Obiecţii ortodoxe împotriva ecumenismului

Într-un interviu acordat ziarului atenian „Orthodoxos Typos” (1972, nr. 170), Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI (1968-1986) s-a pronunţat foarte categoric împotriva Mişcării ecumeniste: „Eu condamn ecumenismul şi îl consider nu doar o erezie, ci o pan-erezie - un cuib al tuturor ereziilor şi relelor credinţe. Cunoaştem bine forţele anticreştine care dirijează din culise ecumenismul... Ecumenismul este îndreptat împotriva Ortodoxiei. El reprezintă astfel cel mai mare pericol, deopotrivă cu necredinţa epocii noastre, divinizând afecţiunile şi plăcerile materiale”.
În timp ce toate Bisericile Ortodoxe locale participă la acţiunile C.E.B., apărătorii fermi ai Ortodoxiei sunt încurajaţi în zelul lor de aceste cuvinte pline de bărbăţie ale ierarhului din Alexandria: „Salut şi binecuvântez pe toţi clericii şi mirenii care luptă împotriva ecumenismului!” Patriarhul a adresat de asemenea Sfântului Sinod al Bisericii Elene apelul de a ieşi din CMB.
Aceeaşi urare o adresăm tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, căci, dacă ele nu vor face acest pas hotărâtor acum, cât timp mai sunt ierarhi cu gândire ortodoxă şi teologi devotaţi Ortodoxiei, mâine - cu noua generaţie reeducată în spirit ecumenist - va fi prea târziu!

Din fericire, o astfel de propunere a fost făcută, în zilele noastre, de Maica Bisericilor - Sfânta Patriarhie din Ierusalim, în persoana destoinicului ei întâi-stătător - Prea Fericitul Patriarh Diodor, care, împreună cu Sfântul Sinod, a hotărât să întrerupă participarea Bisericii din Ierusalim la dialogurile cu heterodocşii. În cadrul C.E.B., sfinţia sa a declarat direct:
„Biserica din Ierusalim, ca „Biserică-Mamă”, trebuie să dea exemplu demn de urmat în problemele credinţei şi să păstreze întreagă credinţa, aşa cum a primit-o de la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a întemeiat-o prin cinstitul Său Sânge. De aceea astăzi, când întreaga lume trăieşte vremuri grele şi s-au apropiat vremurile de propagandă privind revizuirea valorilor morale şi a tradiţiilor, Biserica din Ierusalim este datoare să-şi ridice vocea pentru a-şi păzi păstoriţii de influenţe străine şi a lupta pentru apărarea Credinţei Ortodoxe.
Biserica noastră Ortodoxă crede ferm că în ea este conţinută deplinătatea adevărului, că ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi Vistieria Harului şi Adevărului ... în care sunt cuprinse, în toată curăţenia şi spiritul mântuitor, toate dogmele Credinţei noastre şi Sfânta Scriptură. Participarea Bisericii Ortodoxe la dialoguri este dăunătoare şi periculoasă. Dialogurile teologice sunt folosite de heterodocşi în dauna Bisericii noastre Ortodoxe.
Arătând în continuare dauna pe care prozelitismul heterodox o aduce credincioşilor ortodocşi (mai ales în Orientul Mijlociu), Patriarhul Diodor încheie: „Dorinţa noastră de a păstra nevătămată Credinţa Ortodoxă şi Sfânta Predanie de acţiunile primejdioase ale heterodocşilor, ne-a determinat să încetăm dialogurile nu numai cu anglicanii, care au introdus acum hirotonirea femeilor, dar şi dialogurile cu papistaşii, anti-calcedonienii, luteranii şi confesiunile reformate, la care Biserica din Ierusalim a fost rezervată de la bun început”.
Ecumenismul şi C.E.B. sunt supuse unor critici drastice şi de alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă în 1973, Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale din America a publicat o amplă Epistolă regională vizând problemele unităţii creştine şi ale ecumenismului (1973, nr. 83-84, 163-181, 239-256). Mesajul conţine gânduri duhovniceşti despre unitatea Bisericii ca unitate în Adevăr, dragoste şi sfinţenie, subliniind în mod aparte că „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică”. Ea este „unica Biserică a lui Hristos”, deoarece din timpul Domnului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă n-a acceptat nici un fel de învăţături greşite şi nici un fel de practici eretice. Biserica Ortodoxă este unica Biserică nedespărţită a lui Hristos, nu pentru vrednicia faptelor omeneşti, ci datorită harului lui Dumnezeu; prin sângele martirilor şi prin mărturisirea sfinţilor, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat până acum misiunea dumnezeiască - de a fi pentru lume „Biserica, care este trupul Lui (al lui Hristos), plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1, 23).
În această Epistolă este arătat limpede pericolul relativismului ecumenic - transformarea adevărurilor dogmatice ale credinţei în ceva banal şi relativ, precum şi primejdia secularizării, adică a laicizării Bisericii „unind pe oameni în baza ideologiilor lumeşti”. În mesaj este demascată de asemenea falsa convingere ecumenistă precum că structura dogmatică a Bisericii şi principiile morale sunt relative şi ar putea fi schimbate pentru anumite scopuri pragmatice, şi că rânduiala creştină sacramentală şi ierarhică a Bisericii, moştenită din timpurile apostolilor, nu ar fi esenţială pentru credinţa creştină şi unitatea Bisericii.
Episcopii ortodocşi din America au declarat cu bărbăţie: „Noi considerăm drept o datorie sfântă a noastră să respingem toate metodele false de unire a Bisericii şi afirmăm cu consecvenţă că toate compromisurile dogmatice, canonice şi sacramentale care schimbă rânduiala Bisericii, nu vor conduce în nici un caz la unitatea tuturor oamenilor întru Hristos şi nu vor putea uni pe creştini într-o singură Biserică. Urmând acestei logici, inter-comuniunea este respinsă în mod categoric ca mijloc de realizare a unităţii creştine, căci „în afara unităţii credinţei în Biserica Unică a lui Hristos, care nu poate fi împărţită, nu poate exista nici comuniune sacramentală, nici serviciu liturgic comun”. Arhiereii Bisericii Ortodoxe Autocefale Americane au condamnat de asemenea încercarea de a transforma ecumenismul într-o biserică universală, adică într-o supra-biserică, opusă Bisericii Ortodoxe.
În anul 1973, când a fost publicată această Epistolă şi când ecumenismul încă nu-şi manifestase făţiş antiortodoxismul său, Biserica Ortodoxă din America nu intra, din considerente ideologice, în C.E.B., şi critica drastic tendinţele vicioase ale ecumenismului. Ne-am fi aşteptat ca această atitudine critică să continue, mai ales după întrunirea CMB din Vancouver, în cadrul căreia au ieşit la iveală inovaţiile antiortodoxe şi extremismul ecumenismului.
Însă Biserica din America nu numai că n-a adresat un nou protest ci, dimpotrivă, devenind membru al C.E.B., s-a făcut în scurt timp părtaşă la acţiunile ecumenice obscure denigrate anterior, uitând sfătuirea plină de înţelepciune a Sfântului Apostol Pavel: „Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Ef.5, 11).
Mult mai consecvent acţionează Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) care, în august 1983, imediat după Adunarea de la Vancouver, a dat anatemei ecumenismul:
„Anatema - celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa-zise „ramificaţii”, ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă, sau că Biserica nu a existat în chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate „ramificaţiile”, sau părţile, sau confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup.
Anatema - şi celor care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de „preoţia” şi „tainele” ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici Anatema - şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumenice proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi!”
Textul anatemei, deşi succint, este destul de clar şi nu are nevoie de comentarii. Până acum este unica anatemă pronunţată la nivel ierarhic împotriva ereziei ecumeniste contemporane.
Se cuvine de remarcat că la timpul respectiv s-a pronunţat în acelaşi sens şi Patriarhia Moscovei, care a convocat, în iulie 1948, Conferinţa Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu scopul de a respinge oficial invitaţia de a participa la Adunarea generală din august 1948 de la Amsterdam, când a şi fost fondat Consiliul Ecumenic.
