Autoritatea episcopilor Romei în veacul al patrulea şi al cincilea

ProOrtodoxia

Faptele se unesc cu mărturiile doctrinale, întru a demonstra că Papalitatea nu se bucura nicidecum de autoritate universală pe vremea celor dintâi trei veacuri ale Bisericii; întru a proba că episcopii Romei nu au avut, în afacerile bisericeşti, decât o influenţă ce izvora mai mult din însemnătatea şi din vrednicia scaunului lor, singurul care a fost obşteşte recunoscut ca apostolic în Apus.

Biserica Romei fusese, afară de aceasta, mama mai multor Biserici, asupra cărora ea avea oarecare stăpânire, după cum ne spune canonul al şaselea al întâiui sinod ecumenic, ţinut la Nicea în anul 325.

S-a vorbit mult asupra acestui vestit canon, în care teologii romani s-au silit a vedea o mărturie în favoarea părerilor lor. Dânşii au răsfoit manuscriptele să vadă nu cumva vor descoperi sau vor găsi ceva care ar părtini scopurile lor. Şi într-adevăr, au întâlnit unele mărturii cari le veneau foarte la îndemână, prin nişte completări ce n-ar lăsa nimic de dorit, dacă ar fi autentice. Iată una: „Deci întrucât sfântul sinod a confirmat întâietatea scaunului apostolic, cuvenită meritului sfântului Petru, care este principele episcopatului întreg (cuvânt cu cuvânt: al coroanei episcopale), şi vredniciei oraşului Romei.” Iată într-adevăr un frumos început pentru canonul al şaselea de la Nicea; dar ce nenorocire că falsificatorul s-a trădat chiar prin stilul său[49], care nu poate fi decât din epoca manuscriptului însuşi, adică din evul de mijloc. Într-un manuscript roman se citeşte în capul canonului al şaselea: „Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea.” Aceste cuvinte, care ar putea fi primite, sunt copiate din actele Sinodului din Chalcedon, şi nu aparţin celor din Nicea, precum nici această formulă intercalată într-un alt manuscript: „Fie ca Biserica Romană să aibă totdeauna întâitatea.” Toate aceste completări nu erau încă cunoscute în veacul al nouălea, fiindcă autorul Falselor Decretale, care trăia atunci, şi care n-ar fi lipsit a se folosi de ele, a dat canoanele primelor sinoade după cum le adunase Dionisie cel Mic. Acest învăţat, care făcuse chiar la Roma adunarea sa de canoane, a murit în prima jumătate a veacului al şaselea. După Cassiodor, el cunoştea desăvârşit limba greacă. Versiunea sa merită deci deplină încredere. Şi în ea nu se găseşte nici una din completările ce văzurăm. Astfel, el dă canonul al şaselea al Sinodului de la Nicea precum urmează:

„Obiceiurile cele din început ţie-se, cele din Eghipet şi din Livia şi din Pentapole, ca Episcopul cel ce este în Alexandria să aibă stăpânire preste toate acestea: fiindcă şi Episcopului ce este în Roma aceasta este obişnuită. Aşijderea încă şi în Antiohia şi în celelalte Eparhii să se păzească întâietatea bisericilor. Şi de obşte aceea să fie arătată, că dacă cineva fără socotinţa mitropolitului s-ar face episcop, unul ca acela marele sinod a hotărît a nu se cuveni să fie episcop etc.“

Pricina acestui canon era apărarea întâietăţii şi puterii episcopului Alexandriei împrotiva partizanilor lui Meletie, episcopul din Licopoli, cari refuzau a i le recunoaşte pentru hirotoniile episcopale.

Canonul al şaselea nu are deci alt scop decât de-a întări vechile obiceiuri privitoare la aceste hirotonii, şi îndeobşte precăderile ce erau consfinţite dintru început. Şi, după un obicei vechi, Roma se bucura de oarecari prerogative ce nu i se tăgăduiau. Sinodul pleacă de la acest fapt, pentru a întări prerogative analoge Alexandriei, Antiohiei şi celorlalte Biserici.

Dar care erau bisericile asupra cărora episcopul Romei, urmând vechiului obicei, avea stăpânire şi şederea mai sus ca toţi apusenii? Ruffin le semnalează sub titlul de suburbicare. Acest scriitor, care întocmi Istoria sa bisericească în veacul al patrulea, născut la Acvilea şi care a trăit la Roma, trebuia să cunoască întinderea stăpânirii Bisericii Romane din vremea sa. Deci ce înţelege el prin Biserici suburbicare? Se ştie că din vremea domniei lui Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi în provincii, la fel ca şi Imperiul[50]. Din acest fapt neîndoios, se cunosc Bisericile suburbicare; ele erau cele ce se aflau în localităţile cu acelaşi nume în veacul al patrulea, deci cele ce atârnau de dioceza sau prefectura Romei, adică cele şapte provincii numite „Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria.” Italia de miazănoapte forma o a doua dioceză, a cărei prefectură era Milanul, şi nu ţinea de Roma; dioceza Romei nu se chema Italia, ci teritoriul roman. Astfel Sf. Athanasie numeşte Milanul mitropolia Italiei, iar Roma mitropolia teritoriului roman[51]. Aşadar, în veacul al patrulea, puterea episcopilor Romei nu se întindea decât asupra Italiei de miazăzi şi asupra insulelor Sicilia, Corsica şi Sardinia.

Când Părinţii Bisericii vorbesc de scaunul Romei ca cel dintâi din Apus, ei nu vor nicidecum să vorbească de jurisdicţia sa universală, ci de măreţia sa ca singurul scaun apostolic din acele laturi.

Provinciile pe care sinodul de la Nicea le-a supus stăpânirii episcopului Alexandriei formau dioceza Egiptului, după cum cele supuse episcopului Romei formau dioceza Romei. Sinodul Nicean a statornicit între unul şi altul o apropiere ce întăreşte cu deplinătate comentariul lui Ruffin. Canoanele al şaselea şi al şaptelea ale Sinodului de la Nicea pot fi privite ca obârşia legală a patriarhatelor; titlul nu era încă în întrebuinţare, dar lucrul era statornicit. După principiul primit de întâiul sinod ecumenic, numărul patriarhatelor nu era restrâns la patru; acolo se dă chiar a înţelege că afară de cele patru mari biserici apostolice, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei şi a Ierusalimului, mai erau şi altele cari se bucurau de drepturi la fel. Episcopii acestor biserici nu au primit titlul de patriarhi, dar se bucurau de alte titluri cari îi înălţau mai sus de simpli mitropoliţi, precum sunt cele de exarh şi de primat.

Cu toate subterfugiile teologilor romani, ei nu pot scăpa de cele două consecinţe ale canonului al şaselea al Sinodului de la Nicea: 1. Sinodul s-a rostit că autoritatea episcopului Romei nu se întindea decât asupra unei regiuni determinate, ca şi aceea a episcopului Alexandriei; 2. această autoritate nu era sprijinită decât pe obicei.

De aici urmează că, în ochii sinodului, autoritatea nu era universală; că ea nu era de drept divin. Întregul sistem ultramontan fiind întemeiat pe caracterul universal şi divin al autorităţii papale, este diametral opus canonului al şaselea al Sinodului Ecumenic de la Nicea.

Drept este că sinodul, întemeindu-se pe obiceiul roman spre a întări şi pe cel al Alexandriei, recunoscu legitimitatea obiceiului stabilit, şi aduse laude vredniciei scaunului Romei, însă trebuie adăugat că prerogativele ce îi recunoştea nu erau nicidecum cele pretinse de el de atunci încoace.

Sinodul Ecumenic din Constantinopole (381), care este al doilea din sinoadele ecumenice, a interpretat foarte bine pe cel de la Nicea prin al treilea canon al său, astfel întocmit: „Episcopul Constantinopolei să aibă întâietatea de onoare (priores honoris partes) după episcopul Romei, pentru că Constantinopole este noua Romă.”

Episcopul Romei era deci privit ca primul în onoare pentru că era episcop al capitalei Imperiului; Bizanţul, devenind a doua capitală sub numele de Constantinopole, episcopul său trebuia să aibă al doilea rang, după principiul ce cârmuieşte sinodul de la Nicea în aşezământul din afară al Bisericii, după care circumscripţiile Imperiului au devenit şi circumscripţiile Bisericii.

Sinodul Ecumenic de la Chalcedon (451), ţinut la un veac după cel din Constantinopole, aruncă o nouă lumină asupra acestui punct; el se rosteşte astfel în canonul al douăzeci şi optulea:

„Pretutindenea hotărârile sfinţilor Părinţi urmând, şi recunoscând canonul cel de curând citit al celor 150 prea iubitori de Dumnezeu episcopi (Canonul III al Sinodului al doilea),(...) aceleaşi şi noi poruncim şi hotărâm pentru privilegiile (presvia) Preasfintei Biserici a Constantinopolei, Roma cea nouă. În adevăr după cuviinţă au dat Părinţii privilegii scaunului Romei vechi, fiindcă era cetate împărătească.

„Porniţi într-acestaşi chip, cu aceeaşi ţintire întocmai, prea iubitorii de Dumnezeu episcopi, cei o sută şi cincizeci, cele deopotrivă privilegii au dat şi preasfântului Scaun al Romei ceii noi, cu drept cuvânt judecând ca cetatea ce s-a cinstit cu împărăţie şi cu Senat, să dobândească şi întru lucrurile cele bisericeşti privilegiile cele deopotrivă cu împărăteasca cetate a Romei ceii vechi, ca şi aceasta să se mărească, a doua după dânsa fiind...“ În urmarea acestei hotărâri, sinodul a supus jurisdicţiei episcopului Constantinopolei diocezele Pontului, Asiei[52] şi Traciei.

Delegaţii papei Leon I la sinodul de la Chalcedon s-au împrotivit până la leşin acestui canon. Cu toate acestea el a fost primit. Părinţii sinodului adresară lui Leon o scrisoare cuviincioasă în care, după ce amintesc în treacăt împrotivirea delegaţitor, zic: „Vă rugăm deci să cinstiţi judecata noastră prin înseşi ale voastre porunci.”

Teologii romani au voit a vedea în acest fapt o probă că Părinţii din Chalcedon recunoşteau episcopului Romei o autoritate supremă asupra hotărârilor sinoadelor, ce nu ar avea valoare, dacă nu ar fi întărite de el. Este mai drept să nu vedem aici decât un fapt de înaltă bună-cuviinţă, izvorît din iubirea păcii şi a unirii. Sinodul trebuia să dorească ca Apusul să fie de aceeaşi părere cu Răsăritul. Episcopul Romei reprezenta Apusul la sinod, fiind singurul care avea în Apus un scaun apostolic; pe de altă parte, scaunul său era primul în cinstire în Biserica universală, şi deci se cuvenea să-l roage ca să se unească cu hotărârea sinodului. Nu i s-a cerut nicidecum a o întări, ci numai de a cinsti prin înseşi ale sale porunci judecata ce fusese bine găsită. Dacă pecetluirea episcopului Romei ar fi fost de nevoie, ar fi fost oare decizia de la Chalcedon o judecată, o hotărâre promulgată, înaintea acestei pecetluiri? Papa Leon nu a înţeles scrisoarea Sinodului de Chalcedon ca teologii noştri romani. El nu a refuzat a întări canonul cu autoritatea sa, ci numai de a-l primi: „Niciodată”, zice el, „nu va putea acest canon să aibă consimţământul nostru“[53]. Şi pentru ce refuză el consimţimântul său? Pentru că canonul de la Chalcedon ridica episcopului Alexandriei rangul al doilea, şi celui al Antiohiei rangul al treilea, şi astfel era protivnic canonului al şaselea al Sinodului de la Nicea; şi pentru că tot acest canon lovea în drepturile mai multor primaţi sau mitropoliţi[54].

În altă scrisoare, adresată împăratului Marcian[55], Papa Leon vorbeşte în chipul următor: „Episcopul Constantinopolei, cu toată slava Bisericii sale, nu poate face ca ea să fie apostolică; el nu are dreptul de a o înălţa, jertfind alte Biserici, ale căror privilegii, statornicite de canoanele sfinţilor Părinţi şi întemeiate pe canoanele cinstitului sinod din Nicea, nu pot fi nici zguduite prin răsucire, nici prihănite prin vreun novism.”

Biserica Romei a uitat cu totul acest principiu al unuia din cei mai mari episcopi ai săi.

În scrisoarea sa către împărăteasa Pulheria[56], Papa Leon declară că „a casat hotărârea de la Chalcedon prin autoritatea preafericitului Apostol Petru.” Aceste cuvinte lasă deocamdată să se creadă că el îşi atribuia o putere covârşitoare în Biserică în numele Sfântului Petru dar, cercetând cu mai multă luare aminte şi fără idee preconcepută scrisorile lui şi alte scrieri ale sale, oricine rămâne încredinţat că Leon nu vorbea decât ca episcop al unui scaun apostolic şi că, în această calitate, el îşi atribuia dreptul ca, în numele apostolilor cari întemeiaseră Biserica sa şi al părţilor apusene pe care el le reprezenta, să se împrotivească ca Biserica Răsăriteană să ia singură o hotărâre aşa de însemnată într-o afacere ce interesa toată Biserica universală.

Proba că vedea lucrurile astfel este faptul că nu-şi atribuie nici o autoritate personală, ce i-ar fi venit prin Sf. Petru dintr-o obârşie divină ci, din contră, se prezintă ca apărător al canoanelor şi priveşte drepturile şi datoriile reciproce ale Bisericilor ca fiind aşezate de Părinţi şi întărite de Sinodul din Nicea. El nu pretinde că Biserica sa ar avea drepturi excepţionale, purcezând dintr-o altă obârşie; ci numai că, după dreptul bisericesc, el este cel dintâi episcop al Bisericii; pe lângă aceasta, el stă pe scaunul apostolic al Apusului; cu aceste două titluri, el trebuie să se amestece ca să împiedice ambiţia unei Biserici particulare, spre a nu da lovire nici drepturilor acordate de canoane altor episcopi, prea slabi pentru a rezista, nici păcii Bisericii universale. Citind cu băgare de seamă tot ce a scris Leon contra canonului Sinodului de la Chalcedon, nimenea se poate îndoi că altul ar fi fost simţământul său; el nu îşi atribuia deci defel autocraţia din care teologii romani întocmesc temelia autorităţii papale. În scrisoarea sa către Părinţii sinodului de la Chalcedon el nu se prezintă decât ca „păzitorul credinţei sobornice şi al aşezămintelor Părinţilor“, iar nu ca şeful şi stăpânul Bisericii de drept divin[57]. El privea canonul Sinodului de la Chalcedon ca smuls de la membrii acestei adunări prin influenţa episcopului Constantinopolei, şi scria celui al Antiohiei[58] că trebuie să-l considere ca neavenit, pentru că era protivnic hotărârilor de la Nicea. Şi, adaugă el, „pacea universală nu va putea să stea, decât cu condiţia respectării canoanelor.”

Papii moderni nu ar fi scris astfel, ci ar fi pus autoritatea lor personală în locul canoanelor.

Anatolie al Constantinopolei scrise Papei Leon că greşea atribuind influenţei sale canonul douăzeci şi opt de la Chalcedon; că Părinţii sinodului se bucuraseră de toată libertatea şi că el personal nu ţinea nicidecum la privilegiile ce i se dăduseră. Cu toate acestea, privilegiile au dăinuit, cu toată împrotivirea episcopului Romei, şi fură recunoscute chiar în Apus. Vom cita despre aceasta o probă dintr-o mie; este o scrisoare a unui strălucit episcop din Gallia, Avit, mitropolit de Vienne, către Ioan, episcopul Constantinopolei.[59] În acelaşi timp, se poate zice că luptele dintre episcopii Romei şi Constantinopolei cu privire la canonul din Chalcedon sunt sămânţa dihoniei care a dus mai târziu la o ruptură întreagă. În principiu, Leon avea cuvânt de a apăra canoanele de la Nicea; însă nu putea tăgădui că un sinod ecumenic ar fi avut aceleaşi drepturi ca un alt sinod de mai înainte, mai cu seamă rămânând credincios spiritului ce-l povăţuise. Sinodul de la Nicea, consfinţind obiceiul care făcea să se privească episcopul Romei ca cel întâi cu cinstea în Biserică, avusese mai puţin în vedere obârşia apostolică a scaunului său decât strălucirea ce izvora pentru el din pricina însemnătăţii oraşului Roma; căci şi alte biserici aveau o obârşie tot atât de apostolică, iar Antiohia, ca biserică întemeiată de Sf. Petru, avea întâietate asupra Romei. Pentru ce Constantinopolul, devenind a doua capitală a Imperiului, scaunul episcopal al acestui oraş nu ar fi avut al doilea rang, întrucât cel al Romei nu avea întâiul rang decât din cauza titlului de prima capitală? Se înţelege că Sinodul de la Chalcedon nu fusese necredincios spiritului de care fusese însufleţit cel din Nicea, şi că dacă schimbase ceva din litera dispoziţiilor sale, el o făcuse ascultând de acelaşi motiv ce cârmuise întâia adunare ecumenică. El se sprijinea, între altele, pe al doilea sinod ecumenic care, fără a da episcopului Constantinopolei vreo jurisdicţie patriarhală, totuşi îl gratificase cu titlul de al doilea episcop al Bisericii universale, şi aceasta fără ca episcopul Romei sau vreun alt episcop din Apus să se fi împrotivit.

Canonul douăzeci şi opt de la Chalcedon era o urmare a canonului al treilea de la Constantinopole; era cu atât mai folositor a da unui patriarh jurisdicţia asupra diocezelor Asiei, Pontului şi Traciei, cu cât alegerile şi hirotoniile episcopale dădeau loc, în aceste dioceze, la lupte nesfârşite între primaţi şi mitropoliţi. Întrucât Sinodul de la Nicea consfinţise drepturile întemeiate pe obicei, fiecare primat, fiecare mitropolit pretindea a avea şi el unele din acele drepturi.

Astfel, episcopul Antiohiei voise a întinde jurisdicţia sa asupra insulei Cipru; însă din cea mai adâncă vechirne această biserică se cârmuise ea însăşi, prin episcopii săi uniţi cu mitropolitul. Pricina a fost adusă înaintea Sinodului Ecumenic dela Efes, care se rosti în favoarea independenţei Bisericii Ciprului; motivul său a fost că „trebuie a se lua aminte ca nu cumva, sub cuvânt de sfinţită dregătorie, să se piardă libertatea ce ne-a dat Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor, cu preţul sângelui său.“[60] Pentru aceasta mitropoliţii Ciprului se întitulară, ca şi în trecut, autokefaloi (independenţi), şi nu recunoscură jurisdicţia nici unui episcop superior. Episcopul Ierusalimului era de aşijderea acefal sau fără şef, după canonul al şaptelea al Sinodului de la Nicea, şi îşi păstra vechea cinste dată scaunului său.

Papa Leon avea deci cuvânt a se rosti în favoarea respectului canoanelor; însă greşea punând canoanele disciplinare pe aceeaşi linie cu hotărârile dogmatice. Într-adevăr, cele dintâi pot fi modificate când împrejurări grave o cer, chiar trebuie a fi câteodată modificate în literă, dacă voim să le păstrăm spiritul; pe câtă vreme definiţiile de credinţă nu trebuiesc niciodată modificate în literă, cu atât mai puţin în spirit.

Canoanele primelor sinoade ecumenice aruncă incontestabil o vie lumină asupra prerogativelor episcopului Romei: ele se completează unele prin altele. Canonul douăzeci şi opt de la Chalcedon, chiar când opunerea Apusului, în persoana episcopului Romei, i-ar ridica caracterul său de ecumenicitate, după cum pretind unii din teologii romani, nu ar conţine mai puţin doctrina pe care noi o apărăm; căci trebuie bine a observa că Leon nu l-a combătut ca opus autorităţii divine şi universale a scaunului Romei, pentru care el nu reclama decât o întâietate eclesiastică, ci numai şi numai pentru că el lovea canonul al şaselea de la Nicea, coborând pe episcopul Alexandria la al treilea rang şi pe cel al Antiohiei la al patrulea în episcopat.

Era deci incontestabil, în acea epocă, că episcopul Romei nu poseda autoritate universală de drept divin în Biserică. Aceasta reiese încă mai bine din participarea episcopilor Romei la sinoade. Un fapt este sigur: nu ei au convocat cele patru dintâi sinoade ecumenice, nu le-au prezidt şi nu le-au confirmat.

Să dovedim aceasta pentru fiecare în parte.

Iată ce spune Evsevie[61] despre convocarea, preşedinţia şi confirmarea întâiului Sinod Ecumenic de la Nicea:

Constantin îşi spuse că „nevăzutul vrăjmaş care turbura în aşa măsură viaţa Bisericii se cerea războit în cu totul alt chip.”

Spre a îndrepta împrotiva lui o armată dumnezeiască, el convoacă un sinod general, „poftind prin scrisori respectuoase pe episcopii din toate regiunile să se ducă acolo cât se poate mai curând. Nu dădu o poruncă oarecare, căci străduinţa personală a împăratului a făcut mult pentru îndeplinirea ei: puse în slujba unora trăsurile publice, procură altora un mare număr de cai de călărie. Apoi a însemnat locul cel mai potrivit pentru întrunire; acel loc a fost oraşul Nicea din Vithinia, ce şi-a luat numele de la biruinţă. Porunca împăratului fiind trimisă în toate provinciile, toţi alergară cu grăbire. (...) Numărul episcopilor trecea de două sute cincizeci iar preoţii, diaconii şi clericii cari îi însoţiseră erau cu neputinţă de numărat. Dintre aceşti slujitori ai lui Dumnezeu unii străluceau prin înţelepciunea cuvântărilor, alţii prin asprimea vieţii lor şi prin suferinţele ce înduraseră, alţii aveau drept podoabe smerenia şi bunele moravuri. Câţiva erau foarte cinstiţi pentru bătrâneţea lor; alţii excelau prin vigoarea tinereţii trupului şi a cugetului. Erau unii cari de abia intraseră în hirotonie. Împăratul poruncise a le împărţi zilnic la toţi, şi cu îndestulare, toate cele trebuitoare.

„În ziua hotărîtă sinodului pentru lămurirea subiectelor controversate, toţi cei ce fuseseră convocaţi s-au adunat în cea mai mare sală a palatului, unde se aşezaseră în ordine un mare număr de scaune de amândouă părţile, şi fiecare se aşeză la locul său, potrivit rangului. Soborul şezând cu o modestie cuviincioasă, toţi păziră mai întâi tăcerea, aşteptând intrarea împăratului. Curând unul din rudele împăratului, apoi un altul, apoi un al treilea intrară: ei nu erau precedaţi de soldaţi sau de străjeri, după obicei, ci numai de câţiva prieteni, cari mărturiseau credinţa lui Hristos.

„La semnalul dat pentru a vesti intrarea împăratului, toţi se sculară. Atunci împăratul înaintă până în mijlocul adunării, aidoma unui înger al lui Dumnezeu. (...) Ajungând la locul unde se găseau cele întâi scaune, el se aşeză pe cel dintâi din mijloc, însă numai după ce episcopii îi făcură semn să şază. Toţi luară loc după împăratul. Atunci acel dintre episcopi care ocupa întâiul scaun la dreapta, adresă împăratului o scurtă alocuţiune.“

Această istorisire probează că împăratul a convocat sinodul, că el a dat pentru aceasta porunci oficiale şi că el a ocupat în adunare locul de preşedinte.

Negreşit că el nu avea dreptul bisericesc de a convoca sinodul; însă dacă intervenirea directă a împăraţilor în convocarea sinoadelor din primele veacuri nu probează că ei ar fi avut drepturi în Biserică, ea probează cel puţin că Biserica nu poseda atunci putere centrală care să poată convoca pe toţi episcopii. Altminteri împăraţii creştini s-ar fi adresat la acea autoritate, şi tot ce ar fi întreprins ei fără intervenirea ei s-ar fi considerat ca nul şi nelegitim. Dar n-a fost aşa.

