolică şi că, graţie credincioşilor ce se duceau acolo din toate părţile, predania se păstrase acolo curată până în vremea lui. Deci Biserica Romei avea însemnătate nu pentru faptul că era principala, întâia şi cea mai puternică din toată creştinătatea, ci din pricina credincioşilor celorlalte Biserici cari o întăreau prin sprijinul lor.

Când Constantinopole devine capitala Imperiului Roman, Sf. Grigorie din Nazianz zice despre această Biserică ceea ce zisese Sf. Irineu despre cea Romei, şi cu cuvinte mai lămurite încă: „Această cetate”, zice el, „este ochiul lumii; neamurile cele mai de departe se duc către ea din toate părţile, şi ele scot dintr-însa, ca dintr-un izvor, rădăcinile credinţei.” (Grigorie al Naz., Cuv. 42, § 10, col. 470, ed. Migne).

Traducătorul latin al Sf. Grigorie din Nazianz s-a slujit, ca şi cel al lui Irineu, de cuvântul convenire pentru a exprima îmbulzirea popoarelor la Constantinopole. Trebuie oare a-i da înţelesul de a fi de acorda cu ea pentru că Sfântul Ierarh numeşte Constantinopolea nu numai Biserică principală şi puternică, dar încă ochiul lumii, izvorul credinţei?

Canonul al nouălea al Sinodului din Antiohia, ţinut în anul 341, ar fi de ajuns ca să hotărască înţelesul textului Sf. Irineu. Iată acest canon:

„Episcopii tuturor provinciilor (eparhiilor) trebuie a cunoaşte că episcopul din cetatea mitropolitană este însărcinat cu purtarea de grijă a toată provincia, căci către mitropolie din toate părţile năzuiesc toţi cei ce au trebuinţă. Pentru aceea s-a socotit de cuviinţă ca el şi cu cinstea să covârşască.”

Dacă o simplă mitropolie atrăgea pe credincioşi pentru afacerile lor, cu atât mai vârtos capitala Imperiului, care era centrul necesar pentru ei, şi unde trebuiau să se întâlnească din toate părţile Imperiului. Astfel e faptul constatat de Sf. Irineu, din care trage încheierea că mărturisirea Bisericii Romane putea fi de ajuns să învingă pe eretici.

Să luăm seama în sfârşit că în capitolul sfântului dascăl era vorba doar de ereticii din Roma, cărora le scrise cartea, şi oricine se va încredinţa că ar însemna a abuza în chip straniu de cuvintele lui dându-le un înţeles absolut, cu privire la toţi ereticii în general şi din toate veacurile; căci el a afirmat numai că Biserica Romană păstrase până în vremea lui datina apostolică, iar nu că ar păstra-o totdeauna.

Discuţia asupra botezului ereticilor aruncă noi lumini asupra chestiunii ce o cercetăm.

Din cea mai adâncă vechime[19] era obiceiul de a impune numai mâinile asupra celor ce căzuseră în erezie şi cari voiau a reintra în sânul Bisericii. O mare gâlceavă s-a ridicat în această privinţă în veacul al treilea. Sf. Ciprian, episcop de Carthagina, a fost cel dintâi în Apus care a susţinut că trebuie să se săvârşească a doua oară botezul pentru ereticii întorşi. Dionisie, episcopul Alexandriei, care se bucura atunci de o înaltă influenţă în toată Biserica prin sfinţenia, râvna şi ştiinţa sa, se rosti pe faţă pentru episcopul Carthaginei şi scrise în această privinţă episcopului Romei, Ştefan. Acesta din urmă, socotind că nu trebuie a schimba nimic dintr-o datină păstrată din vremuri vechi, se întristă de o părere pe care o privea ca o noutate. Sf. Ciprian spunea că fusese asemenea obicei, însă pretindea că nu era după lege. Ba încă se folosea şi de o doctrină protivnică, pe care ar fi păstrat-o Biserica sa, şi după care se privea ca nul botezul săvârşit de către eretici.

Sf. Ciprian, adunând mai multe sinoade de episcopi din provincia Africii, trimise lucrările lui Ştefan al Romei cu o scrisoare[20] în care-i spunea: „Am crezut de datorie să vă scriu asupra unui fapt ce interesează unitatea şi vrednicia Bisericii Sobornice şi să stau de vorbă cu un om atât de statornic, pe cât şi înţelept ca tine.”

După cum vedem, el nu se adresa nicidecum ca unui superior, ci ca unui egal, a cărui statornicie şi înţelepciune o preţuia. El îl făcu încă să înţeleagă că greşeşte când apără obiceiul Bisericii Romane: „Sunt încredinţat”, zice el[21], „că evlavia şi credinţa voastră primeşte cu plăcere tot ce e potrivit cu adevărul. Dar noi ştim că sunt unii ce nu vor nicidecum a părăsi părerile de cari odată au fost pătrunşi şi cari menţin obiceiurile lor deosebite fără a lovi prin aceasta în legătura dintre episcopi. Deci întru aceasta noi nu facem răzvrătire şi nu impunem lege nimănui.”

Sf. Ciprian nu vrea deci a impune părerea sa lui Ştefan, dar îl învinuieşte că continuă a păstra ceea ce el privea ca o lovitură dată împrotiva adevărului.

Ştefan nu a primit doctrina Sfântului Ciprian; ba chiar spune sus şi tare că nu va mai avea părtăşie cu el, nici cu episcopii din Cilicia, din Cappadochia şi din Galatia, cari urmau aceeaşi doctrină. Dionisie al Alexandriei[22] i-a scris, îndemnându-l la pace şi zicându-i că toate Bisericile Răsăriteane, deşi având păreri împărţite asupra doctrinelor lui Novat, erau în unirea cea mai desăvârşită şi în bucuria acestui fericit sfârşit. De-aceea îl sfătuia să nu turbure din nou Biserica din pricina botezului ereticilor.