La amintita consfătuire de la Moscova au fost prezentate numeroase referate despre pericolul ecumenismului. S-a remarcat prelegerea arhiepiscopului rus din Bulgaria, Serafim Sobolev, care a calificat ecumenismul drept erezie împotriva dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică după cum o mărturisim în Simbolul Credinţei. Arhiepiscopul Serafim, cercetând succesiv aceste patru însuşiri ale Bisericii, a arătat cum sunt denaturate de ecumenism cu scopul de a pune bazele unei noi „biserici ecumenice”, unde se vor reuni toţi ereticii împreună cu falşii creştini ortodocşi: „Ecumeniştii ortodocşi falsifică Predania şi Scripturile, încât nu mai poate fi recunoscut Articolul 9 al Simbolului credinţei. În consecinţă, rezultă un amestec al adevărului cu minciuna, al Ortodoxiei cu ereziile, ceea ce duce pe ecumeniştii ortodocşi la o denaturare extremă a noţiunii adevărate de Biserică, şi mai cu seamă pentru faptul că ei, fiind membri ai Bisericii Ortodoxe, sunt în acelaşi timp şi membri ai „bisericii ecumenice”, mai exact, ai unui soi de comunitate universală cu nenumăratele ramificaţii eretice. Ei ar fi trebuit să reţină pentru totdeauna cuvintele lui Hristos: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17).
Arhiepiscopul Serafim a încheiat cu cuvintele Psalmistului: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor!” (Ps. 1, 1), cuvinte ce răspund chiar la întrebarea din titlul referatului: „Se cuvine oare ca Biserica Ortodoxă Rusă să ia parte la mişcarea ecumenică?”
În ciuda acestei mărturii deosebite, rezoluţia definitivă a Conferinţei în problema ecumenismului n-a fost întru totul satisfăcătoare, având mai degrabă un caracter de conjunctură. În finalul documentului se sublinia că „participanţii la prezenta Conferinţă sunt nevoiţi să refuze participarea la Mişcarea ecumenistă, în condiţiile propuse de aceasta la ora actuală” - ultimele cuvinte lăsau să se întrezărească posibilitatea recunoaşterii ecumenismului în alte împrejurări.
Nu au trecut nici zece ani după Conferinţa de la Moscova, şi în mai 1958, la solemnităţile prilejuite de împlinirea a 40 de ani de la restabilirea Patriarhatului, Mitropolitul Nicolai Krutiţki a formulat pentru prima dată, în discursul „Ortodoxia şi contemporaneitatea”, „noua” atitudine a Patriarhiei moscovite faţă de ecumenism. Amintind despre Epistola regională a Patriarhiei Ecumenice din 1920, care ar fi „definit poziţia Bisericii faţă de mişcarea ecumenistă”, el a explicat refuzul Conferinţei de la Moscova din 1948 de a participa la Adunarea de la Amsterdam prin faptul că în acea vreme în ecumenism ideile social-economice dominau asupra unităţii dogmatice, iar organizarea pământească era pusă mai presus decât mântuirea cerească. Rezoluţia Conferinţei de la Moscova din 1948 ar fi contribuit la depăşirea acestor dificultăţi, astfel încât „în ultimii zece ani, în Mişcarea ecumenistă s-au produs schimbări esenţiale ce vădesc evoluţia sa în sens bisericesc pozitiv”. În concluzie, aprobând Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea de la Evanston, Biserica Ortodoxă Rusă s-a declarat de acord, pentru început, să se întâlnească cu conducătorii C.E.B., cu scopul de „familiarizare reciprocă cu punctele de vedere asupra raţionalităţii şi formelor relaţiilor de mai departe”.
După această întredeschidere, întâlnirile oficiale cu reprezentanţii ecumenici ai C.E.B. au devenit frecvente, şi peste numai trei ani, la Adunarea a III-a de la Delhi din decembrie 1961, au condus la primirea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în calitate de membru al C.E.B.
După cum se ştie, acest proces s-a produs sub presiunea puterii sovietice, care a impus la data de 30 martie 1961 Sinodului Patriarhiei moscovite, decizia de aderare la C.E.B. Hotărârea Sinodală urma însă să fie confirmată de Soborul Arhieresc, care a fost convocat abia la 18 iulie 1961, aprobând-o post factum. La 14 iunie 1961, cu o lună înainte de Soborul Arhieresc, Conferinţa general creştină pentru apărarea păcii, care a avut loc la Praga, a trimis un mesaj de salut, în care se spunea: „Noi considerăm aderarea deja declarată a Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor drept unul din cele mai importante evenimente în istoria Bisericii”.
Chiar şi sub presiunea politică şi ecumenistă, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a exprimat în repetate rânduri nemulţumirea şi dezacordul cu linia C.E.B. După Conferinţa de la Bangkok pe tema „Mântuirea astăzi” (ianuarie 1973), Sinodul Patriarhiei de la Moscova în frunte cu Patriarhul Pimen a expediat C.E.B. un mesaj, în care se declară:
„Înainte de toate, provoacă nedumerire şi un mare regret faptul că în „Epistola către Biserici” lipseşte cu desăvârşire referirea excepţional de importantă, mai ales din punctul de vedere al păstorilor, la acel aspect al procesului mântuirii, fără care însăşi noţiunea mântuirii îşi pierde sensul esenţial. Se trece sub tăcere scopul final al mântuirii, adică viaţa veşnică întru Dumnezeu, şi nu se pomeneşte suficient de clar de îndreptarea şi desăvârşirea morală ca o condiţie necesară a mântuirii.”
În continuare, protestând împotriva prezenţei „orizontalismului” în cauza mântuirii creştine, Sfântul Sinod moscovit scrie:
„În Epistolă nu şi-a găsit loc esenţialul -dimensiunea „verticală”, care arată că mântuirea cere desăvârşirea personalităţii ca parte a organismului obştesc, chemată să lupte cu păcatul în sine şi în jurul său, pentru a se ajunge la o plinătate a vieţii în legătura vie cu Dumnezeu şi în condiţiile pământeşti, şi în veşnicie. Sublinierea exagerată a „orizontalităţii” în cauza mântuirii poate produce asupra a numeroşi creştini care ţin la Sfânta Predanie a Bisericii, impresia că în ecumenismul contemporan ia naştere o nouă ispită a timidităţii faţă de propovăduirea despre Hristos cel răstignit şi înviat din morţi - puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 23-24), drept care se trece sub tăcere însăşi esenţa Evangheliei Lui din neîntemeiata teamă a oamenilor de a părea retrograzi şi a-şi pierde popularitatea”.
La fel de biciuitoare a fost scrisoarea Sinodului Patriarhiei moscovite adresată C.E.B. după cea de a V-a Adunare de la Nairobi din decembrie 1975. În scrisoare se critică trecerea sub tăcere, în faţa lumii exterioare, a deosebirilor confesionale, se subliniază pericolul transformării C.E.B. într-o „supra-biserică”, şi este respinsă în mod categoric propunerea ecumenică de a îngădui „preoţia” femeilor. În sfârşit, în document se exprimă surpriza neplăcută avută de delegaţii ortodocşi în legătură cu „excluderea din elementele decorative exterioare a Adunării C.E.B. a simbolurilor general-creştine”, şi înainte de toate a Sfintei Cruci!
Deşi aceste fapte regretabile ar fi trebuit să determine ieşirea imediată din C.E.B. ca dintr-o adunătură necreştină, în scrisoarea sinodală se trage în mod surprinzător o concluzie diametral opusă: „Biserica Ortodoxă Rusă, în ciuda dezacordului său cu aspectele negative ale adunării, apreciază ca şi mai înainte participarea sa la această comunitate ecumenică a Consiliului Mondial al Bisericilor. Drept care, în urma participanţilor la Adunarea de la Amsterdam, vrem să repetăm, adresându-ne surorilor şi fraţilor noştri din Consiliul Ecumenic: „Noi am hotărât să rămânem împreună!”
Această reluare a relaţiilor ecumenice întrerupte de 28 de ani, rupe orice legătură cu poziţia ortodoxă a Consfătuirii din 1948 de la Moscova, care atunci a refuzat să participe la amintita adunare din raţiuni principiale. Ne întrebăm, ce rost au avut protestele vehemente adresate Consiliului Ecumenic, dacă toate s-au sfârşit prin reîntoarcerea la noroiul mocirlei ecumenice (II Petru, 2, 22)?
Intrarea în C.E.B. a fost hotărâtă în paralel cu înlăturarea preoţimii de la administrarea parohiilor. La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din iunie 1988, această acţiune a fost declarată drept ilegală şi necanonică, iar statutul preotului de conducător al parohiei bisericeşti a fost restabilit. Ar fi fost logic şi firesc ca problema aderării Bisericii Ortodoxe Ruse la C.E.B. să fie revizuită, de asemenea, şi în anul 1961, datorită „dificultăţilor care s-au pomenit în Biserica Ortodoxă Rusă la sfârşitul anilor '90, similare cu cele de la începutul anilor '60”.
Ecumenismul a fost supus unei critici dure în referatul cu privire la „Principiile interpretării ortodoxe a ecumenismului”, prezentat de profesorul Academiei Teologice din Moscova Alexei Osipov la Congresul al II-lea al teologilor ortodocşi, care a avut loc în august 1976 la Atena.
Chiar în introducere, autorul subliniază potrivit concepţiei ortodoxe, că creştinii trebuie să aspire la realizarea „nu a unităţii în genere, ci a unităţii în Biserică, şi nu a unităţii într-o biserică oarecare, ci în Biserica cea adevărată, adică în aceea care răspunde tuturor cerinţelor interpretării ortodoxe a Bisericii ca Trup al lui Hristos (Ef. I, 23), stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15).” Ecumenismul îşi propune drept obiectiv primordial unitatea secularizată (laicizată) a creştinilor, neglijând ţelul principal al creştinismului - mântuirea sufletului în împărăţia cerurilor. Criticând scrisoarea sinodală privind Conferinţa de la Bangkok, Osipov întreabă pe bună dreptate: „La ce poate duce pe creştinii şi bisericile care participă la Mişcarea ecumenistă această subliniere a „orizontalităţii”, atât de frecvent întâlnită în documentele şi discuţiile ecumenice?”, şi răspunde: „Fără a mai vorbi că, în acest caz, Mişcarea ecumenistă pierde din calitatea eclezială şi chiar din religiozitate, faptul ca atare poate servi drept armă de pregătire ideologică a multora, „de va fi cu putinţă, şi a celor aleşi” (Mt. 24, 24), pentru asumarea unui ideal diametral opus lui Hristos. Aceste din urmă cuvinte, confirmă proorocia lui Hristos că înainte de sfârşitul lumii vor fi ispitiţi chiar şi cei aleşi, tocmai de „idealurile” ecumenismului, ca o evanghelie mincinoasă a lui antihrist (Gal. 1, 6-7; II In. 1, 7).
Autorul condamnă de asemenea manifestările moderniste de misticism extravagant şi nesănătos din cadrul conferinţelor ecumeniste, pe care - în duhul misticii ortodoxe - le defineşte ca fiind o rătăcire duhovnicească, „o stare identică cu cea a lepădării de Biserică”. În acelaşi context se citează din Epistola Patriarhiei întocmită în legătură cu Adunarea a V-a C.E.B.: „La Adunare, în momentele rugăciunilor publice se resimţea o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii sunt înclinaţi s-o interpreteze ca fiind o acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox acest lucru poate fi calificat ca o revenire la misticismul religios necreştin”. În finalul primei părţi critice a raportului, autorul rezumă: „Nici baza secularistă a dimensiunii orizontale, nici misticismul spontan nu pot fi calificate ca semne pozitive ale unităţii creştinilor. La aceasta din urmă se poate ajunge numai pe temei pur bisericesc şi numai în Biserică”.
În cea de-a doua parte a raportului a fost supusă criticii „teoria ecumenistă a ramificaţiilor”, opunându-i-se comparaţia evanghelică a Bisericii cu viţa şi mlădiţele (In. 15, 1-6):
„Aşa cum nici o mlădiţă a viţei, după cuvântul lui Hristos, nu poate aduce roadă, dacă nu rămâne în viţă, la fel şi bisericile aflate în dezbinare nu au altă alternativă decât să caute adevărata Biserică şi să se reîntoarcă la ea”. Aplicând acest principiu la Biserica Ortodoxă, se scrie: „Dacă Biserica Ortodoxă contemporană dă dovadă de fidelitate şi devotament faţă de Tradiţia Bisericii Universale şi Apostolice şi îndeamnă la aceasta şi alte biserici creştine, acest lucru nu poate fi calificat nicidecum drept un confesionalism îngust sau egocentrism. Ortodocşii cheamă pe toţi creştinii nu la propria confesiune, ci la unitate cu acel Adevăr unic pe care îl deţine şi pe care îl poate afla oricine caută cu sinceritate acest Adevăr. Adevărul nu poate fi decât într-o singură Biserici. Şi în acest caz, acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în comuniune cu care pot dobândi adevărata unitate şi toate celelalte biserici creştine, este Biserica Ortodoxă, fiind cea care a păstrat intactă Tradiţia Apostolică, expresia reală, vizibilă a organismului divino-uman al lui Hristos”.
Acuzând ecumenismul că abuzează de termenii ortodocşi, atribuindu-le un sens departe de conţinutul lor adevărat, „dizolvând aceşti termeni sacri în marea polisemantismului şi ducând la completa lor devalorizare”, autorul desprinde strict termenul ortodox „caracter sobornicesc” al Bisericii de substituirea lui ecumenistă prin noţiunea pur laică de „comunitate conciliară”, scriind: „Caracterul universal sau sobornicesc, înseamnă integritatea întregului trup al Bisericii, păstrată de unitatea spirituală, dogmatică, sacramentală, moralizatoare, instituţională şi care îşi găseşte plinătatea şi caracterul final în unitatea Potirului Domnului”.
Pronunţându-se îndrăzneţ referitor la abuzurile ecumeniste faţă de noţiunile ortodoxe ale Bisericii, prof. Osipov şi-ar fi putut încheia în chip strălucit raportul, dacă nu ar fi făcut, din păcate, în chiar finalul lui, o piruetă ecumenică, care depreciază toate cele expuse până acum. De teama, probabil, a unor atacuri ecumenice asupra adevărurilor enunţate, se citează în încheiere articolul mai sus-amintit al prof. L. Voronov „Confesionalism şi ecumenism”:
„Credinţa că anume Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică din Simbolul universal al credinţei nu înseamnă o negare principială la toate celelalte biserici sau comunităţi creştine a comuniunii într-o măsură sau alta şi, cel puţin, a apropierii de o asemenea comuniune în viaţa Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos”.
Glasul adevărului ortodox, gata să răsune, a fost stins şi înăbuşit, din păcate, printr-o frază ce seamănă confuzii şi interpretări.
O contribuţie valoroasă la studierea psihologiei ecumenismului a adus arhimandritul Constantin, profesor de teologie la Seminarul teologic rus pe lângă mănăstirea „Sfânta Treime” din Jordanville (SUA), care aparţine Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora. În cursul său intitulat „Teologia pastorală”, autorul cercetează procesul apostaziei treptate de la credinţă, care va duce în cele din urmă la închinarea în biserica lui Antihrist (II Tes. 2, 3). În acest proces sunt reliefate două etape.
În prima etapă se pune începutul „renegării treptate a Unicei Biserici Adevărate, care a continuat să trăiască neabătut în dreptatea sa de la începuturi”, renegare ce se remarcă în Biserică încă din vremurile apostolice până în vremurile noastre sub forma anatemizării comunităţilor eretice care contestă sau denaturează anumite adevăruri dogmatice. „În acest sens, scrie arhimandritul Constantin, în mod logic nu există decât o singură cale pentru restabilirea comuniunii confesionale: reîntoarcerea tuturor în sânul Bisericii primare. Adevărul este Adevăr, şi cel ce s-a lepădat de adevărata credinţă nu are altă cale de a reveni la adevărata Biserică decât aceea a întoarcerii prin pocăinţă, la orice treaptă a lepădării s-ar afla el.”
A doua etapă a lepădării de credinţă are loc în zilele noastre, şi se „caracterizează prin aspiraţia spre unire - nu însă prin felul întoarcerii apostaţilor la Unica Biserică Adevărată, părăsită de ei, ci prin felul căutării de limbaj comun, inclusiv, de acţiuni unioniste, chiar de comuniune în rugăciune a tuturor participanţilor, care doar convenţional poate fi numită „creştină” şi în orice caz nicidecum „Trup al lui Hristos”, aşa cum este în Unica Biserică Adevărată”.
Astfel, „apariţia unei aspiraţii generale spre unire pe un fel de orizontală nedefinită, în schimbul ideii de reîntoarcere prin pocăinţă în sânul adevăratei Ortodoxii de pe treptele adânci ale apostaziei - iată ce anume determină esenţa noii faze a vieţii creştinătăţii mondiale. Până acum a decurs procesul îndepărtării treptate de la Adevărata Biserică, dar situarea creştinilor pe anumite trepte ale scării „apostaziilor” nu a dezrădăcinat Credinţa. Astăzi însă se constată dispariţia treptată a acestui sentiment viu al legăturii cu Dumnezeul Cel Viu, astăzi sufletul pustiit este tras nu spre Dumnezeul Cel Viu, ci spre inter-comuniune, în atracţia visătoare pentru ceva necunoscut. Creştinul nu-şi mai îndreaptă ochiul lăuntric către Dumnezeu, ca să le cunoască pe toate prin credinţă, ci îşi aruncă dezorientat privirea de jur împrejur, căutând ceva nou... întreaga energie a activităţii bisericii se consumă în acţiuni de ordin bisericesc-obştesc... în detrimentul, spre sărăcirea, slăbirea, spre înăbuşirea propriei vieţi intime a fiecărei biserici.
E un lucru îngrozitor că a secat însuşi izvorul vieţii duhovniceşti - Biserica. Tocmai aceasta este „apostazia”, „lepădarea de credinţă”. în sensul ei concret, aşa cum a prevestit-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (2, 3). El are în vedere prin „lepădarea de credinţă nu procesul de lungă durată, pe care l-am trăit, ci anume sfârşitul lui, la care noi am ajuns astăzi. Este vorba de pregătirea reală pentru primirea Antihristului”.
Autorul descrie în chip amănunţit influenţa pe care o exercită apostazia asupra unor confesiuni aparte. În protestantism, „visul ecumenismului a înlocuit realitatea Bisericii, care era cât pe ce să pătrundă în conştiinţa protestantă” mai ales după primul război mondial, când, în timpul emigraţiei ruse în Occident, protestantismul a venit în strâns contact cu Ortodoxia. Atunci „s-a produs întâlnirea nemijlocită, în masă, a europeanului cu Ortodoxia. A fost un fel de „descoperire” de către Occidentul apostat a patriei noastre, în esenţa ei ortodoxă, ce pătrundea acum în conştiinţa occidentală ca o făclie salvatoare a Adevărului creştin.”
Răspunsul la întrebarea: „Unde se află mântuirea?” este dat printr-un surogat otrăvitor al ecumenismului: „În nici una din biserici, ci numai într-o biserică comună, adică în biserica ecumenică”. Un rol fatal a jucat în acest sens aşa-numitul modernism rus - acel curent teologic dominant care a orientat şcoala rusă din Occident către o interpretare gnostică a Ortodoxiei şi, fireşte, a găsit afinitate cu tendinţa occidentală de tratare a Ortodoxiei, dând astfel Apusului posibilitatea să cunoască nu adevărata Ortodoxie, ci una adaptată deja pentru conştiinţa apuseană.
Din articolul introductiv al prot. Serghei Bulgakov la culegerea „Reunificarea creştină”, intitulat „Problema ecumenică în conştiinţa ortodoxă”, se poate afla în ce măsură orientarea occidentală şi ecumenistă a conştiinţei constituie o sugestie a gândirii teologice ruse moderniste. Este caracteristic în acest sens chiar subtitlul acestui articol: „Despre unitatea reală a Bisericii scindate în credinţă, rugăciune şi Taine”. Ne putem lesne imagina ce rezonanţă au avut aceste cuvinte în conştiinţa protestantismului atras către Biserică! Această ispită capătă aici posibilităţi reale care nu îngăduie renunţarea la rătăciri, ci aducerea lor în tezaurul bisericesc. Astfel, sabotorii „ortodocşi”, de tipul ereticului Bulgakov şi a altor liber-cugetători filozofi şi „teologi” ruşi din străinătate, au abătut pe protestanţii căutători de adevăr ortodox, orientându-i spre ideea utopică a „pan-creştinismului nuanţat, care îmbină în sine toate culorile posibile”, adică o formă de ortodoxie ecumenist-protestantă!
O asemenea înfrângere a ecumeniştilor ortodocşi în Occident, ajunsă să fie cauza înstrăinării neortodocşilor de Ortodoxie, vine în contradicţie cu ecumenismul catolic ce caută să subordoneze totul puterii papale, folosind în acest scop toate mijloacele posibile, dintre care unul este crearea unui „rit oriental” - uniaţii, pentru atragerea ortodocşilor la papism.
Între cele două genuri de ecumenism - protestant şi papal, unde fiecare stăruie asupra propriului avantaj, „ortodoxia ecumenistă” joacă rolul umilitor de mediator, propunându-şi apropierea de amândouă şi unirea cu orice preţ, lepădând esenţa ortodoxă de la care a pornit.
În capitolul XV, arhimandritul Constantin cercetează cauzele acestei situaţii în Ortodoxie, subliniind că apostazia contemporană în Biserica Ortodoxă se datorează influenţei păgubitoare a liberei gândiri din Occident. El constată că ortodocşii îşi pierd treptat simţirea şi bunul de nepreţuit care le-a fost dat ca moştenire de Botez, dar ce vine chiar de naşterea Bisericii nou-testamentare: „Ortodoxia a încetat să mai preţuiască semnificaţia sa istorică ca Trup al lui Hristos, care ocupă un loc concret aparte în timp şi în spaţiu. Unele biserici locale îşi pierd conştiinţa faptului că existenţa lor este determinată de efectiva lor apartenenţă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, consfinţită în Simbolul credinţei”.
Aşa se face că „încetul cu încetul, Bisericile Ortodoxe locale - aceşti stâlpi ai Adevărului lui Hristos, pe care nici un fel de puteri ale iadului nu sunt în stare să-i dărâme, ele însele, cu o totală nepăsare şi necugetare, au apucat calea autosuprimării.
Ele lunecă pe platforma comună a lumii „creştine” în interpretarea eronată a esenţei creştinismului, în consecinţă pierzându-şi caracterul bisericesc, fără îndoială individual şi istoriceşte dat, precum şi respectul faţă de propriul trecut, care cuprinde în neclintita sa continuitate doar adevărul şi întreg adevărul ecleziologiei ortodoxe; ele se transformă, din unicul şi irepetabilul stâlp şi temelie a adevărului, într-un soi de variantă a creştinismului - precum multe altele. Toate aceste variante „creştine” îşi trăiesc încă viaţa lor istorică, căreia însă trebuie să-i pună capăt pentru a se uni într-un fel de conglomerat colectiv, care întruchipa, pentru conştiinţa ortodoxă neafectată, apostazia în maturizare, în timp ce pentru conştiinţa ortodoxă înceţoşată devine unica „biserică” adevărată. E o stare jalnică, ce duce în apropierea de heterodoxie pe platforma ecumenismului, la pierzare. Aceasta şi este ceea ce definim noi ca „ecumenism ortodox”.
Astfel, „Ortodoxia, aruncându-şi de pe umeri încărcătura nepreţuită a trecutului său sfânt, ce trăieşte în ea şi o face un bun al fericitei Veşnicii, se lasă atrasă de concepţia ecumenistă despre lume - un fel de produs final al Apostaziei, care ucide învăţătura Ortodoxiei, dogma, ataşamentul faţă de Scriptură şi Tradiţie şi însăşi ideea infailibilităţii Bisericii şi statorniciei ei; omoară însuşi Trupul Bisericii, în unicitatea lui istorică, transformând formaţiile bisericeşti ortodoxe, absolut independent de calitatea lor bisericească obiectivă, în elemente ale unui soi de colectivitate, care se autoorganizează liber în „denominaţiuni”.
Ca urmare a activităţii distructive a ecumenismului, „ortodoxia ecumenistă” ajunge la „autodistrugere”, care literalmente nu lasă piatră pe piatră din starea ei neclintită în Adevăr de altădată... Se vădeşte, pretutindeni, un proces de degradare spirituală, care cuprinde în chip spontan toată lumea, dezvăluind o înrudire a sufletelor - după caracterul molipsirii de otrava lepădării de credinţă.”
Un luptător hotărât împotriva ereziei ecumeniste contemporane a fost Cuviosul Arhimandrit sârb Iustin Popovici (+1979), profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Belgrad, autor a numeroase lucrări teologice, în special al cărţii „Biserica Ortodoxă şi ecumenismul”, tradusă şi editată la Tesalonic în anul 1974 în limba greacă de elevii săi.
În partea întâi a cărţii, autorul cercetează învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologia), stăruind în special asupra celor patru caracteristici fundamentale ale Bisericii - „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, urmate de tâlcuirea „Cincizecimii” şi a harului care a fost dat atunci Bisericii ca putere Dumnezeiască lucrătoare, transmisă prin „Sfintele Taine bisericeşti”, un rod al „sfintelor virtuţi”. Gândurile Cuviosului subliniază ideea generală că „toate cele existente în Biserică sunt de natură divino-umană, pentru că provin de la Dumnezeu-Omul.”
În cea de a doua parte a cărţii, esenţa divino-umană a Bisericii este opusă caracterului uman al ecumenismului în următoarele capitole: Procesul uman şi divino-uman; Civilizaţia umană şi divino-umană; Societatea umană şi divino-umană; Cultura umană şi divino-umană.
În capitolul „Omul şi Dumnezeu-Omul”, principiului umanist „omul este măsura tuturor lucrurilor„ îi este opus Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Care s-a făcut „o dată pentru totdeauna valoarea universală supremă şi măsura principală pentru neamul omenesc”.
În ultimul capitol, „Ecumenismul umanist”, autorul rezumă: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismelor, al falselor biserici din Occident. El înglobează în sine întreaga umanitate europeană în frunte cu papismul. Pseudo-creştinismul şi pseudo-bisericile nu sunt altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor comun este pan-erezie. De ce? Pentru că de-a lungul istoriei diferite erezii au negat sau au depreciat anumite calităţi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos, iar aceste erezii îndeobşte înlătură pe Dumnezeu-Omul, punând în locul lui omul. În această privinţă nu există o diferenţă esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi alte erezii, al căror nume de obşte este Legiune (Lc. 8, 30).”
În încheierea intitulată „Ieşirea din situaţia fără ieşire”, Cuviosul Părinte Justin Popovici scrie: „Ieşirea din această situaţie fără ieşire - umanistă, ecumenică, papistă - este în Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos şi în creaţia Sa divino-umană istorică - Biserica, al cărei Cap veşnic El este şi care înseamnă Trupul Său veşnic !”
Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopulos (+1982) - preşedintele „Uniunii Ortodoxe Elene” şi revista oficială a acesteia, „Orthodoxos Thypos”, deseori citat de noi până acum. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, „Ecumenismul fără mască”, apărută în Atena la a doua ediţie în anul 1972.
În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea „Ce reprezintă ecumenismul de astăzi”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare ce-şi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, ca mai apoi, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.
În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan, ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului Unic prin slujirea satanei!”
În capitolul întâi este arătată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (Y.M.C.A., Y.W.C.A., boy-scouts ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare: „Viaţă şi activitate” şi „Credinţă şi organizare”, care au dat naştere în 1948 la Consiliul Mondial al Bisericilor. În capitolele II şi III sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.
În capitolul IV, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele Adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluţia relaţiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul - de la condamnarea acestuia în anul 1948 şi intrarea în C.M.B. în anul 1961.
În capitolul V, „Mijloacele folosite de ecumenism”. autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în insula Rhodos. Preşedinte al primei Consfătuiri, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a rost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor a fost ales Arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom al II-lea (1962-1967). Când în 1968, Patriarhul ecumenic Athenagoras a convocat cea de-a doua consfătuire, insistând asupra participării Bisericii Elene, Arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând planurile ecumenice ale primei consfătuiri, a refuzat categoric, susţinut de întreaga ierarhie greacă. Arhim. Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al faptei mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul al optulea Ecumenic, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citând cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului - mitropolitul grec Augustin al Florinei: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.
În capitolul VI sunt arătaţi intermediarii folosiri de ecumenism: ereticii, reprezentanţii laici ai autorităţilor, ierarhiile bisericeşti vândute etc.
În a doua parte a cărţii Arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23. cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau.”
În capitolul întâi al părţii a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providenţial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papistaşii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al Doilea război mondial, căzând victime 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei din anul 1968 în Cehoslovacia.
În capitolul final, autorul concluzionează: „Creştinii ortodocşi sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia!”
Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, care, într-o conferinţă publică ţinută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: înăbuşirea sentimentului ortodox, destrămarea unităţii religioase a poporului grec şi influenţa păgubitoare a C.E.B. dirijată de pan-erezia protestantă.
Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influenţaţi de teologia ecumenistă, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.
După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasi, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.
Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nissa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credinţa creştină ortodoxă.
Luptând cu Credinţa Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu... Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este „trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor!”
Respectiva lucrare constă din patru părţi: mântuirea noastră întru Hristos, ereziile ca duşmani ai mântuirii întru Hristos şi a omenirii, erezia ecumenismului contemporan şi teologia modernă.
În capitolul patru sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumensimul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreţ, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filosofarea teologică „ştiinţifică” a Occidentului eretic, drept care noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci e adusă din străini, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinţii Părinţi, aşa cum a fost până odinioară. Această „nouă” teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinţilor Părinţi, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi, în majoritatea cazurilor, află despre „concepţiile Sfinţilor Părinţi din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatic ortodox de seama. Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor ereticii!”
După cum ştim, „teologia” eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului, care supune criticii raţionaliste ceea ce însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învăţătura Sa, tălmăcită corect de Sfinţii Părinţi.
„După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de „ştiinţa” împrumutată de la eretici, acţionează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate faţă de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe.”
Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevăraţii creştini ortodocşi de a fi „credincioşi până la moarte” (Apoc. 2, 10) în lupta cu pan-erezia ecumenismului, însufleţindu-i o exclamaţie liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică!”
Medicul grec Alexandros Kalomiros a scris o voluminoasă carte „Împotriva falsei uniri bisericeşti” (Atena 1964), în care, pornind de la Revelaţia divină şi supremaţia adevărului ortodox, demască necruţător pe aşa numiţii ecumenişti „ortodocşi” care au trădat Ortodoxia de dragul avantajelor pământeşti şi al unor scopuri umaniste. El dezvăluie caracterul anticreştinesc al oamenilor care caută să unească „bisericile”, căci pentru ei nu există o Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. ci există o mulţime de „biserici” care nu se pot înţelege. Mai departe Kalomyros scrie: „Dacă Biserica s-a scindat - dar ea s-a scindat, de vreme ce are nevoie de unire, atunci tot ce a făgăduit Hristos se dovedeşte a fi minciună. Dar să nu hulim! Biserica trăieşte şi va trăi până la sfârşitul lumii indivizibilă şi invulnerabilă, după făgăduinţa Domnului Iisus Hristos (Mt. 12, 25; 16. 18). Iar cei care vorbesc despre unirea bisericilor - nesocotesc de fapt pe Hristos şi Biserica Lui!”
Protestând împotriva compromisurilor în credinţă, autorul scrie: „Nu Hristos doreşte aşa-numita unire a Bisericilor, ci lumea ... Toate aceste mişcări pentru unirea statelor şi Bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformitate organizată sub presiunea culturii tehnice nu înseamnă decât pregătirea venirii antihristului”.
Pentru adevăraţii credincioşi Biserica reprezintă o nouă corabie salvatoare a lui Noe: „Când însă vor veni timpurile antihristului, va fi greu să desluşeşti corabia Bisericii. Atunci mulţi vor zice: „Iată Hristos este aici” şi „Iată Hristos este acolo” (Mt. 24, 23). Aceştia vor fi însă prooroci mincinoşi (24, 24)... Biserica oficială, vânzându-şi treptat comorile credinţei, va semăna a ceva cu desăvârşire amorf. Datorită unei viclenii satanice, ea îşi va păstra cele mai multe din semnele aparente ale unor biserici. Şi doar pe alocuri mici grupuri de credincioşi, cu câţiva slujitori ai altarului, vor continua să ţină vie adevărata Tradiţie.”
Lumea nu poate iubi pe adevăraţii creştini, care nu se lasă duşi de curentul ei general. Despre ei Kalomyros scrie:
„Cândva închinătorii la idoli urau pe creştini cu o ură cu care îi detestă acum lumea creştină. Dar tocmai această ură este semnul după care se poate înţelege dacă suntem adevăraţi creştini: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi m-a urât” (In. 15, 18), ne previne Domnul nostru.
În împărăţia mondială a lui Antihrist, zidită pe minciună, adevăraţii creştini vor constitui unica disonanţă în „armonia” satanică. Aceste zile vor fi pentru ei zile de mare strâmtoare (Mt. 24, 21). Va fi o nouă perioadă de mucenicie mai curând sufletească, decât trupească. în această împărăţie mondială creştinii ortodocşi vor ajunge să fie membri huliţi ai societăţii. Dar creştinii nu trăiesc pentru astă lume. Ei nu recunosc drept patrie această lume de surghiun şi nu vor s-o împodobească ca şi cum ar trăi veşnic în ea. Ei trăiesc pe acest pământ ca nişte călători în trecere, cu o anumită nostalgie pentru patria pierdută - raiul.
Împărăţia menită pentru prietenii lui Dumnezeu nu are nimic comun cu astă lume. Ea nu este făurită de om şi este veşnică!”, spune în încheierea cugetărilor sale Kalomyros.
După cum am mai arătat, ecumenismul nu este preocupat de veşnica Împărăţie Cerească a lui Dumnezeu, ci de orânduirea vieţii pe pământ şi crearea plăcerilor pământeşti, drept care îşi şi dă osteneala să unească laolaltă cu orice preţ - chiar şi cu preţul adevărurilor dumnezeieşti - pe toţi credincioşii şi necredincioşii. El şi-a asumat o misiune pur pământească şi politică - să stabilească contacte cu toate confesiunile şi curentele religioase din lume.
C.E.B. declară oficial în statutul său: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii tuturor religiilor”.
Aşa stând lucrurile, oare poate fi îndreptăţit comportamentul unor ecumenişti „ortodocşi” care vorbesc mereu despre un „ecumenism înţelept” sau „ecumenism sănătos”, cum s-a exprimat Arhiepiscopul Atenei, Ieronim! Prin aceste eufemisme şi noţiuni decorative se caută a se justifica participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică.
Însă după cele expuse mai sus se poate afirma oare că ecumenismul este „înţelept”, dacă el şi prin cuvânt, şi prin fapte vine în contradicţie cu raţiunea dumnezeiască infailibilă, proprie Sfintei Biserici a lui Hristos, cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli, despre care unul din ei, în numele tuturor, a spus: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2,16). Ecumenismul nu este nici înţelept şi nici sănătos, căci el nu numai că nu îndeamnă la „învăţătura cea sănătoasă” (Tit 1, 9) şi nici nu se ţine de „cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 3), ci, dimpotrivă, încearcă să molipsească cu credinţa dogmatică nedreaptă şi trădare canonică turma cea mică a lui Hristos (Le. 12, 32), unica rămasă încă sănătoasă pe pământ. Este înţeleaptă şi sănătoasă doar sobornicitatea Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos, fără pată sub aspect dogmatic şi fără cusur din punct de vedere canonic.
Astăzi mulţi vor să facă carieră prin ecumenism, denumind epoca noastră una „ecumenistă”. A sta la o parte de clocotul ecumenic poate părea ciudat şi chiar riscant. Un creştin ortodox îşi dă bine seama de acest lucru şi ştie că, împotrivindu-se duhului ecumenic, poate atrage asupra sa epitete de genul: „retrograd”, „minte mărginită”, „fanatic limitat”, „schismatic”, „habotnic” fiind prigonit, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel: „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim. 3, 12).
Nimic însă nu poate să abată pe creştinul ortodox de la scopul desăvârşit, pe care şi l-a ales cu toată hotărârea, căci acesta crede neclintit în unica putinţă de mântuire prin Credinţa Ortodoxă şi se teme s-o trădeze, de frica pieirii veşnice; creştinul ortodox se călăuzeşte în viaţă nu numai de simţirea sa sufletească, ci şi de înţelepciunea ortodoxă, care îl întăreşte pe această cale; creştinul ortodox trage din istoria Bisericii multe învăţăminte, care îl însufleţesc în urmarea neabătută a Sfintei Ortodoxii.
Ce scopuri urmăresc, de fapt, ecumeniştii de astăzi?
Ei propovăduiesc ca toţi credincioşii din toate religiile să se unească unii cu ceilalţi. În felul acesta, vor crea un nou panteon, unde s-ar găsi loc pentru orice convingere religioasă. În acest babilon ecumenic sunt tolerate toate credinţele, şi toate sunt socotite drept „bune”. Ortodoxia e acceptată şi ea în acest sincretism, pe temeiuri unioniste, cu o singură condiţie - să renunţe la ea mai fi singura care învaţă credinţa cea dreaptă în Dumnezeu. În acest caz se promite o pace generală, zidită pe baza sincretismului, adică pe baza egalităţii valorice a tuturor credinţelor. Dacă însă Ortodoxia va insista asupra dreptăţii şi exclusivismului său, atunci va fi supusă prigonirilor din partea ecumenismului „tolerant”.
În una din lucrările specialistului francez în istoria Romei antice, Gaston Bouasste, consacrată Bisericii lui Hristos de pe timpul prigonirilor păgâne, se arată: „Din armonia generală a tuturor cultelor au fost excluse numai două - iudaismul şi creştinismul. Toate celelalte religii au izbutit să-şi asigure recunoaşterea pe calea concesiilor. Numai iudeii şi creştinii, în virtutea caracterului credinţei lor, n-au putut accepta un asemenea compromis. Aflându-se în afara concordiei generale, ele nu puteau conta pe îngăduinţă... Fermitatea lor în refuzul altor confesii şi în păzirea de orice amestec a propriilor crezuri, ca fiind unicele drepte, a provocat mai întâi o mare uimire, iar după aceea mânia înverşunată a lumii greco-romane... Ura înverşunată faţă de iudei s-a potolit abia atunci când ei s-au unit cu păgânii în urmărirea generală a creştinismului”.
Atunci ura păgânilor s-a îndreptat asupra creştinilor. „Mai târziu s-au făcut încercări de a-L potrivi pe Dumnezeul creştinilor după alţi zei. Oracolul lui Apollo a început chiar a-L lăuda cu prefăcătorie, şi filosoful Porfirie, deşi un păgân zelos, nu era împotrivă să recunoască Dumnezeirea lui Hristos” după cum spune fericitul Augustin în cartea sa „Despre cetatea lui Dumnezeu” (19, cap. 23).
Ştim că împăratul Alexandru Sever a pus chipul Lui alături de cele ale lui Orfeu şi Apolonie Tianitul în încăperea de rugăciuni, unde se ruga, în fiecare dimineaţă, zeilor săi casnici. O asemenea profanare făcea pe adevăraţii creştini să mărturisească. Ei răspundeau îndemnurilor filosofilor şi preoţilor păgâni cu următoarele cuvinte sfinte: „Cel ce jertfeşte la alţi dumnezei, afară de Domnul, să se piardă” (Exodul 22, 20).
„Păgânii nu puteau deloc înţelege acest lucru – după cum ne spune Tertulian în a sa Apologetică (cap. 277) -, ceea ce îi făcea neîngăduitori şi furioşi. Nimeni nu învinuia pe creştini că ei aduc în Roma un nou dumnezeu, căci era un fenomen obişnuit în ultimii doi ani. Dar îi mira şi îi supăra pe păgâni, că acest Dumnezeu nu vroia să fie pus alături de toţi ceilalţi dumnezei, strânşi laolaltă în bogatul panteon păgân. Tocmai această împotrivire a creştinilor, care fugeau de restul lumii ca să-şi ţină credinţa neîntinată de orice influenţă străină, poate explica cruzimea prigonirilor la care au fost supuşi de-a lungul a trei veacuri din partea unui popor ce trata cu atâta bunăvoinţă alte religii!”
Istoria se repetă. După o remarcă a înflăcăratului apărător al Ortodoxiei, mai sus amintitul Mitropolit Augustin, „ecumenismul reprezintă revenirea la vechiul curent păgân - sincretismul, datorită căruia popoarele antice, îndoindu-se de adevărul propriilor religii, căutau să-şi potolească setea metafizică, deoarece în acest curent se vărsau pârâiaşele a numeroase şi felurite credinţe”.
În actualul panteon sincretist al ecumenismului – respectiv C.M.B. - sunt invitate să intre nu numai confesiunile creştine, ci şi toate religiile. Această idee devine tot mai populară în masele largi. Oamenii vor pace şi bunuri pământeşti, şi pentru acestea ei sunt gata să facă orice compromis în credinţă, căzând de acord cu orice sistem religios. Prea puţin le pasă că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu, că este oprit de Biblie, de Sfintele Dogme şi Canoane Bisericeşti! Pentru ei nu contează decât să se elimine, cu orice preţ, neînţelegerile dintre religii, măcar şi cu preţul compromisurilor, şi să se ajungă la pace pământească, dreptate pământească, chiar dacă aceasta ara duce la un conflict cu Dumnezeu şi cu adevărul Său. După cum a prevăzut cu perspicacitate încă în secolul trecut filosoful religios rus Constantin Leontiev: „În faţa dreptăţii lumeşti oamenii vor uita adevărul lui Dumnezeu!”
Adevăratul creştin ortodox nu poate, de dragul dreptăţii lumeşti de conjunctură, să facă compromisuri sectelor, ereticilor sau confesiunilor religioase.


B) Lepădarea de Sfânta Ortodoxie a unor ierarhi de frunte ai Bisericii


Această afirmaţie s-ar putea să pară bizară, dar iată ce a spus Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI, în timpul primirii Patriarhului Maxim al Bulgariei, în mai 1973: „Ortodoxia în prezent poate vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”.
În acelaşi discurs, Patriarhul Nicolae VI a lansat apelul de a se lupta „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care încearcă să împingă Corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi dezordinii”!
În revista ortodoxă germană „Orthodoxie heute” (1967, nr. 19, p. 21) citim următoarele: „Patriarhul Constantinopolului, Athenagoras, a însărcinat pe parohul centrului ortodox din Thesee (Franţa), arhimandritul Damaschin, să pună începutul unor tratative teologice cu reprezentanţii confesiunilor catolice şi evanghelice privind cuminecarea la slujbele ecumenice”.
Unele gazete franceze au scris, la începutul anului 1970, că acelaşi Patriarh a declarat unui pastor protestant din Thesee, într-o întâlnire la Viena: „Dvs. sunteţi slujitor al altarului. Eu aş putea să mă spovedesc la dvs.”, adăugând: „Ar fi bine să oficiem slujbe comune!”
Patriarhul Athenagoras s-a făcut vinovat în faţa Ortodoxiei în multe privinţe, una dintre acestea era că un cleric se poate căsători şi după hirotonire, adică preoţii căsătoriţi pot să se căsătorească a doua oară, spunând că „dialogul despre iubire este mai important decât disputele teologice”.
Din cauza acestor inovaţii ecumeniste, unii mitropoliţi greci (Policarp din Sissan, Augustin din Florina, Pavel din Metim, Ambrosie din Eleutheropol ş.a.) au încetat a-l mai pomeni la Sfintele Liturghii, rămânând fermi până la sfârşit în hotărârea lor, deşi în felul acesta riscau să-şi piardă rangul.
Inovaţiile ecumenice ale Patriarhului Athenagoras, în special apropierea lui de Roma, şi faptul că a retras cu de la sine putere, la 7 decembrie 1965, anatema Bisericii Ortodoxe din anul 1054 asupra papismului, au indignat o serie de mănăstiri athonite, care au încetat a-l pomeni la sfintele liturghii. Mai târziu, când în urma pedepselor impuse de Patriarhia din Constantinopol, mănăstirile aţhonite au fost nevoite să-l pomenească, mănăstirea Esfigmenou a arborat un steag negru având inscripţia: „Ortodoxie sau moarte!”, rămânând credincioasă acestei devize până în ziua de astăzi.
Într-o scrisoare deschisă adresată Patriarhului Athenagoras (14.02.1996), Protoiereul N.D. Karabelas scria: „În urmă cu zece ani, aflându-mă în SUA, am făcut o vizită creştinilor ortodocşi din Rapid-City. Ei mi-au mărturisit că se împărtăşesc la secta episcopală şi că Patriarhul Athenagoras, fiind atunci arhiepiscop în America, le-a permis să meargă pentru împărtăşanie la protestanţii locali”, cu alte cuvinte, încă în vremea aflării sale în America, Patriarhul Athenagoras a rezolvat în spirit ecumenist problema inter-comuniunii cu heterodocşii.
Un grup de stareţi, ieromonahi şi monahi athoniţi a adresat o amplă scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii Elene, în care îşi exprimau nemulţumirea faţă de tăcerea acesteia privind trădările anilor 1967-1970 a credinţei şi Tradiţiei Ortodoxe. S-au menţionat unsprezece cazuri de trădare, acuzat principal fiind Patriarhul Athenagoras, printre altele de apartenenţa sa la masonerie (o fotografie de la primirea sa în gradul 33 masonic a fost publicată în „Orthodoxos Thypos”).
În revista catolică „Irenikon” (1971, nr. 2, p. 220-221) a fost publicată o declaraţie a Patriarhiei din Constantinopol în legătură cu epistola papei Paul VI către Patriarhul Athenagoras, declaraţie care se încheie cu cuvintele: „De ce să nu ne întoarcem în mod automat la Potirul comun, deoarece după anul 1054 nu au survenit în acest sens nici un fel de obstacole importante, iar divergenţele existente se reduc încontinuu?”
În respectivul mesaj Patriarhia ignoră cu desăvârşire abaterile dogmatice ale cultului romano-catolic: erezia Sinodului din Trident (secolul al XVI-lea) despre păcatul originar, interpretat în spirit pelagian mai atenuat; despre îndreptăţirea prin fapte, care se atribuie ca „merite”; despre faptele sfinţilor şi respectiv despre indulgenţe; despre purgatoriu; „dogma” despre zămislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare Măria, adoptată de papa Pius IX fără o respectivă hotărâre sinodală, şi mai ales „dogmele” despre supremaţia şi infailibilitatea papei, proclamate drept „adevăruri” obligatorii ale credinţei la Conciliul I de la Vatican (1870) sub acelaşi papă.
Cum, după atâtea inovaţii nedrepte şi schimbări dogmatice făcute de papism, se poate afirma că după 1054 n-au apărut „nici un fel de obstacole importante (pentru comuniunea euharistică)”?! Atât timp cât cultul catolic nu va renunţa la dogmele sale greşite, clerul şi mirenii ortodocşi nu au dreptul să intre în comuniune cu ei. Alminteri vor greşi împotriva curăţiei credinţei şi canoanelor ortodoxe, totuna cu lepădarea de Ortodoxie ( Tit 3, 11).
În revista „Mesagerul bisericesc” (1971, nr. 4, p. 16) se poate citi că „Benedictinul Daniel Celsi a făcut o vizită Patriarhului României, Iustinian, care l-a ridicat la rangul onorific de protosinghel al Bisericii Române, înmânându-i crucea patriarhală - pentru merite faţă de Ortodoxie”. Nu se vorbeşte nimic despre rostul acestei hirotesii. Dar însuşi faptul că un patriarh ortodox săvârşeşte punerea mâinilor pe un pater catolic fără ca acesta să se lepede de învăţăturile şi dogmele sale greşite, stă mărturie unei grave încălcări a dogmelor şi canoanelor ortodoxe şi abaterii de la Tradiţia Ortodoxă
Potrivit canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, este inadmisibil, pentru un arhiereu ortodox, să săvârşească hirotonirea unui heterodox, înaintea lepădării de către acesta a eresurilor şi a botezării sale. Ori, această încălcare va însemna recunoaşterea treptată a hirotonirii reprezentanţilor tuturor confesiunilor heterodoxe, căci – să ne aducem aminte - tocmai în „recunoaşterea reciprocă a ierarhiei” constă scopul propriu-zis al documentului ecumenic B.E.M.
Ecumenismul a urmărit scopul să deformeze şi să discrediteze toate Tainele Bisericii Ortodoxe, şi uneori acest lucru se face cu ajutorul ierarhilor Bisericii, corupţi de spiritul ecumenic al zilelor noastre.
Vine timpul când sub „legile” ecumenismului, Taina ortodoxă a Spovedaniei va fi cu totul dată uitării, iar preoţii, călugării şi mirenii îşi vor îngădui împărtăţirea fără a-şi curăţi mai întâi sufletul de păcate prin Taina Dezlegării de Dumnezeu rânduită (In- 20, 23).
Aşa ceva s-a întâmplat deja în Biserica Autocefală din Finlanda, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. Arhiepiscopul Pavel al Finlandei, influenţat fără îndoială de Patriarhul Athenagoras, a declarat în 1971 că „îngăduie mirenilor să primească Sfânta împărtăşanie fără a se spovedi mai înainte, dacă duhovnicii sunt de acord”. Despre acestea a scris revista ecumenică elveţiană „Internaţionale Kirchliche Zeitscrift” (1971, nr. 3, p. 128).
Ne întrebăm: de ce s-a făcut această abatere de la practica bisericească de secole (Canonul apostolic 52, Canonul 102 al Sinodului VI Bisericesc), potrivit căreia creştinul ortodox trebuie să se mărturisească neapărat înainte de a primi Sfânta Împărtăşanie? (I Cor, 11, 28). A primi Sfânta Împărtăşanie fără a ne cerceta conştiinţa şi a ne spovedi, înseamnă a ne osândi pe sine, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 27-29), şi este o ignoranţă periculoasă a disciplinei bisericeşti, o degradare care îi corupe pe mireni şi preoţi. Acest mod păcătos de împărtăşire lipseşte pe creştinul ortodox de a-şi mai curăţi inima de păcate şi de a se supune canonului - mijlocul binefăcător de tămăduire a sufletului. Prin asemenea abatere păgubitoare se nesocoteşte una din Tainele rânduite de Dumnezeu ale Sfintei Biserici Ortodoxe - Sfânta Spovedanie (Mt. 18, 18; In. 20, 23).
Dând o ripostă hotărâtă abaterii de mai sus, în anul 1972, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, a spus, în cadrul unei întâlniri cu profesorii Academiei şi Seminarului de Teologie din Moscova: „E necesar să explicăm mai des chestiunile ce ţin de spovedanie, epitimie, de aplicarea epitimiei, despre care nu toţi şi nu totdeauna ştiu şi judecă drept!” (IMP, 1972, nr. 2, p. 15).
Avem certitudinea că abaterea la care ne referim a fost făcută sub influenţa Patriarhului Constantinopolului, Athenagor, în Biserica Finlandeză subordonată lui, căci el este cel care a permis împărtăşania fără spovedanie preliminară, urmărind următoarele scopuri ecumenice: să înlesnească participarea la inter-comuniune a acelor romano-catolici care, dorind să se împărtăşească în Biserica Ortodoxă, ar trebui să se boteze, să se spovedească şi, eventual, să se pocăiască în timpul spovedaniei şi să renunţe la convingerile lor catolice greşite, aşa cum se proceda dintotdeauna în asemenea cazuri;
- ca spovedania să nu fie o piedică pentru împărtăşirea ortodoxă a protestanţilor şi sectanţilor, care îndeobşte nu recunosc, după cum ştim, Taina Spovedaniei.
Iată cum Tainele ortodoxe sunt profanate dacă sunt lăsate la mâna ecumenismului!
Maşinăria ecumenică este concepută atât de şiret şi subtil, încât distruge necruţător puritatea Ortodoxiei. Într-o anume Biserică locală ea subminează dogmatica Ortodoxiei, în alta loveşte în canoane, profitând adesea de conjunctura politică şi de lipsa de contacte inter-ortodoxe bazate pe interesele Ortodoxiei. În felul acesta ecumenismul slăbeşte treptat din interior cetatea Ortodoxiei.
După distrugerile ce le va face în unele Biserici locale, va fi convocat aşa-numitul „Marele Sinod pan-ortodox”, care va „legaliza” aceste nelegiuiri şi va aproba în calitate de „sinod ecumenist” abaterile săvârşite în unele Biserici locale aparte.
Abaterile urmează a fi „consfinţite” de plănuitul „Sinod ecumenic pan-creştin”, organizat, neîndoielnic, sub presiunea masoneriei.
De remarcat că protestanţii, care altădată nu recunoşteau în nici un fel Sinoadele Bisericii, au început dintr-odată a vorbi despre „convocarea unui sinod ecumenic al tuturor confesiunilor creştine” – vezi propunerea teologului luteran Pannenberg - sau despre „convocarea unui sinod ecumenic pan-creştin” – vezi propunerea reformaţilor.
Sfânta Ortodoxie este sarea lumii creştine (Mt. 5, 13). Ecumeniştii „ortodocşi” vor astăzi să înlăture învăţătura credinţei ortodoxe, unind-o cu gnozele diverselor confesiuni religioase. Sub influenţa noilor idei ecumeniste, Bisericile Ortodoxe locale sunt duse de valurile şi purtate de vânturile ecumenismului (comp. Ef. 4, 14). Ele se clatină din temeliile lor dogmatice şi canonice, căzând pradă ispitelor timpului. „Reprezentanţii” lor oficiali - militanţii ecumenişti - depun eforturi febrile pentru a aduce la îndeplinire sarcina inter-comuniunii pusă în faţa lor de ecumenismul francmasonic. Şi obţin succese în rândul mirenilor „ortodocşi” slabi cu duhul şi chiar în rândul clericilor docţi în teologie, pentru care ideile ecumenismului şi ale C.E.B. sunt mai scumpe decât poruncile Bisericii – Mireasa lui Hristos.
Vorbind despre abaterea unor Biserici Ortodoxe locale, nu acuzăm deloc Sfânta Biserică Ortodoxă ca unitate divino-umană. Bisericile locale pot să greşească în persoana reprezentanţilor lor superiori, şi să se lepede de adevăr. Apocalipsa (cap. 2 şi 3) mustră Bisericile locale din Asia Mică în persoana „îngerilor” acestora, adică a episcopilor, pentru lipsurile, vina gravă şi păcatele de neîngăduit, cu excepţia Bisericii din Filadelfia, care a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu a tăgăduit numele lui Dumnezeu (versetul 3, 8). Aceasta însă nu înseamnă defel că s-a făcut vinovată în faţa Domnului întreaga Biserică a lui Hristos, care este în veci „sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 27).
Vorbind despre infailibilitatea Bisericii lui Hristos, avem în vedere Biserica Ortodoxă ca întreg viu, şi nu mădularele ce s-au desprins dintr-însa. În trecut, Biserica Ortodoxă Universală nu o singură dată a fost încercată de valurile relei credinţe, întotdeauna însă a rămas neclintită pe piatra credinţei, după porunca Sfântul Apostol Pavel: „Să ţinem cu tărie mărturisirea” (Ef. 5, 27). Deseori a fost nevoită să se ascundă în catacombe şi în pustie, iar uneori în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 38), dar întotdeauna a existat - şi în epoca puternicei presiuni a arianismului, şi în anii molimei monofizite, şi în timpul ciumei iconoclaste, şi în timpul comunismului...
Biserica Ortodoxă a rămas neînvinsă şi neatinsă în faţa furtunilor vremii, fie şi ca „turmă mică” (Lc. 12, 32), dar care a lucrat peste tot ca o drojdie bună (Lc. 13, 21). Ea există şi azi şi va exista şi în timpurile venirii Antihristului, întărită nevăzut de Hristos Mântuitorul (Mt. 28,20). În ea au fost mântuiţi, se mântuiesc şi vor fi mântuiţi, până la sfârşitul lumii, toţi fiii lui Dumnezeu credincioşi lui Hristos, luminând în mucenicie tăcută şi tăinuită pentru adevărul lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu!
Aceşti cu adevărat dreptcredincioşi fii ai lui Dumnezeu nu se cred deloc fără de prihană. Ei îşi simt adânc vina în faţa lui Domnului, se roagă mereu pentru iertarea păcatelor şi se călăuzesc după părerea binecuvântată, pe care o exprimă Sfântul Teofan Zăvorâtul în scrisorile adresate fiilor săi duhovniceşti, dornici de mântuire: „Adevărul lui Dumnezeu nu poate fi strâmbat. El nu este al nostru, ci ne-a fost dat. Datoria noastră este să-l mărturisim şi să-l aducem tuturor curat, aşa cum a ajuns la noi din gura lui Dumnezeu. De trăit, trăim rău; cel puţin Adevărul lui Dumnezeu să-l propovăduim fără amestec străin, şi tot ar fi bine!”
În acelaşi spirit se pronunţa şi marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu Mitropolitul Efesului: „Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată cutezanţa, acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi - Credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia la început i-am dat glas şi cu care, la sfârşit, vom pleca de aici, luând cu noi... cel puţin Ortodoxia!”