Episcopul cel mai sus-pus la sinodul din Nicea nu ocupa decât locul întâi în partea dreaptă. Constantin era pus în mijloc, în fundul sălii şi pe un scaun anume. Care era episcopul ce şedea mai întâi? Evsevie nu-l numeşte, ceea ce ar da de gândit că ar fi fost el însuşi. Istoricul Socrate susţine că era cu adevărat Evsevie, episcopul Chesariei Palestinei. Acest scaun era unul din cele mai importante ale Răsăritului şi cel întâi din Palestina de la dărâmarea Ierusalimului. La începutul scrierii sale, Viaţa lui Constantin, Evsevie se exprimă astfel: „Noi înşine am înălţat de curând laude principelui biruitor..., ce a şezut în adunarea slujitorilor lui Dumnezeu.” Dacă aceste cuvinte nu sânt o probă doveditoare, ele dau totuşi o mare probabilitate afirmaţiei lui Socrate.

Însă ori că a fost Evsevie al Chesariei, ori Evstatie al Antiohiei, după cum afirmă Theodorit[62], sau Alexandru al Alexandriei, după cum pretinde Nichita[63] după Theodor de Mopsuestia, nu are importanţă.

Sigur este că trimişii episcopului Romei nu au prezidat. Acesta e un fapt admis de toţi istoricii vrednici de credinţă. Trebuie a se coborî cineva până la Ghelasie din Chizic, ca să afle că episcopul Romei ar fi prezidat sinodul din Nicea în persoana lui Ossie din Cordova, delegatul său. Mai întâi, Ossie nu a fost nicidecum delegatul episcopului Romei; el nu ia acest titlu nici în actele sinodului, nici aiurea; episcopul Romei nu era reprezentat decât prin preoţii Viton şi Vincent, iar nu prin Ossie. Deci chiar când Ossie ar fi prezidat sinodul, aceasta n-ar proba nimic în favoarea pretinsei autorităţi a episcopului Romei. Dar este sigur că Ossie nu a avut această cinste şi că adunarea a fost prezidată bisericeşte de episcopii celor mai mari scaune, precum Alexandria, Antiohia şi Chesaria Palestinei, sub preşedinţia civilă a însuşi împăratului.

După ce a ascultat laudele primului episcop al adunării, Constantin rosti un discurs, unde spunea că a convocat pe toţi episcopii spre a lucra pentru pace, pe care îi ruga să o aducă lumii creştine. După ce termină, el dădu cuvântul preşedinţilor sinodului. Erau deci mai mulţi preşedinţi. Înaintea acestei declaraţii a lui Evsevie[64], martor ocular, declaraţie pe care nimic nu o contrazice, se mai poate oare susţine de o minte sănătoasă că sinodul a fost prezidat de episcopul Romei, în persoana lui Ossie, delegatul său? Ce fapt poate autoriza o asemenea afirmaţie, diametral opusă mărturiei atât de demne e încredere şi de clare a lui Evsevie? Acest învăţat istoric a zugrăvit perfect rolul lui Constantin.

De îndată ce el acordă cuvântul episcopilor, discuţii vii se ridicară: „Împăratul”, spune Evsevie[65], „asculta pe toţi cu aceaşi răbdare şi primea temeiurile fiecăruia cu luare aminte; şi sprijinind câte ceva din argumentele fiecărei părţi pe rând, cu încetul sfârşi prin a aduce la împăcare chiar şi pe cei ce se luptau cu mai multă patimă. Fiindcă vorbea tuturor cu linişte şi se slujea de limba elină, care nu-i era streină, el încântă pe toată lumea prin dulceaţa sa, aducând pe unii la părerea sa prin tăria judecăţii sale, rugând şi înduplecând pe alţii, lăudând pe cei ce au vorbit bine şi îndemnând pe toţi la pace, până ce izbuti a statornici deplină înţelegere între toţi în privinţa celor aflate mai înainte în dispută.“

Constantin a convocat sinodul şi l-a prezidat. Sunt două fapte ce nu se pot contesta cu bună credinţă. Un al treilea fapt, nu mai puţin neîndoielnic, este acela că el a promulgat decretele sinodului. Pentru a stabili aceasta, este de ajuns a traduce pasajele din scrisoarea adresată de el tuturor episcopilor cari nu asistaseră la adunare, „spre a le da”, zice Evsevie[66], „încredinţarea despre ceea ce se făcuse.” Evsevie însuşi ne-a păstrat scrisoarea:



“Constantin August, către Biserici:



„Înţelegând, din starea înfloritoare în care se găsesc treburile publice, cât a fost de mare faţă de noi bunătatea lui Dumnezeu Atotputernicul, am cugetat că era de datoria mea a mă îngriji cu osebire să lucrez ca să domnească între mulţimile preafericite ale Bisericii sobornice o singură credinţă, o dragoste curată şi cuvioşia cea într-un gând înspre Dumnezeul cel Atotputernic. Însă fiindcă era cu neputinţă de a da lucrurilor tărie şi statornicie fără a aduna pe toţi episcopii, sau măcar cel mai mare număr dintre ei, pentru amănunţita cercetare a ceea ce aparţine preasfintei noastre credinţe, am adunat episcopi pe cât mi-a fost cu putinţă mai mulţi şi, în prezenţa mea, ca unul dintre voi (căci nu o tăgăduiesc, şi chiar este o fericire pentru mine a o zice, sunt împreună-slujitor cu voi), toate s-au cercetat cu îngrijire înainte de a da la lumină o hotărâre plăcută lui Dumnezeu, Carele vede toate, pentru a întări unitatea şi a nu lăsa nici un pretext discordiilor şi controverselor atingătoare de credinţă.”

După acest exordiu, care prin sine însuşi este destul de semnificativ, Constantin a notificat decretul sinodului asupra sărbătoririi pascale, i-a explicat raţiunile şi a îndemnat să fie respectat. Înainte de a slobozi pe episcopi, Constantin le-a ţinut un discurs pentru a-i îndemna să păstreze pacea între ei. El a recomandat cu deosebire celor ce erau mai sus-puşi să nu se înalţe mai presus de cei ce le erau inferiori căci, a adăugat el, „nu este dat decât lui Dumnezeu a judeca despre virtutea şi superioritatea fiecăruia“[67]. După ce le-a dat câteva sfaturi, le-a îngăduit a se reîntoarce la Bisericile lor. Toţi s-au retras veseli, atribuind stăruinţei împăratului acordul ce se stabilise între cei cu păreri diferite.

Cât pentru chestiunea cea mai gravă ce a fost agitată în sinod, aceea a arianismului, Constantin a scris în Egipt, unde luase naştere disputa, „confirmând”, zice Evsevie, „şi sancţionând decretele Sinodului asupra acestui subiect.“[68]

Astfel, nimic nu lipseşte mijlocirii lui Constantin la Nicea: el convoacă sinodul, el îl prezidează, el îi confirmă decretele. Evsevie, istoric contemporan, martor evenimentelor şi care a luat parte la ele, spune limpede aceasta, iar istoricii de mai apoi şi vrednici de credinţă, precum Socrate, Sozomen şi Theodorit, mărturisesc despre exactitatea istorisirii sale.

Ghelasie din Chizic, autorul unui roman asupra Sinodului de la Nicea, şi care trăia în veacul al cincilea, este cel dintâi ce face menţiune, cum am spus, de o intervenire a episcopului Romei în convocarea şi preşedinţia sinodului de la Nicea. Greşala lui s-a propagat în Răsărit, şi sinodul al şaselea ecumenic, din veacul al şaptelea, nu a protestat contra ei când a fost rostită în prezenţa sa. Dar oricine va conveni că aserţiunea eronată a unui scriitor, ce contrazice istoria întreagă şi izvoarele cele mai clare, nu poate fi admisă ca adevărată numai pentru cuvântul că nu s-a protestat contra ei într-un sinod ţinut într-o epocă posterioară, care chiar de ar fi fost competent, nu era chemat să se pronunţe asupra sa. Nu se poate deci, cu bună credinţă, a opune astfel de probe mărturisirilor celor multe ale scriitorilor contemporani, şi celei a însuşi Sinodului care, în scrisorile sale, nu vorbeşte niciodată de intervenirea episcopului Romei.

Este sigur că Constantin nu şi-a atribuit nicidecum drepturi eclesiastice, că nu a prezidat sinodul decât pentru a asigura libertatea discuţiei, şi că a lăsat deciziile la judecata episcopală. Însă nu e mai puţin adevărat că el a convoacat sinodul, l-a prezidat şi l-a confirmat; că, după dânsul, adunarea a avut mai mulţi episcopi prezidenţi; că trimişii episcopului Romei nu au prezidat; că Ossie, care a iscălit mai întâi actele Sinodului, nu era nicidecum delegatul episcopului Romei, orice ar zice Ghelasie din Chizic, a cărui mărturie n-are nici o valoare, după încredinţarea chiar a teologilor romani celor mai instruiţi.[69]

Care a fost intervenţia episcopului Romei în sinodul al doilea ecumenic? Ea a fost nulă.

Acest sinod a fost convocat de Împăratul Theodosie (381), care nici nu a cerut măcar sfatul episcopului Romei. Acest episcop, care era atunci Damasie, nu trimise legaţi; nici un alt episcop din Apus nu luă parte. Sinodul a fost compus din o sută cincizeci de membri, între cari se disting oameni ca Sf. Grigorie al Nazianzului, Sf. Grigorie al Nissei, Sf. Petru al Sevastiei, Sf. Amfilohie al Iconiei, Sf. Chiril al Ierusalimului. El a fost prezidat de Sf. Meletie al Antiohiei.

În vremea aceea era la Antiohia o schismă ce dura de un timp îndelungat. Oraşul avea doi episcopi: Meletie şi Paulin. Episcopul Romei era în comuniune cu cel din urmă, şi deci privea pe Meletie ca schismatic, ceea ce nu împiedică pe acesta din urmă de a fi sfânt în ochii Bisericilor Apusene ca şi Răsăritene. Al doilea sinod ecumenic a fost deci prezidat de un episcop ce nu era în comuniune cu cel al Romei. Meletie a murit în timpul sinodului. Aceia dintre părinţi cari erau cunoscuţi prin elocvenţa lor rostiră elogiul său. Credincioşii dădură pe întrecute sfântului episcop al Antiohiei semnele veneraţiei lor; toţi îl priveau ca pe un sfânt, şi când i se transportă trupul la Antiohia, călătoria a fost un triumf nesfârşit.

Sf. Grigorie al Nazianzului prezidă sinodul după moartea Sfântului Meletie. Adunarea nu recunoscu pe Paulin ca episcop legiuit al Antiohiei, deşi el era în comuniune cu episcopul Romei, şi nu ţinu deloc seamă de un compromis în virtutea căruia urmaşul lui Meletie sau al lui Paulin va fi recunoscut ca episcop de toţi creştinii de pretutindeni. Se alese deci Sf. Flavian ca urmaş al sfântului Meletie, iar Biserica Antiohiei, în afară de partizanii lui Paulin, aderă la această alegere.

Sf. Grigorie al Nazianzului primind învoirea de a părăsi scaunul său din Constantinopole, a fost înlocuit ca preşedinte al sinodului mai întâi prin Timothei al Alexandriei, şi apoi prin Nectarie al Constantinopolei. Aceşti preşedinţi succesivi nu au avut nici o legătură cu episcopul Romei.

Cu toate acestea, Sinodul a alcătuit canoane dogmatice însemnate, iar hotărârile sale s-au alipit cu cele ale sinodului de la Nicea în simbolul credinţei; pe lângă acestea, el a schimbat ordinea ierarhiei bisericeşti, dând episcopului Constantinopolei al doilea rang în Biserică şi punând după el pe cei ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Mai făcu încă un mare număr de canoane disciplinare, care au fost primite de toată Biserica[70].

Un an în urma sinodului din Constantinopole, împăratul Graţian adună un sinod la Roma[71]. Paulin al Antiohiei se afla acolo. Adunarea se declară pentru el, contra Sfântului Flavian, care totuşi a fost recunoscut ca episcop legitim de cea mai mare parte a provinciilor ce depindeau de patriarhat. Apusenii ridicaseră plângeri asupra Răsăritului, pentru că a decis chestiuni grave fără participarea Apusului. Însă, afară de legitimitatea lui Flavian, au aderat la tot restul, şi Sinodul de la Constantinopole a fost îndeobşte socotit ca ecumenic, deşi episcopul Romei nu l-a convocat, nici prezidat, nici confirmat.

Ce devine în prezenţa unor astfel de fapte pretenţia episcopului Romei la autocraţia absolută în Biserică? El afirmă astăzi că toată jurisdicţia vine de la el, şi iată un sinod prezidat de un sfânt episcop cu care Roma nu era în comuniune, care a promulgat decrete dogmatice şi disciplinare dintre cele mai însemnate; şi acest sinod este unul din cele pe care Sf. Grigorie cel Mare îl venera ca pe una din cele patru Evanghelii!

Sinodul al treilea ecumenic, ţinut la Efes (431), a fost convocat de împăratul Theodosie al II-lea şi de colegul său, care iscăliră şi unul şi altul scrisoarea de convocare, adresată, după obicei, mitropoliţilor fiecărei provincii: „Turburările din Biserică”, zic ei în scrisoare[72], „ne-au făcut a judeca că este mare nevoie să chemăm pe episcopii lumii întregi. Prin urmare, Preasfinţia Voastră va face cele de trebuinţă spre a merge la Efes de ziua Cincizecimii, şi va aduce cu sine pe episcopii ce va crede de cuviinţă... etc.“

Se citeşte în actele sinodului că Sf. Chiril era întâiul, plinind şi locul lui Celestin al Romei. Însă precum observă Fleury[73], „el ar fi putut foarte bine prezida prin demnitatea scaunului său.” Această reflexiune e foarte justă. Cu toate acestea, fiindcă al doilea sinod ecumenic dăduse episcopului Constantinopolei al doilea rang în episcopat, Nestorie ar fi putut disputa lui Chiril, adversarul său, preşedinţia adunării. De aceea, cu drept cuvânt Chiril se înţelese cu Celestin, episcopul Romei, pentru ca adunarea să nu fie prezidată de ereticul pe care ea trebuia a-l condamna.

Se înţelege acum pentru ce episcopul Alexandriei a trebuit să se prezinte la sinod cu prerogativele episcopului Romei. Însă ar fi o greşală a se conchide de aici că el a fost legatul acestui episcop, care a fost reprezentat de doi episcopi apuseni şi de un preot roman. În nici unul din actele sinodului Chiril nu aminteşte despre titlul său de legat al episcopului Romei; şi când el era personal în cauză, ceda preşedinţia nu delegaţilor episcopului Romei, ci episcopului Ierusalimului, care era întâiul după el, fiindcă cel din Antiohia nu asista la Sinod.

După ce s-a citit Crezul de la Nicea, s-a dat citire unei scrisori dogmatice a Sfântului Chiril către Nestorie, iar episcopii prezenţi au primit-o ca pe mărturisirea adevărată a credinţei. S-a citit apoi o scrisoare în care Nestorie îşi expunea doctrina: ea a fost condamnată. Iuvenalie al Ierusalimului propuse a se citi scrisoarea preasfântului Arhiepiscop al Romei către Nestorie; apoi s-a citit a treia scrisoare dogmatică a Sfântului Chiril; era scrisoarea sinodală cu cele douăsprezece anateme. S-a declarat că doctrina episcopului Romei şi acea a Sfântului Chiril erau conforme Crezului de la Nicea.

S-au opus apoi mărturisirile Părinţilor din Răsărit şi din Apus erorilor lui Nestorie. S-a dat citire scrisorii alcătuite de episcopul Carthaginei în numele episcopilor africani ce nu putuseră veni la sinod şi al căror delegat era Sf. Chiril. Ea a fost aprobată. În fine, s-a rostit sentinţa, care a fost iscălită de toţi episcopii. Sf. Chiril iscăli astfel: „Chiril, episcop al Alexandriei, am subscris judecând cu sinodul.” Ceilalţi episcopi se serviră de aceeaşi formulă. Trebuie a lua seama că Sf. Chiril nu iscăli ca reprezentant al episcopului Romei. Dacă ar fi putut să se învestească cu delegaţia lui Celestin, aceasta ar fi fost numai şi numai pentru cazul când Nestorie ar fi voit să-i dispute preşedinţia; deci această delegaţie nu avea nicidecum importanţa pe care teologii romani ar vrea să i-o atribuie.

Episcopul Antiohiei nu sosise când osânda lui Nestorie a fost dată. S-a pretins că Chiril fusese judecător în propria cauză contra episcopului Constantinopolei. Împăratul se declară pentru acesta din urmă, şi partida sa pretinse că trebuia a se reîncepe deliberările. Între acestea, episcopul Romei trimise trei legaţi, ca reprezentanţi. Ei aduseră o scrisoare ce începea astfel: „Adunarea episcopilor are în sine pe Preasfântul Duh; căci un sinod este sfânt, şi trebuie a-l cinsti, căci el înfăţişează întrunirea mulţimii apostolilor. Niciodată apostolii nu au fost părăsiţi de Învăţătorul pe care aveau poruncă să-l vestească. Însuşi Învăţătorul grăia prin ei, căci El le spusese ce trebuiau să înveţe şi încredinţase că El era Cel ascultat prin apostolii săi. Această sarcină de a învăţa a fost predată tuturor episcopilor deopotrivă; noi o moştenim cu toţii prin drept de moştenire, noi toţi, cari propovăduim, în locul apostolilor, numele Domnului în feluritele ţări ale lumii, după cuvântul Său: Mergând, învăţaţi toate neamurile. Trebuie să ţineţi seamă, fraţilor, că noi am primit o poruncă obştească, şi că Iisus Hristos a voit ca toţi să o împlinim achitându-ne de această datorie. Suntem cu toţii datori a lua parte la strădaniile celor cărora toţi am urmat.” Un papă ce scria astfel unui sinod era foarte departe de teoriile Papalităţii moderne. Scrisoarea lui Celestin a fost aprobată de adunare, care în entuziasmul său strigă: „Lui Celestin, noul Pavel! Lui Chiril, noul Pavel! Lui Celestin, păstrătorul credinţei! Lui Celestin care se uneşte cu sinodul! Tot sinodul mulţumeşte lui Celestin. Celestin şi Chiril sunt unul! Credinţa sinodului este una! Este aceea a tot pământul.”

Celestin şi Chiril erau puşi pe aceeaşi linie ca apărători ai credinţei soborniceşti. Nici unul nici altul nu avea autoritatea, decât prin potrivirea învăţăturii lor cu aceea a sinodului. În loc de a considera pe Celestin ca moştenind de la Sf. Petru o autoritate universală, ei îl compară cu Sf. Pavel, apostolul cel învăţat.

Legaţii luară cunoştinţă de actele sinodului şi declarară că le priveau drept canonice fiindcă, ziseră ei, episcopii Răsăritului şi Apusului au asistat la sinod, ei înşişi sau prin delegaţii lor. Nu pentru că episcopul Romei îl prezidase şi-l confirmase.

Sinodul, în scrisoarea sinodală adresată împăratului, se sprijină de asemenea pe adeziunea episcopilor apuseni, al cărora interpret era papa Celestin, întru a proba că hotărârea contra lui Nestorie era canonică.

În faţa acestor fapte şi doctrine, trebuie să înţelegem că Sf. Chiril ar fi putut prezida sinodul din Efes tot aşa de bine fără delegaţia episcopului Romei ca şi cu această delegaţie; că dacă el se laudă că reprezintă pe Celestin, era numai şi numai pentru a avea precădere înaintea lui Nestorie, în ciuda canonului Sinodului din Constantinopole, care dădea acestuia din urmă întâiul rang după episcopul Romei; că cei trei trimişi ai papei nu se duseseră la Efes pentru a cârmui adunarea sau a o confirma, ci pentru a aduce adeziunea episcopilor apuseni, întruniţi în sinod de Celestin.

Este deci fals a zice că papa prezida sinodul prin Sf. Chiril, care ar fi fost legatul său în această împrejurare. Altceva e cedarea, într-o împrejurare oarecare, a onorurilor alipite de Biserică la titlul de prim episcop, şi altceva este a da dreptul de a prezida un sinod ecumenic. Calitatea de legat al episcopului Romei nu trăgea cu sine dreptul la preşedinţie, după cum se vede din sinoadele unde trimişii acestui episcop asistară fără a le prezida. Prerogativele întâiului episcop, delegate Sfântului Chiril, îi dădeau precedenţa asupra lui Nestorie, în cazul când acest eretic ar fi voit să pretindă, după canonul al treilea al Sinodului din Constantinopole, preşedinţia Dinodului de la Efes. Teologii romani au înţeles deci foarte rău faptul din care ar voi să-şi facă o armă contra doctrinei soborniceşti. Ei n-au luat seama că, chiar după sosirea legaţilor episcopului Romei la Efes, când Sf. Chiril nu prezida sinodul, această onoare o avea Iuvenalie, episcopul Ierusalimului. Episcopul Antiohiei dându-se cu partida lui Nestorie şi neasistând la şedinţe, dreptul de a prezida revenea episcopului Ierusalimului, fiindcă el era al cincilea episcop în ordinea ierarhică stabilită de sinoadele din Nicea şi Constantinopole. Acest fapt vorbeşte îndestul contra opiniei ce atribuie episcopului Romei dreptul de a prezida sinoadele, fie prin el însuşi, fie prin delegaţii săi. Dacă el ar fi asistat, şi dacă sinodul n-ar fi avut motive de a-l pune în cauză sau de a-l exclude, negreşit ar fi prezidat, în virtutea titlului său bisericesc de întâi episcop; însă de îndată ce trimitea reprezentanţi, delegaţii săi n-aveau nici un drept la preşedinţie, şi nu prezidară într-adevăr niciodată. Episcopii Romei ştiau ei înşişi atât de bine că nu aveau acest drept, încât însărcinau adeseori cu delegaţia pe nişte simpli preoţi sau diaconi, cari n-ar fi putut într-un chip cuviincios să prezideze nişte adunări de episcopi.

Actele Sinodului al Patrulea Ecumenic, ţinut la Chalcedon în 451, nu sunt favorabile sistemului papal, orice ar zice teologii romani.

Sinodul a fost convocat de împăratul Marcian[74], care încunoştiinţă pe Leon, episcopul Romei. Împărăteasa Pulheria îi scrise de asemenea, spunându-i că a plăcut preacucernicului împărat, soţul ei, de a întruni în sinod pe episcopii răsăriteni, spre a cugeta la nevoile credinţei universale; ea îl roagă să-şi dea consimţământul, pentru ca hotărârile să fie conforme regulilor. Era într-adevăr drept şi trebuincios a cere adeziunea Apusului, pentru ca sinodul să fie ecumenic. Leon răspunse că îndoielile iscate în ce priveşte creadinţa ortodoxă, făceau necesar un sinod; ca urmare împăratul Marcian şi Valentinian, colegul său, adresară la toţi episcopii scrisorile lor de convocare.

Trebuie a lua seama că Leon a consimţit numai la convocarea sinodului. El nu se credea deci în drept nici de a-l convoca, nici de a termina el însuşi discuţiile, în virtutea autorităţii sale. Scrisorile sale către Marcian, către Pulheria şi către Părinţii Sinodului nu lasă nici o îndoială în această privinţă.

Acest fapt preliminar este de cea mai mare însemnătate.

Leon ceruse ca sinodul să se ţină în Italia, dar împăratul refuză şi arătă locul la Nicea, apoi la Chalcedon. Mai în toate sesiunile sale sinodul recunoaşte că a fost convocat de preacucernicii împăraţi, şi nu aminteşte vreodată pe episcopul Romei în legătură cu aceasta. Un sinod roman, sub papa Ghelasie, afirmă că Sinodul din Chalcedon a fost adunat prin mijlocirea împăratului Marcian şi a lui Anatolie, episcopul Constantinopolei. Iniţiativa le aparţinea, într-adevăr. Leon numai a consimţit şi i s-au lăsat, cu această ocazie, prerogativele de prim episcop, precum se cuvenea. Deci a trimis la Chalcedon legaţii săi, cari erau: Bonifatie, unul din împreună-liturghisitorii săi din oraşul Romei, precum el zice în mai multe din scrisorile sale către Marcian[75]; Pashasin, episcopul Siciliei; episcopul Iulian şi Lucenţie.

„Fraţiile Voastră să gândiţi”, zice el în scrisoarea sa către Părinţii sinodului, „că prin voi eu prezidez adunarea voastră. Eu sunt de faţă în mijlocul vostru prin vicarii mei. Voi ştiţi, după vechea datină, ceea ce credem noi; şi nu vă puteţi dar îndoi de ceea ce dorim.”

După cum vedem, Papa Leon apelează la vechea predanie şi lasă pe sinod judecător în toate chestiunile, fără a interpune pretinsa sa autoritate doctrinală.

Cuvântul a prezida, de care el se slujeşte, trebuie oare luat în înţelesul strâns al cuvântului?

Cercetând cu amănuntul actele sinodului, se vede că delegaţii împăratului ocupau în sinod locul întâi; că adunarea a avut mai mulţi preşedinţi; că legaţii episcopului Romei şi Anatolie al Constantinopolei lucrară împreună în acelaşi timp, ca preşedinţi bisericeşti; şedinţa a douăsprezecea, mai cu seamă, ne dă probă despre aceasta. Astfel, un sinod din Sardinia, într-o scrisoare adresată Împăratului Leon[76], zice că sinodul din Chalcedon a fost prezidat „de Leon, preasfântul Arhiepiscop al marii Rome, în persoana legaţilor săi, şi de preasfântul şi venerabilul Arhiepiscop Anatolie.”

Fotie, în Despre sinoade, cartea a VII-a, desemnează ca preşedinţi ai sinodului pe Anatolie, pe legaţii episcopului Romei, pe episcopul Antiohiei şi pe episcopul Ierusalimului. Chedrin, Zonara şi Nil din Rhodos spun la fel[77].

Pe de altă parte, în relatarea adresată Sfântului Leon de Părinţii Sinodului se citeşte că adunarea a fost prezidată de dregătorii delegaţi de împăratul. Trebuie deci a admite că sinodul din Chalcedon s-a ţinut în aceleaşi condiţii ca şi cel de la Nicea, că autoritatea civilă a avut întâiul loc şi că episcopii scaunelor numite mai pe urmă patriarhale l-au prezidat împreună, în acelaşi timp. Noi nu întâmpinăm nici o greutate a încheia de aici că episcopul Romei a ocupat întâiul loc între episcopi, în persoana legaţilor săi; însă altceva e a prezida, mai cu seamă în înţelesul ce-l dau acestui cuvânt teologii romani.

Incontestabil este faptul că scrisoarea dogmatică adresată de Papa Leon Părinţilor sinodului a fost cercetată şi aprobată pentru cuvântul că era întocmai cu doctrina sfinţilor Celestin şi Chiril, întărită de Sinodul din Efes. Când, în a doua şedinţă, se citiră două scrisori ale sfântului Chiril, prea slăviţii judecători şi toată adunarea ziseră: „Să se citească acum scrisoarea lui Leon, prea vrednicul întru Dumnezeu, Arhiepiscop al împărăteştii şi Vechii Rome.” La sfârşitul citirii, episcopii strigară: „Aceasta este credinţa apostolilor. Aşa credem cu toţii. Anatema celui ce nu crede astfel. Petru a vorbit prin Leon. Aşa au învăţat apostolii. Leon a învăţat după credincioşie şi adevăr. Aşa a învăţat şi Chiril.” Câţiva episcopi ridicând îndoieli asupra doctrinei cuprinse în scrisoarea lui Leon, s-a hotărît ca în termen de cinci zile să se întrunească la Anatolie, episcopul Constantinopolei, pentru a se sfătui cu el şi a primi lămuriri. Dacă o asemenea însărcinare s-ar fi dat legaţilor episcopului Romei, negreşit că teologii romani ar fi tras din aceasta numeroase consecinţe în favoarea sistemului lor. Însă legaţii nu fură chemaţi de Anatolie decât pentru a explica oarecari cuvinte latine ce se păreau a fi întunecoase celor ce ezitau, dar cari, după explicările legaţilor, aderară ca şi ceilalţi la scrisoarea lui Leon.

Tot ce s-a făcut în sinod cu privire la scrisoare dovedeşte în modul cel mai luminat că nu a fost aprobată pentru că venea de la un episcop cu autoritate, ci pentru că ea era conformă învăţăturilor tradiţionale. Este destul a răsfoi cineva Procesele verbale pentru a găsi despre aceasta numeroase mărturii. Teologii romani n-au voit să vadă decât cuvintele: „Petru a vorbit prin Leon“, ca şi când aceste expresii ar putea să aibă un înţeles ultramontan, puse cum sunt în mijlocul celorlalte aclamaţii şi în prezenţa unei mulţimi de declaraţii ce nu-i dau decât înţelesul arătat de noi.

Fiindcă s-a abuzat mult de expresiile onorifice ce se întâlnesc în lucrările sinodului la adresa episcopului Romei, trebuie să le arătăm adevăratul înţeles.

Sf. Grigorie cel Mare, în scrisorile sale contra titlului de episcop ecumenic, luat de Ioan Postnicul, patriarh al Constantinopolei, ne spune că Sinodul din Chalcedon a dat acest titlu şi episcopului Romei. Vedem într-adevăr în procesele verbale ale sinodului că titlul i-a fost dat prin legaţi. Cel întâi dintre ei subscrise în aceşti termeni la mărturisirea de credinţă, în a şasea şedinţă: „Pashasin, episcop, vicar al Prea Sfinţitului Leon, episcop al Bisericii universale, al oraşului Romei, preşedintele sinodului, am întărit, primit şi iscălit.” Ceilalţi legaţi semnară cam tot în aceşti termeni.

Deja în a treia şedinţă legaţii, vorbind de Papa Leon, ziceau: „Sântul şi preafericitul papă Leon, cap al Bisericii universale, înzestrat cu vrednicia apostolului Petru, care este temelia Bisericii şi piatra credinţei etc.“

În a patra şedinţă, legatul Pashasin dădu iarăşi lui Leon titlul de Papă al Bisericii universale.

Părinţii sinodului nu au văzut în aceste expresii decât un titlu onorific, la care ambiţiona, fără îndoială, episcopul Romei, pentru a determina mai bine superioritatea sa asupra episcopului Constantinopolei, pe care al doilea sinod ecumenic îl înălţase la al doilea rang, şi care, ca episcop al noii capitale a Imperiului, trebuia, fireşte, să dobândească o influenţă preponderentă în afacerile Bisericii, din cauza deselor sale relaţii cu împăraţii. Totul deci ne face să credem că sinodul, spre a menaja susceptibilitatea episcopului Romei, i-a acordat titlul de episcop ecumenic. Era un mijloc prin care să se poată primi la Roma canonul al douzeci şi optulea, pomenit mai sus, unde se dezvolta canonul sinodului al doilea ecumenic asupra înălţării episcopului Constantinopolei la al doilea rang în episcopat. Însă episcopii Romei, dacă credem pe Sf. Grigorie, urmaşul lor, priviră acest titlu ca ilicit.

Înaintea unei astfel de hotărâri a înşişi papilor, mai putem da oare importanţă vorbelor legaţilor lui Leon şi mai putem a ne sluji de ele ca de nişte probe în favoarea unei autorităţi, a cărei expresie însăşi era condamnată la Roma? Să mai amintim şi faptul că sinodul, dând episcopilor Romei un titlu, decidea indirect că ei nu aveau drept la el în puterea vredniciei lor, şi că nu puteau niciodată să-i atribuie decât o valoare curat bisericească.

Cât pentru confirmarea actelor sinodului, trebuie să observăm două lucruri: sinodul a fost cel ce a confirmat scrisoarea dogmatică a lui Leon, iar Părinţii nu i se adresară decât pentru a-i cere adeziunea sa şi a Bisericii Apusene. Leon refuză să admită canonul al douăzeci şi optulea, precum am spus-o, ceea ce nu a împiedicat ca el să fie universal admis, atât în Apus cât şi în Răsărit.

Aşadar episcopul Romei nu a convocat sinodul de la Chalcedon; nu l-a prezidat singur prin legaţii săi, cari nu au avut întâiul loc decât pentru că el era întâiul episcop în virtutea canoanelor; nu a confirmat sinodul, iar titlurile onorifice ce i s-au dat nu probează nimic în favoarea autorităţii universale şi suverane ce ar vrea unii să atribuie Papalităţii.

Istorisirile înfăţişate nu pot lăsa nici o îndoială asupra modului cum se privea îndeobşte autoritatea episcopilor Romei în veacul al patrulea şi al cincilea.

Dar pentru a nu lăsa fără răspuns nici una din aserţiunile teologilor romani, vom examina faptele şi textele în care ei au crezut că găsesc probe în sprijinul sistemului lor.

Faptele principale din veacul al patrulea şi al cincilea, pe care ei s-au sprijinit, sunt cele privitoare la Sf. Athanasie, la donatişti şi la Sf. Ioan Gură de Aur. Să întrebăm asupra acestor fapte datele confirmate ale istoriei.

Una din urmările canonului al şaselea de la Nicea fusese păstrarea întâiului rang în Biserică pentru episcopul Romei. Apoi, din pricina împrejurărilor în cari se găsea Apusul, el trebuia a fi considerat ca interpretul Bisericii Apusene. Prin urmare, această regulă bisericească[78] trecu în uz: astfel, trebuia totdeauna a-l chema la sinoadele răsăritene ce s-ar aduna, şi nu trebuia a decide nimic fără a avea şi consimţământul său. Regula era dreaptă, căci Răsăritul singur nu forma Biserica universală fără Apus, iar episcopul Romei reprezenta Apusul întreg, într-o epocă când acele laturi erau pustiite de către barbari, când episcopii nu puteau părăsi scaunele lor ca să vină în Răsărit, spre a aduce mărturia lor în nişte discuţii unde Bisericile lor în parte nu erau deloc interesate. Iată ce spune Sozomen[79]: „Nici episcopul oraşului Roma, nici un alt episcop din Italia sau din provinciile mai depărtate nu asistară la acest sinod (din Antiohia), căci francii devastau atunci Gallia.”

Pavel al Constantinopolei şi Athanasie al Alexandriei, credincioşi mărturisirii de la Nicea, fiind prigoniţi şi izgoniţi de către episcopii răsăriteni, susţinuţi de puterea imperială, fireşte că trebuiau să se adreseze Bisericii Apusene şi să apeleze la episcopul Romei care o reprezenta. „Episcopul oraşului Roma”, zice Sozomen[80], „şi toţi episcopii din Apus nu priviră depunerea episcopilor ortodocşi decât ca o nedreptate ce li se făcuse; căci ei aprobaseră chiar de la început credinţa sinodului de la Nicea şi rămăseseră până atunci în aceleaşi simţăminte. Pentru aceasta ei primiră cu bunăvoinţă pe Athanasie, care venea la ei, şi pretinseră că au dreptul a judeca cauza lui. Evsevie (al Nicomidiei) a fost foarte întristat de aceasta şi scrise lui Iulie.”

Evsevie al Nicomidiei reprezenta pe Răsăritenii arieni, iar episcopul Romei reprezenta pe episcopii Apuseni. Acest episcop era Iulie. El luă apărarea episcopilor prigoniţi, îi susţinu contra răsăritenilor şi, folosindu-se de prerogativa scaunului său[81], recunoscu ca adevăraţi episcopi pe cei izgoniţi de arieni pe nedrept. Aceştia se întruniră la Antiohia şi trimiseră lui Iulie o scrisoare în care îi ziceau, cu asprime, că nu trebuia să se amestece în afacerea celora izgoniţi de ei, după cum nici dânşii nu s-au amestecat în afacerea lui Novat, pe care el îl alungase din Biserica sa. Sozomen[82] dă mai multe lămuriri asupra acestei scrisori. El ne spune că episcopii răsăriteni ziseră că „Biserica romanilor era preaslăvită pentru că fusese cercetată de apostoli şi pentru că a fost chiar din început mitropolia evlaviei, deşi dascălii credinţei i-au venit din Răsărit. Cu toate acestea nu li se părea drept să fie priviţi ca inferiori, pentru că erau întrecuţi în număr şi în măreţie de o Biserică căreia îi erau superiori în virtute şi în curaj.” Iulie nu le-a răspuns că era şeful Bisericii de drept divin; însă le-a amintit regula bisericească citată mai sus, în puterea căreia el ar fi trebuit să fi fost convocat şi consultat. Sozomen adaugă[83] că această prerogativă cuvenită demnităţii scaunului său îi dădea dreptul de a purta grijă de toţi cei ce se adresaseră lui, căutând un liman în faţa prigonirilor partidei ariene din Răsărit, şi trebuie să dea înapoi fiecăruia Biserica sa.”

Pretenţiile episcopului Romei nu mergeau mai departe de o prerogativă bisericească. Răsăritenii nu voiră să creadă că Iulie ar fi interpretul Bisericii Apusene, după cum pretindea în răspunsul ce le adresă.[84] Pentru aceasta episcopii din acea parte fură convocaţi spre a decide cine avea dreptate în cauza episcopilor prigoniţi, şi mai cu seamă a Sfântului Athanasie, răsăritenii sau episcopul Romei. Acesta a fost scopul Sinodului din Sardica (anul 347).[85]

Acest fapt singur este de ajuns întru a dovedi că autoritatea universală a episcopului Romei nu era recunoscută, şi că prerogativele sale bisericeşti erau supuse judecăţii sinodului.

Iulie scrise sinodului din Sardica, dezvinovăţindu-se că n-a putut veni potrivit scrisorii de convocare ce i se adresase. El a trimis doi preoţi şi un diacon ca să-l reprezinte, şi adunarea a fost prezidată de către Ossie, episcopul de Cordova.

S-a cercetat cauza lui Athanasie şi a celorlalţi episcopi daţi jos în Răsărit de partida Arienilor cu sprijinul puterii imperiale. Nevinovăţia lor s-a recunoscut dimpreună cu ortodoxia lor, şi au fost întăriţi ca episcopi legiuiţi ai scaunelor lor. Un sinod adunat la Roma de către Iulie dăduse deja o hotărâre la fel, dar li s-a părut că nu e de ajuns. Un alt sinod al apusenilor, ţinut la Milan, rugă pe împăratul Constant să se înţeleagă cu fratele său, care avea reşedinţa la Constantinopole, pentru a întruni pe episcopii ambelor Imperii. Atunci ambii împăraţi convocară sinodul de la Sardica, unde răsăritenii trebuiau să se unească cu apusenii pentru a termina discuţiile. Episcopii arieni, găsindu-se în minoritate, se împrotiviră şi nu veniră la sinod, care totuşi ţinu şedinţele sale sub preşedinţia lui Ossie, episcopul Cordovei.

Sinodul din Sardica nu a fost nici convocat, nici prezidat de episcopul Romei; Ossie n-a fost nicidecum legatul său, după cum o pretind, fără a putea da probe, teologii romani; iar trimişii săi nu se bucurară de nici o cinste deosebită.

În scrisoarea sa, scrisă către răsăriteni în numele sinodului roman[86], Iulie îi învinuieşte că au judecat pe Athanasie şi pe ceilalţi episcopi părtaşi ai credinţei de la Nicea fără a ţine seamă de obiceiul statornicit de a nu se hotărî nimic în Răsărit fără a supune cazul cunoştinţei scaunului apostolic din Apus: „Nu cunoaşteţi voi”, le spune el, „că este obiceiul ca mai întâi să ni se scrie?“[87]

Sinodul din Sardica a întărit obiceiul acesta prin canonul al III-lea, întocmit de către Ossie astfel:

„Şi aceasta este de nevoie a se adăuga: ca nici unul dintre episcopi să treacă din eparhia sa la altă eparhie întru care se află episcopi, fără numai de ar fi chemat vreunul de fraţii cei ce se află într-însa, pentru a nu se părea că noi încuiem uşile dragostei. Aşijderea şi aceasta încă trebuie a o prevedea: ca dacă vreunul din episcopi în vreo eparhie ar avea pricină împrotiva fratelui său şi a împreună-episcopului, nici unul din aceştia de la altă eparhie să nu cheme judecători. Iar dacă cumva vreunuia din episcopi — în vreo pricină — i s-ar părea că se osândeşte şi s-ar socoti pe sine că nu rea, ci bună pricină are ca şi de un al doilea sobor să se mai cerceteze judecata..., de se pare dragostei voastre, să cinstim pomenirea Apostolului Petru, iar aceia cari au judecat să scrie lui Iulie, episcopul Romei, ca prin episcopii megieşi cu eparhia, dacă ar trebui să se mai reînnoiască judecata, el să dea cercetători; iar de ar socoti că pricina nu are trebuinţă de a doua judecată, cele odată judecate să nu se mai desfacă, ci cele ce sunt adeverite de el să rămână.”

Sinodul a aprobat propunerea, şi episcopul Gaudenţiu a adăugat (can. 4) că în timpul apelului să nu se aşeze alt episcop în locul celui ce ar fi fost caterisit, până ce episcopul Romei va da o hotărâre. Sinodul (can. 5 grec, 7 latin) reglementează apelurile la Roma.

Teologii romani triumfă de aceste canoane. Totuşi e de ajuns a le citi cu pricepere pentru a vedea că ele sunt cu totul contrare sistemului lor. Într-adevăr, sinodul, departe de a recunoaşte episcopului Romei o autoritate universală şi divină, nici măcar nu legalizează într-un mod obştesc obiceiul ce se stabilise, de a apela la scaunul Romei ca reprezentant al Apusului, ci hotărăşte acest lucru doar pentru unele cazuri particulare. Afară de episcopii marilor scaune, prigoniţi de arieni, şi a cărora pricină trebuia să o judece sinoadele, era un mare număr de episcopi mici şi de preoţi din Răsărit de cari Biserica întreagă nu se putea ocupa[88]. Pe aceşti episcopi sinodul îi trimite, în ultima instanţă, la Iulie, episcopul Romei. El nu îi trimite la episcopul Romei în general, ci la Iulie, şi nu face din reglementarea sa o obligaţie; aceste apeluri sunt curat facultative; în fine, sinodul propune a cinsti pomenirea Sfântului Petru, atribuind unui episcop al Romei o prerogativă pe care o priveşte ca nouă şi excepţională. O asemenea hotărâre nu echivalează oare cu declaraţia formală că papa nu poseda legal nici un drept, chiar în chestiunile disciplinare şi în guvernarea generală a Bisericii? Dacă sinodul ar fi socotit că episcopul Romei ar avea vreun drept oarecare, ar fi cugetat oare a-i face o atât de mare cinste acordându-i o prerogativă tranzitorie?

Sinodul îşi notifică declaraţiile prin mai multe scrisori sinodale[89]. El intră în amănuntele afacerii Sfântului Athanasie şi a celorlalţi episcopi ortodocşi alungaţi de arieni şi pe nedrept goniţi de către ei din scaunele lor.

Teologii romani citează, cu orgoliu, mai cu seamă scrisoarea ce a fost scrisă episcopului Romei, din pricina acestor cuvinte ce se găsesc în ea:

„Şi tu, prea iubite frate, despărţit cu trupul, ai fost cu duhul împreună cu noi, din pricina dragostei tale şi a legăturii ce este între noi. Devinovăţirea ta, că n-ai venit la sinod, este bună şi întemeiată pe nevoia vremii; căci lupii schismatici ar fi putut în vremea lipsei tale să săvârşească furturi şi să pună curse; câinii eretici ar fi putut lătra şi, în nebuna lor turbare, să facă pustiiri; în sfârşit, şarpele iadului ar fi putut vărsa veninul hulelor sale. Ar fi fost bine şi prea cuviincios a întruni pe episcopii din toate provinciile în capitală, adică la scaunul lui Petru; însă tot ce s-a făcut, veţi afla din scrisorile noastre; şi fraţii noştri împreună slujitori, Arhidam şi Filoxenie, şi fiul nostru, diaconul Leon, vă vor face cunoscut toate prin viu grai.”

Am tradus prin capitală cuvântul caput, şi credem că astfel era într-adevăr înţelesul pe care sinodul îl avea în vedere; căci, în aceeaşi frază, el îl pune în opoziţie cu acela de provincii. Ar fi fost deci bine, după sinod, ca adunarea să fi avut loc, precum o dorea Iulie, la Roma, pentru două cuvinte: că acest oraş era capitala Imperiului, şi totodată scaunul Sfântului Petru. Teologii romani traduc cuvântul caput prin acela de şef; însă cauza lor nu câştigă aici nimic, căci acest cuvânt înseamnă totodată cap şi întâiul în ordinea ierarhică. Cum că episcopul Romei este şeful Bisericii cu titlul de întâiul şi ca ocupând scaunul cel mai înalt, nimeni nu zice altfel; cum că el este întâiul în ordinea ierarhică, statornicită de Biserică, toată lumea se învoieşte cu aceasta. Nu foloseşte deci la nimic a interpreta într-un mod puţin raţional textul sinodului din Sardica, pentru a sprijini un sistem care nu poate fi favorizat în nici un chip.

Acei ce au căutat să tragă un folos atât de mare dintr-un cuvânt întrebuinţat de sinodul din Sardica, au trecut sub tăcere faptele ce reies într-un chip luminos chiar din actele acestei sfinte adunări, că el adică a fost convocat de împăraţii Constant şi Constanţie, după cum o afirmă însuşi sinodul şi toţi istoricii; că a fost convocat pentru a cerceta o hotărâre dată de papa într-un sinod din Roma; că a fost prezidat de Ossie, iar nu de legaţi[90]; în fine, că în loc de a fi confirmat de papa, sinodul a fost acela care confirmă sentinţa papei şi îi acordă oarecari prerogative în biserică[91].

Aceste fapte incontestabile grăiesc mai mult despre autoritatea papală decât un cuvânt rău tradus, şi dau apelului Sfântului Athanasie adevăratul său caracter.

Să cercetăm acum pricina donatiştilor.

Nu vom arăta cu deamănuntul pricinile schismei care stânjeni atâta vreme Biserica din Africa. Din multele fapte legate de ea, voim doar a încheia că atât schismaticii cât şi părinţii ortodocşi recunoşteau în episcopat singura autoritate îndrituită a dezlega chestiunile ce dezbinau Biserica. De aici numeroasele sinoade ce se adunau de o parte şi de alta şi cari se condamnau unele pe altele. Constantin, îndată după suirea sa pe tron, i-a scris lui Cecilian, episcopul Carthaginei, făgăduindu-i bani şi protecţia locţiitorilor săi spre a aduce pe schismatici la ascultare. Aceştia căutară să se dezvinovăţească pe lângă principe, zicând că episcopii cari îi osândiseră erau şi judecători şi pârâşi, şi rugară pe împăratul a le da ca judecători pe episcopii din Gallia, unde ei se aflau atunci. Principele consimţi, numind ca judecători trei episcopi din cei mai învăţaţi şi din cei mai aleşi ai vremii: pe Maternus al Coloniei, pe Rheticius al Autunului şi pe Marin din Arles; el îi trimise la Roma spre a se alătura lui Miltiade, episcopul acestui oraş, şi lui Marcu[92], pentru a asculta depoziţiile contradictorii ale lui Cecilian şi ale adversarilor săi. Evsevie ne-a păstrat scrisoarea trimisă de Constantin în această împrejurare episcopului Romei şi lui Marcu. Vom traduce această scrisoare, precum şi un extras din petiţia donatiştilor către Constantin. Aceste două documente vor vădi caracterul apelului donatiştilor şi vor proba că teologii romani nu sunt nicidecum autorizaţi a-l convoca în sprijinul părerilor lor.

Iată mai întâi extractul, păstrat de către Optat din Mileva[93], din petiţia donatiştilor:

„Vă rugăm, o, Constantine, preabunule împărat, care sunteţi dintr-o familie cinstită (căci părintele vostru n-a fost prigonitor ca colegii săi, lucru care a ferit Gallia de crima[94] ce face obiectul discordiilor noastre în Africa); Rugăm Pietatea Voastră să ne dea judecători cari să fie din Gallia!“

Ca urmare a acestei petiţii, Constantin a ales pe cei trei episcopi galicani de cari am vorbit, şi le dădu în ajutor pe episcopul Romei şi pe Marcu, pentru a examina cauza şi a judeca. Constantin scrise astfel despre aceasta celor doi judecători romani[95]:

„Constantin August, lui Miltiade, episcop al oraşului Roma, şi lui Marcu[96].

„Primind de la preastrălucitul Anulinus, proconsulul Africii, hârtii ce cuprind o mulţime de învinuiri împrotiva lui Cecilian, episcopul Carthaginei, de către unii din colegii săi, noi ne-am întristat că în aceste laturi, pe care Pronia dumnezeiască le-a supus stăpânirii noastre fără ca noi să fi avut nevoie de mijlociri, şi a căror populaţie este atât de numeroasă, poporul este împărţit în două şi episcopii nu conglăsuiesc între ei. Mi-a plăcut ca Cecilian, cu zece episcopi dintr-aceia ce-l acuză, şi cu alţi zece ce va crede el de nevoie pentru a se apăra, să se îmbarce pentru Roma; pentru ca acolo, înaintea voastră (umwn) şi înaintea lui Rheticius, Maternus şi Marin, colegii voştri, cărora pentru aceasta am dat poruncă să vină la Roma, el să poată fi ascultat, precum ştiţi că o cere preasfânta lege. Şi, pentru ca să puteţi avea o deplină cunoştinţă de afacere, am trimis colegilor voştri sus-zişi cópii de pe hârtiile ce mi-au fost adresate de Anulinus. Deci după ce Înălţimea Voastră le veţi citi, veţi alege cum trebuie să se judece această discuţie şi să se sfârşească după lege. Voi cunoaşteţi că respectul meu pentru preasfânta Biserică Sobornică mă îndeamnă a dori ca toată schisma precum şi toată dezbinarea să lipsească dintre voi. Fie ca puterea marelui Dumnezeului să vă păzească, prea iubite, întru mulţi ani.”

Din documentele ce preced, putem încheia că donatiştii nu au apelat la Roma, ci la împăratul; că ei nu au cerut arbitrajul episcopului din Roma, ci pe acela al episcopilor din Gallia; că împăratul a fost cel care a dat în ajutor, din propria sa autoritate, pe episcopul Romei şi pe Marcu celor trei episcopi galicani aleşi de el. Se poate vedea în toate acestea umbra unei dovezi în favoarea autorităţii suverane a episcopului Romei? Oare alegerea locului pare a avea vreo importanţă? Evident că nu, deoarece se înţelege că Constantin a indicat oraşul unde se putea merge cu mai multă uşurinţă atât din Africa cât şi din Gallia; alegerea sa explică pentru ce a dat în ajutor pe Miltiade şi pe Marcu judecătorilor ceruţi de donatişti. Ar fi fost puţin cuviincios a trimite la Roma episcopi să judece o pricină bisericească, fără a face să aibă un rol şi cei ce erau în capul Bisericii Romane. Se înţelege deci pentru ce Constantin a numit pe Miltiade şi pe Marcu judecători în cauza donatiştilor, deşi mijlocirea lor nu a fost cerută de donatişti.

Alţi cincisprezece episcopi italieni s-au dus la Roma pentru această afacere. Sinodul s-a rostit în favoarea lui Cecilian. Episcopul Romei făcând parte din sinod, hotărârea ar fi trebuit neapărat să fie privită ca definitivă, dacă s-ar fi recunoscut acestui episcop o autoritate suverană; dar n-a fost aşa. Donatiştii se plânseră că episcopii galicani pe care îi ceruseră de judecători erau în prea mic număr la Roma, şi cerură din nou un sinod mai numeros, unde să se judece pricina lor cu mai multă îngrijire.

Constantin adună acest sinod la Arles. Şi invită acolo un mare număr de episcopi din deosebite laturi ale împărăţiei sale, adică din Apus, căci nu stăpânea încă decât această parte a împărăţiei romane. Evsevie ne-a păstrat scrisoarea trimisă de el episcopului Siracuzei, prin care-l îndeamnă să meargă la Arles[97]. Scrisoarea este preţioasă, fiindcă ea mărturiseşte că judecata dată la Roma nu era recunoscută ca neschimbabilă şi că împăratul a fost acela care a convocat sinodul de la Arles. Părinţii sinodului adeveresc ei înşişi aceasta în scrisoarea trimisă episcopului Romei. Acest episcop era atunci Silvestru, urmând lui Miltiade. El trimise la Arles, în calitate de legaţi, pe preoţii Clavdian şi Vitus (sau Viton) şi pe diaconii Evghenie şi Chiriac. Sinodul a avut loc în 315, cu zece ani înaintea marelui sinod de la Nicea. El a fost prezidat de Marin din Arles. După ce au consfinţit hotărârea sinodului Romei, episcopii au socotit de cuviinţă să facă mai multe reglementări, pe care le trimiseră lui Silvestru cu această scrisoare:

„Marin etc. etc., preaiubitului papă Silvestru, închinăciune veşnică în Domnul.

„Uniţi prin legăturile dragostei adevărate şi în unirea Bisericii Soborniceşti, mama noastră, din cetatea Arles, unde ne-a adunat prea piosul nostru împărat, vă salutăm părinte preaslăvit, cu tot respectul ce vi se cuvine.

„Am avut de-a face cu oameni desfrânaţi şi foarte primejdioşi legii noastre şi predaniilor; însă mulţumită puterii lui Dumnezeu, cel de faţă în mijlocul nostru, mulţumită datinilor şi orânduielii adevărului, ei au fost biruiţi, aduşi la tăcere şi în neputinţă de a da urmare acuzaţiilor lor şi a le dovedi; pentru aceasta, prin judecata lui Dumnezeu şi a Bisericii, care cunoaşte pe ai săi, ei au fost osândiţi.

„Bine era de ar fi voit Dumnezeu, prea iubite al nostru frate, ca să fi asistat şi voi la această privelişte! Credem însă că hotărârea dată contra lor ar fi fost încă mai îngreuitoare şi, dacă aţi fi judecat împreună cu noi, am fi simţit o mai mare bucurie; dar voi n-aţi putut părăsi acele locuri, unde apostolii nu încetează de a prezida, şi unde sângele lor dă slavei lui Dumnezeu o nesfârşită mărturisire.

„Prea iubite frate, nu am crezut de datoria noastră a vedea numai de afacerea pentru care am fost adunaţi, ci încă şi de nevoile provinciilor noastre respective, şi vă trimitem canoanele noastre, pentru ca prin voi, care aveţi cea mai mare autoritate, ele să vină la cunoştinţa tuturor.“

Se pretinde îndeobşte în Apus că sinodul din Arles recunoştea prin aceste din urmă cuvinte autoritatea universală a episcopului Romei. Dar nimeni nu pomeneşte îndeajuns că sinodul s-a ţinut fără nici o contribuţie a acestui episcop, că nu l-a prezidat el, că Părinţii, în scrisoarea lor, nu fac nicidecum menţiune de autoritatea sa între motivele ce au adus ca să osândească pe donatişti; că ei nu au aşteptat aprobarea sau confirmarea sa spre a proclama canoanele lor disciplinare; că ei i le notifică numai, pentru ca, având o mai mare autoritate, în calitatea sa de episcop al scaunului apostolic din Apus, să le poată face cunoscute tuturor.

Aceasta probează numai şi numai că episcopul Romei era recunoscut ca primul din Apus, din pricina autorităţii apostolice şi a vredniciei scaunului său; că era astfel mijlocitorul firesc între Apus şi scaunele apostolice din Răsărit. A voi să găseşti mai mult decât atât în cuvintele sinodului din Arles ar fi o exagerare. E de ajuns a lua seama că sinodul, convocat fără episcopul Romei, a lucrat cu independenţă şi că el a întărit o hotărâre a unui sinod din Roma prezidat de papa, spre a ne convinge că autoritatea papală, astfel cum o au astăzi apusenii, era atunci necunoscută.

Cu greşală deci citează teologii romani apelul donatiştilor ca favorabil pretenţiilor papale.

Să cercetăm acum afacerea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Acest mare episcop al Constantinopolei îşi atrase ura împărătesei Evdoxia, a mai multor episcopi şi a altor feţe bisericeşti, prin tăria sa în a menţine regulile celei mai curate orânduieli. Vrăjmaşii săi găsiră sprijin în Theofil, episcopul Alexandriei.[98] Acest episcop izgonise, ca origenişti, pe nişte bieţi călugări. Aceştia veniseră la Constantinopole să ceară dreptate. Vestita chestiune a origenismului dădea iarăşi prilej de discuţii. Gură de Aur n-a crezut folositor a o mai cerceta. Însă Evdoxia, care se îndeletnicea cu chestiuni teologice mai mult decât se cuvenea unei femei, luă apărarea călugărilor contra lui Theofil, care primi poruncă să meargă la Constantinopole. El încă nu sosise acolo, când Gură de Aur îşi atrase ura împărătesei, care hotărî atunci de a se servi de Theofil spre a-şi răzbuna asupra marelui om, care nu ştiuse a se supune ca un rob capriciilor sale. Curând Theofil, ce fusese chemat la Constantinopole ca vinovat, se făcu judecător arhiepiscopului nevinovat care, pentru respectul canoanelor, refuzase să-l judece. El se înţelese cu câţiva episcopi apropiaţi curţii şi cumpără nişte clerici cu bani sau cu ademeniri. Sprijinit la curte, el se întruni cu alţi treizeci şi cinci de episcopi într-un loc numit Stejar, lângă Chalcedon (403). Aceşti episcopi erau totodată acuzatori, martori şi judecători. Ei nu cutezară să se adune la Constantinopole, spre a nu desfăşura la lumina zilei calomniile lor şi de frica poporului credincios care venera pe păstorul său. Din treizeci şi cinci de episcopi, douăzeci şi nouă erau din Egipet. Pe când vrăjmaşii lui Gură de Aur se adunau la Stejar, episcopii credincioşi, în număr de patruzeci, chemaţi de împăratul spre a judeca pe Theofil, s-au adunat în jurul lui Ioan Gură de Aur. Gură de Aur tocmai sta de vorbă cu aceşti episcopi, când doi trimişi din conjuraţia de la Stejar veniră a-l cita să se înfăţişeze. Sfântul episcop refuză de a recunoaşte pe vrăjmaşii săi ca judecători. Aceştia procedară însă cu toate acestea la depunerea sa şi scriseră împăratului Arcadie că era de datoria lui de a-l izgoni şi chiar de a-l pedepsi pentru vina de lesmajestate, pentru că a insultat pe împărăteasa Evdoxia în cuvântările sale. Aceasta însemna a-i cere moartea. Poporul întreg se răsculă contra conciliabulului de la Stejar şi în favoarea lui Gură de Aur, care nu voi să părăsească oraşul decât cu sila. Împăratul porunci atunci unui comis să-l alunge, întrebuinţând chiar violenţa. Sfântul se folosi de un moment când credincioşii săi fii duhovniceşti îl păzeau cu mai puţină băgare de seamă, ieşi din locuinţa sa şi se dădu în mâna ostaşilor însărcinaţi să-l aresteze. Ei l-au ţinut sub bună pază până seara şi, folosindu-se de întunecimea nopţii, l-au dus până la port. Dar cu toate măsurile luate, poporul înţelese că li se răpea păstorul lor. O mare mulţime îl urmă plângând. Gură de Aur a fost pus pe un vas, care şi plecă fără să aştepte ziua, şi-l scoaseră pe ţărmurile Vithiniei.

Această mare nedreptate a stârnit murmure universale. Mai mulţi din vrăjmaşii sfântului se căiră de calomniile lor; poporul umplea bisericile şi le zguduia cu strigările sale. Un grozav cutremur de pământ, care avu loc atunci, umplu de spaimă pe Evdoxia, prima urzitoare a nelegiuirii. Ea îl atribui nedreptăţilor sale şi se grăbi a rechema pe Gură de Aur. Poporul îl primi în triumf şi vrăjmaşii săi se ascunseră sau fugiră. El ceru un sinod, spre a se îndreptăţi. Theofil, temându-se să se înfăţişeze înaintea unor judecători cinstiţi, fugi în Egipet. Evdoxia, deşteptată din prima sa spaimă, reîncepu prigonirile sale împrotiva lui Gură de Aur care, cu duh apostolic, se ridică şi el împrotiva nedreptăţilor ei în cuvântările sale. S-a scris lui Theofil să se întoarcă spre a da urmare intrigilor conjuraţiei de la Stejar. Însă episcopul Alexandriei se mulţumi a trimite de departe sfaturi de rea credinţă. Se adună un nou sinod.

Patruzeci şi doi de episcopi se rostiră pentru sfântul. Ceilalţi, sfătuiţi de curte, primiră ca legiuită osândirea adunării de la Stejar şi hotărâră că Gură de Aur, care fusese caterisit de către un sinod şi întors din nou la scaunul său fără să fi fost iertat şi aşezat de către un sinod, rămânea vinovat şi merita să fie depus.

Dar Gură de Aur ceruse un sinod îndată dupa reîntoarcerea sa la Constantinopole; împăratul îi îngădui aceasta; însă Evdoxia, dăduse ordine contrarii, căci ea nu voia un sinod legiuit, ci o adunare întocmită din vrăjmaşii sfântului arhiepiscop. Ea şi-a ajuns scopul, şi Gură de Aur a fost din nou osândit pentru că n-a fost întărit de către un sinod, deşi ea însăşi făcuse ca acel sinod să nu se poată ţine.

După această nedreaptă hotărâre urmară din nou prigonirile. Atunci Gură de Aur s-a adresat Apusului, în persoana episcopilor celor mai mari scaune, istorisind sălbătăciile şi nedreptăţile a cărora jertfă fusese el. Scopul scrisorii sale era de a pregăti pe episcopii apuseni împrotiva calomniilor pe care vrăjmaşii săi le-ar fi putut face să ajungă până la ei şi a-i ruga să-i păstreze dragostea şi legătura duhovnicească. El şi-a adresat scrisoarea episcopului Romei, care pe atunci (404) era Innochentie, lui Venerie al Milanului şi lui Hromacius al Acvileii. Acest fapt necontestat este de ajuns întru a dovedi că nu s-a adresat papei ca unui şef cu stăpânire asupra întregii Biserici. El adăugase în scrisoarea sa că era gata să se apere, dacă protivnicii săi ar voi să primească o procedură legiuită, ceea ce probează încă o dată că el nu deferea cauza sa Romei ca unui tribunal mai înalt. Era firesc ca episcopul Constantinopolei, prigonit în Răsărit de nişte episcopi nevrednici şi de puterea împărătească, să caute sprijin în Biserica Apusului. Episcopii cari se rostiră pentru Gură de Aur şi poporul din Constantinopole scriseră de asemenea Bisericii Apusene; scrisorile lor fură aduse la Roma de patru episcopi şi doi diaconi. Ei bănuiră că Theofil al Alexandriei ar căuta să înşele pe episcopii apuseni. Şi într-adevăr, nu se amăgiseră; căci un trimis al lui Theofil sosise la Roma cu câteva zile înaintea deputaţilor de la Constantinopole şi dăduse lui Innochentie o scrisoare în care, fără a intra în amănunte, episcopul Alexandriei zicea că a depus pe Gură de Aur. Câtva timp după aceea el trimise la Roma actele sinodului de la Stejar! Innochentie spuse că va rămâne în legătură cu Gură de Aur şi Theofil până ce un sinod întocmit din episcopii din Răsărit şi din Apus se va rosti canoniceşte. Drept aceea, el rugă pe împăratul din Apus să se înţeleagă cu fratele său, Arcadie, împăratul din Răsărit, pentru ca să întrunească acest sinod. Honorie scrise într-adevăr în acest sens; însă curtea din Constantinopole voia să se răzbune pe Gură de Aur, iar nu să-l judece într-un chip legiuit. Pentru aceasta sfântul arhiepiscop, după ce a fost într-un chip nedemn maltratat, a fost din nou exilat. Arsachie a fost pus în locul său pe scaunul episcopal, fără ca rânduielile canonice să fi fost luate în seamă. El muri în anul următor şi a fost înlocuit, iarăşi puţin canoniceşte, de Attic.

Aceste noi prigoniri nu răciră nicidecum râvna prietenilor Sfântului Ioan Gură de Aur. Mai mulţi se refugiară la Roma şi aduseră lui Innochentie o scrisoare din partea acelora din clerul şi poporul din Constantinopole, cari rămăseseră credincioşi episcopului lor. Innochentie le răspunse, mângâindu-i şi sfătuindu-i să nădăjduiască în Dumnezeu, Care îi va scăpa curând prin sinodul ecumenic, pentru care lucra cu stăruinţă ca să se adune.

Aşadar Gură de Aur şi prietenii săi apelaseră la un sinod legiuit, iar Innochentie, departe de a-şi asuma dreptul să termine afacerea prin însăşi puterea sa, îşi punea şi el toată nădejdea în sinod. Aceste fapte vorbesc destul de puternic şi ne scutesc de orice chibzuială.

Ceilalţi episcopi din Apus erau de aceeaşi părere. Episcopul Acvileii, îndeosebi, uni stăruinţele sale cu ale lui Innochentie, pentru a dobândi de la Honorie convocarea unui sinod în Apus, spre a se sfătui asupra mijloacelor de a pune capăt afacerii ce îi îngrijora cu foarte drept cuvânt. Episcopii italieni se întruniră din porunca lui Honorie şi îi făcură cunoscut că socotinţa lor era să se adune un sinod ecumenic la Thessalonic, unde episcopii din Răsărit şi Apus puteau să se ducă cu aceeaşi înlesnire; că un asemenea sinod ar fi de nevoie pentru a sfârşi disputa printr-o hotărâre definitivă. Ei îl rugară să scrie despre aceasta lui Arcadie. Honorie scrise lui Innochentie să-i trimită cinci episcopi, doi preoţi şi un diacon, cari să ducă scrisoarea ce urma să o scrie fratelui său. Era a treia oară când i adresa pentru aceeaşi pricină.

În faţa greutăţilor arătate de Arcadie pentru convocarea unui sinod, era într-adevăr cazul ca papa Romei să curme el însuşi chestiunea, în temeiul puterii sale suverane, dacă ar fi avut o astfel de putere. Însă nici Gură de Aur, nici prietenii săi din Răsărit, nici episcopii din Apus, nici chiar însuşi papa, nu cugetară la acest mijloc, care nu le era cunoscut. Toţi se mulţumeau a cere de la împăraţi un sinod, care singur avea autoritatea de a da o judecată hotărâtoare.

Deputaţii purtători ai scrisorii lui Honorie fură însărcinaţi încă cu mai multe alte scrisori, de la Innochentie al Romei, de la Hromacius al Acvileii, de la Venerie al Milanului şi de la alţi episcopi din Italia. Ei erau între altele însărcinaţi cu o notificare a sinodului Italiei care cerea ca Gură de Aur să fie în prealabil reaşezat pe scaunul său şi în legătură cu toţi episcopii din Răsărit, înainte de a se înfăţişa la sinodul ecumenic unde cauza sa trebuia să aibă sfârşit.

Arcadie nici nu îngădui măcar deputaţilor să debarce la Constantinopole, şi îi trimise în Tracia, unde fură trataţi ca prizonieri. Li s-au luat cu sila scrisorile ce aveau cu dânşii, şi fură aruncaţi pe un vas putred ca să-i întoarcă în Apus. Patru episcopi din Răsărit, cari îi întovărăşiseră, fură maltrataţi şi exilaţi pe la marginile Imperiului. O mulţime de episcopi răsăriteni fură atunci obiectul celor mai rele tratamente, şi Arcadie rândui o adevărată prigonire împrotiva tuturor celor ce rămăseseră credincioşi lui Gură de Aur.

Palladie istoriseşte că Biserica Romană şi sinodul din Apus luară atunci hotărârea de a nu fi în comuniune cu partizanii lui Attic şi ai lui Theofil, până când Dumnezeu va fi înlesnit mijiocul de a se aduna sinodul ecumenic. Theodorit spune iarăşi că episcopii din Europa lucrară astfel. Câteva Biserici răsăritene urmară aceeaşi regulă; însă alte Biserici, şi cea a Africii îndeosebi, nu se despărţiră de legătura protivnicilor lui Gură de Aur, deşi erau de partea sfântului şi nădăjduiau că se va face dreptate.

Aici erau lucrurile când Sf. Ioan Gură de Aur muri. Din îndepărtatul său exil, cu puţin timp înainte de a părăsi lumea aceasta, el scrise lui Innochentie, mulţumindu-i de interesul ce purtase pentru cauza sa. Tot cam asemenea scrisori a scris şi episcopului Milanului, ca şi altor episcopi cari fuseseră pe faţă de partea sa.

Tot Răsăritul i-a dat dreptate marelui arhiepiscop al Constantinopolei după moartea sa, şi l-a recunoscut ca sfânt, ceea ce a restabilit raporturile de legătură duhovnicească între toate bisericile din Răsărit şi din Apus.

Iată analiza exactă a faptelor privitoare la afacerea Sfântului Gură de Aur. Din ea reiese că sfântul nu a apelat nicidecum la Roma; că el a căutat în Biserica Apuseană un sprijin împrotiva duşmanilor săi din Răsărit; că episcopii Apusului n-au lucrat decât într-un mod colectiv, pentru a face să se judece cauza sa; că ei n-au recunoscut decât sinodului autoritatea de a rosti o sentinţă definitivă; că ei nu şi-au atribuit decât dreptul de a se despărţi de legătura cu cei pe cari îi priveau ca uneltitori ai nedreptăţii; în fine, că Innochentie al Romei nu a lucrat cu mai multă autoritate în toate aceste discuţii decât episcopul Milanului sau cel al Acvileii.

Din astfel de fapte nu se vede oare lămurit că afacerea Sfântului Ioan Gură de Aur, departe de a aduce dovezi în favoarea autorităţii suverane a Papalităţii, dă probe contrarii?

Întrucât câţiva teologi romani se silesc a dovedi, contra tuturor documentelor istorice, că Gură de Aur s-ar fi adresat Romei ca să înceteze, prin autoritatea papei, măsurile sinoadelor adunate împrotiva lui, noi vom zice, după însuşi Sf. Ioan Gură de Aur, că el îşi adresase reclamaţia nu doar episcopului Romei, ci şi altor episcopi: „chiar însăşi această scrisoare”, zice el acolo, „a fost adresată lui Venerie, episcopul Acvileii.“

Iată ce cere el colegilor săi din Apus:

„Vă rog deci să scrieţi scrisori în cari să declaraţi nul tot ce s-a făcut contra mea, şi să menţineţi duhovniceasca voastră legătură cu mine, precum aţi făcut până acum, fiindcă sunt osândit fără a fi fost ascultat şi pentru că caut să mă îndreptăţesc înaintea unui tribunal nesupus bănuielii.“

Care era tribunalul la care el apela? Episcopul Romei afirmă că nu era altul decât sinodul; el se exprimă astfel într-adevăr în scrisoarea sa către clerul şi poporul din Constantinopole: „Scrisoarea ce mi-a înaintat din partea voastră Gherman preotul şi Cassian diaconul m-a făcut să cunosc supărările voastre şi ispita ce a suferit credinţa între voi. Acesta e un rău la care nu este alt leac decât răbdarea... Eu scot din vorbele voastre mângâierea ce îmi era de trebuinţă, prin aceea că dragostea m-a îndatorat să iau parte la durerea voastră... Se alungă episcopi nevinovaţi din scaunele lor. Ioan, fratele şi colegul nostru, a suferit cel întâi această silnicie, fără să fi fost ascultat şi fără ca noi să ştim de ce-l învinuiesc... Cât priveşte canoanele, noi declarăm că numai acelea ce s-au întocmit în sinodul de la Nicea trebuie recunoscute. Însă ce vindecare se poate aduce unui rău atât de mare? Nu este altul decât a aduna un sinod... Până ce vom putea obţine convocarea unui sinod, noi nu putem face mai bine decât să aşteptăm de la voia lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos tămăduirea relelor ce ne împovărează... Noi cugetăm necontenit la mijloacele de a aduna un sinod ecumenic, unde toate turburările să poată fi liniştite după voia lui Dumnezeu. Să aşteptăm deci, acoperindu-ne cu pavăza răbdării.“

Am putea repeta multe texte, dar pentru ce, când toate faptele demonstrează falsitatea aserţiunii unor scriitori romani?

O să examinăm acum, cu ajutorul textelor doctrinale, care a fost învăţătura Părinţilor din veacul al patrulea şi al cincilea privitor la autoritatea episcopilor din Roma.

Când cineva, fără părtinire şi fără prejudecăţi, a făcut un studiu aprofundat şi comparativ al izvoarelor istorice şi dogmatice din primele veacuri ale Bisericii, nu poate citi decât cu silnicie şi dezgust lucrările teologilor romani în favoarea autorităţii papale. Noi am avut răbdarea de a citi pe cea mai mare parte din cei mai de căpetenie, precum Bellarmin, Rocaberti, André Duval şi Zaccaria, ca şi pe mai mulţi teologi moderni din cei mai de seamă, pe cari i-am luat de călăuză, precum pe Gerdil, Perrone şi Passaglia. Am citit lucrările de frunte ale galicanilor moderni, adică din veacul al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, îndeosebi pe cele ale lui Bossuet, Nicole, Tournely şi La Chambre.

Ne-am încredinţat că aceştia din urmă au împrumutat de la ultramontani textele lor cu cea mai mare greutate, restrângând înţelesul la întâietatea de drept divin şi la o putere mărginită a papei, în vreme ce ceilalţi îl întind până la o stăpânire covârşitoare şi la infailibilitate. La toţi am găsit, în primul rând, o mulţime de texte ciuntite, răsucite, preschimbate din adevăratul lor înţeles şi scoase din context înadins pentru a le da o falsă interpretare. Am mai aflat, în al doilea rând, că textele fiecărui Părinte anume sunt despărţite de alte texte ale aceluiaşi părinte, privitoare la acelaşi punct de doctrină, deşi cele din urmă schimbă sau dărâmă cu totul înţelesul dat celor dintâi. În al treilea rând, am găsit iarăşi că aceşti scriitori scot din texte nişte încheieri de o falsitate vădită şi cari nu decurg cu dreaptă judecată din ele. Vom da despre aceasta două pilde dintre multe altele ce am putea da la iveală.

Doctorul Launoy, precum am spus-o, a făcut analiza Predaniei Sobornice privitoare la interpretarea textului evanghelic: Tu eşti Petru etc. El n-a găsit decât şaptesprezece Părinţi sau Dascăli ai Bisericii cari au aplicat Sfântului Petru cuvântul piatra, dar a arătat mai mult de patruzeci cari l-au înţeles ca mărturisirea credinţei făcută de Sf. Petru, adică mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Ultramontanii nu pot să conteste aceasta; însă ei pretind că, dând ca temei Bisericii credinţa lui Petru, Domnul a acordat în chip necesar acestui apostol nu numai o credinţă fără prihană, ci şi darul de a nu greşi, privilegii ce ar fi trecut şi la urmaşii săi.

Dar toţi Părinţii Bisericii, citaţi la a doua interpretare, nu au înţeles prin mărturisirea sfântului Petru decât credinţa pe care el o mărturisise, credinţa sa obiectivă, sau obiectul acestei credinţe, iar nu credinţa subiectivă, sau adeziunea personală ce ar fi dat. Credinţa mărturisită de Sf. Petru fiind dumnezeirea lui Iisus Hristos, Părinţii de cari s-a vorbit au tâlcuit textul Tu eşti Petru etc. în înţelesul că dumnezeirea lui Iisus Hristos este stânca pe care stă Biserica întreagă. Toţi vorbesc în acest înţeles în chipul cel mai lămurit. Nici unul din ei nu vorbeşte de un privilegiu oarecare dat Sfântului Petru personal; cu atât mai vârtos nu vorbesc de un privilegiu ce ar fi trecut în moştenirea episcopilor Romei ca urmaşii săi. Chiar când Sf. Petru ar fi primit vreun privilegiu de la Iisus Hristos, ar trebui să se probeze că privilegiul nu a fost unul personal; însă ultramontanii curmă această chestiune cu extremă uşurinţă. Ei afirmă că privilegiile acordate Sfântului Petru trec şi la urmaşii săi; ei sprijină aceste privilegii pe nişte texte cari nu spun nimic; şi afirmă, după aceste texte citate în fals, că episcopii Romei sunt singurii următori ai sfântului Petru, pentru că acest apostol a murit ca episcop al Romei.

Ceea ce zic ei asupra acestui din urmă punct este a doua pildă ce voim să dăm despre falsele lor raţionamente. Ei se sprijină mai cu seamă pe Sf. Irineu, pe Tertullian şi pe Evsevie, spre a proba aceasta.

Însă Evsevie se rosteşte astfel (Hist. Eccl., Cart. a III-a, cap. II); „După mucenicia lui Pavel şi al lui Petru, Linus a fost cel dintâi care a primit episcopatul Bisericii Romei.” Cart. a III-a, cap. IV: „Climent a fost aşezat al treilea episcop în Roma.” Cart. a III-a, cap. XV: „Anaclet (sau Clet), fiind episcop doisprezece ani, a avut de urmaş pe Climent.” Cart. a IV-a, cap. I: „Evarist fiind episcop opt ani, Alexandru primi episcopatul, având astfel al cincilea rang ca urmaş al lui Petru şi al lui Pavel.” Aşadar, pentru Evsevie, e tot una a pune pe Pavel înaintea lui Petru, sau pe Petru înaintea lui Pavel, când este vorba de întemeierea Bisericii din Roma; episcopii sunt urmaşi atât ai unuia, cât şi ai celuilalt, şi nici Pavel nici Petru nu e numărat între episcopii Romei. Sf. Irineu n-a zis deloc că Sf. Petru ar fi fost episcopul Romei, ba încă afirmă contrariul într-un mod necontestabil. Într-adevăr el se rosteşte astfel[99]: „Prea fericiţii apostoli (Petru şi Pavel), întemeind şi punând rânduieli Bisericii din Roma, dădură lui Linus episcopatul şi grija de a o cârmui. Anaclet a urmat după Linus; după Anaclet, Climent a fost al treilea de la apostoli care a fost însărcinat cu episcopatul.“

Sf. Petru şi Sf. Pavel întemeiară şi orânduiră Biserica Romei; însă Linus a fost aşezat primul episcop, încă pe când trăiau apostolii. Trebuie a lua aminte că sfântul dascăl pune pe Sf. Apostol Pavel pe aceeaşi linie cu Sf. Petru. Deci dacă ei voiesc a stabili episcopatul Sfântului Petru la Roma pe textul citat, va trebui aşijderea să stabilească şi episcopatul Sfântului Pavel pe temeiul aceluiaşi text; şi astfel Roma ar fi trebuit să aibă doi apostoli episcopi în acelaşi timp.

Tertullian înşiră episcopii Romei în aceeaşi rânduială ca şi Sf. Irineu, şi numeşte pe Linus ca cel întâi şi pe Anaclet ca al doilea.[100] El nu urcă pentru Roma moştenirea lui Petru, prin hirotonie, decât până la Climent, al treilea episcop al acestui oraş: „Cei ce se fălesc”, zice el, „a se urca până la vremea apostolilor, să arate prin dreptul de moştenire al episcopilor lor că-şi au obârşia de la un apostol sau de la un om apostolic, precum Biserica din Smirna arată că Policarp a fost hirotonit de Ioan; sau precum Biserica Romei arată că Climent a fost hirotonit de Petru.” [101] Din acestea s-ar putea trage concluzia că Linus şi Anaclet au fost hirotoniţi de Sf. Pavel, care ar fi întocmit Biserica Romană înainte de Petru.

Când Tertullian zice că Sf. Petru a şezut pe scaunul de la Roma, el nu vrea a zice că a fost episcop acolo, ci că a învăţat, căci cuvântul scaun (cathedra) este sinonim învăţăturii în scrierile Părinţilor. Altfel, el ar fi făcut din Linus al doilea episcop al Romei, iar nu întâiul.

Aşadar mărturiile alese de teologii romani pentru a proba episcopatul Sfântului Petru la Roma vorbesc împrotiva lor şi stabilesc numai că Sf. Petru şi Sf. Pavel au întemeiat Biserica Romană, prin urmare că acea Biserică este apostolică prin origina sa; ceea ce nimeni nu contestă.

Afară de aceste mărturisiri istorice zdrobitoare, teologii romani au invocat scrisoarea lui Firmilian, pe care am citat-o mai sus, şi cele câteva texte ale Sfântului Ciprian, al cărora înţeles adevărat l-am statornicit mai înainte. Cât despre scrisoarea lui Firmilian, e de ajuns a o citi pentru a-i pricepe înţelesul şi a ne mira că cineva a cutezat a apela la mărturia sa. Cât despre Sf. Ciprian, vom rezuma doctrina sa într-un mod general, spre a demonstra până la evidenţă abuzul ce s-a făcut de el.

Sf. Ciprian[102] arată: 1. că Biserica Romei a tost zidită pe Petru pentru a închipui şi a înfăţişa unitatea Bisericii; 2. că Biserica Romei este scaunul lui Petru; 3. că Biserica Romei este Biserica principală, de unde a ieşit unitatea bisericească; 4. că reaua credinţă şi greşala nu se pot apropia de Biserica Romană. De aici teologii romani încheie că papii, urmaşii lui Petru, sunt miezul unităţii, şi că în afară de ei sau de Biserica lor nu poate fi decât schismă.

Dar nu acestea sunt adevăratele încheieri ale doctrinei Sfântului Ciprian, căci sfântul dascăl stabileşte şi alte principii, cari arată într-un chip lămurit înţelesul celor dintâi: 1. Sf. Petru, mărturisind dumnezeirea lui Iisus Hristos, a răspuns pentru toţi apostolii, a vorbit în numele tuturor, iar nu în numele său personal; 2. ceilalţi apostoli erau deopotrivă cu Petru în putere şi în vrednicie; 3. toţi episcopii, urmaşii apostolilor, sunt următori ai sfântului Petru, cu acelaşi titlu ca şi cei ai Romei.

Sf. Petru a răspuns lui Iisus Hristos în numele colegilor săi, fiindcă întrebarea le era adresată atât lor cât şi lui. Sf. Ciprian adevereşte aceasta puternic: „Petru, pe care Biserica fusese zidită de Domnul, vorbind singur pentru toţi, şi răspunzând cu graiul Bisericii.” Dacă în întrebarea lui Iisus Hristos, şi în răspunsul lui Petru, personalitatea apostolului nu era defel în joc, se poate zice că persoana sa e temelia Bisericii? Este vădit că toţi apostolii au fost tot atâtea temelii ale clădirii tainice, precum dovedeşte Sfânta Scriptură în chip limpede, şi precum am probat şi noi mai înainte. Petru, răspunzând singur, nu a fost deci decât preînchipuirea unităţii ce trebuia să domnească în apostolat, şi prin urmare în episcopat. Însă pentru că era preînchipuirea, ori chiar întruchiparea, era el oare şi izvorul, începutul, astfel că în afara lui nu ar mai fi unitate? Dar chiar atunci când ar fi aşa, oare episcopul Romei ar fi moştenit acest privilegiu? Sf. Ciprian era atât de departe de această părere încât, de aceeaşi părere cu Firmilian, imputa lui Ştefan, episcopul Romei, că frânge unitatea şi se pune el însuşi în afara unităţii, despărţindu-se de legătura acelora cari nu erau de părerea lui cu privire la cei din nou botezaţi. Nu e vorba să ştim dacă Ştefan avea sau nu dreptate, ci de a privi chipul cum Sf. Ciprian preţuia împrotivirea lui. Şi cu totul departe de a crede că trebuia să fie unit cu Ştefan, ca să fie în unitatea Bisericii, el zicea că Ştefan însuşi se despărţea de unitate. Se mai poate susţine, după acestea, că Sf. Ciprian ar fi pus în episcopul Romei izvorul şi începutul unităţii Bisericii? El n-a recunoscut nici lui Petru această prerogativă. El nu vedea într-însul, decât chipul unităţii, propriu apostolatului întreg, după cum trebuia mai apoi a fi propriu şi episcopatului, care este unul; care episcopat în unitatea sa, este scaunul lui Petru. El dezvoltă foarte bine această cugetare în una din scrisorile sale[103]. „Iisus Hristos”, zice el, „pentru a rândui cinstea cuvenită episcopului şi tot ce priveşte ocârmuirea Bisericii, vorbeşte în Evanghelie şi zice lui Petru: Zic ţie, tu eşti Petru etc.” Aşadar, Iisus Hristos nu dăruieşte lui Petru, prin aceste cuvinte, o prerogativă personală; el înzestrează pe toţi apostolii cu o putere la fel, şi o dăruieşte nu numai apostolilor, ci şi tuturor episcopilor, urmaşii lor, cari stăpânesc laolaltă şi fiecare în parte episcopatul, care este unul, fiind astfel temelia unităţii Bisericii.

Deci a striga, cum fac teologii romani, că Iisus Hristos a dat Sfântului Petru un privilegiu personal, şi că acest privilegiu a trecut la episcopii Romei, nu este oare a grăi făţiş împrotiva doctrinei Sfântului Ciprian?

Principiul de căpetenie căruia episcopul Carthaginei îi supune toate celelalte vederi ale sale este acela că în Biserică nu poate fi decât un singur scaun apostolic, adică, cum explică el însuşi, un singur episcopat legitim, scoborâtor de la apostoli; când acest episcopat este atacat fie la Roma, fie aiurea, se frânge unitatea, se loveşte scaunul apostolic, care trebuie să rămână unul, precum Iisus Hristos ne-a dat să înţelegem, răspunzând unuia singur pentru toţi; şi episcopatul întreg este scaunul lui Petru. Deci dacă Novat vrea a aşeza la Roma, alături de episcopatul legitim, un episcopat ce nu vine de la apostoli, acest episcopat este în afară de unitatea scaunului apostolic, a scaunului sobornicesc, a cărei unitate o închipuia Petru; el este deci schismatic, precum şi toţi câţi ar vrea a aşeza, în orice loc ar fi, un episcopat despărţit de cel ce alcătuieşte moştenirea apostolică.

În loc de a uni astfel toate punctele doctrinei Sfântului Ciprian asupra Bisericii, teologii romani nu au voit a vedea decât cuvinte răzleţe, precum scaunul lui Petru sau sorgintea unităţii, pentru a le aplica fără noimă la Biserica particulară din Roma, când ei puteau atât de lesne căpăta dovada că sfântul dascăl nu înţelegea prin aceste cuvinte decât Biserica apostolică sau episcopatul legiuit şi obştesc. Astfel el numea scaun al lui Petru atât scaunul legiuit din Carthagina, cât şi pe cel al Romei[104]; el vorbeşte de vechii episcopi ai Romei ca de predecesorii lui ca episcop al Carthaginei, ceea ce vrea să zică lămurit că el avea acelaşi episcopat legitim pe care-l avuseseră şi ei[105]; de aceea, în vestita scrisoare către papa Comelie — de care romanii abuzează atât, pentru că sfântul dascăl numeşte acolo Biserica Romei Biserică principală, de unde a ieşit unitatea sacerdotală[106] — în această scrisoare Sf. Ciprian se ridică cu mare mâhnire împrotiva a o mână de oameni pierduţi cari voiau a apela la Roma, ca şi cum episcopii din Africa nu ar moşteni aceeaşi autoritate.

Dacă, lovind adevărul, s-ar primi tâlcuirea ce au dat teologii romani unor cuvinte de ici şi colo ale Sf. Ciprian, ar trebui să încheiem atunci că sfântul dascăl n-a avut bun simţ. Căci, pe de o parte, el ar face din Petru temelia, şeful Bisericii, iar pe de alta ar învăţa că toţi apostolii au avut aceeaşi cinste şi aceeaşi putere ca şi Petru; ar face din episcopul Romei singurul moştenitor al prerogativelor Sfântului Petru, şi ar susţine că toţi episcopii legitimi sunt moştenitorii săi cu acelaşi titlu; ar învăţa că episcopatul este unul în soborul strâns al tuturor episcopilor legitimi, şi ar ridica episcopatul roman la o vrednicie aparte şi culminantă; ar privi pe papa ca obârşia unităţii, şi ar imputa papei că se desparte de unitate; ar recunoaşte scaunului Romei o jurisdicţie superioară, şi ar privi ca oameni pierduţi pe aceia ce nu ar găsi în Africa aceeaşi autoritate episcopală ca şi la Roma. Am văzut mai sus că Sf. Ciprian impută papei Ştefan pretenţia de a fi episcopul episcopilor, ceea ce, după adevărata sa doctrină, era într-adevăr o monstruozitate; însă dacă el ar fi mărturisit doctrina ce-i atribuie Roma, n-ar fi putut să îi impute acest titlu ca nelegitim.

Trebuie oare, în favoarea sistemului papal, a face din Sf. Ciprian un scriitor lipsit de bunul simţ şi de logică, şi a răzleţi în scrierile sale câteva cuvinte ce pot fi tălmăcite în folosul acestui sistem, fără a ţine nici o seamă de rest?

Noi credem mai cuviincios a pune laolaltă toate punctele doctrinei unui om al cărui geniu şi a cărui sfinţenie au fost cinstite de către toate veacurile creştine. Astfel aflăm în operele sale o doctrină cuprinzătoare, logică şi catholică, însă protivnică sistemului papal. De unde urmează că ostaşii Papalităţii de astăzi nu se pot sprijini pe mărturia sa decât răsucind lucrările sale, nedreptăţind pomenirea lui, tăgăduind în chip neîmpiedicat geniul său şi sinceritatea sa, care singure pot da preţ şi putere vorbelor sale.

Din cele arătate reiese că Roma nu poate clădi pretinsele sale drepturi pe mărturisirile Sfântului Irineu, ale lui Tertullian, ale Sfântului Ciprian, ale lui Firmilian şi ale lui Evsevie al Chesariei, fără a alerga la căi furişe şi piezişe, nevrednice de o cauză cinstită.

Tot la un subterfugiu a recurs ea şi în privinţa numeroaselor mărturii ce probează falsitatea tâlcuirii date vestitelor cuvinte Tu eşti Petru. Părinţii cari înţeleg aici o referire la persoana Sfântului Petru, zic teologii romani, sunt cei mai vechi; ei erau mai aproape de vremea apostolilor şi înţelegeau mai bine acele cuvinte decât cei din veacurile de mai apoi. Drept aceea, ei citează cu umflare pe Tertullian, care a zis într-adevăr: „Nimic n-a putut fi ascuns lui Petru, numit piatra Bisericii ce avea să fie construită“.[107]

S-ar putea crede la prima vedere că Tertullian a aplicat cuvântul piatra persoanei Sfântului Petru. Însă el se explică într-o altă lucrare a sa[108], unde se rosteşte astfel: „Dacă (Hristos) schimbă numele de Simon în cel de Petru, aceasta este nu numai pentru a însemna puterea şi statornicia credinţei sale, căci atunci i-ar fi dat numele unor materii solide cari prin amestecare şi unire s-ar face mai puternice şi mai statornice; însă îi dădu numele de Petru pentru că în Scripturi piatra înseamnă şi închipuie pe Iisus Hristos, care este piatra despre care citim că e pusă a fi piatră de poticnire şi de sminteală[109]. Deci, dacă schimbă astfel numele său, este pentru a arăta schimbarea ce urma să facă în lume, schimbând neamurile închinătoare la idoli în pietre asemenea lui şi gata a intra în zidirea Bisericii sale.”

În faţa acestei explicaţii, date de însuşi Tertullian, ce ajung a fi încheierile ce ar voi să scoată apusenii din primul său text? Când vedem între altele pe Tertullian, în lucrarea ce am citat, susţinând că Hristos, adresându-se lui Petru, s-a adresat tuturor apostolilor; învăţând, între altele, că cei doisprezece apostoli au fost egali între ei ca cele douăsprezece fântâni din Elim, ca cele douăsprezece pietre preţioase de la haina preoţească a lui Aaron, ca cele douăsprezece pietre de la Iordan, pe care Isus Navi le puse în chivotul cel sfânt, se mai poate oare spune, cu bună credinţă, că el a recunoscut Sfântului Petru prerogative aparte şi superioare? Se mai poate zice că el a recunoscut aceste pretinse prerogative episcopilor Romei?

Un fapt este sigur: Părinţii ce par a fi înţeles cuvintele „pe această piatră” ca aplicându-se persoanei lui Petru, n-au înţeles în realitate decât obiectul credinţei sale, adică pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Vom cita ca pildă pe Sf. Ilarie din Poitiers.

Acest Părinte, în tâlcuirea sa la Sf. Matei şi la Psalmi aplică Sfântului Petru cuvântul de piatră a Bisericii şi-l ia drept temelie a ei.[110]

Însă în cartea sa despre Treime el recunoaşte că pe piatra mărturisirii sale, adică pe dumnezeirea lui Iisus Hristos, este zidită Biserica.[111] „Nu este”, adaugă el[112], „decât o temelie nemutabilă, acea unică piatră mărturisită prin gura lui Petru: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu“; ea susţine pe dânsa tot atâtea dovezi ale adevărului, câte îndoieli vor putea aprinde rău-tălmăcitorii, şi câte clevetiri va putea născoci necredincioşia.”

Vădit lucru că sfântul dascăl nu înţelege aici decât obiectul mărturiei credinţei Sfântului Petru, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dacă s-ar pretinde că el a înţeles credinţa sa subiectivă, adică adeziunea sa, şi că episcopii Romei ar fi moşţenit această credinţă nesupusă greşalei, ar fi de ajuns să reamintim anatema aceluiaşi Părinte la adresa papei Liberie, care căzuse din mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos: „Am zis anatema ţie, Liberie, şi tovarăşilor tăi. Îţi zic din nou anatema; Ţi-o zic a treia oară ţie, Liberie, prevaricatorule“[113]. (Omule de rea credinţă, care jertfeşti interesului adevărul şi slujirea ta).

Deci, după Ilarie din Poitiers, dacă Sf. Petru poate fi privit ca piatra Bisericii, este numai prin mijlocul mărturisirii de credinţă, ce a făcut în numele întreg colegiului apostolic, şi prin obiectul chiar al acestei credinţe, care este dumnezeirea lui Iisus Hristos. Doctrina sa este deci întocmai cu a lui Tertullian şi a celorlalţi Părinţi, ce nu au aplicat titlul de piatra Bisericii Sfântului Petru însuşi decât în acest înţeles. Dacă mai adăugăm că acest Părinte şi ceilalţi nici nu dau măcar a înţelege că titlul acesta aparţine episcopilor Romei, şi că învăţătura lor este chiar cu totul protivnică acestei opinii, se va recunoaşte că numai printr-un straniu abuz faţă de unele din cuvintele lor, luate răzleţ şi în înţeles protivnic, teologii romani au căutat a sprijini atotputernicia papală pe mărturia lor.

Sf. Epifanie n-a învăţat altă doctrină decât cea a lui Ilarie din Poitiers[114]: „Petru, verhovnicul apostolilor”, zice el, „a fost pentru noi ca o piatră tare, pe care credinţa în Domnul se sprijină ca pe o temelie, pe care Biserica a fost zidită în toate chipurile; şi mai ales pentru că a mărturisit pe Hristos fiu al lui Dumnezeu celui viu, pentru aceea a auzit la rândul său: pe această piatră de credinţă tare voi zidi Biserica mea.”

Apostolul Petru nu este nicidecum despărţit de dogma mărturisită, şi chiar această dogmă este temelia Bisericii.

Sf. Epifanie numeşte pe Petru verhovnicul apostolilor, nu tăgăduim; însă cum înţelege el acest cuvânt?

Romanii citează textul următor în favoarea lor: „Andrei a întâlnit mai întâi pe Domnul, pentru că Petru era mai tânăr. Însă pe urmă, când ei s-au lepădat de toate, Petru se află mai întâi; el ia atunci întâietate asupra fratelui său. Adaugă la aceasta că Dumnezeu cunoaşte înclinările inimilor şi ştie cine este vrednic de locul întâi. Pentru aceasta a ales pe Petru spre a-l aşeza verhovnic între ucenicii săi, după cum foarte lămurit s-a arătat.”[115]

Pretins-a Sf. Epifanie prin aceasta că Petru era şeful şi temelia Bisericii? Nu, ci a înţeles că Biserica a fost întemeiată pe credinţa obiectivă a acestui apostol, adică pe dumnezeirea lui Hristos, pe care o mărturisise. El însuşi răspunde aşa, precum am văzut mai sus:

„Pe Petru”, zice el, „e zidită Biserica, pentru că a mărturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu celui viu, şi pentru că a auzit acest cuvânt: pe această piatră de credinţă tare voi zidi Biserica mea.”

În acelaşi loc Sf. Epifanie învaţă că cuvintele: „Paşte oile mele“ n-au fost zise de Domnul pentru a încredinţa lui Petru cârmuirea cea mai înaltă a Bisericii, ci pentru a-l pune din nou în rânduiala apostolatului, pe care o pierduse lepădându-se de Hristos: „Domnul”, zice el, „cheamă din nou pe Petru, după lepădarea sa, şi pentru a şterge cele trei lepădări, îl cheamă de trei ori la mărturisire.”

În alt loc[116] el face din Sfântul Pavel egalul Sfântului Petru la Roma, zicând: „Petru şi Pavel, cei mai întâi din toţi apostolii, au fost deopotrivă episcopi ai Romei.”

Tot aşa vorbeşte el şi de Sf. Iacov al Ierusalimului:

„El (Iacov) a primit mai întâi scaunul episcopal (al Ierusalimului); lui mai întâi i-a încredinţat Domnul tronul Său pe pământ“[117]. El nu credea deci că Petru era acela care moştenise tronul Domnului în această lume. El credea că întâietatea dată Sfântului Petru nu era decât o prioriate, după cum o explică papa Leon în acest pasaj: „Înclinaţia spre adevăr rămâne”, zice el[118], „şi preafericitul Petru a stăruit în tăria pietrei ce primise; el n-a părăsit frânele Bisericii ce i se încredinţase, el a primit hirotonie înaintea celorlalţi, pentru ca, atunci când e numit piatră şi temelie..., noi să cunoaştem, prin taina acestor titluri, ce unire este între el şi Hristos.”

Acest text probează că papa Leon nu vedea în Sf. Petru decât o prioritate a hirotoniei; că prin hirotonia ce-l unea cu Iisus Hristos era el piatră şi temelie a Bisericii. El înţelege într-un mod tot atât de ortodox puterea de a lega şi a dezlega, ce s-a încredinţat Sfântului Petru. „Această putere i s-a încredinţat”, zice el[119], „într-un mod deosebit, pentru că numele de Piatră este dat tuturor cârmuitorilor Bisericii. Deci privilegiul lui Petru rămâne pretutindeni unde se dă o judecată dreaptă ca a sa.” De aici el încheie că numai aceea va fi iertat sau ţinut, care va fi potrivit cu o hotărâre dreaptă sau vrednică de Petru.

Cu greu se poate înţelege cum au cutezat teologii romani a cita cele două texte în sprijinul autorităţii papale, când este vădit că Sf. Leon nu atribuie Sfântului Petru decât o întâietate sau, mai bine zis, o prioritate de hirotonie, şi că în loc de a atribui numai episcopului Romei puterea lui Petru, el nu priveşte pe acest apostol decât ca formă sau chip al puterii apostolice, care este într-adevăr lucrătoare pretutindenea unde se lucrează cu dreptate.

Aceasta înlătură orice greutate în ce priveşte înţelesul următoarelor cuvinte ale sfântului Leon[120]:

„Petru este ales din toată lumea şi pus cârmuitor chemării tuturor neamurilor, şi tuturor apostolilor, şi tuturor părinţilor Bisericii; astfel că, deşi sunt mulţi preoţi şi mulţi păstori, totuşi Petru cârmuieşte pe toţi aceia pe cari Hristos îi păstoreşte în chip suprem. Este lucru mare şi de laudă, iubiţilor, că Dumnezeu a binevoit a face pe acest om să ia parte la puternicia Sa; şi ori de câte ori a voit ca să fie ceva de obşte între dânsul şi ceilalţi verhovnici, nu a dat niciodată decât prin el ceea ce n-a refuzat şi celorlalţi.“ Astfel de fraze, cu iz de panegiric, trebuie tâlcuite într-un chip doctrinal, după învăţătura neîndoielnică ce reiese din celelalte texte ale aceluiaşi Părinte.

Sf. Leon nu pretinde defel că puterea Sfântului Petru, oricare ar fi ea, ar fi trecut la episcopii Romei; scrisoarea sa către sinodul din Chalcedon probează îndeajuns aceasta, precum s-a văzut. Cât despre puterea primului apostol, ea n-a făcut din el stăpânul celorlalţi; ea a trecut la toţi episcopii cari o exercită legiuit: Petru n-a fost deosebit decât prin prioritatea hirotoniei sale.

Teologii romani au abuzat de laudele adresate de Sf. Leon şi alţi Părinţi Sfântului Petru în discursurile lor, fără a voi să cugete că chiar atunci când laudele ar trebui să fie luate după literă, totuşi n-ar constitui nişte privilegii din grămada cărora ar fi moştenit şi episcopii Romei ceva, fiindcă nici unul din Părinţi nu le-au recunoscut; însă pentru tot omul deprins cu citirea Părinţilor, aceste laude nu pot fi luate după literă. Vom proba-o prin operele Sfântului Ioan Gură de Aur, părintele de care ultramontanii au abuzat cel mai mult şi pe care-l citează mai ales în sprijinul sistemului lor. Ei au grămădit textele ca să probeze că marele episcop al Constantinopolei a dat Sfântului Petru numele de întâi, de mare apostol, de verhovnic, de voievod, de şef, de gura apostolilor.

Însă dacă el a dat şi celorlalţi apostoli aceleaşi titluri, ce se va putea încheia din aceasta în favoarea Sfântului Petru?

În mai multe locuri din scrierile sale el zice de toţi apostolii că au fost temeliile, stâlpii, şefii, dascălii, cârmacii, păstorii Bisericii.

El numeşte pe Petru şi pe Ioan cu acelaşi titlu, verhovnici ai apostolilor[121].

El zice de Petru, de Iacov şi de Ioan că erau deopotrivă „cei întâi cu vrednicia între apostoli, temeliile Bisericii, cei întâi chemaţi şi vârful ucenicilor“[122].

Dacă într-un loc zice de Sf. Petru că: „Aşa de mult s-a spălat Petru de lepădarea sa, încât a ajuns cel întâi dintre apostoli şi universul întreg i-a fost încredinţat“[123], altundeva zice deopotrivă de Petru şi de Ioan că universul le-a fost încredinţat[124]; zice de Sf. Pavel: „Îngerii primesc adeseori însărcinarea de a purta grijă de neamuri, însă nici unul din ei n-a cârmuit norodul ce i-a fost încredinţat, precum Pavel a cârmuit universul întreg... Norodul evreu a fost încredinţat arhanghelului Mihail, dar lui Pavel i s-a încredinţat pământul, marea, locuitorii din toată lumea, chiar pustiul.“[125] „În împărăţia cerului”, zice el, „nimenea va fi înaintea lui Pavel, acesta e un lucru vădit“[126]. El îl numeşte încă şi cârmaciul Bisericii[127], vasul alegerii, trâmbiţa cerească, călăuza miresii lui Hristos (adică a Bisericii)“[128]. În pasajul următor, el îl pune vădit mai presus de Sf. Petru: „În locul unde heruvimii sunt acoperiţi de slavă şi unde sălăşluiesc serafimii, acolo vom vedea pe Pavel cu Petru, (pe Pavel) care este vârful şi căpetenia (prostathV) soborului sfinţilor“[129].

Este mai ales însemnat a lua aminte că Sf. Ioan Gură de Aur dă vrednicie deopotrivă acestor doi apostoli când vorbeşte de amândoi împreună. Vom cita despre aceasta mai multe pilde.

În a doua cuvântare despre rugăciune zice că rugăciunea are în sine o putere atât de mare încât „ea a scăpat din primejdii pe Petru şi pe Pavel, stâlpii Bisericii, căpeteniile apostolilor, cei mai slăviţi în cer, zidurile universului, păzitorii pământului şi ai mării“[130].

Vorbind de împrejurarea când Pavel mustră pe Petru la Antiohia, el se rosteşte astfel: „Turbura-se-va cineva, auzind că Pavel a stat împrotiva lui Petru, adică stâlpii Bisericii s-au ciocnit şi au căzut unul preste altul? Căci ei sunt stâlpii cari sprijină şi poartă acoperământul credinţei; şi nu numai stâlpii, ci încă pavăza şi ochii trupului Bisericii, izvoarele şi vistieria tuturor bunătăţilor; şi dacă cineva ar zice despre ei tot ce şi-ar putea închipui, totuşi n-ar putea arăta îndeajuns vrednicia lor“[131]. Mai departe el aseamănă pe cei doi apostoli cu doi cai trăgând împreună carul Bisericii, lăsând a se înţelege că unul din ei, Petru, părea a şchiopăta.[132] Aceasta era o aluzie la căderea sa. În fine, adaugă: „Cum tu, Pavel, care ai fost atât de blând şi atât de bun cu ucenicii tăi, ai devenit aşa de aspru către cel dimpreună-apostol (sunapostoloV)?“[133] Este cu putinţă a spune mai lămurit că Pavel era întocmai cu Petru în vrednicie?

Acest adevăr reiese încă din pasajul următor, ce merită o deosebită luare aminte: „Hristos încredinţă lui Petru pe iudei şi lui Pavel neamurile; nu zic aceasta de la mine, dar să ascultăm pe Pavel, care zice: <> (Galat. 2, 8). Căci după cum un înţelept general (basileuV) care, după ce a cunoscut cu îngrijire destoinicia fiecăruia, încredinţează puterea unuia asupra cavaleriei şi altuia asupra infanteriei, astfel desigur Hristos a împărţit oştirea sa în două părţi, şi a încredinţat lui Petru pe iudei şi lui Pavel neamurile. Cele două părţi ale oştirii sunt diferite, însă generalul este unul.”[134]

Iată deci adevărata doctrină a Sfântului Ioan Gură de Aur: apostolii au fost egali în vrednicie; Petru şi Pavel au fost deopotrivă cei dintâi între dânşii, unul pentru iudei, celălalt pentru neamuri; Petru n-a primit niciodată vreo supremaţie exclusivă asupra întregii creştinătăţi; singurul şef al Bisericii a fost, este şi va fi în veci Iisus Hristos însuşi. Să judecăm bine aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „N-o zic aceasta de la mine.” Ceea ce înseamnă: Aceasta nu e o părere personală, ci este un adevăr învăţat de Sfântul Duh prin Sf. Apostol Pavel.

Sf. Ioan Gură de Aur n-a recunoscut în Biserică nici o vrednicie mai presus de apostolat, înţeles într-un mod general:

„Din toate dregătoriile duhovniceşti”, zice el, „cea mai mare este apostolatul. De unde o ştim? Din aceea că apostolul stă în fruntea celorlalţi. După cum consulul este cel dintâi dintre dregătorii civili, tot aşa apostolul este cel dintâi dintre dregătorii duhovniceşti. Să ascultăm pe însuşi Sf. Pavel făcând înşiruirea acestor vrednicii şi punând în vârful lor prerogativele apostolului. Ce zice el? <>. Vedeţi aici culmea vredniciilor? Vedeţi că apostolul este în vârful ierarhiei, că nimeni nu e înaintea lui, nici mai sus decât el? Căci zice: „Mai întâi apostoli.” Şi nu numai apostolatul este cea întâi din toate vredniciile, dar el este încă rădăcina şi temelia lor.“[135]

Sf. Ioan Gură de Aur nu recunoştea nici o supremaţie în apostolat. Dacă ar fi crezut că Iisus Hristos aşezase pe unul din apostoli mai presus de ceilalţi, pentru a fi reprezentantul său pe pământ şi şeful văzut al Bisericii Sale, negreşit ar fi spus-o, căci e vădit că atunci ori niciodată era momentul să vorbească despre aceasta.

Se poate deci reduce la adevăratul preţ nesocotinţa cu care romanii cutează a spune că, după Sf. Ioan Gură de Aur, „autoritatea lui Petru era tot ce putea fi mai temeinic şi mai de frunte în organizarea ierarhiei pe care Biserica o are de la Iisus Hristos”. Sfântul şi marele patriarh se însărcinează el însuşi a răspunde falsificatorilor doctrinei sale, zicându-le că apostolatul aparţine tuturor apostolilor deopotrivă, „că este cea întâi din toate dregătoriile, că apostolul este în vârful ierarhiei, că nimeni nu este înaintea lui, nici mai sus decât el”.

Teologii romani se sprijină mai ales pe acest text, referitor la alegerea Sfântului Matia:

„Petru ia totdeauna cuvântul mai întâi, pentru că este plin de râvnă, pentru că lui i-a încredinţat Iisus Hristos purtarea de grijă a turmei şi pentru că este cel întâi între apostoli.” Şi puţin mai departe, întrebându-se dacă Petru nu putea el însuşi a arăta pe acela ce trebuia să ia locul lui Iuda, adaugă: „Fără îndoială putea, dar s-a înfrânat, pentru a nu părea că părtineşte pe acela pe care l-ar fi numit“[136].

În primul rând, toate aceste expresii: „Petru ia totdeauna cuvântul mai întâi, pentru că era plin de râvnă, pentru că era cel întâi între apostoli“, probeaza deja de la sine că Sf. Ioan Gură de Aur nu putea avea intenţia de a zice: pentru că era şeful Bisericii. Astfel, pus între aceşti doi pentru că, al treilea, „pentru că lui i-a încredinţat Iisus Hristos purtarea de grijă a turmei“, nu mai poate avea înţelesul ce ar voi a-i da romanii; ar însemna a pune pe sfântul ierarh în contrazicere cu sine însuşi, nu numai în acest pasaj, dar încă şi cu toate scrierile lui. Ceea ce noi afirmăm este pe deplin confirmat prin tâlcuirea ce dă marele patriarh cuvintelor „Paşte mieii mei, paşte oile mele“, pe care îndeosebi se sprijină adversarii noştri pentru a susţine că ele au fost adresate lui Petru singur, că lui singur i s-a încredinţat purtarea de grijă a turmei: „Aceasta nu s-a zis numai apostolilor şi episcopilor, scrie Sf. Gură de Aur, ci şi fiecăruia din noi, oricât de mic ar fi el, care a fost însărcinat cu purtarea de grijă a turmei“[137]. Aşadar, după Sf. Gură de Aur, aceste cuvinte n-au fost zise numai lui Petru şi numai pentru el singur, ele nu i-au dat vrednicia de păstor suprem al apostolilor şi al Bisericii, ci ele au fost adresate tuturor apostolilor laolaltă, şi tuturor episcopilor şi păstorilor cari sunt deopotrivă urmaşii apostolilor. Şi apoi, Sf. Gură de Aur nu vede nici o cinste şi nici o stăpânire în aceste cuvinte, ci o recomandare de râvnă şi de îngrijire: „De trei ori”, zice el, „a întrebat Domnul pe Petru, şi de trei ori i-a dat porunca, pentru a-i arăta câtă purtare de grijă trebuie să aibă de mântuirea oilor”[138].

Sfântul dascăl a răspuns el însuşi insinuărilor ce ar voi romanii să tragă din restul textului său:

„Vedeţi”, zice el, „cum Petru face totul în înţelegere cu ceilalţi şi nu hotărăşte nimic din propria sa autoritate şi din propria sa putere...”[139]

“Nu Petru a prezentat (pe Matia şi pe Iosif), ci toţi (apostolii). Aşadar Petru nu a dat decât un sfat, arătând că nu venea de la dânsul, ci fusese vestit de demult prin proroci; drept aceea, el a fost mijlocitorul, iar nu stăpânul.” Şi mai departe: „Luaţi seama la smerenia lui Iacov: deşi el a primit episcopatul Ierusalimului, nu zice nimic în această împrejurare; priviţi şi marea smerenie a celorlalţi ucenici, cari după ce au dăruit în unanimitate scaunul lui Iacov, nu se mai ceartă între ei. Căci această Biserică era parcă în cer, neavând nimic pământesc — nestrălucind nici prin zidurile ei, nici prin marmurele sale — ci prin unanima şi cucernica râvnă a mădularelor ei.” Teologii romani citează partea întâi a textului Sfântului Ioan Gură de Aur, dar foarte se feresc a cita pe cea din urmă; aşa e meşteşugul lor de obicei.

După sfântul dascăl, apostolii lucrară deci în împreună-înţelegere; ei aleseră cu toţii împreună pe candidaţii la alegere; Petru nu vorbi ca stăpân, ci ca tălmaci al prorociilor; Iacov, care era cel dintâi în vrednicie, şi ceilalţi apostoli îl lăsară să vorbească singur, din smerenie, iar nu pentru că nu aveau aceeaşi putere ca şi dânsul. Dacă Sf. Ioan Gură de Aur a recunoscut o vrednicie mai înaltă unuia din apostoli, se poate zice că a recunoscut-o Sfîntului Iacov al Ierusalimului. Într-adevăr, afară de textul citat mai sus, găsim încă şi pe următorul în scrierile sale:

„Vedeţi, după Petru vorbeşte Pavel, şi nimeni nu găseşte nimic de cârtit; Iacov aşteaptă şi stă liniştit, căci întâietatea îi fusese lui încredinţată. Ioan şi ceilalţi apostoli nu vorbesc, ci tac fără nici o ciudă, pentru că sufletul lor era dezbrăcat de toată slava cea deşartă... După ce ei (Varnava şi Pavel) au încetat de a grăi, Iacov luă cuvântul şi zise: <> Graiul lui Petru fusese mai ridicat, acela al lui Iacov este mai astâmpărat. Astfel trebuie totdeauna să facă acela care are o mare putere: el lasă altora asprimea şi-şi reţine lui însuşi duhul stâmpărat şi liniştit.” Şi mai departe, analizând cuvintele Sf. Iacov, face următorul raţionament:.

„Ce vrea să zică: Eu judec? Aceasta vrea să zică: Eu afirm cu autoritate că lucrul este aşa... Deci Iacov a hotărât asupra întregii chestiuni.”[140]

Dacă pasajul citat nu are nici un preţ, în ochii romanilor, în favoarea întâietăţii lui Iacov, el nu vorbeşte însă mai puţin împrotiva întâietăţii lui Petru, în înţelesul de stăpânire.

Teologii romani citează încă, în sprijinul sistemului lor, următoarele cuvinte ale Sfântului Gură de Aur relative la căderea sfântului Petru: “Dumnezeu a îngăduit ca el să cadă, fiindcă voia a-l aşeza principe al universului întreg, pentru ca aducându-şi aminte de propriile greşale, să ierte acelora ce ar cădea.” Am văzut deja mai sus că Sf. Gură de Aur nu dădea titlului de principe al universului înţelesul ce Roma se sileşte a-i atribui; această supoziţie înlăturată, pasajul citat nu mai prezintă nimic prielnic tezei papale. Cât pentru ceea ce cugeta Sf. Gură de Aur de căderea Sfântului Petru, se însărcinează el însuşi a o explica[141]:

„Vrând a îndrepta în Petru cusurul grăirii împrotivă, Hristos îngăduie ca acest apostol să se lepede... Ascultaţi ce îi zice: <>. El îi grăieşte astfel pentru a-l mişca cu mai multă putere şi a-i arăta că mai grea va fi căderea sa decât a celorlalţi, şi că va avea nevoie de un mai mare ajutor. Căci era în aceasta un îndoit păcat: al grăirii împrotivă şi al înălţării mai presus de ceilalţi ucenici. Era chiar şi un al treilea, mai grav, acela de a se bizui cu totul pe propriile puteri. Pentru a vindeca pe Petru, Mântuitorul îl lasă să cadă şi, punând de o parte pe ceilalţi ucenici, îi zice: <>, adică să vă turbure, să vă ispitească, <>. Dacă Satana a cerut să cearnă pe toţi apostolii, pentru ce Domnul nu zice tuturor <>? Au nu pentru cuvântul ce am arătat mai sus? Au nu i-a adresat cuvântul numai lui Petru singur pentru a-l mişca şi a-i arăta că va avea o cădere mai grea decât a celorlalţi? (...) Cum dar a putut Petru să se lepede de Hristos, cu toate că Domnul S-a rugat pentru el? Hristos nu i-a zis: <>, ci: <>, ca să nu piară cu totul.”[142]

Se poate oare descoperi sub acest grai cea mai mică aluzie la o supremaţie de autoritate, dată Sfântului Petru cu prilejul căderii sale? Ce cugetare stranie este aceea a romanilor noştri, cari îndrăznesc a susţine că Domnul ar fi avut de gând să facă o deosebire în favoarea lui Petru şi de a-i arăta înălţarea sa asupra celorlalţi apostoli tocmai în momentul când îi prezicea căderea şi lepădarea sa.

Cuvintele următoare arată într-un chip vădit înţelesul ce dădea sfântul dascăl întâietăţii Sfântului Petru. El zice mai întâi că acest apostol era „cel dintâi în Biserică.” Însă cel dintâi într-o societate nu vrea să zică „şeful” acelei societăţi. Şi mai departe adaugă: „Când zic Petru, zic piatra tare, temelia nestrămutată, marele apostol, cel întâi dintre apostoli, cel întâi ascultător“[143]. De-aici se vede că el laudă pe Petru pentru adevărul credinţei ce mărturisise; îi dă titlul de cel întâi dintre apostoli pentru că a fost chemat între cei dintâi la apostolat; el nu zice cel dintâi în autoritate, ci cel dintâi ascultător. Sf. Petru a avut deci mângâierea de a fi chemat întâi la apostolat şi de a fi cel dintâi slujitor al lui Iisus Hristos.

Cât pentru pretinsa moştenire ce episcopii Romei ar fi primit de la Sf. Petru, teologii romani rezumă astfel doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Biserica Antiohiei a avut fericirea să aibă pe Petru câtva timp; ea îl recunoaşte ca întemeietorul său, dar nu l-a avut mult. La Roma el şi-a strămutat scaunul său. La Roma a primit ramura de finic a muceniciei. La Roma este mormântul său, la Roma, în cetatea împărătească cea mai aleasă.“

Iată cuvintele sfântului dascăl:

„Una din prerogativele oraşului nostru (Antiohia) este că am avut de dascăl pe Petru, verhovnicul apostolilor. Era drept ca oraşul care, din tot universul, a avut el mai întâi folosul de a fi împodobit cu numele de creştin, să fi avut de păstor pe cel dintâi dintre apostoli. Dară primindu-l de dascăl, noi nu l-am ţinut totdeauna, l-am dăruit oraşului imperial al Romei; sau, să zic mai bine, noi l-am ţinut totdeauna, căci dacă nu avem trupul lui Petru, ţinem credinţa lui Petru, ca şi pe Petru, pentru că ţinând credinţa lui Petru este ca şi cum am ţine pe însuşi Petru.“[144]

Deci Petru nu este ceva, decât prin adevărul ce a mărturisit. Sf. Ioan Gură de Aur o spune lămurit în aceeaşi cuvântare. El adaugă: „Cum am făcut amintire de Petru, mi s-a înfăţişat în minte un alt Petru (Flavian, episcopul Antiohiei în epoca când a scris acest cuvânt), un părinte şi dascăl de obşte nouă tuturor, care a moştenit virtutea Sfântului Petru şi care a primit scaunul său ca moştenire.” Apoi în elogiul Sfântului Ignatie, episcopul Antiohiei, citim ceea ce urmează: „Sf. Ignatie a fost urmaşul lui Petru în principatul său”[145]. Traducătorul latin a zis: „Sf. Ignatie i-a urmat (Sfântului Petru) în vrednicia episcopatului.“ Dar nu este aşa. Principatul, în stilul Părinţilor, este apostolatul, care este cu adevărat izvorul episcopatului, dar care-l întrece în vrednicie şi în putere. Şi apoi traducă-se ori principat, ori episcopat, mărturisirea Sfântului Gură de Aur nu este pentru aceasta mai puţin opusă doctrinei romane, după care episcopul Romei ar fi unicul moştenitor al Sfântului Petru. După Sf. Gură de Aur, Sf. Petru n-a putut ocupa în realitate scaunul vreunui oraş oarecare; el a fost deopotrivă, şi într-un sens general, episcopul-apostol al tuturor bisericilor unde a propovăduit Evanghelia şi care păstrează învăţătura sa.

Tot în aceeaşi cuvântare Sf. Ioan Gură de Aur numeşte pe Sf. Ignatie al Antiohiei „dascăl al Romei în credinţă“ şi explică astfel motivul pentru care Petru, Pavel şi Ignatie au murit la Roma: „Voi (locuitori ai Antiohiei), din mila lui Dumnezeu, nu mai aveţi nevoie de învăţătură, căci aţi fost înrădăcinaţi în credinţă; însă locuitorii din Roma, din pricina lipsei de evlavie ce domnea acolo, aveau nevoie de un ajutor mai puternic; pentru aceasta Petru şi Pavel şi cu ei Ignatie, toţi trei au fost ucişi acolo.”[146] Dezvoltând subiectul, el adaugă că „moartea acestor apostoli şi a lui Ignatie a fost o dovadă vie şi o propovăduire în faptă despre învierea lui Iisus Hristos .”

În altă cuvântare, Sf. Ioan Gură de Aur mărturiseşte la fel de limpede că nu dădea nici un drept de superioritate cetăţii Romei, deşi Petru şi Pavel muriseră acolo; el se rosteşte astfel: „Iubesc Roma pentru măreţia sa, pentru vechimea sa, pentru frumuseţea sa, pentru mulţimea locuitorilor săi, pentru puterea sa, pentru bogăţia sa, pentru strălucitele sale fapte războinice, dar mai ales numesc această cetate preafericită pentru că Pavel a scris romanilor în vremea vieţii sale, pentru că i-a iubit, pentru că a vorbit cu ei în vremea petrecerii sale între dânşii, şi pentru că şi-a sfârşit viaţa la dânşii. “[147] Sfântul ierarh exprimă simţământul său personal de dragoste pentru Roma; laudele ce-i aduce sunt pământeşti, vremelnice; el zice simplu: „Iubesc Roma“, dar nu zice că recunoaşte Biserica acestui oraş ca regina Bisericilor, ca mama şi stăpâna celorlalte. El nu-i atribuie nici un privilegiu din pricina Sfântului Petru. Urmează dar că teologii romani au abuzat de scrierile sale, căutând a adăposti sub numele unui atât de mare dascăl privilegiile pe care le atribuie Papalităţii.

Ei n-au abuzat mai puţin şi de doctrina Sfântului Grigorie de Nazianz, care doctrină întreagă poate fi rezumată în acest text, relativ la Sf. Petru: „Vezi”, zice el[148], „cum dintre ucenicii lui Hristos, toţi deopotrivă mari şi înalţi şi vrednici de alegere, acesta este numit piatra, pentru ca să primească pe credinţa sa temelia Bisericii.” Sfântul dascăl nu zice că Biserica avea a se zidi pe persoana lui Petru, ci pe credinţa sa; nu pe credinţa sa subiectivă, care avea să slăbeasca atât de trist în momentul întreitei sale lepădări, ci pe credinţa sa obiectivă, acea credinţă în dumnezeirea lui Iisus Hristos, pe care o mărturisise.

Romanii invocă mărturia Sfântului Grigorie al Nissei, care se exprimă astfel[149]:

„Prăznuim pomenirea Sfântului Petru, care este vârful apostolilor, şi în el se cinstesc şi celelalte mădulare ale Bisericii; căci pe dânsul reazemă Biserica lui Dumnezeu, fiindcă el este, în temeiul prerogativei ce o are de la Domnul, piatra tare şi neclătită pe care Mântuitorul a zidit Biserica sa.”

Această traducere aparţine teologilor romani; iată traducerea literală din greceşte:

„Prăznuim pomenirea lui Petru, care este vârful apostolilor; şi împreună cu el sunt proslăvite celelalte mădulare ale Bisericii; şi Biserica lui Dumnezeu este întărită, fiindcă, în puterea Darului ce i s-a dat lui de către Domnul, el este statornica şi cea mai tare piatră pe care Mântuitorul a zidit Biserica.“[150]

Prin traducerea lor, teologii romani încearcă a da ideea că Petru a primit o prerogativă excepţională, care l-ar fi făcut temelia unică a Bisericii. Sf. Grigorie tăgăduieşte limpede greşalele pe care ei ar voi să i le atribuie, prin pasajele următoare, scoase din acelaşi cuvânt, pe care l-au citat preschimbându-l:

„Prăznuim cu osebire astăzi pomenirea celor ce au strălucit cu o mare şi strălucită lumină de evlavie; vreau să zic de Petru, Iacov şi Ioan, cari sunt vârfurile soborului apostolic... Apostolii Domnului au fost stele cari au luminat tot ce este sub cer. Verhovnicii lor şi şefii — Petru, Iacov şi Ioan — a cărora mucenie prăznuim astăzi, au suferit în felurite chipuri...

„E drept a prăznui în aceeaşi zi pomenirea acestor oameni pe cari i-am numit, nu numai pentru că au fost la fel în propovăduirea lor, ci şi pentru deopotrivă-vrednicia lor (ton omotimon). Acela (Petru) care ţine locul întâi (prwtostathV) şi care este şeful soborului apostolic, a primit favoarea unei slave ce se cuvenea vredniciei sale, fiind cinstit cu o pătimire asemenea aceleia a Mântuitorului... Însă lui Iacov i s-a tăiat capul, dorind legătura cea cu Hristos, care este într-adevăr (ontwV) capul său, căci capul creştinului este Hristos, şi el este totdeodată capul Bisericii întregi.”

„Ei (apostolii) sunt temeliile Bisericii, stâlpii şi întărirea adevărului. Ei sunt izvoarele nesecate ale mântuirii, din care curg şiroaie îmbelşugate de dumnezeiească învăţătură.”

Dupa ce a dat aceleaşi titluri lui Petru, lui Iacov şi lui Ioan, Sf. Grigorie adaugă:

„Dar nu am grăit toate acestea pentru a înjosi pe ceilalţi apostoli, ci pentru a mărturisi despre virtutea acelora de cari vorbim sau, ca să zic încă mai bine, spre a aduce laudă obştească tuturor apostolilor.“ Aşadar toate titlurile, toate laudele ce dă Sf. Grigorie lui Petru, Iacov şi Ioan, nu se raportează la vrednicia apostolatului lor, ea fiind aceeaşi pentru toţi apostolii, ci numai la virtutea lor personală. El pune o îngrijire deosebită întru a nu lăsa vreo îndoială asupra preţului adevărat al acestor laude şi asupra doctrinei despre egalitatea faptică a apostolilor, căci adaugă: „Cât pentru adevărul dogmei, asemenea mădularelor, ei (apostolii) înfăţişează un acelaşi trup şi, dacă un mădular se proslăveşte, precum zice apostolul (1 Cor. 12, 26), toţi ceilalţi se proslăvesc împreună cu dânsul. După cum lucrările lor pentru credinţă le-au fost de obşte, asemenea şi cinstea ce li se cuvine pentru propovăduirea credinţei le este aceeaşi şi deopotrivă.”

„Pentru ce”, zice încă sfântul dascăl, “ne-am sfii întru a voi să grăim ceea ce este mai presus de puterea noastră, şi de a ne sârgui spre a prăznui cu vrednicie virtutea apostolilor? Laudele noastre nu se îndreaptă către Simon (Petru), cunoscut că a fost pescar, ci către tăria de credinţă care slujeşte de sprijin Bisericii. Nu lăudăm nici pe fiii lui Zevedeu (Iacov şi Ioan), ci pe Voanerghes; ceea ce vrea să zică fiii tunetului.”

Nu dar persoana lui Petru este piatra Bisericii, ci credinţa mărturisită de el, adică Iisus Hristos, Fiul lui Duznnezeu, sau dumnezeirea lui Hristos, despre care a teologhisit.

Dintre părinţii greci nu este unul singur care să fi învăţat o doctrină deosebită de aceea a lui Gură de Aur şi a lui Grigorie al Nissei. Sf. Chiril al Alexandriei spune curat: „Cuvântul piatra n-are decât o valoare denominativă; ea nu înseamnă altceva decât credinţa nestrămutată şi prea tare a ucenicului“[151]. Aceste cuvinte nu îngăduie deloc a atribui sfântului dascăl părerea ce clădeşte pe acest cuvânt nişte privilegii atât de mari. Cu toate acestea apărătorii Papalităţii de astăzi le citează în folosul lor. Ei mai citează încă şi acest pasaj: „El (Iisus Hristos) spuse ucenicului său (Petru) că El era însuşi Acela care a cunoscut toate mai înainte de a fi fost făcute; El îi spune că numele său nu va mai fi Simon ci Petru, dând a înţelege prin acest cuvânt că avea să zidească Biserica Sa pe dânsul ca pe o piatră, pe o stâncă foarte tare“[152].

Dar oare învăţat-a că Petru trebuie să fie el singur temelia Bisericii? Nu, căci altundeva învaţă că „Petru şi Ioan au fost deopotrivă în cinste şi în vrednicie“[153]. Într-un alt loc el învaţă că „Hristos este temelia tuturor şi piatra neclintită pe care noi toţi suntem zidiţi, ca o clădire duhovnicească“[154]. Învăţat-a el oare că privilegiile lui Petru ar trece la episcopii Romei? Nu; căci el nu face despre aceasta cea mai uşoară amintire. Atunci pentru ce teologii romani apelează la mărturia sa? Am văzut că aplicarea cuvântului piatra la persoana lui Petru nu probează nicidecum că acest apostol s-ar fi bucurat de prerogative excepţionale; cu atât mai vârtos ea nu probează că episcopii Romei ar fi moştenit prerogative de la acest apostol.

Sf. Chiril nu a avut, cu privire la prerogativele Sfântului Petru, o altă învăţătură decât aceea a luminatei şcoli din Alexandria. Unul din şefii acestei şcoli, Climent, învăţa sus şi tare că întâietatea, în înţeles de autoritate, nu se afla între apostoli. „Ucenicii”, zice el[155], „pricindu-se între dânşii pentru întâietate, Iisus Hristos dete o poruncă de egalitate, zicând: De nu vă veţi întoarce să vă faceţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor...“

Origen nu învăţa o altă doctrină. Teologii romani citează din el câteva texte în care el pare a aplica persoanei lui Petru titlul de piatra; însă ei trec peste următorul pasaj, unde el se explică atât de lămurit: „Dacă credeţi”, zice el[156], „că Dumnezeu a ridicat toată clădirea Bisericii sale pe Petru numai, ce veţi zice de Ioan, fiul tunetului? Ce veţi zice de fiecare din apostoli? Îndrăzni-veţi a zice că porţile iadului nu vor birui pe Petru numai, dar că ele vor birui pe ceilalţi apostoli? Au nu tuturor se adresează aceste cuvinte: Porţile iadului nu o vor birui pe dânsa? Au n-au avut ele împlinirea lor în fiecare din apostoli?“

Astfel este şi învăţătura lui Chiril al Alexandriei, credincios predaniei părinţilor săi.

Tot astfel este şi cea a Sfântului Vasilie cel Mare din Chesaria. În zadar au voit romanii a se sprijini pe autoritatea sa; e de ajuns a-l citi, pentru a căpăta proba că el n-a făcut nicidecum din apostolul Petru piatra Bisericii, după cum partizanii Papalităţii pretind. „Casa Domnului zidită pe vârful munţilor”, zice el[157], „este Biserica, după cuvântul Apostolului care zice: Trebuie a şti cum se cuvine a cârmui în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu; temeliile sale sunt pe munţii cei sfinţi, căci ea este zidită pe temelia apostolilor şi a prorocilor. Unul din aceşti munţi era Petru, pe care piatră Domnul a făgăduit că va zidi Biserica sa. Cu dreptate deci nişte suflete preţioase, înălţate mai presus de cele pământeşti, s-au numit munţi. Iar sufletul prea fericitului Petru a fost numit piatră aleasă, pentru că el a avut tari rădăcini în credinţă şi pentru că a înfruntat cu statornicie şi cu curaj loviturile ce i-au fost date în ispită.”

Sf. Vasilie încheie din aceasta că, urmând această credinţă şi acest curaj, vom fi şi noi munţi pe cari se va ridica casa lui Dumnezeu.

Unii Părinţi apuseni din veacul al patrulea şi al cincilea par a fi mai favorabili autorităţii papale decât Părinţii răsăriteni. Cu toate acestea, în fond, nu este nimic. Deja am înfăţişat doctrina lui Tertullian, a Sfântului Ciprian, a Sfântului Ilarie din Poitiers, a Sfântului Leon. Acea a sfinţilor Amvrosie, Augustin, Optat sau Ieronim, este la fel.

După mărturia Fericitului Augustin, Sf. Amvrosie făcuse a se raporta, în cântările sale, cuvântul piatra la persoana apostolului Petru, ceea ce a fost pentru el un motiv întru a adminte mai întâi această interpretare. Cu toate acestea, Sf. Amvrosie s-a explicat el însuşi în alte locuri ale scrierilor sale, precum acesta[158]: „Credinţa este temelia Bisericii, căci nu de persoana, ci de credinţa lui Petru s-a zis că porţile iadului nu o vor birui pe dânsa; mărturisirea credinţei este cea care a învins iadul.” Adevărul mărturisit de Sf. Petru este deci temelia Biserici; şi nici o făgăduinţă nu s-a dat persoanei sale, prin urmare nici credinţei lui subiective.

Dintre textele Sfântului Amvrosie, Roma se sprijină mai cu seamă pe următorul[159]: „Domnul care întreba, nu se îndoia; el întreba nu pentru a afla, ci pentru a arăta pe acela pe care avea să-l lase, înainte de a se sui la cer, ca păstrătorul iubirii sale... Pentru că singur dintre toţi el mărturiseşte mai întâi, de aceea este preferat tuturor... Pentru a treia oară Domnul nu-l mai întreabă <>, ci <>. Şi atunci nu-i încredinţează, ca întâia oară, mieluşeii cari au nevoie să fie hrăniţi cu lapte; nici oile cele mici, ca a doua oară; ci îi porunceşte de a le paşte pe toate, pentru că fiind mai desăvârşit, să păstorească pe cele mai desăvârşite.”

Aşadar, zic cu gravitate teologii romani, după ce au citat acest text, cine erau aceste oi mai desăvârşite, dacă nu ceilalţi apostoli? Apoi ei presupun că papa înlocuieşte pe Sf. Petru, că episcopii înlocuiesc pe apostoli, şi prin aceasta ajung la concluzia că episcopii sunt oi în faţa papei.

Dar zis-a Sf. Amvrosie vreun cuvânt care să poată autoriza astfel de concluzii? El nu atribuie nici un caracter dogmatic celor ce zice despre Sf. Petru; este o interpretare mistică şi pioasă pe care o propune; el nu cugetă nicidecum a confunda pe apostoli — cari sunt păstori — cu oile; el se gândeşte încă şi mai puţin la privilegiile episcopilor Romei, despre care nu aminteşte nimic. Şi pe nişte temelii atât de şubrede, se pretinde a se ridica o clădire atât de înaltă! Sf. Amvrosie, ca şi Sf. Ilarie din Poitiers, atribuie când persoanei lui Petru, când credinţei sale sau, mai bine zis, obiectului credinţei sale, titlul de piatra. El nu-l atribuie chiar persoanei sale, decât într-un mod figurat, şi prin extensie. „Iisus Hristos”, zice el, „este Piatra. El n-a refuzat harul acestui nume ucenicului său, numindu-l Petru, pentru că statornicia şi tăria credinţei sale era ca piatra. Sileşte-te deci şi tu ca să fii o piatră; piatra ta este credinţa ta, şi credinţa este temelia Bisericii. Dacă tu vei fi o piatră, vei fi în Biserică, pentru că Biserica este zidită pe piatră.” Această explicaţie mai lasă oare vreo umbră de îndoială asupra înţelesului ce dădea Sf. Amvrosie acestui cuvânt vestit, pe care romanii clădesc măreţul monument al prerogativelor papale? Pentru ce a primit Petru acest nume? „Pentru că”, adaugă Sf. Amvrosie, „Biserica a fost zidită pe credinţa lui Petru.” Însă care credinţă? Credinţa sa personală, sau adevărul întru care a crezut? Sf. Amvrosie răspunde în acelaşi loc:

„Petru a fost numit astfel, pentru că a fost cel întăi care a aruncat temeliile credinţei între neamuri.“ Propovăduit-a el oare mărturisirea sa personală? Aceasta nu s-ar putea susţine. El a învăţat deci adevărul întru care a crezut, şi acest adevăr este temelia Bisericii. Scrierile Sf. Amvrosie sunt pline de mărturisiri protivnice pretenţiilor papale. Am putea cita mai multe texte, dar pentru ce? Este de ajuns a arunca o ochire asupra lucrărilor sale, pentru a ne încredinţa că nu se poate invoca autoritatea sa în favoarea ultramontanismului. Ne vom mulţumi deci a cita textele următoare, în care el expune credinţa sa asupra întâietăţii lui Petru.

Explicând aceste cuvinte din Epistolia către Galateni: M-am dus la Ierusalim, ca sa văd pe Petru; el se rosteşte aşa: „Se cuvenea ca Pavel să meargă să vadă pe Petru. Pentru ce? Au doară Petru era superiorul său şi al celorlalţi apostoli? Nu; ci pentru că dintre toţi apostolii el era primul căruia Domnul îi incredinţase purtarea de grijă a Bisericilor. Au doară pentru că avea nevoie de a primi învăţătură sau vreo însărcinare de la Petru? Nu; ci pentru ca Petru să cunoască că Pavel primise puterea ce i s-a dat şi lui însuşi.”

Sf. Amvrosie explică astfel cuvintele „cunoscând că mi s-a încredinţat puterea de a vesti neamurilor Evanghelia”: „El (Pavel) nu numeşte decât pe Petru şi nu se aseamănă decât lui, pentru că după cum Petru primise întâietatea, pentru a întemeia Biserica Iudeilor, el, Pavel, fusese ales în acelaşi chip de a avea întâietatea în întemeierea Bisericilor printre neamuri.” Apoi se întinde asupra acestei idei, care dărâmă până în temelie pretenţiile papale. Într-adevăr, după Sf. Amvrosie, Roma, care nu aparţinea iudeilor, precum nimenea nu zice altfel, n-ar avea nicidecum a se preamări cu întâietatea lui Petru, ci cu acea a lui Pavel. Şi aşa ea ar fi mult mai în adevărul istoric, căci este demonstrat că Pavel a evanghelizat-o înainte de Petru; că cei doi dintâi episcopi ai săi au fost hirotoniţi de Pavel; că moştenirea Romei prin Petru nu se urcă decât la Climent, al treilea episcop al său.

În sfârşit, în ce chip înţelegea Sf. Amvrosie cuvântul întâietate? El nu-i dădea nici o idee de onoare sau de autoritate, de vreme ce zice lămurit: „Cum auzi Petru cuvintele <>, amintindu-şi de locul său, el îşi luă întâietatea, dar întâietate de mărturisire, nu de onoare; întâietate de credinţă, nu de rang“[160]. Oare nu înseamnă aceasta a respinge orice idee de întâietate, aşa cum o înţeleg romanii? Este deci limpede că ei abuzează de autoritatea Sf. Amvrosie.

Ei nu abuzează mai puţin şi de autoritatea Fericitului Augustin. Acest Părinte a zis într-adevăr[161]:

„Petru, care cu puţin mai înainte mărturisise că Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi care pentru această mărturisire fusese numit piatra pe care Biserica era a fi zidită etc.“; însă el se explică în mai multe din scrierile sale. Vom cita câteva exemple[162]:

„Petru a primit acest nume de la Domnul pentru a arăta Biserica; căci Hristos este piatra, şi Petru este poporul creştin. Piatra este cuvântul principal; tocmai de aceea Petru derivă de la piatră, iar nu piatra de la Petru, după cum cuvântul Hristos nu derivă de la creştin, ci creştin de la Hristos. <>.“

„Biserica”, zice încă fericitul Augustin[163], „este zidită pe piatra de unde Petru a tras numele său. Piatra era Hristos, şi pe această temelie Petru însuşi trebuia a fi ridicat.“ În cartea sa de Retractaţiuni, învăţatul dascăl se rosteşte astfel[164]: „În acea carte am zis într-un loc cu privire la Sf. Petru că Biserica a fost zidită pe dânsul ca pe piatră. Acest înţeles este cântat de mulţi în stihurile preafericitului Amvrosie, care zice, vorbind de cocoş: Acesta cântând, lacrimi a stors piatra Bisericii pentru greşala sa. Dar ştiu că foarte adeseori în urmă am primit acest înţeles, că atunci când a zis Domnul: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, el înţelegea prin această piatră pe aceea pe care Petru a mărturisit-o zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Aşa că Petru, numit cu numele de această piatră, reprezintă persoana Bisericii, care e zidită pe această piatră şi care a primit cheile împărăţiei cerurilor. Într-adevăr, el nu i-a zis: Tu eşti piatra, ci tu eşti Petru. Piatra era Hristos; Petru mărturisindu-L, precum toată Biserica Îl mărturiseşte, a fost numit Petru. Din aceste două învăţături cititorul să aleagă pe cea mai adevărată.“

Astfel Augustin nu leapădă niciuna din tâlcuirile date textului: Tu eşti Petru, etc.; dar e vădit că priveşte ca mai bună pe aceea ce a primit-o mai adeseori: ceea ce nu împiedică pe teologii romani de a cita pe acest dascăl în folosul celei dintâi tâlcuiri, pe care n-a primit-o decât o dată, şi la care renunţase fără a o condamna într-un chip formal.

Fericitul Augustin învaţă, ca şi Sf. Ciprian, că Petru reprezenta Biserica, că era figura Bisericii. El nu conchide din aceasta că toată Biserica ar fi rezumată într-însul, ci dimprotivă, că el nu a primit nimic personal, şi că tot ce i se acordase era acordat Bisericii.[165] Astfel este adevărata tâlcuire a acestei credinţe de la Părinţi, că Petru închipuia Biserica când se adresa lui Iisus Hristos sau când Domnul îi vorbea. Fericitul Augustin admite, este adevărat, că Petru s-a bucurat de întâietate, însă explică el însuşi ce înţelegea prin acest cuvânt. „El nu avea”, zice, „întâietatea asupra ucenicilor (in discipulos), ci între ucenici (in discipulis). Întâietatea sa între apostoli era aceeaşi ca ,,a lui Ştefan între diaconi”. El numeşte pe Petru cel întâi (primus), precum numeşte pe Pavel cel de pe urmă (novissimus), ceea ce nu dă decât o idee de timp. Aceasta era într-adevăr ideea Fericitului Augustin, fiindcă în acest text, de care romanii abuzează atâta fiincă acolo Augustin acordă întâietatea lui Petru, el zice formal că Petru şi Pavel, cel întâi şi cel de pe urmă, au fost deopotrivă cu cinstea în apostolat.[166] Sf. Petru n-a primit deci, după Augustin, decât harul prin excelenţă, de a fi fost chemat printre cei dintâi la apostolat. Această deosebire cu care Domnul l-a cinstit alcătuieşte slava sa, dar nu i-a dat nici o autoritate.

Fericitul Augustin, după teologii romani, ar fi recunoscut că „întâietatea scaunului apostolic a fost totdeauna în vigoare la Roma“[167]. Dar ce înţelegea el prin aceste cuvinte? Un fapt este sigur, că Biserica Africii, insuflată de însuşi Augustin, care era oracolul său, i-a scris cu tărie episcopului Romei, atrăgându-i luarea aminte să nu mai primească pe viitor la împărtăşirea cu el pe cei excomunicaţi de dânsa, precum făcuse cu un oarecare Appiarius[168], pentru că el nu putea lucra astfel fără a călca canoanele Sinodului din Nicea. Departe de a recunoaşte puterea covârşitoare a Romei, Biserica Africii, în conglăsuire cu Augustin, nu recunoştea episcopului roman titlul de summus sacerdos. Deci Augustin nu recunoştea nicidecum jurisdicţia supremă a Bisericii Romane. Ce înţelegea el dar prin întâietatea apostolatului? El nu lasă asupra acest subiect nici o îndoială. Într-adevăr, după ce a atribuit Sfântului Pavel întâietatea apostolatului la fel ca şi Sfântului Petru, el observă că ea este mai presus de episcopat. „Cine nu ştie”, zice el, „că întâietatea apostolatului trebuie a fi luată cu totul înaintea episcopatului?“[169] Într-adevăr, episcopii erau priviţi ca urmaşii apostolilor; însă dacă moşteniseră slujba apostoliei, ei nu aveau drept la oarecari prerogative mai mari, ce nu au aparţinut decât primilor apostoli ai lui Hristos. Aceste prerogative întocmesc întâietatea apostolatului, care aparţine aşadar celor dintâi apostoli fără deosebire. De aceea titlul de principe-apostol le este dat tuturor, fără deosebire, de către Părinţii Bisericii. Întreaga Biserică apostolică, adică aceea care a păstrat moştenirea legiuită a apostolatului, a păstrat şi întâietatea scaunului, adică a învăţăturii apostolice.

Fericitul Augustin încredinţează că pe vremea sa Biserica Romei păstrase această moştenire a învăţăturii despre apostolat. Probeaza oare aceasta că el îi recunoştea o putere mai înaltă, universală în ocârmuirea Bisericii? Nu, desigur. El era atât de departe de a-i recunoaşte această stăpânire, încât trimite pe donatişti mai cu seamă la Bisericile apostolice din Răsărit, ca să se încredinţeze de greşala lor, nu pentru că n-ar fi crezut pe cea a Romei ca moştenitoare a învăţăturii apostolic — am văzut contrariul — ci pentru că Roma, amestecată în discuţiile donatiştilor, nu dădea atâtea chezăşii de nepărtinire ca Bisericile apostolice din Răsărit.

Augustin, care nu recunoştea Romei dreptul de a se amesteca în simplele discuţii de orânduială ale Bisericii Africane, se ţinea încă mai departe de a-i recunoaşte o autoritate doctrinală. În mai multe din scrierile sale el a expus regula credinţei şi niciodată, cu acest prilej, nu a amintit de autoritatea doctrinală a Bisericii Romei. În ochii săi, regula credinţei stă în conglăsuirea statornică şi unanimă a tuturor Bisericilor apostolice. Doctrina sa este aceeaşi cu a lui Tertullian, şi ea a fost copiată, ca să zic aşa, de Vincent din Lerins, al cărui admirabil Avertisment rezumă într-un chip desăvârşit doctrina celor dintâi cinci veacuri asupra acestei chestiuni fundamentale. În faţa marii doctrine, atât de neted formulată de către Părinţi, şi în care nu se vede cea mai simplă licărire a stăpânirii romane, o doctrină care este chiar diametral opusă acestei pretinse puteri, cu greu se înţelege cum partizanii Papalităţii au cugetat a inventa sistemul lor, căci ar trebui să înţeleagă că s-au pus astfel în opoziţie directă cu predania sobornicească.

Teologii romani citează cu zgomot alte două pasaje ale lui Augustin. În cel dintâi, fericitul dascăl se adresează către pelaghieni[170] şi le zice: „În privinţa cauzei voastre, două sinoade s-au trimis la scaunul apostolic. Răspunsuri au venit de acolo; cauza este sfârşită; facă Dumnezeu ca şi greşala să ia sfârşit!“ Partizanii Papalităţii traduc astfel acest pasaj,: Roma a vorbit, cauza e sfârşită. Roma locuta est, cauza finita est. Expresia: Roma a vorbit (Roma locuta est), este o curată invenţie; nu se găseşte în graiul lui Augustin. Cea de-a doua, cauza e sfârşită, se găseşte; îi vom vedea îndată înţelesul.

Pasajul al doilea, asemenea celui dintâi, este conceput astfel: „Cauza voastră e sfârşită”, zice el pelaghienilor[171], „printr-o judecată înţeleaptă a episcopilor îndeobşte; nu mai rămâne nimic de făcut, decât a vă supune hotărârii ce s-a dat, sau de a înfrânge necontenita voastră turbulenţă, dacă nu vă veţi supune.”

Textul întâi se raportează la anul 419, când pelaghienii fuseseră condamnaţi de două sinoade din Africa şi de papa Innochentie I. Cel de-al doilea este din anul 421, atunci când optsprezece episcopi pelaghieni apelaseră la sinodul ecumenic contra sentinţei care îi lovise. Deci, după teologii romani, condamnarea papei, confirmând pe aceea a sinodului din Africa, avea o autoritate doctrinală, pe care nu o putea infirma un apel la sinodul ecumenic; deci Roma se bucura de o autoritate superioară şi definitivă în chestiunile dogmatice.

Aceste deducţii nu sunt nicidecum exacte. Mai întâi, Fericitul Augustin nu privea o sentinţă a Romei ca definitivă. Într-adevăr, vorbind de chestiunea rebotezaţilor, el afirmă că Sf. Ciprian avea dreptul de a opune credinţa sa celei a papei Ştefan, şi zice că el însuşi nu s-ar pronunţa atât de neted asupra chestiunii, dacă n-ar fi decis-o un sinod ecumenic.[172] El recunoaşte totuşi că Ştefan avea cu el majoritatea. Adresându-se donatiştilor, el le zice că după ce au fost condamnaţi de către un sinod din Roma, ei aveau încă o resursă, sinodul plenar sau ecumenic, la care ei puteau apela.[173] El nu privea deci judecata papei, chiar dată în sinod, ca definitivă şi fără apel.

Trebuie a se observa între altele că, în cauza pelaghienilor, Augustin n-a făcut decât o singură dată menţiune la o judecată a Romei, în întâiul text citat. În al doilea, şi pretutindeni aiurea, el nu vorbeşte decât de o judecată dată de către episcopii răsăriteni[174]. Iată argumentul lui Augustin: „Aţi fost osândiţi pretutindeni, în Răsărit şi în Apus; pentru ce dar să apelaţi la Biserica întrunită în sinod, când toate Bisericile sunt unanime în a vă osândi?” Pelaghienii se întemeiau pe o hotărâre dată în favoarea lor de către papa Zosima, urmaşul lui Innochentie. Ce le răspunde Augustin? „Dacă aş admite (ceea ce nu este adevărat) că Biserica Romană a judecat astfel despre Celestie şi Pelaghie, şi că ar fi aprobat doctrinele lor, din aceasta ar urma numai că clerul roman ar fi de rea credinţă.”[175]

Un asemenea răspuns nu răstoarnă oare toată teza ce ultramontanismul a voit a clădi pe un text denaturat şi amplificat al lui Augustin? El nu a exclus Roma în judecata dată împrotiva pelaghienilor, pentru că este Biserică apostolică şi face parte din universalitate; însă argumentul său nu se rezumă mai puţin în această frază:

„Unde veţi merge?”, zice el pelaghienilor. „Nu vedeţi voi pretutindeni pe unde vă duceţi cum oastea lui Iisus Hristos vă combate în tot pământul, la Constantinopole ca şi în Africa şi în ţările cele mai depărtate?”[176] Iar dovada că chiar la Roma, ca şi în restul Bisericii, nu se privea hotărârea lui Innochentie I ca terminând cauza, este faptul că în urma acestei hotărâri cauza a fost cercetată la Roma chiar de papa Zosima, urmaşul lui Innochentie; că ea a fost cercetată de Bisericile particulare într-un mare număr de sinoade; în fine[177], că ea a fost încă cercetată de Sinodul Ecumenic din Efes, care a judecat cauza şi a confirmat hotărârea dată la Roma şi pretutindeni unde fusese cercetată.

Şi apoi e de ajuns a şti cum papa Innochentie I fusese chemat a se rosti în cauza lui Pelaghie, pentru a ne încredinţa că teologii romani au abuzat de textul lui Augustin. Episcopii din Africa condamnaseră în două sinoade greşalele lui Pelaghie, fără a se preocupa de Roma şi de doctrinele ei. Atunci pelaghienii le opuseră credinţa Romei, pe care ei o pretindeau a fi conformă cu a lor. Episcopii Africii scriseră lui Innochentie, întrebându-l dacă spusele pelaghienilor erau adevărate. Ei erau cu atât mai dispuşi a face acest demers, cu cât pelaghienii aveau într-adevăr multă trecere la Roma[178]. Ei nu au scris nicidecum papei pentru a-i cere o părere care să-i povăţuiască pe ei înşişi, ci pentru a impune tăcere celor ce pretindeau că la Roma se susţinea erezia. Innochentie o condamnă, ceea ce făcu pe Augustin să zică: „Voi pretindeţi că Roma era pentru voi; Roma vă condamnă; voi sunteţi condamnaţi şi de toate celelalte Biserici; cauza e sfârşită.” În loc de a cere la Roma o hotărâre, episcopii africani indicară papei conduita ce trebuia să ţină în această afacere[179].

Teologii romani au abuzat deci de textul Fericitului Augustin; ei l-au inventat în parte, pentru nevoile cauzei lor.

Un text ce pare deocamdată foarte favorabil pretenţiilor Romei este acela al lui Optat al Milevei, care este citat în toate ocaziile de către teologii romanii. Rezonabil interpretat, acest text nu le este mai favorabil decât acelea ale celorlalţi Părinţi. Episcopul din Mileva combătea pe donatiştii cari stabiliseră la Roma un episcopat. El voia a le proba că acel episcopat nu era legitim; în acest scop, el trebuia să stabilească că singurul episcopat legitim era acela care venea în linie dreaptă de la apostoli, căci nu e decât un singur apostolat, a căruia unitate o întruchipa Petru; şi tot ce este în de afară de scaunul apostolic, adică de apostalat, nu poate pretinde a fi legitim. Optat se adresează astfel către adversarul său[180]:

„Tu nu poţi tăgădui, tu ştii că scaunul episcopal a fost dat mai întâi lui Petru în oraşul Romei; că pe acest scaun a şezut Petru, şeful tuturor apostolilor; tu ştii pentru care cuvânt el a fost numit Petru, pentru ca în acest scaun, unul, unitatea să fie păstrată de către toţi, ca nu cumva ceilalţi apostoli să pretindă fiecare câte un scaun; pentru ca acela să fie schismatic şi păcătos, care ar stabili un alt scaun contra acelui scaun unic.”

„Pentru binele unităţii”, zicea el încă[181], „preafericitul Petru — pentru care era destul că, după ce tăgăduise pe învăţătorul său, a dobândit iertarea — a meritat a fi preferat tuturor apostolilor, primind el singur cheile împărăţiei cerurilor, pentru a le da şi celorlalţi.”

Optat grăia împrotiva unui om ce tăgăduia unitatea preoţiei şi obârşia ei apostolică. Pentru a-l face să înţeleagă, el îi citează Roma, singura Biserică apostolică a cărei obârşie a fost necontestată în Apus; el îi arată că Petru, simbolul unităţii sacerdotale, a întemeiat scaunul Romei; că, prin urmare, era dator a fi cu acel scaun, dacă voia să rămână în unitatea şi apostolicitatea preoţească; însă de aici până la o autoritate asupra întregii Biserici, e departe!

Întregul raţionament al lui Optat probează că el avea în textele citate scopul ce am arătat.

„Îngerul nostru ”, zice el[182], „se urcă până la Petru; al vostru nu se urcă decât până la Victor[183]. Adresaţi-vă, dacă voiţi, la cei şapte îngeri ce sunt în Asia; la colegii noştri, la acele Biserici cărora le-a scris Sf. Ioan şi cu care, după toată proba, voi nu sunteţi în legătură. Şi tot ce este în afară de cele şapte Biserici este strein; dacă aveţi pe vreunul din îngerii celor şapte Biserici cu care să fiţi una, comunicaţi prin el cu ceilalţi îngeri, şi prin ei cu Bisericile, şi prin Biserici cu noi. Nefiind aceasta, voi n-aveţi însuşirile Bisericii catholice, nu sunteţi adevăraţi catholici.”

Astfel e analiza dreaptă a argumentaţiei lui Optat. El nu caută nicidecum în lucrarea sa a stabili că episcopul legitim al Romei avea o autoritate universală; el stabileşte numai că se cobora din apostoli în linie dreaptă şi că protivnicul său donatist era nelegitim; el probează că toate Bisericile apostolice din Răsărit erau în comuniune cu episcopul apostolic al Romei şi că donatiştii, prin urmare, nu erau în soborul catholic sau universal. Nu vedem, cu adevărat, cum o asemenea doctrină poate fi citată în sprijinul pretenţiilor Papalităţii moderne. Ba chiar am putea, cu siguranţă, să o cităm împrotiva ei.

Am trecut în revistă textele cele mai însemnate asupra cărora ultramontanii şi modernii galicani au sprijinit sistemele lor privitoare la Papalitate. Cei dintâi au văzut în ele autocraţia papală; cei de al doilea o monarhie cumpănită, al cărei şef ar fi papa, nu absolut, nici infailibil, ci supus legilor şi hotărârilor sinodale. Şi unii şi altii au tâlcuit rău textele şi au tras din ele consecinţe false; ar fi de ajuns ca să-i punem pe unii în faţa celorlalţi, şi îndată se vor încurca. Singurile fapte ce rezultă din texte sunt acestea: 1. Sf. Petru a fost cel întâi între apostoli, fără ca acest titlu să-i fi dat autoritate; 2. Sf. Petru a conlucrat cu Sf. Pavel la întemeierea Bisericii Romei; 3. această Biserică este, prin urmare, un scaun apostolic.

Partizanii puterii papale au voit să încheie din aceste fapte că episcopii Romei, cu titlul de urmaşi ai Sfântului Petru, au moştenit şi prerogative de la acest apostol. Însă textele nu dovedesc nici prerogativele ce ei atribuie Sfântului Petru, nici moştenirea ce ar fi avut-o episcopul Romei. Acest episcop nu este mai mult moştenitorul lui Petru, decât al lui Pavel; el se bucură numai de episcopat în Biserica unde aceşti apostoli au săvârşit apostolatul lor. Petru şi Pavel au murit la Roma; însă dacă prin moartea lor ei au proslăvit această Biserică, nu i-au lăsat pentru aceasta şi moştenirea apostolatului lor, precum nici ceilalţi apostoli n-au lăsat apostolatul lor Bisericilor unde au murit. Acele din prerogative care trebuiau să se menţină în Biserică au fost lăsate moştenire nu prin moartea apostolilor, ci prin hirotonie; iată pentru ce ei au hirotonit şi aşezat episcopi în toate Bisericile întemeiate de dânşii, la Roma ca şi aiurea. Astfel, după izvoarele veacurilor primare, cel întâi episcop al Romei a fost Linus, iar nu Sf. Petru. Episcopatul roman nu se urcă decât la Linus, şi acest episcopat are izvorul său în apostolatul lui Pavel mai întâi, care a hirotonit pe cei doi dintâi episcopi, apoi în al lui Petru, care hirotoni pe Climent, ales după moartea lui Anaclet, şi multă vreme după aceea a Sfântului Petru, pentru scaunul Romei. Episcopii Antiohiei se urcă în acelaşi chip la apostolatul lui Petru şi al lui Pavel; cei ai Alexandriei se urcă asemenea la Petru prin Sf. Marcu, care era trimisul şi ucenicul acestui apostol. Celelalte scaune apostolice, precum cele ale Ierusalimului, Smirnei, Bizanţului etc. se urcă ca şi cel al Romei la cutare sau cutare apostol. Episcopatul lor este astfel apostolic, dar nu e însuşi apostolatul.

Înainte de a termina cercetarea doctrinei părinţilor din veacul al patrulea şi al cincilea trebuie să amintim, ieşind în întâmpinarea obiecţiilor, câteva texte ale Sfântului Ieronim ce par a favoriza exageraţiunile papale.

Înainte de toate vom lua aminte 1. că chiar atunci când cuvintele acestui părinte ar trebui să fie luate după literă, ele totuşi n-ar proba nimic, fiindcă ar fi singur contra tuturor, şi părerea unui singur părinte nu probează absolut nimic cu privire la doctrina sobornică; 2. că nu se pot lua după literă textele Sfântului Ieronim, fără a-l pune în contradicţie cu sine însuşi.

Scriind papei Damasie, amicul şi protectorul său, Ieronim se rosteşte astfel[184]: „Deşi preaslăvirea voastră mă spăimântă, bunătatea voastră mă linişteşte. Eu cer preotului jertfa mântuirii, păstorului ajutorul ce datorează unei oi. Vorbesc urmaşului pescarului, ucenicului crucii. Neurmând nici unui întâi, decât lui Hristos, sunt unit prin duhovnicească legătură cu Fericirea Voastră, adică cu scaunul lui Petru; ştiu că pe această piatră Biserica a fost zidită. Cine nu mănâncă mielul în această casă este pângărit; oricine nu se află în corabia lui Noe va pieri în vremea potopului... Nu cunosc pe Vitalie; înlătur pe Meletie; nu ştiu de Paulin[185]. Oricine nu seceră cu voi, risipeşte secerişul său; adică cel ce nu este de la Hristos, este de la Antihrist.” El întreabă apoi pe Damasie dacă trebuie să vorbească de ipostasele dumnezeieşti sau să tacă.

Adresându-se lui Damasie, apoi doamnelor romane şi îndeosebi Evstohiei, Sf. Ieronim vorbeşte cam tot în acelaşi fel despre scaunul Romei.

Trebuie oare a lua vorbele sale după literă? N-ar trebui oare a vedea în ele doar un pic de linguşire la adresa papei Damasie — cu-atât mai mult cu cât Damasie dăduse lui Ieronim făgăduinţe nu numai de sprijin, ci şi de prietenie. Oricum ar fi, este sigur că nu putem să le înţelegem literal fără a pune pe Fer. Ieronim în contradicţie cu sine însuşi. Mai întâi vom lua aminte că el nu recunoaşte decât un întâi în Biserică, pe Iisus Hristos; mai mult, el numeşte pe Sf. Apostol Petru piatra pe care Biserica a fost zidită şi afirmă totodată că Iisus Hristos singur este acea piatră, şi că titlul de pietre secundare aparţine deopotrivă tuturor apostolilor şi prorocilor. „Prin pietre”, zice el, „trebuie să înţelegem pe proroci şi pe apostoli. Biserica este piatra întemeiată pe piatra cea mai tare.”[186]

El învaţă că Biserica este reprezentată prin apostoli şi proroci, în înţelesul că este zidită şi pe unii şi pe alţii: super prophetas et apostolos constituta. Cu toate acestea, în scrisoarea sa către Damasie, el pare a zice că Petru este temelia Bisericii, lăsând la o parte pe ceilalţi.

Dar poate că el a subînţeles că Petru avea vreo superioritate ca temelie a Bisericii? Nu, fiindcă spune limpede contrariul: „Trăinicia Bisericii”, zice el, „este sprijinită pe ei (proroci şi apostoli) într-un mod egal“[187]. El numeşte pe Sf. Petru verhovnic al apostolilor; dar zice aşijderea: „El (i.e. Hristos) ne arată pe Petru şi pe Andrei, verhovnici ai apostolilor, aşezaţi dascăli ai Evangheliei.”

Verhovnicia lui Petru era ea oare o autoritate, după cum s-ar putea trage concluzia din scrisoarea către Damasie? Ieronim se explică în acest pasaj[188]: „Ce se poate atribui lui Aristot, care să nu se găsească la Pavel? Lui Platon, care să nu aparţină lui Petru? Precum acesta din urmă a fost principele filozofilor, Petru a fost principele apostolilor, pe care Biserica Domnului a fost aşezată ca pe o stâncă tare.” Într-un alt loc[189] el face să grăiască Sf. Pavel: „Nu sunt întru nimic mai prejos ca Petru, pentru că noi am fost orânduiţi de acelaşi Dumnezeu, pentru aceeaşi slujbă.” Vădit lucru că cel ce nu este mai prejos întru nimic (in nullo), este egal întrutotul.

Teologii romani nu pot tăgădui că sfinţii Părinţi au învăţat obşteşte egalitatea apostolilor între ei; asupra acestui punct predania este unanimă. Nu s-ar putea cita unul singur din Părinţii Bisericii care să fi învăţat o altă doctrină. Însă aceşti teologi se feresc să dea importanţă unui fapt atât de grav. Ei încearcăsă scape de mărturia apăsătoare a Părinţilor prin această deosebire: apostolii erau egali, zic ei, în apostolat, iar nu în întâietate[190]. Însă această întâietate, aşa cum se înţelege la Roma, poate ea coexista cu o egalitate oarecare? Evident că nu. Părinţii nu pot învăţa egalitatea apostolilor fără a tăgădui superioritatea unuia dintre ei. Ei învaţă această egalitate fără restricţie. Deci se denaturează mărturia lor, recurgându-se la o distincţie ce îi ridică caracterul absolut.

Însă acordat-a Sf. Ieronim scaunului Romei prerogative excepţionale, cum ar da a se înţelege din scrisorile sale către Damasie şi Evstohia?

Iată ce zice sfântul dascăl într-o altă scrisoare[191]:

„Nu trebuie a crede că oraşul Romei este o Biserică deosebită de acea a tot universul: Gallia, Britania, Africa, Persia, Răsăritul, India, toate neamurile barbare slujesc lui Iisus Hristos şi ţin o singură regulă a adevărului; dacă se caută autoritatea, universul este mai mare decât un oraş. Pretutindeni unde este un episcop, fie el la Roma, ori la Euguba, la Constantinopole sau la Rhega, la Alexandria sau la Tanis, el are aceeaşi autoritate, acelaşi merit, având acelaşi sacerdoţiu. Puterea dată de avuţii sau înjosirea la care sărăcia coboară nu fac pe un episcop nici mai mult nici mai puţin mare.”

Nu se poate zice mai lămurit că regula adevărului nu este decât în corpul episcopal întreg, iar nu la Roma; că episcopul Romei nu e mai mult, ca episcop, decât cel mai smerit episcop al Bisericii; că puterea ce are din pricina bogăţiilor sale nu-l făcea superiorul celorlalţi. Am putea chiar să zicem cum că Fer. Ieronim s-a sârguit în toate scrierile sale să dezmintă scrisorile lui către Damasie.

Însă, adaugă teologii romani, prerogativele papale erau atât de bine recunoscute, încât însuşi ereticul Iovinian aminteşte despre aceasta. Într-adevăr, vrând a proba Sfântului Ieronim că starea căsătoriei ar fi mai presus de starea fecioriei, el îi zice: „Sf. Ioan era feciorelnic şi Sf. Petru era însurat: pentru ce Iisus Hristos a ales mai mult pe Sf. Petru ca pe Sf. Ioan, ca să zidească pe el Biserica sa?“ Romanii se opresc aci şi nu dau răspunsul Sfântului Ieronim către Iovinian. Această metodă nu vorbeşte în favoarea bunei lor credinţe, după cum se va vedea. Iată răspunsul Sf. Ieronim[192]: „Dacă a ales pe Petru, în loc de a alege pe Ioan pentru această vrednicie, este fiindcă nu era nimerit a o încredinţa unui tânăr, sau mai bine zis unui copil ca Ioan, ca să nu se nască gelozie. Dar dacă Petru este apostol, şi Ioan este apostol. Unul este însurat, celălalt feciorelnic. Însă Petru nu este decât apostol, iar Ioan este apostol, evanghelist şi proroc.”

Într-adevăr, ar fi judecat oare în chipul acesta Sf. Ieronim, dacă ar fi avut despre întâietatea Sfântului Petru ideea ce o au cei de la Roma despre aceea a papei? El ar fi judecat rău împrotiva lui Iovinian, dacă acest eretic ar fi privit întâietatea lui Petru altminteri decât ca o prioritate, în virtutea căreia era reprezentantul colegiului apostolic şi simbolul unităţii; căci el reazemă argumentaţia sa pe acest punct necontestat: că Petru nu era decât apostol ca şi ceilalţi. Dacă Iovinian ar fi crezut că era altceva, argumentul Sfântului Ieronim ar fi fost ridicol. Iar sfântul dascăl ar fi pus el oare acest prim principiu al argumentaţiei sale? Ar fi pus el pe Sf. Ioan mai presus de Sf. Petru din pricina titlurilor sale de evanghelist şi de proroc, dacă Sf. Petru ar fi fost şeful, principele apostolilor în înţelesul ce Roma atribuie astăzi acestor expresii?

După tabloul ce am făcut asupra predaniei statornice şi universale a celor dintâi cinci veacuri ale Bisericii, oricine rămâne cuprins de mirare când aude pe cardinalul Orsi[193] zicând că nu se pot opune pretenţiilor papale decât texte răzleţe şi care nu au în sine înţelesul predaniei soborniceşti; când aude, zic, pe toţi partizanii Papalităţii afirmând că predania sobornică este pentru sistemul lor, mai cu seamă în cele dintâi veacuri!
____________________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse

0 Responses to "Autoritatea episcopilor Romei în veacul al patrulea şi al cincilea"

Blogul este vizionat de:

TRAFIC TRIPUL - Directo Web