Papa este rege şi se pretinde suveran pontif al Bisericii creştine.

Nu ne vom ocupa de regalitatea sa. Pentru ce să ne ocupăm de ea? Căci va cădea curând. Ruina sa este hotărâtă de Pronia dumnezeiască. Baionetele streine nu o vor mântui mai bine decât sofismele apărătorilor săi. Dacă ea este necesară susţinerii pontificatului suveran, după cum se zice, iată un cuvânt mai mult de a-i dori căderea, căci acest pontificat este o uzurpare.

Vom dovedi aceasta în lucrarea de faţă. Pentru a ne ajunge scopul nu am alergat nici la sofisme, nici la argumente bănuite, nici la declamaţii. Faptele, luate din izvoare sigure, sunt chemate spre mărturie. Noi luăm episcopatul roman de la ivirea creştinismului, îl urmărim prin veacuri şi ajungem astfel a vedea că pe vremea celor dintâi opt veacuri Papalitatea duhovnicească, aşa cum se înţelege astăzi, nu a existat; că vreme de trei veacuri episcopul Romei nu a fost decât un episcop, cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi; că în veacul al patrulea el a primit întâietatea cinstei, fără jurisdicţia a toată lumea; că această cinstire nu are alt temei decât hotărârile Bisericii; că jurisdicţia sa restrânsă asupra oarecăror biserici vecine cu a lui nu e sprijinită decât pe un obicei legalizat de către sinoade.

Cât despre suveranitatea universală, culminantă, de drept divin, adică Papalitatea, faptele şi mărturisirile soborniceşti ale celor dintâi opt veacuri vorbesc împrotiva ei, în loc de a o sprijini.

Istoria ne arată Papalitatea, după oarecari încercări zadarnice, născându-se din împrejurări şi întărindu-se prin veacul al IX-lea, cu îndoitul său caracter politic şi bisericesc. Adevăratul său întemeietor este Adrian I; Nicolae I a ajutat mai cu seamă la înflorirea ei; Grigorie al VII-lea a înălţat-o la culmea cea mai înaltă.

Adrian I este în realitate întâiul Papă.

Acei ce au stat înaintea lui pe scaunul Romei nu sunt decât episcopi, urmaşi nu ai Sf. Petru, după cum s-a zis şi repetat până la saţiu, ci ai lui Linus, care era deja episcopul Romei când Sf. Petru a venit în acest oraş pentru a pecetlui cu sângele său credinţa ce o propovăduise.

Apărătorii Papalităţii săvârşesc deci mai întâi o greşală istorică din cele mai josnice, făcând a se urca Papalitatea, adică suveranitatea papală, la obârşia creştinismului. Această greşală i-a mânat la o mie altele, căci au voit a găsi în istoria Bisericii şi în scrierile vechilor Părinţi probe în sprijinul falsei lor teorii. Drept aceea au preschimbat faptele şi au răsucit mărturiile. Ei au cutezat să atace chiar Sfânta Scriptură şi, prin tâlcuri mincinoase, protivnice adevărului sobornicesc, a o sili să dea o falsă mărturie în folosul sistemului lor.

Astfel Biserica Romei a dat, ea cea dintâi, pilda tâlcuirilor fiecăruia în parte, pe care ea le impută cu atâta amărăciune protestantismului. Ea cea dintâi a lepădat regula sobornică a tâlcuirii cărţilor sfinte şi a lăsat la o parte tâlcuirea laolaltă, ale cărei credincioase răsunete au fost Părinţii Bisericii, şi cu de la sine putere a voit a vedea în Scriptură ceea ce Biserica nu a văzut. Ea a ajuns astfel a pune suveranităţii sale uzurpate o temelie dumnezeiască, trăgând din acest principiu toate consecinţele ce decurg din el: papa a devenit vicarul lui Iisus Hristos, miezul trebuincios al Bisericii, stâlpul creştinismului, organul infailibil al cerului.

Greşalele papale au fost cu atâta dibăcie împrăştiate în laturile Apusului, încât ele fură acolo puţin câte puţin obşteşte primite. Plângerile pe care ele le ridicară au fost fără sfârşit, este adevărat; însă cu vremea ele au luat un caracter mai puţin războinic; chiar cei ce se ridicau împrotiva abuzurilor Papalităţii primeau fără nici o bănuială temelia dumnezeiască a acestui aşezământ.

Astăzi greşalele au străbătut nu numai în cler şi între oamenii credincioşi: raţionaliştii, anticreştinii înşişi sunt de părere că papa este şeful suveran al Bisericii creştine, că drepturile sale duhovniceşti vin de la Iisus Hristos. Protestanţii înşişi nu înţeleg Biserica catholică[1] fără papă şi nu voiesc a vedea această Biserică decât în Biserica Romană.

Noi înşine am fost amăgit de greşala obştească ce ne-a fost predată în învăţământ ca un adevăr de sus descoperit şi nesupus îndoielii. Străbătând prin adâncile cercetări ce am fost îndatorat a face pentru alcătuirea Istoriei Bisericii Franţei, nici nu am cugetat măcar a cerceta mai multe chestiuni, cari nu intrau în subiectul nostru decât într-un chip ocolit, şi asupra cărora noi primiserăm cu ochii închişi oarecari păreri.

De aici, câteva rânduri prea prielnice Papalităţii şi câteva greşale de amănunţime în cartea noastră. Ne folosim de prilejul ce ni s-a dat, pentru a face cunoscut aceasta, ca oricine să se ferească de acele greşale; însă vor găsi îndreptarea lor în lucrarea ce dăm la iveală astăzi.

Roma a cercetat cu deamăruntul Istoria Bisericii Franţei, pentru că nu era destul de prielnică pretenţiilor sale. Noi o cercetăm iarăşi, pentru că am făcut în ea prea multe concesii prejudecăţilor romane ce ne-au fost date ca un adevăr şi pe cari încă nu am avut grija de a le cerceta în adâncul lor.

Dacă vreodată Pronia ne-ar înlesni mijlocul de a face să se retipărească Istoria Bisericii Franţei, noi am privi ca pe o datorie de conştiinţă îndreptarea ei. Am fi făcut-o după cererea Romei, dacă Roma ar fi binevoit să ne convingă de greşală. O vom face după cererea conştiinţei noastre, care astăzi este mai luminată.

Nici un om nu este fără greşală; pentru aceasta dar, cu cât cineva se necinsteşte schimbându-şi părerile fără a şti pentru ce, sau prefăcându-se a le schimba pentru motive interesate, cu atâta este mai preţuit când recunoaşte greşalele ce se ştie că a săvârşit, şi le retractează.

Suntem deci foarte îngăduitori către romano-catolicii cari cred în obârşia dumnezeiască a drepturilor papale, căci ştim că această greşită părere e dată tuturor o dată cu cele dintâi învăţăminte ale instrucţiunii religioase, şi că totul în Biserica Romană tinde a întări în suflete această părere. Însă cu cât această greşală e mai înrădăcinată în Biserica Romană şi îndeobşte în tot Apusul, cu atât mai mult trebuie luptat împrotiva ei cu tărie.