Între acestea, Xist urmă lui Ştefan. Dionisie din Alexandria s-a grăbit a-i scrie, pentru a-l hotărî să nu urmeze aceeaşi cale ca Ştefan. El zice despre acest episcop[23]: „A scris scrisori împrotiva lui Helenus, a lui Firmilian şi a celorlalţi episcopi din Cilicia, din Cappadochia şi din provinciile lăturaşe, zicând că se va despărţi de duhovniceasca legătură cu ei, pentru că dânşii botezau din nou pe eretici. Socotiţi, vă rog, gravitatea unui asemenea lucru. Aflu într-adevăr că în soboare foarte mari de episcopi s-a hotărît că cei ce ar veni de la erezie la Biserica sobornică trebuie mai întâi să fie făcuţi catehumeni şi apoi, prin botez, a fi curăţiţi de aluatul cel vechi şi necurat. Eu i-am scris despre toate acestea o scrisoare în care-i făceam rugăciuni şi cereri să nu urmeze aşa.”

Sf. Dionisie nu vede în scrisoarea lui Ştefan un act de autoritate, ci o mijlocire, care putea arunca în Biserică o nouă sămânţă de vrajbă, şi pe acest temei voia a o înlătura. În loc de a turbura Biserica, Ştefan ar fi împăciuit-o prin mijlocirea sa, dacă i s-ar fi recunoscut o autoritate universală. Această simplă observaţie este de ajuns ca să vedem caracterul cu totul particular al scrisorii sale.

Care a fost sfârşitul? Ascultatu-l-au oare episcopii, cum ar fi făcut-o dacă episcopul Romei ar fi avut puterea covârşitoare? Privitu-s-a despărţirea sa ca rupând unitatea Bisericii? Nu, desigur. Sf. Dionisie al Alexandriei lucră în această împrejurare ca şi Sf. Irineu în chestiunea pascală: el se rosti pe faţă pentru cei ce se deosebeau de episcopul Romei şi adresă acestuia din urmă rugăminţi stăruitoare pentru pacea Bisericii. Sf. Ciprian adună un nou sinod de episcopi în Africa, care întări prima părere, şi se înţelese cu Firmilian ca să ridice Biserica întreagă împrotiva Bisericii Romane pe această chestiune. Firmilian răspunse Sfântului Ciprian printr-o scrisoare ce face cunoscută credinţa Răsăritului creştin cu privire la autoritatea episcopilor Romei[24]:

„Firmilian către fratele său Ciprian, închinăciune întru Domnul:

„Am primit prin prea iubitul nostru diacon Rogaţian, pe care l-aţi trimis, scrisoarea ce ne-aţi scris, prea iubite frate; şi am mulţumit cu mari laude lui Dumnezeu, că fiind despărţiţi cu trupul, sântem uniţi cu duhul, ca şi cum am locui nu numai în aceeaşi ţară dar chiar în aceeaşi casă. Este potrivit a zice că casa duhovnicească a lui Dumnezeu este una. În vremile de apoi, zice prorocul, muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu, aşezată pe vârful munţilor, se vor arăta. Adunaţi în aceeaşi casă ne bucurăm cu fericire de unitate. Aceasta o cerea Domnului psalmistul: de a locui în casa lui Dumnezeu în toate zilele vieţii sale. Acelaşi psalmist zice, într-alt loc, că e o mare fericire pentru sfinţi de a fi uniţi. O, zice el, cât e de bine şi de plăcut a locui fraţii împreună. Într-adevăr, unirea, pacea şi conglăsuirea aduc mare fericire, nu numai oamenilor credincioşi cari cunosc adevărul, dar chiar şi îngerilor din cer, cari, după dumnezeiescul cuvânt, simţesc bucurie pentru un păcătos ce se pocăieşte şi care se întoarce în legătura unităţii. Aceasta n-ar fi zis-o despre îngerii ce locuiesc în ceruri, dacă ei înşişi nu ar fi uniţi cu noi; însă dacă ei se bucură de unirea noastră, apoi se întristează când văd duhul şi inimile unora în dezbinare, nu numai ca şi cum nu ar chema pe unul şi acelaşi Dumnezeu, dar ca şi cum nu ar putea nici a-şi vorbi, nici a se înţelege. Noi deci am putea fi recunoscători lui Ştefan, căci prin îngâmfarea sa ne-a dat prilej de a avea o dovadă de credinţa şi înţelepciunea voastră; iar dacă noi am avut acest folos din pricina lui Ştefan, nu lui îl datorăm. Într-adevăr, Iuda prin viclenia şi vânzarea pe care a săvârşit-o ca un criminal asupra Mântuitorului nu trebuie privit ca pricina marilor bunuri ce ne-a adus patima Domnului, care a mântuit lumea şi toate limbile. Dar să trecem pentru moment asupra celor ce a făcut Ştefan, ca nu cumva amintindu-ne de cutezarea şi de îngâmfarea sa, să simţim prea multă întristare de faptele lui cele rele.”

Acest început al scrisorii lui Firmilian vădit arată că el era foarte departe de a pune centrul unităţii în papa. Ştefan nu era în ochii săi decât un episcop plin de cutezare şi de îngâmfare, pentru că îndrăznise a se despărţi de Bisericile cele ce aveau o altă credinţă decât a sa asupra chestiunii botezului ereticilor, şi merge până la a-l asemăna cu Iuda. Nu trebuie să uităm că Firmilian era unul din cei mai sfinţi şi mai învăţaţi episcopi din vremea sa.

Principiul unităţii, el îl punea în Dumnezeu: „Fiindcă este”, zice el, „un singur şi acelaşi Domn care locuieşte întru noi, el uneşte şi leagă pe ai săi între dânşii prin legătura unităţii, în orice loc ar fi ei.”

Cât despre Biserica Romei, pe care vor să ne-o înfăţişeze papistaşii astăzi ca centru de unitate, el vorbeşte astfel:

„Aceia ce sunt la Roma nu ţin socoteală de toate lucrurile ce au fost date la început, şi în zadar pretind ei a se sprijini pe autoritatea apostolilor; astfel că asupra zilei serbării Paştilor şi asupra unui mare număr de alte taine ale credinţei sunt la ei oarecare deosebiri, şi nu ţin tot ce se ţine la Ierusalim; aşijderea în alte ţinuturi se întâlnesc multe deosebiri, după felul locurilor şi limbilor; totuşi nu i-au despărţit pentru aceasta de pacea şi unitatea Bisericii universale.”

Biserica din Ierusalim era Biserica tip, după Firmilian; ea era mama tuturor celorlalte şi tipul cel mai curat, după care ele erau datoare să urmeze; cât despre Biserica Romei, ea putea fi scoasă din unitate ca oricare altă Biserică particulară. Pentru aceasta el se ridică cu tărie împrotiva lui Ştefan, care cutezase a rupe pacea cu episcopii din Africa, care defaimă pe apostolii Petru şi Pavel, pretinzând că ţine datinile lor. „Mă mâhnesc adânc după dreptate”, zice el, „de nebunia vădită a lui Ştefan care, pe de o parte, se slăveşte cu scaunul episcopatului său şi pretinde că este moştenitorul lui Petru, pe care au fost puse temeliile Bisericii, şi care, pe de altă parte, adaugă alţi Petri şi zideşte noi clădiri pentru alte biserici, afirmând, cu de la sine putere, că ele ţin adevăratul botez...

„Ştefan, care se făleşte, că moşteneşte scaunul lui Petru, nu arată nici o râvnă împrotiva ereticilor... Voi, africanilor, puteţi spune lui Ştefan că, cunoscând adevărul, aţi respins obiceiul cel greşit; pe când noi ţinem deopotrivă adevărul şi obiceiul; noi împrotivim obiceiului romanilor, obiceiul nostru, care este cel adevărat, păstrând de la început ceea ce ni s-a dat de Hristos şi de apostoli... Şi Ştefan nu se ruşinează a spune că cei ce sunt în păcat pot ierta păcatul, ca şi cum baia vieţii s-ar putea găsi în casa morţii! Cum, oare nu te temi tu de judecata lui Dumnezeu, ţinând partea ereticilor împrotiva Bisericii? Iată tu eşti mai rău decât toţi ereticii; căci când aceia dintre ei, cari au recunoscut greşala lor, vin la tine ca să primească adevărata lumină a Bisericii, tu vii în ajutorul greşalelor lor şi, stingând lumina adevărului Bisericii, aduni împrejurul lor întunerecul nopţii ereziei. Nu înţelegi tu că o să ţi se ceară seamă de aceste suflete în ziua judecăţii, fiindcă ai oprit băutura Bisericii celor ce aveau sete, şi ai pricinuit moartea celor ce voiau să trăiască? Şi cu toate acestea, tot tu te mânii? Vezi cât e de mare nebunia ta, când îndrăzneşti a mustra pe cei ce se luptă împrotiva minciunii pentru adevăr! Cine este cel ce se supără cu mai multă dreptate împrotiva altuia? Este oare cel ce se înţelege cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, sau cel care, pentru adevărul Bisericii, se dă pe faţă protivnic celui ce se înţelege cu vrăjmaşii lui Dumnezeu?... Câte certuri, câte gâlcevi pregăteşti tu tuturor Bisericilor din lume! Ce păcat mare ai săvârşit când te-ai despărţit de atâtea turme! Te-ai ucis pe tine însuţi; nu te înşela; căci acela este cu adevărat schismatic, care s-a lepădat de împărtăşirea unităţii Bisericii. Pe când tu cugeţi că toţi ceilalţi s-au despărţit de tine, tu eşti cel ce s-a despărţit de ceilalţi.”

Astfel vorbea Firmilian episcopului Romei; şi nimeni nu cugeta că el greşeşte, chiar dintre cei ce nu primeau credinţa sa privitoare la botezul ereticilor[25].

Sf. Dionisie al Alexandriei, fără a lupta făţiş împrotiva episcopului Romei, căuta a-l aduce la adevăr în privinţa celor din nou botezaţi. Tocmai în acest scop îi arată îndoielile sale faţă de un om pe care-l primise la împărtăşire fără a-l reboteza, şi care cu toate acestea nu îndrăznea decât cu greutate a se apropia de Trupul Domnului, pentru că nu primise botezul decât de la eretici şi cu cuvinte şi rituri greşite[26]. „Frate”, scria el lui Xist, „am nevoie de sfatul vostru şi vă cer părerea voastră, pentru ca să nu greşesc într-o afacere atât de însemnată.” El nu se adresează nicidecum unui superior, pentru a cere o hotărâre, ci unui egal, unui frate, pentru a cunoaşte felul său de a vedea, pentru ca pe urmă el însuşi să ia o hotărâre. Întrebăm pe tot omul de bună credinţă: oare astfel s-ar fi adresat episcopul Alexandriei către cel al Romei, dacă acesta din urmă s-ar fi bucurat de o autoritate universal recunoscută pentru a duce la bun sfârşit discuţiile dogmatice sau disciplinare?

Găsim în lucrările celui de pe urmă sinod al Sfntului Ciprian o critică foarte bătătoare la ochi asupra pretenţiilor episcopului Romei, care începeau a scoate capul. După ce a cerut părerea tovarăşilor săi, el grăi astfel: „Fiecare din voi să-şi spună părerea sa, fără a judeca pe nimeni şi fără a despărţi de la comuniune pe cel ce nu ar fi de socotinţa sa, căci nici unul din noi nu se pune episcop al episcopilor şi nu supune pe colegii săi ascultării sale prin mijlocul unei groaze tiranice, fiindcă tot episcopul are deplina libertate a voinţei sale şi întreaga putere; după cum el nu poate fi judecat de un altul, nici el nu poate judeca pe altul. Să aşteptăm toţi judecata Domnului nostru Iisus Hristos, care singur are puterea de a ne aşeza la ocârmuirea Bisericii sale şi de a judeca purtarea noastră.”[27]

Lămurit că Sf. Ciprian avea în vedere pe Ştefan, episcopul Romei, care cutezase a excomunica pe cei ce cugetau altfel decât el asupra botezului ereticilor. Teologii romani vor să privească aceste excomunicări ale episcopilor Romei ca sentinţe ce despărţeau de la unitate pe cei ce erau loviţi de ele. Însă modul cum se priveşte hotărârea lui Victor în chestiunea pascală şi cea a lui Ştefan în discuţia asupra Botezului dovedeşte că nu erau luate decât ca nişte acte personale şi care nu aveau alt efect decât de a rupe relaţiile dintre episcopul Romei şi cei ce nu împărtăşeau chipul său de a cugeta. Cât pentru unitatea Bisericii, ea rămânea neştirbită, pentru cuvântul foarte simplu că acea unitate nu consta nicidecum în unirea cu episcopul Romei, şi că cei pe cari el îi despărţea de la părtăşia cu dânsul erau în comuniune cu restul Bisericii. Nu se priveau ca în afară de Biserică decât cei ce erau loviţi de excomunicare de către însăşi Biserica întrunită în sinod ecumenic sau în sinoade particulare cu care se unea şi restul Bisericii.

Critica pe care o face Sf. Ciprian titlului de episcop al episcopilor ne îndeamnă să credem că episcopul Romei căuta încă de pe atunci a şi-l însuşi, şi aminteşte o remarcă a lui Tertullian[28]. Învăţatul preot din Carthagina zicea cu ironie de un episcop roman, a căruia doctrină o defăima: „Aud că s-a dat o poruncă, şi încă o poruncă hotărâtoare; suveranul pontif, adică episcopul episcopilor, a zis: <>. Oh, poruncă! Cel puţin nu i se va putea pune deasupra eticheta: Faptă bună! Însă unde se va afişa oare această poruncă atât de liberală? Socot, de bună seamă, că pe uşile locurilor de desfrânare...” Tertullian îşi bate joc de asemenea de titlurile de papă şi de apostolic, ce luau episcopii Romei. Oameni ca Zefirin şi Callist, urmaşul său[29], puteau prea bine să-şi ia titluri pompoase pe care nu le meritau; însă Biserica, în loc de a le recunoaşte legitimitatea şi de a le privi ca pornind din drept divin, le osândea prin dascălii ei cei mai învăţaţi şi le privea ca un fruct rău al mândriei şi al ambiţiei. Sf. Ciprian n-ar fi fost consecvent cu sine însuşi, dacă s-ar fi supus şi dacă s-ar fi declarat în favoarea pretenţiilor episcopilor Romei. Într-adevăr, în Tratatul despre unitatea Bisericii, el tăgăduieşte făţiş chiar întâietatea Sfântului Petru; el nu face din acest apostol decât chipul unităţii ce se găsea în întregul sobor apostolic şi, prin drept de moştenire, în întregul corp episcopal, pe care-l numeşte scaunul lui Petru. Numai în urma unui şir de deformări din cele mai stranii au ajuns teologii romani a înţelege prin această din urmă expresie scaunul Romei. Ei nu puteau să-i dea un astfel de înţeles, decât uitând cu totul restul textului din Sf. Ciprian, de unde ea este scoasă. Noi îl vom da ca pildă, una dintr-o mie, de puţina bună credinţă a partizanilor Papalităţii când citează vechile izvoare. După ce înşiră puterile făgăduite Sfântului Petru, sfântul dascăl zice că Iisus Hristos le-a făgăduit lui singur, deşi ele ar fi trebuit să fie date tuturor. „Pentru ca să se arate unitatea”, zice el, „Mântuitorul a voit, ca această unitate să-şi tragă obârşia de la unul singur.[30] Desigur, ceilalţi apostoli erau ceea ce era şi Petru; ei aveau aceeaşi cinstire şi aceeaşi putere ca şi dânsul[31]. Toţi sunt aşezaţi păstori, iar turma, hrănită de toţi păstorii împreună, este una, pentru ca Biserica lui Hristos să se arate în unitatea sa.”

Scaunul lui Petru, în ideea sfântului Ciprian, este autoritatea soborului apostolic şi, prin drept de moştenire, aceea a corpului episcopal; toţi episcopii au aceeaşi cinste şi aceeaşi putere în privinţa rangului, după cum apostolii aveau aceeaşi cinste şi aceeaşi putere ca şi Petru. De vreme ce Sf. Ciprian admite acest principiu, cum se poate abuza de unele din expresiile sale, aşa cum s-a făcut? Chiar când ar trebui să se înţeleagă prin scaunul lui Petru, scaunul Romei, nu ar urma din aceasta nimic favorabil pretenţiilor episcopului acestui scaun căci, ca episcop, el n-ar avea nici mai multă cinste, nici mai multă stăpânire decât ceilalţi; şi, aşa cum spune puţin mai departe Sf. Ciprian, episcopatul este unul, şi episcopii îl au laolaltă cu toţi şi fiecare în parte.

Însă episcopul din Carthagina numeşte Biserica Romei rădăcină şi mamă a Bisericii sobornice[32]. Ce urmează de aici, când asemenea expresii erau îndeobşte întrebuinţate în vremea sa pentru a însemna toate Bisericile Apostolice? Nimeni nu tăgăduieşte că Biserica Romei ar fi fost întemeiată de apostoli; ea a fost deci o rădăcină a Bisericii întregi, o Biserică mamă, însă nu a fost prin excelenţă rădăcina, mama Bisericii. Într-adevăr, Tertullian numeşte toate bisericile apostolice mame şi rădăcini, ceea ce înseamnă: „mame ce dau naştere altora“[33]; acelaşi dascăl numeşte Ierusalimul mamă a credinţei, matricem religionis[34]. Sinodul întâi din Constantinopole[35] dă Bisericii din Ierusalim titlul de mamă a tuturor bisericilor. În Africa se dădea titlul de matrix sau mame tuturor Bisericilor mari mitropolitane[36]. Un episcop galican din veacul al cincilea, Avit din Vienne, scria patriarhului din Ierusalim: „Apostolatul vostru are o întâietate ce i-a fost dată de Dumnezeu“, şi se sileşte a dovedi că ţine locul cel dintâi (principem locum) în Biserică, nu numai prin privilegiile sale, ci şi prin meritele sale[37]. Nu e dar nicidecum de mirare că Sf. Ciprian a dat titlul de Biserică mamă, de Biserică rădăcină celei a Romei, care născuse pe altele, poate chiar în Africa, şi a cărei obârşie se urca la apostoli. Prin apostoli ea era, cu acelaşi titlu ca şi celelalte Biserici apostolice, mama şi rădăcina Bisericii întregi. Întrucât denumirile nu-i sunt date într-un mod exclusiv, ele nu probează nimic în folosul puterii ce singură îşi ia. Nimeni nu zice că Roma n-a fost unul din centrele cele mai de frunte ale iradierii creştine din lume; nimenea tăgăduieşte că ar fi fost o Biserică puternică, venerabilă, apostolică. Însă totul vine a dovedi că însemnătatea sa nu-i dă şi o stăpânire covârşitoare în vremea celor dintâi veacuri.

Vedem că, chiar din veacul al treilea, episcopii Romei, pentru cuvântul că Petru fusese unul din întemeietorii scaunului lor, pretindeau că ar avea oarecare drept de stăpânire asupra restului Bisericii şi îşi dădeau câteodată titlul de episcop al episcopilor; dar aşijderea vedem că Biserica întreagă se ridica împrotiva acestor pretenţii ambiţioase şi nu ţinea nici o seamă de ele.

Fiindcă teologii romani dau multă importanţă mărturiilor Sfântului Ciprian şi alor lui Tertullian, a trebuit să fixăm înţelesul lor într-un mod neted şi precis. Pe lângă textele marelui episcop al Carthaginei, vom mai adăuga alte câteva ale lui Tertullian, care sunt de cel mai mare preţ, întrucât teologii romani au voit a le tâlcui în favoarea lor.

În cartea sa contra lui Marcion[38], Tertullian se exprimă astfel: „Dacă se dovedeşte din capul locului că: este mai adevărat ceea ce este mai vechi; că este mai vechi ceea ce a fost de la început; că ceea ce a fost de la început a fost aşezat de către apostoli; va fi deopotrivă dovedit că ceea ce a fost dat de către apostoli este ceea ce a fost ţinut cu sfinţenie de către Bisericile apostolice. Să vedem ce lapte au primit Corinthenii de la Sf. Pavel; după care rânduială au fost îndreptaţi Galatenii; ce citesc Filippisenii, Thessalonicienii şi Efesenii; ce vestesc Romanii, ce sunt aproape de noi, ei cari au primit de la Petru şi de la Pavel Evanghelia, pecetluită cu sângele lor. Şi mai avem şi Bisericile alăptate de Ioan...“

Biserica Romei este bine pusă aici la rangul său, adică după Bisericile apostolice, a cărora întemeiere era mai veche ca întemeierea sa. Tertullian nu priveşte mărturia ei mai presus de celelalte mărturii; el constată un fapt: cum că Biserica Romei, singura apostolică din Apus, era mai apropiată decât celelalte şi, prin urmare, era mai uşor pentru dânsul şi pentru protivnicii săi să cunoască mărturia ei cu privire la chestiunile ce îi dezbinau.

În cartea sa De Praescriptionibus Tertullian dezvoltă aceeaşi doctrină despre mărturia Bisericilor apostolice, şi apelează la aceea a Bisericii Romei în acelaşi mod ca în cartea sa contra lui Marcion.

„Ceea ce apostolii au propovăduit”, zice el[39], „adică ceea ce Hristos le-a descoperit, eu pretind prin prescripţiune că nu se poate proba altminteri decât prin Bisericile ce apostolii au întemeiat, învăţându-le fie prin viu grai, cum se zice, fie prin epistoliile lor. Dacă este aşa, toată doctrina ce se acordă cu cea a Bisericilor apostolice, mame şi izvoare ale credinţei[40], este conformă cu adevărul.”

Puţin mai jos, Tertullian aplică acest principiu general:

„Cutreieră”, zice el[41], „Bisericile apostolice, unde scaunele apostolilor sunt încă în picioare, unde se citesc epistoliile lor autentice, unde glasul lor încă răsună şi chipul lor pare că încă se vede. Este Ahaia aproape de tine? Ai Corinthul; de nu eşti departe de Machedonia, ai pe Filippiseni şi pe Thessalonicieni; de poţi merge în Asia, ai Efesul; dacă locuieşti aproape de Italia, ai Roma, a căreia autoritate este aproape de noi. Cât este de fericită această Biserică, căreia apostolii i-au dat toată doctrina cu sângele lor; unde Petru a suferit moartea ca Mântuitorul; unde Pavel a fost încoronat cu moartea Sfântului Ioan Botezătorul; unde apostolul Ioan a fost aruncat în ulei clocotit, fără a suferi nimic din aceasta, după care a fost exilat într-o insulă! Să vedem ce spune această Biserică, ce învaţă, ce mărturie dă ea dimpreună cu Bisericile din Africa.”

Teologii romani se mulţumesc de obicei a cita partea textului ce am subliniat. Ei se feresc foarte de a observa că Tertullian nu vorbeşte de Biserica Romei decât după celelalte Biserici apostolice şi cu acelaşi titlu; că el apelează la mărturia ei doar pentru că era Biserica apostolică cea mai apropiată de Africa, cea a cărei mărturie îi era mai uşor de constatat. Aceste observaţii, a cărora importanţă şi exactitate oricine o înţelege, dărâmă cu deplinătate tâlcul ce aceşti teologi caută a da celor câteva linii citate de ei. Negreşit că pentru aceasta le trec de obicei sub tăcere pe celelalte.

Teologii romani au apucat cu grăbire câteva împrejurări din viaţa scaunului Romei pe vremea celor dintâi trei veacuri şi le-au dat ca probe de putere covârşitoare a episcopilor acestui scaun asupra întregii Biserici. Ele însă nu probează absolut nimic în favoarea stăpânirii lor. Exemplele de căpetenie pe care se sprijină sunt Origen, Sf. Dionisie al Alexandriei, Pavel din Samosata şi novaţienii. Vom cerceta faptele în lumina izvoarelor istorice autentice.

Vom stabili mai întâi un principiu general, care determină adevăratul lor caracter, precum şi pe cel al apelurilor ce fură adresate în urmă scaunului Romei: apelul la un scaun sau la un episcop nu este o probă în favoarea autorităţii lor. În primele trei veacuri existau între episcopi relaţii foarte dese; şi dacă o discuţie se ridica într-o Biserică oarecare, cei ce căutau să probeze adversarilor lor că erau greşiţi se adresau la alţi episcopi şi-i rugau să facă cunoscută credinţa Bisericii lor, şi astfel să osândească pe cei ce voiau a face să iasă la iveală nişte păreri noi. De regulă, se adresau la Biserici depărtate ce nu puteau fi bănuite de parţialitate, la Biserici apostolice, sau la episcopi ce se bucurau de o mai înaltă reputaţie de ştiinţă şi sfinţenie. Aceia ce erau osândiţi în Apus apelau la Răsărit, şi cei ce erau osândiţi în Răsărit se adresau în Apus, şi mai cu seamă Romei, singura Biserică apostolică din acea latură.

Este cât se poate de firesc ca Biserica Romei să nu fi fost exclusă de la aceste apeluri; însă pentru ca să-i fie permis a scoate aceste apeluri în sprijinul puterii sale covârşitoare, ar trebui ca ea să fi fost singura chemată a judeca, iar hotărârile ei să fi fost primite ca ieşite din această putere. Vom vedea că nu a fost aşa.

Origen nu a apelat deloc la Roma, deşi mai mulţi teologi romani zic că a făcut-o. Osândit mai întâi de episcopii Egiptului, apoi de mai mulţi alţii şi îndeosebi de cel al Romei, susţinut de cei ai unui mare număr de Biserici din Răsărit, el voia să se îndreptăţească faţă de cei ce-l osândiseră. „El mai scrise”, zice Evsevie[42], „scrisori lui Favian, episcopul oraşului Romei, şi unui mare număr de alţi episcopi ai Bisericilor, ca să îndreptăţească curăţia credinţei sale.” Iată, în toată simplicitatea sa, faptul în care teologii romani au găsit o probă a întâietăţii de autoritate şi de jurisdicţie a episcopilor Romei. Ei s-au ferit foarte de a cita textul lui Evsevie, şi au trecut sub tăcere părerea Sfântului Ieronim, legată de condamnările al căror obiect fusese Origen. Ieronim, după ce a vorbit de nenumăratele lucrări ale învăţatului preot din Alexandria, strigă[43]: „Ce răsplată a primit el pentru atâtea lucrări şi sudori? El este osândit de episcopul Dimitrie şi, afară de episcopii din Palestina, Arabia, Fenicia şi Ahaia, este osândit unanim pretutindeni. Roma chiar şi-a adunat contra lui Senatul său (adică sinodul ei), nu pentru că ar fi învăţat dogme noi, nu că ar fi avut simţăminte eretice, cum ar vrea să ne convingă cei ce latră după el ca nişte câini turbaţi; ci pentru că nu puteau suferi strălucirea elocvenţei şi a ştiinţei sale, şi pentru că atunci când vorbea el, toţi ceilalţi păreau a fi ca nişte peşti fără de glas!“

Astfel, după Sf. Ieronim, clerul Romei s-a asociat unor intrigi josnice contra lui Origen; iar după Evsevie, marele om scrisese episcopului Romei la fel ca multor altora, ca să îşi apere credinţa.

Ne întrebăm ce anume probează un asemenea fapt în favoarea autorităţii episcopilor Romei?

Cauza Sfântului Dionisie al Alexandriei nu dovedeşte nimic mai mult.

Mai mulţi credincioşi, neînţelegând doctrina expusă de marele episcop contra lui Savellie şi a partizanilor săi, merseră la Roma şi îi atribuiră o doctrină eretică. Un sinod se ţinea atunci în acest oraş. Episcopul roman scrise, în numele sinodului, o scrisoare lui Dionisie al Alexandriei, ca să se informeze dacă este adevărat că susţinea doctrina ce i se atribuise. Episcopul Alexandriei trimise la Roma o lucrare alcătuită de el, în care erau expuse părerile sale cu exactitate. Iată rezumatul exact al celor scrise asupra acestui punct de către Evsevie şi Sf. Athanasie. Şi din faptul că un episcop cere, în numele unui sinod, lămuriri unui alt episcop asupra credinţei sale, trebuie a se conchide oare că episcopul care cere lămuririle are autoritate şi jurisdicţie asupra celui căruia-i scrie? Este nu numai dreptul, ci şi datoria oricărui episcop de a căuta să lumineze pe un frate pe care-l crede greşit, şi să fie gata el însuşi a da seamă de credinţa sa. Deci episcopul Romei şi al Alexandriei au îndeplinit o datorie riguroasă; nici unul dintr-înşii nu a exercitat o autoritate covârşitoare.

Însă pentru faptul că mai mulţi au venit la Roma să-l învinuiască, este oare un motiv de a spune că ei recunoşteau acestui scaun o putere mai mare?

Faustin, episcop de Lion, stăruind să osândească pe Marcian din Arles, îl acuză înaintea sfântului Ciprian[44]. Recunoştea el pentru aceasta Sfântului Ciprian o autoritate superioară? Episcopii din Spania denunţară aceluiaşi Ciprian pe doi episcopi răi, cari arătau în favoarea lor scrisori de la episcopul Romei, iar Ciprian îi condamnă pe cei doi episcopi vinovaţi[45]. Trebuie oare a se conchide de aici că episcopii spanioli recunoşteau Sfântului Ciprian nu numai autoritatea asupra Bisericii lor, ci încă o autoritate superioară celei a episcopului Romei? Istoria Bisericii ne oferă numeroase exemple de episcopi ce apelează unii la alţii, şi aceasta fără a recunoaşte nici o autoritate celor cărora le erau deferite cauzele.

Dionisie al Alexandriei[46] primi el însuşi plângeri contra doctrinei lui Pavel din Samosata, episcopul Antiohiei, după cum cel al Romei primise plângeri contra doctrinei lui Dionisie. Precum episcopul Romei îi scrisese, el scrise episcopului Antiohiei pentru a-i face cunoscute învinuirile de care era încărcat; el se adresă lui Pavel în numele clerului său, după cum episcopul Romei se adresa lui însuşi în numele sinodului roman. Episcopul Antiohiei răspunse, pentru a se explica; şi Dionisie, negăsind lămuririle sale destul de tari, scrise din nou spre a le doborî. Episcopii din Siria se adunară la Antiohia ca să judece pe Pavel; ei scriseră lui Firmilian al Chesariei Capadochiei şi lui Dionise al Alexandriei, rugându-i să vină ca să-l judece împreună cu ei. Dacă ei ar fi scris episcopului Romei, cât ar triumfa teologii romani de acest fapt, care totuşi n-ar proba mai mult în favoarea jurisdicţiei acestui episcop, după cum nu probează în favoarea aceleia a lui Firmilian sau a lui Dionisie.

Acesta din urmă nu se putu duce la sinod, din pricina unei boli îngrijorătoare, ce-l mână puţin timp după aceea la mormânt; dar scrise sinodului din Antiohia o epistolie, trimisă la toată Biserica de un al doilea sinod care puse capăt afacerii lui Pavel din Samosata.

Episcopul eretic, vrând a continua să locuiască în casa episcopală, episcopii, pentru a-l scoate afară din ea, scriseră la Roma împăratului Aurelian, care, zice Evsevie[47], „ordonă foarte înţelept să se dea casa în mâinile altora, cărora ar scrie episcopii italieni de religie creştină şi episcopul roman.” Sinodul al doilea din Antiohia scrisese episcopului Romei, ca şi urmaşului lui Dionisie pe scaunul din Alexandria. Biserica dn Italia s-a unit cu hotărârea sinodului contra lui Pavel de Samosata, care a fost alungat din Biserică.

S-a voit a vedea în decizia lui Aurelian o probă în favoarea jurisdicţiei universale a episcopului Romei. Este mai exact a zice că împăratul a voit să se raporteze, în afacerea ce îi era deferită, la mărturisirea unor episcopi pe cari ambele părţi nu-i putea recuza după drept, fiindcă ei nu aveau nici un interes a favoriza pe unul mai mult decât pe altul; episcopi a cărora sentinţă el însuşi putea să o cunoască lesne, fiindcă locuia în mijlocul lor. Este de remarcat că împăratul nu a dat nicidecum sentinţa episcopului Romei ca nerecuzabilă; el îl numi împreună cu ceilalţi episcopi italieni şi după ei; dacă îl menţionă într-un mod special, evident aceasta nu a fost decât din cauza importanţei scaunului său aşezat în capitala Imperiului, iar nu pentru că se bucura de o autoritate particulară.

Într-adevăr, este nevoie de probe în favoarea supremaţiei romane, pentru a le căuta până şi în afacerile unui împărat păgân, când toate lămuririle bisericeşti în afacerea lui Pavel din Samosata probează că acea supremaţie nu era nicidecum recunoscută de către Biserică!

Cauza novaţienilor, la care au recurs încă teologii romani, nu este mai favorabilă sistemului lor. Schisma lui Novat din Carthagina se confundă cu aceea a lui Novaţian din Roma. Partizanii lui Novaţian, ca şi cei ai lui Novat, se purtau cu foarte mare asprime faţă de cei cari slăbiseră în persecuţie. Novaţian, întemeind schisma sa la Roma, ca şi Novat la Carthagina, vedem pe schismaticii din Roma cautând să se sprijine pe Biserica din Africa, după cum schismaticii din Carthagina pe aceea a Romei. Din relaţiile lor şi din plângerea lor s-ar putea tot atât de bine conchide supremaţia Carthaginei cât şi cea a Romei. Însă teologii romani nu caută să-şi aţintească privirea decât asupra Romei. Se înţelege pentru ce. Silinţele lor sunt zadarnice. Faptele se împrotivesc.

Sf. Ciprian condamnă cu asprime, în mai multe sinoade, învăţătura lui Novat şi a lui Novaţian. Cel dintâi, unul din partizanii cei mai râvnitori ai acestor învăţături cel puţin criminale, văzând că are să fie osândit, fugi la Roma. Acolo se înţelese cu Novaţian, care vâna scaunul acestui oraş, şi făcu să fie hirotonit episcop, atunci când Cornelie era deja legitim ales.

Cornelie şi competitorul său se adresară episcopului Carthaginei. Ciprian credea în legitimitatea alegerii lui Cornelie; cu toate acestea nu-l admise deocamdată în comuniunea sa, din cauza scrisorilor competitorului său. El adună un sinod al episcopilor din Africa, cari hotărâră să trimită la Roma doi dintre ei, ca să afle ce se petrecuse. Lămuririle fiind favorabile lui Cornelie, legăturile de unire duhovnicească se stabiliră între el şi episcopii din Africa.

Novaţian nu conteni însă a se pretinde episcop al Romei, stăruind din nou pe lângă Biserica Africană. El căzu în faţa curajului lui Ciprian; însă îşi căpătă cu toate acestea câţiva partizani. Partida sa la Roma era destul de mare. Ciprian mijloci ca să se aducă liniştea în această Biserică, şi reuşi, iar Cornelie îi comunică fericita veste.

Până aici, mai mult episcopul Carthaginei exercită influenţă asupra afacerilor Bisericii Romei, decât episcopul Romei asupra celor ale Bisericii Carthaginei. Curând apoi, schismaticii din acest de pe urmă oraş aleseră un episcop ce căută a se pune în înţelegere cu cel al Romei. Atunci partida se dezbină în două părţi, care-şi aleseră fiecare câte un episcop. Această dezbinare îi slăbi. Neputând câştiga partizani în Africa, ei se duseră la Roma ca să învinuiască pe Ciprian, precum mai înainte învinuiseră pe Cornelie pe lângă episcopul Carthaginei. Episcopul Romei se lăsă deocamdată a fi clătit de calomniile lor; dar reveni la alte simţăminte după ce primi scrisorile lui Ciprian.

Partidul lui Novaţian s-a menţinut la Rorna după moartea lui Cornelie. El avea partizani în cea mai mare parte din Biserici. Marcian, episcopul din Arles, era din numărul lor.

În această împrejurare, Faustin, episcopul Lionului, crezu că e bine să se sprijine, pentru a osândi pe Marcian, pe cei mai de frunte episcopi din Apus. El se adresă deci lui Ştefan, episcopul Romei, şi lui Ciprian. Cel din urmă scrise episcopului Romei pentru a-i arăta ce se cuvenea să facă în această împrejurare. El însuşi era prea depărtat de localităţi, ca să poată vedea de ele cu folos, şi ruga pe fratele său din Roma să scrie clerului şi poporului din Arles, sfătuindu-i ca să depună pe Marcian.

În toate faptele acestea, exact istorisite după documentele autentice[48], nu se vede altceva decât o egală mijlocire a episcopilor Romei şi Carthaginei în afacerile Bisericii, o egală dorinţă de a întreţine între ei bune raporturi şi de a fi în desăvârşită legătură frăţească. Dacă Sf. Ciprian laudă pe Cornelie şi Biserica Romei pentru că lepădase pe schismaticii din Africa, el îi ocărâse mai înainte pentru că au pregetat a se rosti între el şi episcopul nelegitim ce se dusese la Roma. Fericit că vrăjmaşii săi nu găsiseră în acea Biserică sprijinul ce-l doreau, el aduce mari laude romanilor, scriind atunci vestitele rânduri de cari atât de mult s-a abuzat: „Ei (adversarii săi) cuteză a se îmbarca şi a duce scrisori la scaunul lui Petru, la Biserica principală, de unde a ieşit unitatea sacerdotală, negândind că acolo erau acei Romani a căror credinţă apostolul a lăudat-o, şi pe lângă care perfidia nu poate avea apropiere.”

Am explicat, după însuşi Sf. Ciprian, expresiile din care teologii romani ar voi să tragă nişte consecinţe atât de întinse. Nu ne mai rămâne decât a observa că împrejurările şi contextul le ridică toată importanţa ce au voit a le atribui. Sf. Ciprian datora într-adevăr mulţumire Bisericii Romei, care se rostise în favoarea sa şi împrotiva duşmanilor săi. Pentru aceasta, el face amintire de cei doi întemeietori ai ei: Sf. Petru, care fusese simbolul unităţii corpului apostolic, şi prin urmare, aceea a corpului episcopal; şi Sf. Pavel, care lăudase credinţa Romanilor. Trebuie să luăm aminte că el nu adresează nicidecum episcopului Romei laudele sale, ci clerului şi credincioşilor acelei Biserici, cari după rugămintea sa luaseră în seamă scrisorile sale şi pe lângă cari el pledase cauza sa. Episcopul nu e nimic în ochii lui fără clerul său şi credincioşii săi, şi nu-i acordă nici o prerogativă personală. Deci textul Sfântului Ciprian e protivnic, iară nu favorabil, sistemului autorităţii papale. Despre aceasta se va încredinţa oricine, mai ales citind în întregul lor scrisorile episcopilor Romei şi Carthaginei. Şi unul şi altul nu lucrează decât împreună cu clerul Bisericii lor şi cu episcopii din provinciile lor; nici unul, nici altul nu-şi atribuie autoritate personală.
__________________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse

0 Responses to "Autoritatea episcopilor Romei în timpul primelor trei veacuri ale Bisericii"

Blogul este vizionat de: