A) Dovezi de apostazie a C.E.B.

În unul din numerele revistei ecumeniste pentru tineret „Risk”, găsim noi dovezi ale apostaziei mişcării ecumenice. În publicaţie citim: „Biserica trebuie să propovăduiască despre lumea aceasta, şi nu despre cea viitoare” adică despre lumea de dincolo de mormânt.
În acelaşi număr este inserat Noul Crez Ecumenic, care ar trebui să înlocuiască Simbolul credinţei ortodoxe de la Niceea, considerat „prea învechit” pentru a-i mai satisface pe tinerii ecumenişti. Până acum credeam că noi, creştinii, avem nevoie de Hristos pentru mântuirea noastră; astăzi însă, tinerii ecumenişti scriu: „Hristos are nevoie de noi pentru revoluţia Sa!”
Acest Nou Crez este pătruns de duhul acestei lumi şi de năzuinţele sale pământeşti, înfăţişându-ne un chip complet denaturat al lui Iisus Hristos şi un alt scop al vieţii Sale pe pământ:
„Cred în Iisus Hristos, pentru că el a avut dreptate când, fiind unicul individ, care neputând face nimic, a trudit pentru a schimba starea de lucruri existentă şi pentru aceasta a murit”.
Înainte de toate, este o hulire a celor sfinte să vorbeşti despre Iisus Hristos ca despre un individ care „nu putea face nimic”. Pentru noi, ortodocşii, cei ce credem în Hristos, El nu este un „individ” obişnuit, ci Atotputernicul Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Care, înconjurat de duşmani în grădina Ghetsimani, ar fi putut să se apere nu numai cu ajutorul săbiei lui Petru, ci să roage pe Tatăl Său Ceresc să-I trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (Mt. 26, 52-53); şi într-adevăr şi-a arătat pentru o clipă puterea Sa dumnezeiască asupra soldaţilor înarmaţi, trimişi după El, care prin putere dumnezeiească „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ” (In. 18, 6).

Dacă Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos n-a făcut nimic pentru schimbarea revoluţionară a politicii păcătoase ale acestei lumi, potrivit ideilor ecumeniştilor de astăzi, aceasta nu din neputinţă, ci pentru că nu intra în planul divin. Scopul Mântuitorului Hristos a fost să mântuiască sufletul fiecărui om pentru veşnicie. Este însă de-a dreptul o necuviinţă să se spună că Iisus Hristos a murit! Mântuitorul nu „a murit”, ci de bună voie s-a dat morţii pentru mântuirea noastră, având „putere să pună sufletul său şi putere iarăşi să-l ia” (In. 10, 18) prin învierea din morţi.
În continuare în „Crezul ecumenist” stă scris:
„Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că El (Iisus Hristos) a murit în zadar, întrucât bisericile noastre nu l-au primit, căci noi i-am trădat revoluţia, alegând să ascultăm de cei de la putere şi având teamă de ei”.
A admite că Hristos a murit în zadar, este o înţelegere de tip ateist a întregului creştinism. Căci datorită Răstignirii şi Invierii lui Hristos s-au mântuit, se mântuiesc şi se vor mântui de păcat, blestem şi moarte, milioane de suflete care au crezut în Hristos şi care vor moşteni împărăţia Cerurilor fără nici o revoluţie ecumenistă!
La sfârşitul „Crezului ecumenist” se spune:
„Eu cred în lumea dreaptă la care se poate ajunge, în posibilitatea unei vieţi raţionale pentru toţi oamenii, în viitorul întregii lumi a lui Dumnezeu. Amin”.
Nu este nevoie să arătam cât de mult sfârşitul acestui „Nou Crez” diferă de Simbolul ortodox de credinţă, care îndreaptă ultima noastră privire nu asupra acestei lumi pământeşti, care trece (I Cor. 7, 31) şi curând îi vine sfârşitul (II Petru 3, 10), ci asupra „vieţii veacului viitor”, adică asupra veşnicei împărăţii Cereşti a lui Hristos.
În acelaşi număr al revistei „Risk” vedem cum sunt interpretate în manieră ecumenistă Fericirile din Predica de pe munte a lui Hristos (Mt. 5, 3-10) în timpul „serviciilor divine politice serale” de la catedrala din Koln. Fericirile erau examinate sub aspect strict pământesc, în spirit politic-social, în afara înţelesurilor duhovniceşti.
Unei tălmăciri la fel de profanatoare a fost expusă rugăciunea „Tatăl nostru”, ţinute în catedrale catolice transformate în sală de conferinţă: cei adunaţi în aşteptarea „serviciului divin”, discutau zgomotos, se comportau degajat, ca la restaurant, citeau ziare ş.a.m.d.
În continuarea revistei, la pagina 46, este imprimată cu litere mari, stilizate, fără nici un comentariu, următoarea idee anticreştinească: „The Incarnation has not yet taken place”, adică „întruparea încă nu a avut loc”. Ce vrea să spună cu asta redacţia acestei reviste ecumeniste? Reiese că trebuie să aşteptăm alt ... „mesia”?!
Pentru noi, creştinii ortodocşi, adevărul stă în inversul afirmaţiei de mai sus: întruparea lui Dumnezeu s-a săvârşit deja! Potrivit Sfintei Scripturi: „Cuvântul s-a făcut trup” (In. 1, 14), „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16); a aştepta o nouă „întrupare” înseamnă a-l nega pe Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, şi a primi drept „mântuitorul lumii” pe Antihristul ce va veni.
Aceste idei de substituire a lui Hristos cu Antihrist sunt de mult îmbrăţişate de mediile teozofice, satanice şi ocultiste. De pildă cultul teozofic, sub semnătura lui Alice Baily, a publicat o carte cu titlul „Întoarcerea lui Hristos”, unde în loc de cea de a Doua Venire a lui Hristos, cititorilor li se propune venirea Antihristului în chip de „reîncarnare” a lui Hristos! Recunoscând un alt Hristos, autoarea îl plasează alături de Budha drept „conducător spiritual al Orientului”, gândind că „acela care va veni după Hristos va uni întreaga lume sub puterea sa”. Revenirea şi acţiunile acestui misterios personaj nu se vor mai produce într-o ţară mică sau într-o singură regiune, necunoscută lumii, cum s-a petrecut în trecut. Radioul, presa, difuzarea rapidă a ştirilor îi vor face altfel „simţită” venirea, decât cele ale „reîncarnărilor” anterioare. Mijloacele de locomoţie rapide: navele, trenurile, avioanele îl vor face apropiat mulţimilor de oameni care trăiesc departe de el. Datorită televiziunii, chipul său va fi văzut de toată lumea.
Şi mesajul continuă: „Nimeni nu ştie cărei naţiuni îi va aparţine: va fi englez sau rus, negru sau latino-american, turc, hindus sau de altă naţionalitate? Nu se poate spune că Alesul va fi creştin, hinduist sau budist, sau va fi de o credinţă cu totul aparte. El va veni nu pentru a restaura vreuna din vechile religii, inclusiv creştinismul...” adică mai limpede: „Hristosul care va veni, nu va semăna cu Hristos, care, după cum se vede, ne-a părăsit”. Şi sentinţa de încheiere: „Dacă oamenii îl caută pe Hristos, Care şi-a părăsit ucenicii cu multe secole în urmă, ei nu-l vor recunoaşte pe Hristos care trebuie să se întoarcă în curând”. Cât priveşte ultima parte, suntem de acord cu dumneaei, fiindcă într-adevăr, în persoana Antihristului, creştinii ortodocşi nu-l vor recunoaşte pe Hristos: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).
Dar să revenim la următorul număr al revistei ecumenise „Risk”:
„La împăcare se poate ajunge prin reestimarea anumitor valori atât materiale, cât şi spirituale. Rugându-ne împreună şi participând la slujbele altei confesiuni cu absolut altă tradiţie, treptat ne vom obişnui cu tradiţia străină, ca şi cum ar fi a noastră. Principala condiţie însă pentru împăcare e să încetăm a percepe propria confesiune şi propria biserică drept cea mai bună şi cea mai perfectă, continuând să aparţinem ei până la pacificarea definitivă a tuturor în biserica universală”.
Ce însemnătate au aceste cuvinte pentru un creştin ortodox? Ar însemna că, participând la Mişcarea ecumenistă, ortodocşii trebuie să înceteze a mai vedea în Ortodoxie singura credinţă adevărată şi a nu mai considera Biserica Ortodoxă drept „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15), ci să-şi plece urechea la alte tradiţii „bisericeşti”, să accepte şi concepţiile neortodocşilor în speranţa de a-şi „îmbogăţi” ortodoxia şi, în cele din urmă, să trateze cu „înţelegere” pe eretici şi să accepte rugăciunea şi euharistia împreună cu ei!
Toate aceste hule nu pot fi adevărate din punct de vedere ortodox, căci adevărul nu poate fi „îmbogăţit” cu neadevăruri, căci ar înceta să mai fie adevăr.
Astfel, ecumenismul încearcă să înlocuiască Biserica Ortodoxă cu o mincinoasă „biserică universală”, nimicind zidul învăţăturilor ortodoxe pentru a înlesni trădarea adevărului şi pierderea lui în minciună. Acestea sunt adevăratele planuri ale lepădării ecumeniste de adevăr (II Tes. 2, 3), căreia cad pradă tot mai mulţi trădători ai Bisericii Ortodoxe.


B) Abaterile mici de la adevăr duc la îmbrăţişarea minciunii


Unii sunt de părere că pericolul unirii ecumeniste a tuturor credinţelor într-o „biserică universală” ar fi unul imaginar, deoarece ortodocşii ecumenişti contemporani luptă pentru păstrarea dogmelor ortodoxe şi nu fac abateri de la ele. O astfel de opinie însă este neîntemeiată şi tulburătoare. Dacă până acum apostazia de la ortodoxie nu s-a înfăptuit, cu siguranţă noua generaţie tânără de ortodocşi ecumenişti va împlini acest lucru. Analizând toate Adunările generale ale C.E.B. până la cea din anul 1968, se poate vedea cât de repede sunt atinse scopurile. Răul devine tot mai generalizat şi cei ce participă la acţiunile ecumeniştilor de astăzi, pregătesc terenul pentru triumful apostaţilor de mâine, mult mai vicleni şi mai ....................
Sfântul Apostol Pavel, descriind pe Antihrist ca pe un om al nelegiuirii, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu (II Tes. 2, 3-4), spune cum acesta îşi va face apariţia înainte de sfârşitul lumii, înainte de a Doua Venire a lui Hristos (II Tes. 2, 8). Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie despre mulţimile antihriştilor de pe vremea sa, care, deşi mai mărunţi, sunt totuşi premergătorii Antihristului, pregătindu-i triumfala venire. Aceşti vicleni ademenitori propovăduiesc un alt Hristos, alt Mântuitor decât cel al Scripturilor şi al Bisericii (I In. 2, 18-19). Oare se poate afirma că înaintemergătorii lui Antihrist sunt mai puţin primejdioşi decât însuşi „fiul pierzării” - Antihristul (II Tes. 2, 3)? Desigur că nu.
Avem toată răspunderea pentru cele mai mici abateri prin care înlesnim calea ecumenismului spre atingerea scopurilor sale unioniste şi nu este nicidecum mai mică decât răsplata noii generaţii de reeducaţi care vor duce până la capăt crearea „bisericii celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5).
Mâna celui care trage cu arcul nu trebuie să tremure, altfel nu va nimeri în ţintă. Nimeni nu trebuie să se mângâie cu gândul că n-a nimerit în ţintă, fiindcă i-a tremurat puţin mâna. Dacă mâna îţi tremură, abaterea la început ni se poate părea mică, însă săgeata ajunge la mare depărtare de ţintă.
Când în anul 1920, Patriarhia din Constantinopol a început să colaboreze cu ecumenismul, nu s-a abătut decât „foarte puţin”, spre „binele omenirii” - de la Ortodoxie. Mai târziu însă s-au obişnuit cu acest nărav şi, după cum o arată faptele trecutului, abaterea s-a făcut tot mai mare, până când ecumeniştii „ortodocşi” se vor lepăda cu totul de Biserica Ortodoxă, dacă vor continua să urmeze această cale. Pentru aceasta, răspunderea primilor paşi spre ecumenism, nu numai că nu este mai mică, ci este mult mai mare decât răspunderea generaţiilor viitoare care le urmează exemplul.
Abaterea de la Ortodoxie apare pronunţată la o comparare a declaraţiilor făcute acum de reprezentanţii ortodocşi în C.E.B. cu cele de la începutul secolului nostru.
În Hotărârea finală semnată de participanţii ortodocşi la „Reuniunea de la Evanston” (1954), şi depusă separat de restul membrilor CMB, se spun următoarele: „Întreaga credinţă creştină este unitară şi indivizibilă, de aceea nu pot fi adoptate doar unele părţi ale dogmei. Din punct de vedere creştin, restaurarea unităţii Bisericii, ce constituie obiectivul năzuinţelor C.E.B., poate fi realizată doar pe baza dogmei integrale a fostei Biserici nescindate fără simplificări sau schimbări. În cele ale credinţei nu este loc pentru pogorăminte” Aşadar, potrivit acestei Hotărâri, credinţa ortodoxă este păstrată neatinsă.
Însă peste numai 16 ani, profesorul de dogmatică prof L. Voronov de la Academia Teologică din Leningrad a declarat, într-un referat ţinut la Conferinţa internaţională a teologilor ortodocşi de la Brooklyn (SUA), că „agiornamento (reînnoirea) trebuie să atingă şi domeniul cel mai sensibil - domeniul credinţei şi dogmaticii, unde se obişnuieşte să se sublinieze în fel şi chip invariabilitatea şi intangibilitatea, unde se obişnuieşte, în sfârşit, a priori să se excludă orice gând privind posibilitatea de a activa după principiul iconomiei”.
Sub influenţa duhului ecumenist, unii teologi ortodocşi contemporani au ajuns să considere că învăţătura de credinţă pecetluită odată pentru totdeauna de Sfintele Sinoadele ale Bisericii, trebuie să fie revizuită, pentru început „numai” sub aspectul exterior al formulărilor dogmatice, spre a înlesni o oarecare apropiere de neortodocşi.
Oportunismul în credinţă cedează treptat locul principiului împuţinării, sub umbra căruia se abuzează fără scrupule. Acest lucru conduce, în primul rând, la un conflict cu Sfintele Soboare ale Bisericii, ce nu admit, sub nici un chip, nici un fel de inovaţii sau schimbări în domeniul credinţei (Pravila 1 a Sinodului VI); în al doilea rând, se neagă toţi Sfinţii Părinţi, care excludeau cu desăvârşire din dogmatică principiul iconomiei. Sfântul Marcu al Efesului, care la Adunarea de la Ferrara-Florenta ţinea sus stindardul Ortodoxiei, a declarat: „Cele ale credinţei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: taie-ţi capul şi du-te unde vrei!”
În Hotărârea de la Evanston ortodocşii declară drept inadmisibilă „divizarea credinţei în părţi esenţiale şi neesenţiale”, iar prof. Voronov proclamă deja „delimitarea dogmelor universal obligatorii (necessaria) de restul adevărurilor credinţei, raportate la categoria celor îndoielnice”, vorbind deschis despre „chestiunile secundare ale credinţei”.
În Hotărâre stă scris: „Nu putem fi de acord că Sfântul Duh ne-ar vorbi doar prin Sfânta Scriptură. Sfântul Duh este prezent în viaţa integrală şi în experienţa integrală a Bisericii şi mărturiseşte prin ele. Sfânta Scriptură ne este dată în componenţa Tradiţiei Apostolice. Tot în ea este dată şi tălmăcirea şi explicarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. În credinţa faţă de Tradiţia Apostolică stă garanţia caracterului real şi continuităţii Unităţii Bisericii”.
Voronov însă, în articolul citat, încearcă să submineze Sfânta Scriptură, înfăţişând-o ca având un caracter „divers” şi urmând chipurile a fi revizuită:
„O atare revizuire nu trebuie, desigur, să devină o sfidare a conştiinţei ecleziastice generale. Ea trebuie să se facă în spiritul înţelegerii smerite a necesităţii de a înlătura, prin discernământ sobornicesc, acele inexactităţi sau rezultatele gândirii teologice care, se prea poate, făcând un bun serviciu cauzei apărării Ortodoxiei în trecut, devin astăzi un fel de piedici în calea realizării de către Biserică a nobilei sale misiuni luminătoare în lume”.
Ultima frază, repetată cuvânt cu cuvânt de Mitropolitul Nicodim în discursul rostit la 18 septembrie 1972 la deschiderea Simpozionului ecumenist de la Debreţin, încearcă în modul cel mai necuviincios să treacă peste apologetica teologiei patristice de lămurire a adevărurilor Ortodoxiei, raportând-o la „trecut” şi transformând-o în „obstacol” pentru activitatea Bisericii în perioada actuală a „negocierilor”. Cu ajutorul unei astfel de metode apostate s-ar putea renunţa la toate hotărârile dogmatice şi canonice ale Sfintelor Soboare A-Toată-Lumea, uitând că „adevărul Domnului rămâne în veac” (Ps. 116, 2).
În Hotărârea ortodoxă de la Evanston se arată ferm că „Sfânta Biserică Ortodoxă este singura care a păstrat în deplinătate şi neprihănită credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda, 1,3), de unde rezultă cerinţa firească din partea ortodocşilor, ca în numele unirii, să fie adoptate „toate dogmele, rânduite de Sinoadele Ecumenice, şi învăţătura integrală a Bisericii primare”. Potrivit Hotărârii, numai Biserica Ortodoxă are temeiul să susţină că este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi numai dacă alte aşa-numite „biserici” au aceleaşi calităţi, să vină să se alăture ei.
Cu toate acestea, prof. Voronov îndrăzneşte să scrie că „reunirea creştinilor scindaţi nu poate fi imaginată exclusiv ca o „alăturare” la Ortodoxie”, adică în loc de alăturare la adevărul ortodox, acesta propovăduieşte oportunismul şi compromisurile. Într-un alt articol intitulat „Confesionalismul şi ecumenismul”, autorul vizat ajunge şi mai departe, vorbind de hotărârea fermă de a ne uni cu ereticii rascolnici „în condiţii avantajoase”, cu riscul de a primi în sânul Ortodoxiei grupări cu credinţe înşelătoare, în perspectiva „de a depăşi răul ereziei” prin acţiunea „forţelor sănătoase ale organismului bisericesc”.
Cum se poate însă ca, în timpul nostru, un profesor de dogmatică ortodoxă, fiind următorul unor grozave abateri de la Ortodoxie, să dea sfaturi atât de primejdioase şi de-a dreptul înşelătoare?
În acelaşi duh unionist se pronunţă acum nu numai unii teologi dispersaţi, ci este subiectul „fierbinte” al tuturor conferinţelor ortodoxe „de anvergură”. După cum am mai menţionat, în martie 1975, Comisia „Credinţă şi organizare” din cadrul C.E.B. a ţinut în insula Creta aşa-numita consultaţie teologică ortodoxă, al cărei raport a fost publicat în Revista Patriarhiei de la Moscova (1975, nr. 9, p. 46):
„Când ortodocşii vorbesc despre viaţa şi continuitatea Unei Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, nu înseamnă că ei îşi declară izolarea, ci îşi afirmă adeziunea deplină la comuniunea apostolică, care în mod permanent se impune subliniată mai plenar, şi neapărat împreună cu toţi ceilalţi creştini. Ortodocşii sunt convinşi de posibilitatea de a aduce o contribuţie importantă la Mişcarea ecumenistă în scopul unirii creştinilor şi a lumii, pentru că ei se simt drept exponenţi ai unităţii”.
Puţin mai departe citim următoarele cuvinte: „Cât priveşte problema unirii general-creştine, la consultaţie s-a remarcat că, Biserica Ortodoxă nu pretinde ca ceilalţi creştini să se convertească la Ortodoxie prin intrarea în Biserica Ortodoxă, ci face apel ca toate bisericile şi tradiţiile să-şi aprofundeze cât mai mult posibil plenitudinea credinţei apostolice.”
Ultimele două fraze, culmea auto-umilirii teologilor „ortodocşi”, exprimă esenţa hotărârilor adoptate în Creta: Biserica Ortodoxă nu are dreptul să ceară convertirea ereticilor şi schismaticilor, fiindcă ea însăşi trebuie mereu să caute spre o altă „ortodoxie” din afara ei.
Iată cum publicaţia bulgară „Mesagerul bisericesc” (1975, nr. 24, p. 7) comentează această declaraţie, în articolul „Conferinţa inter-ortodoxă a teologilor”:
„Participanţii la această reuniune, în loc să sublinieze natura Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici şi identitatea ei cu Biserica Ortodoxă, şi-au dat toată silinţa să pună în evidenţă falsele componentele ecumenice ale concepţiei ortodoxe de unitate. Principalul efect al unei astfel de interpretări este acela că Biserica Ortodoxă nu mai îndeamnă pe heterodocşi să adopte Ortodoxia [...] însăşi Biserica Ortodoxă trebuie să revină zi de zi la adevărata Ortodoxie.”
Iată până unde au împins Biserica Ortodoxă reprezentanţii ei oficiali, prin participările la Mişcarea ecumenistă.


C) Ecumeniştii cer Bisericii Ortodoxe să se pocăiască pentru schisma creştinilor

Până acum, numai teologii neortodocşi cereau Bisericii Ortodoxe pocăinţă pentru păcatul schismei creştinilor, lucru la care teologii ortodocşi întotdeauna au obiectat energic, după cum se vede şi din Declaraţia de la Evanston, unde e scris:
”Referatul secţiei pentru probleme de teologie se bazează pe presupunerea că Biserica trebuie să vină la unire pe calea pocăinţei. Noi recunoaştem că în viaţa şi mărturia creştinilor credincioşi au fost şi există imperfecţiuni şi lipsuri, dar refuzăm să admitem că Biserica, care este Trupul lui Hristos şi tezaurul adevărului revelat de Dumnezeu, ar putea fi depreciată de păcatele oamenilor. De aceea nu putem vorbi de o pocăinţă a Bisericii, deoarece prin însăşi esenţa sa ea este sfântă şi fără cusur. Căci „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 25-27).
În felul acesta, Dumnezeu, Unic şi Sfânt, a creat pe veci trupul lui Hristos. Sfinţenia Bisericii nu se pătează cu păcatele şi greşelile membrilor ei. Ei nu sunt în stare să ştirbească şi să secătuiască sfinţenia inepuizabilă a vieţii Dumnezeieşti, pe care Capul Bisericii o răspândeşte în tot trupul ei.
Aceste cuvinte au fost scrise în 1954. Astăzi a devenit de neconceput ca reprezentanţii ortodocşi la Mişcarea ecumenică să exprime astfel de păreri. În aproape 50 de ani, C.E.B. a izbutit să „cizeleze” minţile ortodocşilor ecumenişti în aşa măsură încât unul din aceştia - Nikos Nissiotis - declară fără jenă, şi încă în numele Bisericii Ortodoxe: „Pocăinţa sinceră a ambelor părţi este premiza necesară pentru dialogul privind problemele dogmatice între creştinii scindaţi.”
Ce înseamnă însă pocăinţă? Înseamnă metanoia, schimbarea gândurilor, a crezurilor. Gândurile Bisericii Ortodoxe au fost fixate în dogme şi canoane şi cum ar putea Biserica să-şi schimbe formulările dogmatice şi hotărârile canonice, rămânând totodată ortodoxă? Nu poate, căci schimbându-le, şi-ar trăda rolul de „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos ca singur lăcaş al adevărului pentru cei care îşi doresc din tot sufletul mântuirea. Să ceri însă Bisericii pocăinţă, adică schimbare, înseamnă să ceri distrugerea făcliei adevărului dumnezeiesc care ne arată calea mântuirii.
Cei care impun Bisericii Ortodoxe să se „pocăiască” împreună cu „celelalte biserici”, admit că nu mai există astăzi Biserica lui Hristos, care ar fi păstrat intactă plinătatea adevărului. După aceste păreri Hristos este mincinos, căci în zadar a făgăduit că Biserica întemeiată de El va sta neclintită în faţa încercărilor iadului de a o birui (Mt. 16, 18). Reiese că şi Sfântul Apostol Pavel nu are dreptate atunci când zice că Biserica, având ca temelie pe piatra Hristos (I Cor. 3, 11), este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).
Apelul la pocăinţă este bineprimit când este făcut după adevăr, adică atunci creştinul ortodox se pocăieşte pentru păcatele sale personale, şi nu Biserica Ortodoxă. Noi, membrii păcătoşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe, trebuie să ne pocăim sincer pentru păcatele noastre morale şi pentru uitarea sau ignorarea credinţei şi a dogmelor Bisericii. Noi trebuie să ne curăţim mereu, să tindem spre sfinţenie şi neprihănire, spre cunoştinţa adevărului şi spre mântuire (I Tim. 2, 4) pentru „zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Ef. 4, 12-14).
Iată pocăinţa cuviincioasă, cea care ne izbăveşte şi de păcatele noastre morale, şi de abaterile noastre dogmatice, aducându-ne pe drumul sfinţeniei. Principalul temei al unei morale adevărate este o dogmatică dreaptă.
A impune însă pocăinţă Bisericii, cea care primeşte pocăinţa păcătoşilor şi îi curăţeşte prin harul dat de la Dumnezeu şi îi eliberează cu adevărul său, este un lucru plin de toată sminteala.
Însă ideea „pocăinţei Bisericii” are un scop viclean - acela de a-i face pe credincioşi să se îndoiască de înalta sa chemare. În acest scop, cercurile protestante ecumeniste vehiculează expresia „trufie confesională”, vădit îndreptată împotriva Ortodoxiei. Dar oare se poate vorbi despre o „trufie confesională” la creştinii cu adevărat ortodocşi?
Dimpotrivă, ar putea fi vorba despre o bucurie confesională şi recunoştinţă faţă de Dumnezeiasca Pronie, pentru că ne-am născut creştini ortodocşi. Adevărul ortodox pe care îl mărturisim ne este dat pentru a ne înfrâna semeţia şi a ne mântui, şi nu a ne duce la pierzare prin trufia cea vătămătoare. Căci adevărul dat nouă de Hristos ne sfinţeşte (In. 17, 17), şi acelaşi Adevăr ne va judeca dacă ne vom abate de la calea sa.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, autorul oricărei erezii este diavolul. El este acela care a dezbinat lumea în puzderia falselor teorii şi erezii. Acelaşi diavol, care de-a lungul secolelor nu a putut distruge Biserica Ortodoxă a lui Hristos prin dezbinările eretice, în zilele noastre, ascunzându-se în spatele unei cucernicii prefăcute şi condamnând cu viclenie dezbinarea pusă la cale de el însuşi, încearcă, prin intermediul ecumenismului, să unească pe toţi ereticii în rătăcirile lor şi să ademenească Biserica Ortodoxă în mrejele sale. Tocmai diavolul îndeamnă astăzi Biserica, prin glasul ecumenismului, „să se pocăiască”! Dar poate oare diavolul să ne înveţe „pocăinţa”?
Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind adevărata pocăinţă ne izbăveşte de păcat, însă diavolul, recurgând la o falsă „pocăinţă”, vrea să arunce în erezie Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Căci dacă adevărata Biserică – cea sfântă şi fără de prihană - se va pocăi ca „vinovată” de dezbinarea creştinilor, ar însemna să regrete că până acum a apărat un adevăr ce aduce sabie (Mt. 10, 34; Lc. 12, 51) între cei care cred şi cei care nu cred în adevăratul Hristos. Reiese că Biserica trebuie să caute împreună cu alte comunităţi religioase un nou „adevăr” ce uneşte, un „adevăr” în afara canoanelor celor Şapte Sinoade A-Toată-lumea, cele care au despărţit odată pentru totdeauna adevărul de minciună.
Aceasta ar fi egal cu a recunoaşte că Biserica „a greşit” în definiţiile sale dogmatice formulate tocmai împotriva ereziilor şi a admite - din „respect” faţă de un „crez” străin - că şi Arie ar fi avut o anumită aspiraţie legitimă către adevăr. Biserica însă n-a văzut aceasta şi i-a dat anatemei pe arieni la Sinodul I Ecumenic.
Aceasta ar însemna că Ortodoxia ar trebui să-şi revizuiască hotărârile Sinodului V Bisericesc referitor la Dumnezeirea Sfântului Duh, prin care au fost lepădaţi din Ortodoxie ereticii ce nu recunoşteau Duhul Sfânt ca persoană a Sfintei Treimi.
De dragul „comuniunii universale”, Biserica ar trebui să capituleze şi în faţa nestorienilor, cei care au negat hotărârile Sinodului III Ecumenic, să se „pocăiască” în faţa lor şi să le ceară iertare pentru anatemizarea ereticului Nestor.
Condamnându-se singură şi „pocăindu-se”, Biserica ar fi nevoită să-i îndreptăţească pe anticalcedonieni şi monofiziţi pentru negarea îndărătnică a dogmelor Sinodului IV al Bisericii, privind unimea cea nedespărţită a firilor în Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi de a reabilita - spre propria dezminţire - pe ereticii Eutihie, Dioscor, Sechir şi alţii. (vezi Canoanele 1 şi 95 ale Sinodului VI Ecumenic).
Dacă Biserica ar urma acestei păreri ecumeniste, atunci ar trebui să dez-anatemizeze pe toţi ereticii cei osândiţi vreodată la toate Sinoadele Bisericeşti şi locale. Numai după ce va face toate acestea, Biserica poate îndeplini cerinţele ecumenice ale C.E.B., de transformări profunde, de reorganizare a structurilor bisericeşti şi de distrugere definitivă a zidului despărţitor. Însă aceasta ar însemna sfârşitul adevăratei Biserici a lui Hristos!
Biserica nu este o instituţie creată de om ci de Dumnezeu, deci nu poate şi nici de ce să se pocăiască. Biserica este un organism divino-uman, care lucrează prin îngeri şi prin Trupul lui Hristos mântuirea oamenilor botezaţi ce se luptă cu propriile păcate, şi este în acelaşi timp mântuitoarea sfinţilor şi a credincioşilor din împărăţia cerurilor. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel evreilor care au crezut în Hristos:
„Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi-nâscuţi, (adică a celor care au crezut în Hristos), care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament” (Evr. 12, 22-24). Aceasta este, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, componenţa Bisericii nou-testamentare. Oamenii pământeni care au crezut drept în Hristos - şi au atins, în temeiul acestei credinţe, desăvârşirea moral-spirituală după asemănarea „începătorului mântuirii lor” (Evr. 2, 10) - Hristos -, au fost aşezaţi în sălaşul ceresc al îngerilor. Aceasta este alcătuirea Sfintei Biserici Ortodoxe.
În Canonul pentru sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti (8 noiembrie) în primul tropar al Cântării a 9-a citim: „Pe Tine cel ce negrăit ai unit cerul cu pământul, Hristoase, şi Biserica cea Una care pe îngeri şi pe oameni i-a desăvârşit neîncetat, Te mărim!”
A pretinde astăzi Bisericii Ortodoxe să se pocăiască, înseamnă a pretinde pocăinţă şi îngerilor din ceruri. Atâta timp cât Capul Bisericii este însuşi Domnul Iisus Hristos, Care a unit într-un singur Trup toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (Ef. 1, 10, 22-23), oare ecumeniştii îi vor cere şi lui Hristos pocăinţă?
Biserica este nedespărţită de Hristos. Un trup fără cap este un cadavru. Biserica însă nu este un leş, ci un organism divino-uman veşnic viu. Aşa cum trupul doar împreună cu capul este viu şi se hrănesc din acelaşi sânge, la fel şi Biserica se află în legătură indisolubilă cu Capul său Hristos, alcătuind cu El un tot unitar. Pentru credincioşi acest lucru se trăieşte în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos (I Cor. 10, 16-17) - tocmai în această unire euharistică stă temelia adâncă a sfinţeniei şi infailibilităţii Bisericii lui Hristos. Prin urmare, a acuza Trupul lui Hristos – Biserica de păcate şi a-i cere pocăinţă, înseamnă a trage şi Capul deopotrivă la o răspundere colectivă pentru păcatele Trupului. A acuza însă de păcate pe Hristos Cel fără de păcat este culmea nelegiuirii (In. 8, 46).
Puterea sfinţitoare a Bisericii, cea care face din păcătoşii ce se pocăiesc sfinţi, este harul Sfântului Duh, Mângâietorul şi Sfinţitorul omenirii răscumpărate de Hristos. Începând cu ziua Cincizecimii, harul Sfântului Duh sălăşluieşte neîncetat în Biserică, pentru a învăţa pe membrii ei să trăiască în adevăr (In. 16, 13), cu dreptate şi cucernicie (Tit 2, 12). Sfântul Duh va fi în Biserică în veci (In. 14,16-17), pentru a revărsa har asupra oricărui om care îşi doreşte din toată inima mântuirea. Duhul Sfânt Care se află în Biserică a unit întotdeauna pe credincioşi în jurul adevărului, în timp ce satana a adus dezbinare şi ură în rândul credincioşilor (Lc. 22, 31).
Din această pricină, a cere ca Biserica îndrumată şi ocrotită de Sfântul Duh să se pocăiască pentru dezbinarea creştinilor este echivalent cu a afirma precum că nu diavolul, ci Sfântul Duh e „vinovat” de această dezbinare, pentru că n-a sugerat la timp formulele ecumeniste de compromis. A face însă cea mai mică aluzie de acuzare a Celui de-al Treilea Ipostas al Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi de păcatul dezbinării, este un păcat de neiertat, de hulă asupra Duhului Sfânt! Iată cum vorbeşte despre aceasta însuşi Domnul: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Mc. 3, 28-29).
Caracterul antihristic al ecumenismului şi orientarea sa anti-ortodoxă fac ca participările ortodocşilor să înceapă cu mici abateri de la adevărul credinţei şi în final să ducă la prăpăstii din ce în ce mai mari, până la întemeierea viitoarei biserici universale a Antihristului.
În sfârşit, deoarece „pocăinţa” impusă de CEB Bisericii Ortodoxe acuză de păcatul dezbinării pe Însuşi Capul Bisericii - Domnul nostru Iisus Hristos, creştinul ortodox trebuie să se opună cu hotărâre ecumenismului, pentru a nu se face părtaş la hulirea cea de neiertat împotriva Duhului Sfânt.