De mai mulţi ani noi urmărim aceasta cu stăruinţă, şi mulţumită lui Dumnezeu lucrările noastre nu au fost fără folos. Nădăjduim că noua lucrare ce dăm la iveală va aduce de asemenea roadele sale şi că va veni în ajutor acelor oameni credincioşi, al căror număr creşte pe fiecare zi, cari, faţă de abuzurile fără margini şi de tot felul săvârşite de către Papalitate, nu mai pot păstra în privinţa sa vechile lor închipuiri. Deprinşi a vedea în ea centrul divin al Bisericii, ei nu o pot întâlni de fel în acea vatră de novisme şi de răpiri nelegiuite, întreabându-se: Unde dar este Biserica lui Iisus Hristos?

Nu e nevoie decât a şterge Papalităţii aureola pe care a luat-o de la sineşi, pentru ca îndată Biserica sobornicească să se arate în măreaţa ei continuitate, în universalitatea sa. Papalitatea a adus-o până la punctul de a pretinde să o rezume în ea însăşi. Să-i smulgem acea aureolă, şi societatea creştină se va arăta mergând cu pas neîncetat prin veacuri, păstrând neatinsă vistieria descoperirii dumnezeieşti, ridicându-se împrotiva tuturor greşalelor ce ar ieşi de la Roma sau de aiurea, neavând ca regulă decât regula sobornicească a cărei temelie este Cuvântul lui Dumnezeu, ale cărei organe sunt Sinoadele şi Părinţii. În această societate sfântă nu sunt nici greci, nici barbari, nu sunt decât creştini cari pot zice cu Sf. Pachian: “Creştin este numele meu; catholic este prenumele meu”, pentru că ei cred fără excepţie şi în totalitate (kath’ holon) doctrina învăţată de Învăţătorul şi păstrată neatinsă de Biserica tuturor timpurilor şi tuturor locurilor. Acest mare adevăr este arătat lămurit prin cuvintele atât de cunoscute ale lui Vincent de Lerins:

„Ouod ubique, quod semper, quod ab omnibus traditur est.”

Papa voieşte, în interesul său, a mărgini Biserica la aceia cari recunosc suveranitatea sa, pentru a-i copleşi pe urmă şi a zice: Biserica sunt eu. Să rupem zăgazurile înălţate de el, şi îndată vom vedea Biserica în toată frumuseţea sa, bucurându-se în libertate, fără a fi împiedecată prin hotare pământeşti, având ca mădulare toate Bisericile particulare, legate între ele prin aceeaşi credinţă, comunicând între ele prin păstori deopotrivă apostolici, strâns unite în Iisus Hristos, marele Arhiereu, singurul cap al Bisericii, şi în Sfântul Duh care o cârmuieşte.

Cine a rupt această minunată unitate ale celor dintâi veacuri creştine? Papa.

El a răpit locul lui Iisus Hristos, şi a zis tuturor Bisericilor: „Cu mine şi prin mine voi veţi fi unite; dregătoria păstorilor voştri va veni de la mine. Eu sunt păstorul cel mai înalt. Am drept de a cârmui totul. Eu sunt judecătorut cel mai de sus, pot judeca totul fără a fi judecat de nimenea; eu sunt răsunetul Cerului, tălmăcitorul fără de greşală al lui Dumnezeu.”

Oare pentru că Papalitatea s-a folosit de împrejurările dinafară spre a-şi întinde stăpânirea sa copleşitoare asupra oarecărui număr de biserici particulare, fi-va pentru aceasta ştirbită conglăsuirea Bisericii soborniceşti? Nu, desigur. În loc de a scoate în afară din această conglăsuire Bisericile cari au înfruntat copleşirea sa, ea este cea care s-a pus în afară de dânsele. Nu numai că a rupt cu Bisericile cu adevărat soborniceşti, dar a sfărâmat şi datinile propriei sale Biserici; ea le-a despărţit în două părţi deosebite, ca pe însuşi episcopatul roman. Datinile romane ale celor dintâi opt veacuri nu mai sunt aceleaşi ca ale veacurilor următoare. Papalitatea a pierdut deci adevărata ei moştenire apostolică în punctele unde ea a făcut novisme.

Deci un membru al Bisericii Romane care se urcă la doctrina primară a acestei Biserici, care leapădă novismele Papalităţii, reintră îndată în conglăsuirea sobornică şi ţine de adevărata Biserică a lui Iisus Hristos, de acea Biserică care s-a menţinut cu îndoita ei însuşire, adică moştenirea apostolică şi pretutindinitatea.

Departe deci de noi aceste jalnice învinovăţiri de schismă, aruncate unor prea cinstite Biserici ce au păstrat doctrina descoperită de Dumnezeu în curăţenia sa cea dintâi, ce au păstrat slujirea apostolică! Papalitatea le numeşte schismatice, pentru că n-au voit să se facă părtaşe cu hrăpirea ei. Este timpul de a sfârşi cu o astfel de neînţelegere.

Vom dovedi deci că Papalitatea însăşi este vinovată de schismă; că după ce a dat naştere dezbinării, a hrănit-o şi a întărit-o prin novismele sale; în fine, că ea a făcut-o să treacă la starea de Schismă.

Aceasta dovedită, vom fi în drept a încheia că cei ce sunt priviţi de Papalitate ca schismatici, din pricina nesupunerii lor puterii sale, aceştia sunt adevăraţii catholici, şi că ea este cea care s-a despărţit de Biserică voind a despărţi pe ceilalţi de dânsa.

Sunt catolici în Apus cari voiesc a privi Papalitatea ca sporirea legiuită a ideii creştine, ca creştinismul ajuns la desăvărşita lui sporire. Adevărul este că Papalitatea e tăgăduirea ideii evanghelice, a ideii creştine. Oare tăgăduirea unei idei poate fi privită ca sporire?

Poate că se va mira cineva văzându-ne susţinând un astfel de subiect cu atâta bună credinţă. Vom răspunde că în vremea în care vieţuim trebuie să vorbim limpede, fără pripire în gândire. Noi nu înţelegem vorbirea ocolită faţă de greşală. Lesne iertător şi cu dragoste pentru oamenii ce se înşală, ne credem a fi ascultător unui adevărat simţământ de dragoste, urmărind cu înverşunare greşala ce înşală pe oameni: “A spune adevărul”, scria patriarhul Fotie papei Nicolae, “este cea mai mare faptă a dragostei.”


PAPALI TATEA

Biserica creştina este adânc dezbinată. Dacă ar vrea cineva să dea la iveală certurile lăuntrice ce turbură toate societăţile creştine şi doctrinele contrazicătoare ale sectelor ce s-au ridicat împrotiva Bisericii mame, ar face un tablou întristător. Cu toate acestea, luptele şi ereziile au cuvântul lor de a fi. Într-adevăr, în ce priveşte doctrinele ce nu fac parte din vistieria descoperirii dumnezeieşti şi cari n-au fost hotărâte, lupta este îngăduită şi libertatea spiritului omenesc trebuie a fi respectată; cât despre erezie, Sf. Pavel ne spune că ea este trebuincioasă, pentru ca credinţa credincioşilor să fie trainică şi luminată.

Însă mai presus de toate dezbinările este una mai grozavă şi care trebuie mai cu seamă să atragă luarea aminte, din pricina însemnătăţii sale şi a faptelor ce i-au dat avânt: este aceea ce există între Biserica Catholică Răsăriteană şi Biserica Catholică Romană.

Toată inima adevărat creştină trebuie a fi întristată la vederea acestei dezbinări ce desparte de atâtea veacuri Bisericile, care şi una şi alta au obârşie apostolică; care, afară de un cuvânt, au acelaşi Simbol de credinţă; care au aceleaşi taine, aceeaşi însărcinare, aceeaşi morală, acelaşi cult. Cu toate aceste elemente de unire, dezbinarea este, din veacul al nouălea, un fapt împlinit între aceste Biserici.

Asupra cui cade responsabilitatea acestui mare neajuns religios şi social? Iată una din întrebările cele mai grave pe care şi le poate pune un teolog. El nu o poate dezlega fără a face procesul uneia dintre Biserici, fără a o învinui că a dispreţuit cuvântul lui Iisus Hristos care a făcut din unitate o condiţie neapărată a fiinţării Bisericii sale. Este adevărat că dezbinarea a putut lua naştere şi a se menţine numai prin cea mai stranie pervertire a înţelesului creştin. Lucrul este admis în amândouă Bisericile, răsăriteană şi romană. Pentru aceasta ele îşi trimit una alteia învinuirea de schismă, şi nu voiesc nicicum a primi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor responsabilitatea acelei învinuiri, pe care o consideră şi una şi alta ca o defăimare.

Trebuie ca una din două să fie vinovată. Chiar dacă din ambele părţi s-ar putea aduce la iveală fapte vrednice de osândă, acele greşale mărunte nu ar lămuri dezbinarea. Discuţii asupra unor puncte de a doua mână, loviri din când în când din deşertăciune sau ambiţie nu pot naşte decât lupte trecătoare. Pentru a hotărî o dezbinare temeinică şi pentru totdeauna trebuie o pricină mai radicală şi care atinge chiar miezul lucrurilor.

Nu se poate deci dezlega chestiunea pe care am pus-o decât căutând pricina puternică şi adâncă ce a născut schisma şi a făcut-o să dureze până în zilele noastre. Intrând în această chestiune, am fost mai întâi izbit de deosebirea ce există între imputările ce-şi fac una alteia amândouă Bisericile, Răsăriteană şi Romană. Aceasta de pe urmă încredinţează că Biserica Răsăriteană s-a despărţit de ea pentru a mulţumi nişte jalnice ranchiuni, pornite din interes şi din ambiţie. Astfel de pricini n-ar putea explica filozoficeşte decât nişte lupte trecătoare. Dimpotrivă, Biserica Răsăriteană dă dezbinării un motiv puternic şi logic; ea încredinţează că Biserica Romană a provocat-o, vrând ca în numele lui Dumnezeu să impună Bisericii Universale un jug nelegitim, adică suveranitatea papală, pe atât de protivnică aşezământului dumnezeiesc al Bisericii, pe cât şi hotărârilor Sinoadelor Ecumenice.

Dacă învinuirile Bisericii Răsăritene sunt întemeiate, reiese că Biserica Romană este vinovată. Pentru a ne lămuri asupra acestui punct am cercetat care au fost relaţiile ambelor Biserici înaintea despărţirii lor. Într-adevăr, trebuie să stabilim într-un chip luminos natura acestor relaţii, ca să vedem din care parte a venit ruptura. Dacă este adevărat că Biserica Romană a voit a impune în veacul al nouălea întregii Biserici o stăpânire necunoscută veacurilor de mai înainte, şi prin aceasta chiar nelegitimă, va trebui să conchidem că ea singură trebuie să poarte responsabilitatea schismei. Noi am făcut acest studiu cu linişte şi fără prejudecăţi, şi el ne-a adus la următoarele încheieri: 1. Episcopul Romei n-a avut nicidecum, în timpul celor dintâi opt veacuri, stăpânirea de drept divin ce a voit a exercita de atunci încoace; 2. Adevărata pricină a dezbinării au fost pretenţiile episcopului Romei la suveranitatea de drept divin asupra Bisericii întregi.

Urmează să aducem dovezile în sprijinul acestor încheieri. Însă mai înainte de a le arăta, credem de folos a cerceta Sfânta Scriptură şi a cerceta dacă pretenţiile episcopului Romei la suveranitatea universală a Bisericii îşi au temeiul, după cum el se rosteşte, în cuvântul lui Dumnezeu.


Autoritatea papală condamnată de cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica, după Sf. Pavel, este un templu, o clădire religiosă, ale cărei pietre sunt toţi credincioşii. „Voi sunteţi zidiţi”, zice el credincioşilor din Efes, “pre temelia apostolilor şi a prorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului însuşi Iisus Hristos; pre care toată zidirea alcătuindu-se, creşte întru locaş sfânt întru Domnul; întru care şi voi împreună vă zidiţi spre locaş al lui Dumnezeu întru Duhul“ (Efes. 2, 20-22).

Astfel, după Sf. Pavel, Biserica este adunarea tuturor credincioşilor a Vechiului ca şi a Noului Aşezământ; cei dintâi, instruiţi de către proroci, şi cei de-al doilea, instruiţi de către apostoli, formează împreună o zidire duhovnicească având ca temelie pe Iisus Hristos, aşteptat de către unii ca Messia, închinat de către ceilalţi ca Cuvântul dumnezeiesc ce poartă trup omenesc. Prorocii şi apostolii formează primele temelii ale clădirii tainice; credincioşii se înalţă pe aceste temelii şi formează însăşi zidirea; în fine, Iisus Hristos este piatra principală, piatra din unghi, care dă monumentului tăria sa.

Nu este altă piatră de temelie sau principală decât Iisus Hristos. „Că altă temelie nimenea poate să puie”, scrie Sf. Pavel către Corintheni, „afară de ceea ce este pusă, carea este Iisus Hristos” (1 Cor. 3, 11). Pavel dădea Corinthenilor această lecţie pentru că mulţi dintre ei se alipeau de propovăduitorii Evangheliei ca şi cum ei ar fi fost piatra Bisericii. „Am aflat”, le zice el, „că sunt certuri între voi.” Unul zice: „Eu sunt al lui Pavel“; altul: „iar eu al lui Apollo“; altul: „eu sunt al lui Petru“; altul: „iar eu al lui Hristos.” „Au doară s-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a răstignit pentru voi?“(1 Cor. 1, 11-13).

Petru însuşi nu putea fi, după Sf. Pavel, privit ca piatră de temelie a Bisericii, ca primul vicar al lui Iisus Hristos, precum nici el şi nici Apollo. Petru şi toţi ceilalţi apostoli sau oameni apostolici nu erau în ochii săi decât ucenici ai lui Iisus Hristos, primele temelii ale clădirii celei tainice.

Sf. Pavel aseamănă încă Biserica cu un trup, al cărui cap este Iisus Hristos, şi ale cărui mădulare sunt păstorii şi credincioşii.

„Hristos”, zice el, „au dat pre unii apostoli, iar pre alţii proroci, iar pre alţii evanghelişti, iar pre alţii păstori şi dascăli, spre săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii; ci adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru El, care este capul, Hristos, dintru care tot trupul, potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se prin toată legătura cea ajutătoare, după lucrarea pre măsură a fiecărui mădular, face creşterea trupului, spre zidirea lui însuşi întru dragoste“ (Efes. 4, 11-16).

Nu este deci decât o Biserică, al cărei cap este Iisus Hristos, Biserică alcătuită din credincioşi ca şi din păstori, şi în sânul căreia păstorii lucrează la sporirea vieţii creştine sau a dragostei, care este sfârşitul ei, prin numeroasele slujbe ce le sunt încredinţate.

Se vede oare din aceste noţiuni despre Biserică o monarhie guvernată de către un pontif suveran, absolut şi infailibil?

Tocmai această Biserică, pe care Sf. Pavel o priveşte ca păstrătoarea învăţăturii dumnezeieşti — înţeleasă în unitatea şi universalitatea ei — este cea numită de el “stâlp şi întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15).

Sf. Petru, din care teologii romani voiesc a face cel dintâi suveran absolut al Bisericii, n-a avut nici cea mai mică idee de înaltele prerogative pe care ei i le atribuie şi pe care le acoardă cu atâta liberalitate episcopilor Romei ca urmaşi ai lui. Adresându-se către şefii Bisericii, el se exprimă astfel: „ Pre presviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sânt împreună presviter şi mărturisitor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintru voi, purtând grija de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie, nici ca şi cum aţi stăpâni preste moştenirea lui Dumnezeu, ci pilde făcându-vă turmei; şi când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea neveştejită” (1 Petru 5, 1-4).

Sf. Petru nu cunoştea decât numai un cap al păstorilor, pe Iisus Hristos. Cât despre dânsul, el era colegul celorlalţi preoţi, după însărcinarea lui; el nu vorbeşte nici de întâietatea sa, nici de suveranitatea sa. Nu se înalţă mai presus de ceilalţi păstori ai Bisericii, cărora se adresează, dimpotrivă, precum fraţilor şi tovarăşilor săi, nesprijinindu-se, pentru a le da sfaturi, decât pe numele său de martor al patimilor lui Iisus Hristos şi a slavei sale viitoare, care i s-a descoperit pe muntele Thavorului.

N-am întâlnit în Sfintele Scripturi nici un text privitor la subiectul ce ne interesează, unde Iisus Hristos să nu fie privit ca unicul cap al întregii Biserici, şi unde Biserica să nu fie văzută ca un tot, unul şi acelaşi, compus din credincioşi ca şi din păstori.

Nu se poate tăgădui că păstorii au primit de la Iisus Hristos puterile trebuitoare pentru buna cârmuire a Bisericii; asemenea, nu se poate tăgădui că puterile date apostolilor au fost date şi urmaşilor lor legiuţi, căci Biserica şi corpul păstorilor trebuia, după voinţa lui Iisus Hristos, a se păstra prin toate veacurile. Înainte de a părăsi pământul, Iisus Hristos a zis apostolilor săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28, 19-20).

Iisus Hristos este deci neîntrerupt cu corpul păstorilor Bisericii. Lor le-a zis el, în persoana apostolilor: „Cine ascultă pre voi, pre mine ascultă; şi cine se leapădă de voi, de mine se leapădă“(Luca 10, 16). Iarăşi lor le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23).

Această putere, dată într-un mod general apostolilor, fusese făgăduită mai înainte Sfântului Petru, şi în aceiaşi termeni. Este una din probele aduse de papi în sprijinul teoriei lor despre o putere aparte şi mai înaltă ce ar fi primit Petru de la Iisus Hristos, şi pe care el le-ar fi transmis-o; însă ei nu bagă de seamă că puterea a fost dată tuturor, că nu a fost făgăduită lui Petru personal, ci tuturor apostolilor în persoana sa: este observaţia Sfântului Ciprian şi a celor mai mulţi dintre părinţii Bisericii. Se mai citează încă alte texte în sprijinul acestei teorii. O să le discutăm. Iată cel dintâi:

„Tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui“ (Mat. 16, 18-19),

Dacă vom crede pe papi, textul probează că Sf. Petru şi episcopii Romei, urmaşii săi, au fost aşezaţi de Iisus Hristos ca piatra de temelie a Bisericii şi că Greşala, figurată prin porţile iadului, nu va birui niciodată această piatră. De aici trag concluzia că ei sunt şefii suverani ai Bisericii.

Pentru ca acest raţionament să fie exact ar trebui ca Sf. Petru să fi fost aşezat, mai presus de ceilalţi apostoli, piatră de temelie a Bisericii, şi ca acest privilegiu să nu fi fost unul personal, ci să fi fost trecut şi episcopilor Romei.

Nu e nicidecum aşa.

Mai întâi, Sf. Petru nu a fost numit piatră a Bisericii dându-se de-o parte ceilalţi apostoli. El n-a fost instituit şeful absolut al ei. Despre aceasta vedem o probă în textul Sfântului Pavel citat mai sus, în care apostolul afirmă pozitiv că pietrele de temelie ale Bisericii sunt prorocii şi apostolii, uniţi împreună prin piatra unghiulară care este Iisus Hristos.

Nu se poate da Sfântului Petru titlul de piatră a Bisericii fără a forţa înţelesul Sfintelor Scripturi, fără a lovi în iconomia Bisericii şi fără a părăsi datina sobornicească. Iisus Hristos a declarat că el însuşi este piatra prezisă de proroci (Mat. 21, 42; Luca 20, 17-18). Sf. Pavel zice că “Iisus Hristos era piatra“ (1 Cor. 10, 4). Sf. Petru învaţă acelaşi adevăr (1 Petru 2, 7-8).

Astfel cea mai mare parte dintre Părinţii Bisericii nu au admis nicidecum jocul de cuvinte ce atribuie ultramontanii[2] noştri lui Iisus Hristos şi nu au aplicat nicidecum sfântului Petru cuvintele: „Şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“[3].

Pentru a se încredinţa cineva că interpretarea lor poate fi cea mai adevărată, e de ajuns să-şi amintească împrejurările în care Iisus Hristos a adresat Sfântului Petru cuvintele de care teologii romani abuzează. El spusese ucenicilor săi: „Cine-mi zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ Ucenicii răspunseră: „Unii zic, că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din proroci.” „Dar voi”, răspunse Iisus, „cine-mi ziceţi că sunt?” Atunci Simon Petru, luând cuvântul, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” Iisus i-a răspuns: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona; căci trup şi sânge nu ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl meu carele este în ceruri; şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea“ (Mat. 16, 13-19).

Aceste cuvinte nu înseamnă altceva decât: Zic ţie, pe care te-am supranumit Petru pentru tăria credinţei tale, că adevărul pe care l-ai rostit este piatra de temelie a Bisericii şi că înşelăciunea nu o va birui niciodată.

După cum observă Fericitul Augustin, nu s-a zis lui Simon, fiul lui Iona: Tu eşti piatra, ci tu eşti Petru. Cuvintele Fericitului Augustin merită a ne reţine atenţia. El zice: “Nu pe tine, care eşti Petru, ci pe piatra pe care tu ai mărturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatră voi zidi Biserica mea. Tu te vei zidi pe mine, nu Eu mă voi zidi pe tine. Cei ce voiau a fi zidiţi pe oameni ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chifa, adică al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi zidiţi pe Petru, ci pe Piatră, ziceau: Eu sunt al lui Hristos.”

În limba franceză, numele dat omului având aceeaşi terminaţie ca şi cel dat lucrului, rezultă o amfibologie ce nu se găseşte nici în limba greacă, nici în limba latină. În aceste limbi numele omului are terminaţie masculină, în timp ce numele lucrului are terminaţie feminină, ceea ce face mai lesne deosebirea celor două obiecte, pe care o avusese în vedere Iisus Hristos. Pe lângă aceasta, e lesne de observat în cele două limbi, cu ajutorul pronumelui şi articolului feminin ce preced cuvântul piatra, că cuvintele nu se raportează nicidecum la substantivul masculin, care arată pe om, ci la un alt obiect. În plus, nu s-a observat îndeajuns cuvântul grec oti pe care latina l-a tradus foarte exact prin cuvântul quia, ce înseamnă fiindcă (fr. parce que). Traducându-l astfel în franţuzeşte, se evită amfibologia asupra căreia se sprijină tot raţionamentul papilor şi a partizanilor lor.

De mai multe ori în Sfintele Scripturi se vorbeşte de piatră într-un mod figurat. Acest cuvânt arată totdeauna pe Iisus Hristos, şi niciodată, direct sau indirect, pe Sf. Petru. Cel mai bun interpret al Scripturii este însăşi Scriptura. Cu dreptate deci cea mai mare parte a Părinţilor şi a vechilor Dascăli au dat pasajului în chestiune interpretarea ce am arătat noi, raportând cuvântul piatră, de care s-a slujit Mântuitorul, sau la Iisus Hristos, sau la credinţa în dumnezeirea Sa. Interpretare are întreitul folos de a fi mai conformă textului, de a se potrivi mai bine cu celelalte pasaje ale Sfintei Scripturi şi de a nu atribui nicicum lui Iisus Hristos un joc de cuvinte puţin vrednic de E1.[4]

Cât pentru micul număr din vechii scriitori cari admit acest joc de cuvinte, trebuie să recunoaştem că nici unul dintr-înşii nu a interpretat textul într-un chip priincios suveranităţii papale şi nu a tras din el încheierile exagerate ale acestui sistem. Aceste încheieri sunt diametral opuse întregii lor doctrine.

Este adevărat că Iisus Hristos s-a adresat lui Petru de-a dreptul; însă e de ajuns a citi textul întreg ca să vedem că nu i-a dat prin aceasta un titlu mai presus de ceilalţi apostoli. Într-adevăr, după ce a rostit cuvintele citate mai sus, Iisus Hristos, adresându-se tot către Petru, a adăugat:

„Şi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor: şi orice vei lega pre pământ va fi legat în cer“ (Mat. 16, 19). În amândouă părţile textului, Iisus Hristos nu a dat lui Petru, decât două făgăduinţe: întâi, că Biserica va fi atât de puternic încredinţată în dumnezeirea persoanei Sale, încât înşelăciunea nu va birui niciodată împrotiva acestui adevăr; a doua, că va da lui Petru o însărcinare însemnată în Biserică.

Nu se poate susţine că puterea cheilor s-ar fi dat lui Petru excluzând pe ceilalţi apostoli, întrucât Iisus Hristos le-a dat-o tuturor în acelaşi timp, şi întrebuinţând aceiaşi termeni de cari se slujise făgăduind-o lui Petru (Mat. 18, 18); mai mult, el a făgăduit tuturor apostolilor laolaltă, iar nu numai lui Petru, că va fi cu ei până la sfârşitul veacului.

După evanghelistul Matei (Mat. 28, 18 şi urm.), Iisus s-a apropiat de apostolii săi şi le-a zis: „Datu-mi-s-au toată stăpânirea în cer şi pre pământ; drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, (...) învăţând pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă. Şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Citim în Evanghelia după Ioan (Ioan 20, 21 şi urm.): „Precum m-au trimis pre mine Tatăl şi eu trimit pre voi.” După ce a zis aceste cuvinte, El a suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute.”

Neapărat că Iisus Hristos a dat apostolilor săi deopotrivă prerogativele ce le făgăduise şi lui Petru. Făgăduinţa a fost adusă la îndeplinire în soborul păstorilor, ceea ce probează că Iisus Hristos nu vorbea lui Petru decât ca reprezentând pe colegii săi, ca cel ce era mai bătrân în ceata apostolilor.[5]

Dar dacă s-a adresat lui singur într-o împrejurare măreaţă, trebuie oare să încheiem din aceasta că i-a dat prerogative într-un mod deosebit şi mai înalt?

Trebuie să luăm aminte că nu se vede niciunde în Evanghelie să se fi îndeplinit numai în persoana lui Petru făgăduinţa ce i se făcuse. Petru n-a primit această putere decât o dată cu ceilalţi apostoli. Însă dacă Hristos ar fi avut în minte să dea Bisericii sale un şef suprem, absolut, acel aşezământ ar fi fost atât de însemnat, încât s-ar fi făcut în sfintele cărţi o amintire deosebită asupra momentului când Iisus Hristos a hărăzit acelui şef suprem o putere covârşitoare. Dimpotrivă, se vede că ajutorul aparte a lui Hristos pentru păstrarea adevărului descoperit, precum şi puterea cheilor, i-au fost date lui Petru doar laolaltă cu tovarăşii săi întru apostolat.

Sf. Pavel, ca şi evangheliştii, nu a cunoscut puterea covârşitoare ce ar fi fost dată sfântului Petru. Afară de textele ce am citat deja, citim în Epistola către Galateni (2, 7-9) că Pavel îşi atribuie între neamuri aceeaşi putere ce avea Petru între iudei, şi că el nu privea pe Petru ca superior lui Iacov şi lui Ioan, pe cari îi numeşte, ca şi pe dânsul, stâlpii Bisericii; ba el încă citează pe Iacov, episcopul Ierusalimului, înainte de Petru, când le dă acest titlu de stâlpi ai Bisericii; el credea atât de puţin în autoritatea lui Petru, încât îl mustră în faţă pentru că, zice, era vrednic de mustrare (Galat. 2, 11 şi urm.).

Când apostolii s-au adunat la Ierusalim, Petru nu a vorbit în Sinod decât ca un simplu membru al adunării, nu el întâi, ci după mai mulţi alţii. El s-a văzut nevoit să renunţe pe faţă înaintea celorlalţi apostoli, a bătrânilor şi a credincioşilor, la opinia sa asupra necesităţii circumciziei şi a ceremoniilor iudaice. Iacov, episcopul Ierusalimului, a făcut rezumatul discuţiei şi a statornicit hotârârea ce a fost primită, conducând sinodul ca un adevărat preşedinte (Fapte. 15, 7 şi urm.).

Deci Apostolii n-au privit nicidecum pe Petru ca piatra de temelie a Bisericii. Prin urmare, tâlcuirea papală a faimosului text: Tu eşti Petru..., este tot atât de protivnică Sfintei Scripturi, ca şi datinii universale.

Nu vedem nici o obiecţie serioasă faţă de modul cum am înţeles noi acest text. Tâlcuirea noastră reiese numaidecât din comparaţia diferitelor texte ale Scripturii relative la acest subiect; din punctul de vedere sobornicesc sau tradiţional ea prezintă toate garanţiile; în sfârşit, textul considerat în sine nu poate primi alt înţeles logic.

Din simpla citire a pasajului reiese că Mântuitorul a avut ca scop de căpetenie să atragă toată luarea aminte a ucenicilor Săi asupra dumnezeieştii Lui trimiteri. Dumnezeirea Lui este ideea la care se raportează foarte lămurit întrebările sale şi răspunsul lui Petru: încheierea trebuia să se raporteze tot la această idee. Ea nu se poate aplica lui Petru, ca şef al Bisericii, fără a pretinde că Iisus Hristos, după ce a vorbit de dumnezeirea sa, ar fi scos din ea ca o consecinţă puterea pontificală, care este o idee cu totul aparte.

Să vedem acum dacă celelalte texte citate de către teologii romani în sprijinul autorităţii papale dovedesc că Iisus Hristos a aşezat cu adevărat această autoritate în Biserica sa.

Ei se sprijină pe acest pasaj din evanghelia sfântului Luca: „Simone, Simone, iată Satana a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul. Iar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întoarcându-te, întăreşte pre fraţii tăi“ (Luca 22, 31 şi urm.)

Iisus Hristos se adresează către toţi apostolii prin Simon, ce se mai numea Petru. El zice că Satana a cerut voie să-i cearnă, adică să supună credinţa lor la aspre încercări. Trebuie să luăm aminte în text termenul pre voi, în latineşte vos, în greceşte umaV. Satana nu a obţinut învoirea pe care o cerea. Apostolii nu-şi vor pierde credinţa în faţa ispitelor ce-i vor face a încerca suferinţele şi moartea de ocară a învăţătorului lor; numai Petru, ca pedeapsă a încrederii în sineşi, va cădea şi va tăgădui pe învăţătorul său de trei ori. Dar, mulţumită unei rugăciuni osebite a Mântuitorului, va reveni la căinţă; atunci va avea o mare datorie de împlinit în privinţa fraţilor săi, scandalizaţi de căderea sa: aceea de a-i întări şi de a şterge, prin râvna şi credinţa sa, greşala săvârşită.

Într-adevăr, nimeni nu poate pricepe cum Papii au alergat la ajutorul acestui pasaj de la Luca ca să statornicească sistemul lor. Se ştie bine că cuvintele au fost adresate de Iisus Hristos lui Petru chiar în ziua când avea să se lepede de dânsul şi că ele nu cuprind într-însele decât prezicerea căderii sale. Apostolul Petru le-a înţeles tocmai aşa, de vreme ce a răspuns îndată lui Iisus Hristos: „Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă şi la moarte a merge.” Iar Iisus i-au zis: „Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul mai înainte până ce de trei ori te vei lepăda că nu mă ştii pre mine.”

Textul din Evanghelia de la Luca grăieşte mai degrabă împrotiva statorniciei în credinţă a lui Petru decât în sprijinul acestei statornicii; cu atât mai vârtos nu se poate trage din el vreo urmare în sprijinul superiorităţii sale în materie de doctrină sau de guvernământ. Astfel, Părinţii Bisericii şi cei mai învăţaţi tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi nu au cugetat niciodată a-i da o astfel de tâlcuire; afară de papii moderni şi partizanii lor, cari vor cu orice chip a-şi procura probe, bune sau rele, nimenea n-a văzut în cuvintele citate mai sus decât o dojană dată lui Petru de a repara prin credinţa sa scandalul căderii sale şi de a întări pe ceilalţi apostoli, pe cari acea cădere nu putea decât a-i clăti.[6]

Îndatorirea de a întări pe fraţi decurgea din acest scandal; cuvintele confirma fratres nu sunt decât urmarea cuvântului pocăit; dacă voiesc a da celor dintâi cuvinte un înţeles general, pentru ce nu-l dau şi celui de al doilea? Ar rezulta atunci că, dacă succesorii lui Petru au moştenit prerogativa de a confirma (întări) pe fraţii lor în credinţă, ar fi moştenit-o şi pe aceea de a avea nevoie de conversiune (întoarcere) după ce au renegat pe Iisus Hristos; noi nu vedem ce ar fi putut câştiga cu aceasta autoritatea pontificală.

Papii, cari au găsit o probă atât de unilaterală în sprijinul pretenţiilor lor în versetele 31 şi 32 ale capitolului 22 de la Sf. Luca, s-au ferit foarte de a cita versetele precedente.

Evanghelistul istoriseşte acolo că se ridică între apostoli o discuţie pentru a se şti care dintre ei trebuia a fi considerat cel mai mare. Faimoasele cuvinte: Tu eşti Petru... erau deja pronunţate atunci, ceea ce ar dovedi că apostolii nu le înţeleseseră ca papii moderni. Chiar în preseara morţii lui Iisus Hristos ei nu ştiau că el ar fi ales pe Petru ca pe cel mai mare între dânşii şi piatra de temelie a Bisericii. Iisus Hristos a intervenit în discuţie. Aceasta era pentru el un prilej foarte nimerit de a releva puterea lui Petru: era timpul s-o facă, fiindcă avea să fie dat morţii. Făcutu-o-a? Nu numai că Mântuitorul nu a recunoscut superioritatea ce ar fi promis-o lui Petru, dar încă a dat apostolilor săi o lecţie cu totul contrarie, zicând: „Împăraţii neamurilor le domnesc, şi cei ce stăpânesc pre ele făcători de bine se cheamă. Iar voi nu aşa; ci cel ce este mai mare între voi, să fie ca cel mai mic şi cel ce este mai întâi să fie ca cel ce slujeşte” (Luca 22, 25-26).

Alăturând istorisirea evanghelistului Luca cu acea a evanghelistului Matei, vedem că discuţia ridicată între apostoli fusese pricinuită de cererea făcută lui Iisus Hristos de mama apostolilor Iacov şi Ioan în favoarea copiilor ei. Ea mijlocise pentru dânşii cele dintâi două locuri în împărăţia Lui. Iisus Hristos nu i-a răspuns nicidecum că ar fi dat locul cel dintâi lui Petru, răspuns ce ar fi fost foarte firesc, şi chiar necesar, dacă Sf. Petru ar fi fost într-adevăr învestit cu o autoritate superioară. Ceilalţi zece apostoli s-au mâniat de cererea ambiţioasă ce făcuseră Iacov şi Ioan prin mijlocirea mamei lor, deschizându-se între ei vorba de superioritate. Atunci le-a dat Hristos lecţia despre care am vorbit, ce precede imediat textul prin care teologii romani pretind a-şi sprijini sistemul lor (Mat. 20, 20 şi urm.).

Se poate înţelege din context valoarea pretinsei lor probe.

Ei mai citează încă în favoarea lor pasajul următor din Evanghelia Sf. Ioan (21, 15 şi urm.); „ Au zis Iisus lui Simon Petru: Simone al lui Iona, mă iubeşti mai mult decât aceştia? Zis-a lui: Aşa, Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-au lui: Paşte mieluşeii mei. Zis-au lui iarăşi a doua oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti? Răspuns-a lui: Aşa, Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-au lui: Păstoreşte oile mele. Zis-a lui a treia oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti? S-a mâhnit Petru căci au zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Şi a zis lui: Doamne, tu toate ştii; tu ştii, că te iubesc. Zis-au Iisus lui: Paşte oile mele.”

Teologii romani tâlcuiesc textul astfel: „Iisus Hristos a dat sfântului Petru într-un mod obştesc grija de a paşte mieii şi oile sale; iar mieii sunt credincioşii, pe când oile sunt păstorii; deci Petru şi, în persoana sa, succesorii săi au primit o putere covârşitoare asupra păstorilor şi asupra credincioşilor.”

Pentru ca tâlcuirea să fie dreaptă, ar trebui să se probeze: 1. că slujba dată lui Petru nu a fost încredinţată şi celorlalţi păstori ai Bisericii; 2. că mieii însemnează credincioşii iar oile păstorii.

Însă Sf. Petru însuşi ne spune că toţi păstorii Bisericii au primit însărcinarea de a paşte turma Domnului. Am citat deja pasajul din prima lui epistolă, unde zice tuturor celor ce erau în capul diferitelor Biserici: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi“ (1 Petru 5, 2).

Dar solemnitatea cu care Hristos îi dă lui Petru această slujbă nu însemnează oare că el ar avea-o într-un mod covârşitor? Nimic nu o dovedeşte. Părinţii Bisericii şi cei mai învăţaţi tâlcuitori nu au văzut niciodată în întreita mărturisire de iubire pe care Iisus Hristos a cerut-o de la Petru decât ştergerea întreitei sale lepădări. Petru însuşi n-a văzut aici altceva, de aceea s-a mâhnit. Dacă ar fi înţeles că Hristos îi dădea nişte puteri deosebite, mai curând s-ar fi bucurat, decât să se întristeze de cuvintele ce i s-au adresat; dar era convins că Mântuitorul îi cerea o întreită mărturie publică a credinţei lui, mai înainte de a-l aşeza din nou între păstorii turmei sale, pentru că dăduse loc unor legitime bănuieli tăgăduind pe învăţătorul său. Hristos nu trebuia să se adreseze decât lui, fiindcă numai el singur se făcuse vinovat de această crimă.

Şi oare „mieii” înseamnă credincioşii, iar „oile” păstorii? Interpretarea este cu totul arbitrară, nu se găseşte nimic în tradiţia universală care s-o poată confirma; din contră, tradiţia o contrazice formal, şi ar fi imposibil a cita în sprijinul ei un singur Părinte al Bisericii. Mai mult, interpretarea nu e nicidecum conformă Scripturii. Cuvintele miei şi oi sunt întrebuinţate fără osebire în Sfintele Cărţi pentru a arăta acelaşi obiect. Astfel, citim la evanghelistul Matei: „Vă trimit ca pre nişte oi în mijlocul lupilor“ (Mat. 10, 16). Şi la evanghelistul Luca: „Vă trimit ca pre nişte miei în mijlocul lupilor“ (Luca 10, 3). Cuvântul oi în Scriptură înseamnă credincioşi. Citim la Iezechil: „Şi s-au risipit oile mele, nefiind păstor“ (Iezechil 34, 5). Iisus Hristos dă numele de oi credincioşilor: „Şi alte oi am, cari nu sunt din staulul acesta.” Sf. Petru, adresându-se către credincioşii din Pont, din Galatia, din Cappadochia, din Asia şi din Vithinia, le zice: „Că eraţi ca nişte oi rătăcite, ci v-aţi întors acum la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre“ (1 Petr. 2, 25). Nu poate deci fi cineva întemeiat a da un înţeles deosebit cuvintelor oi şi miei, nici a interpreta cuvântul oi în sens de păstori.

Dacă ar ţine cineva să dea celor două expresii un înţeles deosebit, n-ar fi oare mai firesc a înţelege prin miei pe tinerii credincioşi, cari au nevoie de îngrijiri mai părinteşti, şi prin oi pe cei ce sunt în maturitatea vârstei bărbăteşti, după credinţă?

Interpretarea papală a oilor şi mieilor este atât de lipsită de temei, încât un tâlcuitor al Evangheliilor ce nu poate fi bănuit de teologii romani, iezuitul Maldonat, vorbeşte în aceşti termeni: „Nu trebuie a disputa cu amănunţime ca să ştim pentru ce Iisus Hristos s-a servit de cuvântul miei în loc de cuvântul oi. Cei ce ar vrea să dispute trebuie să aibe multă grijă să nu se facă de râs faţă de oamenii învăţaţi; căci este fapt lămurit că cei pe cari Hristos îi numeşte mieii săi sunt aceiaşi cu cei pe cari îi numeşte oile sale.” (Coment. la Ioan 21, 30).

Deci Sf. Petru n-a fost aşezat nici piatră de temelie a Bisericii, nici păstorul său suprem.

Dar se va zice: nu se poate tăgădui că s-ar fi acordat acestui apostol oarecare întâietate. Deşi, în ordinea timpului, nu el a fost cel dintâi dintre ucenicii aleşi de Hristos pentru apostolat, este totuşi întâiul numit de către Sf. Matei: acest evanghelist, vrând a numi pe cei doisprezece apostoli, se exprimă astfel: “cel dintâi Simon, ce se numeşte Petru, şi Andrei fratele său etc.“ (Mat. 10, 2). Sf. Marcu numeşte de asemenea întâi pe Petru, deşi ei nu urmează aceeaşi ordine când arată pe ceilalţi (Marc. 3, 16 şi urm; Luc. 6, 13 şi urm..).

În mai multe împrejurări Hristos a dat lui Petru semne de consideraţie cu totul deosebită; supranumele de Petru, fără a avea însemnătatea ce-i dau teologii romani, nu i-a fost dat decât pentru a arăta statornicia credinţei sale şi pentru a-l onora. De obicei Petru era cel dintâi care lua cuvântul ca să întrebe pe Iisus şi ca să-i răspundă în numele apostolilor; evangheliştii se servesc de expresia „Petru şi cei împreună cu dânsul“, pentru a arăta colegiul apostolic. (Mat. 1, 36; Luc. 8, 45; 9, 32). Putem oare conchide din aceste fapte, precum Dr. de la Chambre, că „Iisus Hristos acordase Sfântului Petru, mai presus de toţi colegii săi întru apostolat, o întâietate a jurisdicţiei şi autorităţii în conducerea Bisericii“(Traité de l’Eglise, vol. I)?. Concluzia nu este logică: poţi fi întâiul într-un corp oarecare, fără a avea pentru aceasta jurisdicţie şi autoritate; poţi fi în acel corp, după cum se zice, primus inter pares, întâiul între egali. Apoi, Sf. Petru nu e totdeauna numit întâiul în Sfintele Scripturi; astfel, Sf. Ioan citează pe Andrei înaintea lui (Ioan 1, 44); Sf. Pavel nu-l numeşte decât după Iacov (Galat. 2, 9); el îl numeşte chiar după ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului (1 Cor. 9, 5). „Petru nu a fost deci cel dintâi între apostoli altfel decât a fost Ştefan între diaconi.” Cuvintele sunt ale Fericitului Augustin (Cuvântul 316). Origen (Tâlcuire la Sf. Ioan) şi Sf. Ciprian (Scrisoarea 71 către Quint.) sunt de aceeaşi socotinţă cu Fer. Augustin. Putem afirma că nici unul din Părinţii Bisericii nu au văzut în întâietatea lui Petru o îndreptăţire la jurisdicţie, la autoritate în conducerea Bisericii. Ei n-ar fi putut trage această concluzie fără a se împotrivi însăşi Sfintei Scripturi.

Iisus Hristos nu a dat voie apostolilor săi ca să ia unii faţă de alţii titlurile de învăţător, de dascăl şi chiar de părinte sau papă. Cuvintele sale sunt hotărâtoare (Mat. 23, 8, şi urm.): „Iar voi să nu vă numiţi Ravvi, căci unul este dascălul vostru Hristos, iar voi toţi fraţi sunteţi; şi Tată să nu chemaţi vouă pre pământ, căci unul este Tatăl vostru cel din ceruri; nici vă numiţi învăţători, căci unul este Învăţătorul vostru, Hristos. Iar cel ce este mai mare între voi, să fie vouă slugă.” Să se alăture cuvintele Evangheliei cu descrierile prerogativelor episcopului Romei făcute de teologii romani, şi se va vedea fără greutate că aceştia nu stăruiesc a rămâne întru adevăr.

Sf. Matei spune că atunci când Petru a întrebat pe Iisus despre prerogativele apostolilor, Mântuitorul i-a răspuns: „Amin zic vouă că voi cei ce aţi urmat mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pre scaunul slavei sale, veţi şedea şi voi pre douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil“ (Mat. 19, 28).

Dacă Iisus Hristos ar fi ales pentru Petru un scaun mai înalt ca scaunele celorlalţi, dacă i-ar fi dat o putere mai mare, ar fi zis oare lui Petru însuşi că cei doisprezece apostoli vor şedea pe douăsprezece scaune, fără deosebire?

Din toate acestea tragem concluzia că în Biserică nu se află decât un învăţător, decât un domn, un singur păstor suprem. „Eu sunt păstorul cel bun”, zice Iisus (Ioan 10, 11). “Voi mă chemaţi Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, căci sunt“ (Ioan 13, 13). „Unul este învăţătorul vostru, Hristos.” (Mat. 13, 10).

El şade singur pe scaunul slavei sale, în sfânta cetate „al cărei zid avea temelii douăsprezece, şi într-însele numele celor doisprezece apostoli ai Mielului“(Apoc. 21, 14). Primii păstori şed acolo pe scaunele lor, judecând seminţiile noului popor al lui Dumnezeu. Dacă se ridică acolo întrebări cercetătoare, ce nu se pot dezlega într-un mod frăţesc, trebuie a le înfăţişa tribunalului lor; nu la tribunalul unuia singur, ci al întregii Biserici, reprezentată prin cei ce sunt instituiţi a o cârmui.

Nu este prin urmare nimic în Scriptura Noului Aşezământ care să fie prielnic, chiar de departe, autorităţii suverane pe care o dau teologii noştri romani Sfântului Petru şi episcopilor Romei, pe cari ei îi consideră ca pe urmaşii acestuia.

Se poate zice chiar că autoritatea sa este formal condamnată. Am citat mai sus cuvintele destul de lămurite ale lui Iisus Hristos. Faptele Apostolilor şi Epistoliile conţin dovezi ce demonstrează pâna la evidenţă că Sf. Petru nu se bucură de nici o superioritate în colegiul apostolic. Într-adevăr, citim în Faptele Apostolilor (8, 14): „Iar auzind apostolii cei din Ierusalim cum că a primit Samaria cuvântul lui Dumnezeu, au trimis către dânşii pre Petru şi pre Ioan.” Petru era deci supus nu numai colegiului apostolic în întregul său, ci şi mai multor apostoli cari erau adunaţi la Ierusalim, de vreme ce el a primit de la ei o însărcinare. În aceeaşi carte (11, 2-3) se citeşte că credincioşii tăiaţi împrejur au făcut imputări lui Petru pentru că s-a dus la cei necredincioşi, iar Petru se apără zicând că a ascultat de o poruncă de-a dreptul de la Dumnezeu. Oare astfel se poartă cineva către un şef suveran, şi oare astfel lucrează acel şef faţă de supuşii lui? La Sinodul din Ierusalim (Fapte 15, 7 şi urm.) nu a prezidat Petru; Iacov a fost cel ce a rostit cuvântul: Judec (Fapte 15, 19). Petru nu a vorbit decât la rândul său, ca un simplu membru; cu toate acestea preşedinţia i-ar fi aparţinut de drept, dacă ar fi fost şef învestit cu autoritate şi jurisdicţie asupra sinodului apostolic. Sf. Pavel (Galat. 2, 7 şi urm.) tăgăduieşte întâietatea lui Petru; el afirmă că este egalul său, îl pune după Iacov şi spune că i-a făcut o aspră mustrare pentru că nu mergea după adevărul evangheliei. Mai tăgăduieşte încă (1 Cor. 3, 4-5; 22) când afirmă formal că Petru nu este decât un simplu slujitor ca şi dânsul, ca şi Apollo, şi că credincioşii nu trebuie a se lipi nici de unul nici de altul ca învăţător, ci numai de Iisus Hristos. În sfârşit, chiar Sf. Petru însuşi nu cunoaşte întâietatea cu care ar voi Biserica Romană să-l încarce, de vreme ce, îndreptându-se către presviterii Bisericilor întemeiate de dânsul, nu se dă pe sine decât ca coleg al lor (1 Petru 5, 1).
_________________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse