Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul

Dogma despre Biserică este exprimată foarte concis şi exact în articolul IX al Simbolului de Credinţă de la Sinodul I A-Toată-Lumea: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Prin aceste cuvinte se exprimă convingerea nestrămutată a creştinului ortodox, că Biserica în care credem este cea existentă, iar nu una aşteptată; ea e întemeiată deja, şi nu aşteaptă să fie întemeiată; este pe deplin reală, şi nu imaginară.
A fost un timp când Biserica a fost făgăduită de Mântuitor prin cuvintele: „Voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18). Această făgăduinţă s-a împlinit în existenţa Bisericii, întemeiată pe credinţa în Hristos - Piatra din capul unghiului (Ef. 2, 20). Ea există pentru creştinul ortodox ca un organism divino-uman pentru mântuirea sufletelor.


Abia în timpul nostru a apărut pe baza ecumenismului, ideea că Biserica nu ar trebui creată pe Piatra adevărului lui Hristos, ci pe nisipul diferitelor rătăciri omeneşti, ceea ce contravine Simbolului credinţei şi Sfintei Scripturi. Singurul lucru despre care se spune în Simbolul credinţei ca despre unul aşteptat în viitor îl constituie evenimentele eshatologice - cea de A Doua Venire a lui Hristos, Învierea morţilor şi viaţa veacului viitor, evenimente despre care se spune „aştept”, în timp ce despre celelalte - „cred” („mărturisesc”). Spre deosebire de grupările eretice, care se pretind „biserici”, Biserica lui Hristos este definită drept „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Ce înseamnă aceste numiri? Să le expunem pe scurt.

1) Biserica este unică datorită unităţii credinţei sale. Ea nu ar fi fost unică şi unitară, ci ar fi fost multiplă, dacă în ea s-ar admite diferite „crezuri” sau atitudini faţă de credinţă.
2) Biserica este sfântă şi sfinţeşte prin harul dumnezeiesc pe care îl dă credincioşilor. Dacă ea nu ar fi primit harul de sus, la Cincizecime, nu s-ar putea numi sfântă, şi n-ar fi decât o organizaţie omenească religioasă fără har, aşa cum sunt comunităţile eretice.
3) Biserica este sobornicească şi universală în virtutea adevărului dumnezeiesc menit a fi răspândit în lumea întreagă, adevăr pe care ea îl păstrează şi îl propovăduieşte. Dacă ea nu ar deţine acest Adevăr, n-ar fi decât o dimensiune pământească uriaşă, care ar îmbrăţişa diferitele false învăţături religioase existente în lume, şi nu Biserica lui Hristos.
4) Biserica este apostolească datorită provenienţei sale apostolice. Ea păstrează continuitatea apostolică şi este credincioasă Predaniilor şi învăţăturilor apostolice. Dacă s-ar depărta de la acestea, n-ar mai avea dreptul să se numească apostolească.
Această învăţătură, exprimată concis în articolul IX al Simbolului de Credinţă prin cuvintele: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, reprezintă plinătatea credinţei ortodoxe în Biserică. „Ne dăm seama şi simţim, spune teologul Losski -, că Biserica fără oricare din aceste calităţi n-ar fi Biserică, şi numai îmbinarea armonioasă a acestor patru calităţi, mărturisite în Simbolul credinţei, exprimă plinătatea existenţei Bisericii”.
Dacă vom compara înţelegerea Bisericii de un adevărat creştin ortodox cu vederile ecumeniştilor neortodocşi, vom constata o mare diferenţă. Ecumeniştii nu cred în existenţa unei biserici unitare - unice, adevărate, curate de orice eresuri, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. În accepţia lor, nici una din confesiunile creştine existente nu a păstrat integral fidelitatea faţă de vechea Biserică apostolică şi nu posedă deplinătatea adevărului.
Ecumeniştii consideră că Biserica urmează să se (re)creeze pe calea mişcării ecumenice, prin apropierea aşa-numitelor „biserici” pe baza renunţărilor reciproce în doctrină şi practică.
Încă din 1937, protestantul-ecumenist Eli Gunel îşi exprima deschis „credinţa” sa ecumenică în „biserica universală”: „Eu cred în ceea ce deocamdată nu există... dar neapărat trebuie să fie. Căci cred în Sfântul Duh, Care de la istoricul ceas al Cincizecimii de la Ierusalim făureşte iarăşi şi iarăşi, neostenit, experienţe, proiecte de biserici, până nu va apărea o biserică model... Eu văd o mulţime de biserici: disparate, scindate... Eu văd biserici, care păcătuiesc într-atât încât te duc în ispită, urmate de o legiune de demoni: formalism, intelectualism, dogmatism (!)”. Autorul îşi încheie această tiradă reafirmându-şi credinţa în viitoarea „biserică universală”.
Un creştin ortodox nu poate decât să se îngrozească auzind asemenea idei blasfemiatoare. Biserica întemeiată de Hristos este tratată ca inexistentă, iar Sfântul Duh este acuzat de incapacitatea de a crea dintr-o singură dată o biserică exemplară, ca şi cum de la Cincizecime şi până astăzi El nu creează decât proiecte nereuşite de „biserici”, din care cauză în lume au apărut biserici care duc în ispită şi care sunt populate de o „legiune de demoni”! A atribui toate acestea Sfântului Duh este o blasfemie de neiertat, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie (Mt. 12, 32)!
„Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos” (Mt. 16, 18) şi „întărită prin harul Sfântului Duh, revărsat asupra ei în toată plinătatea în ziua Cincizecimii” (Fapte 2,1-12). „Mântuitorul a iubit-o” (Ef. 5, 25), „pentru ea şi-a vărsat Sângele său” (Fapte 20, 28), ca s-o sfinţească, curăţind-o cu „baia apei”, prin Cuvânt: „Ca să o înfăţişezi Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,26-27). Într-o discuţie întreţinută cu Michael Moore, l-am întrebat dacă există vreo biserică ce ar mărturisi astăzi o credinţă dreaptă şi desăvârşită? „Nu!” - a răspuns el. „Ar trebui să combinăm credinţa tuturor bisericilor, şi atunci vom avea o biserică şi credinţă unică.” După cum arată clar acest răspuns, la baza ecumenismului stă principiul fals şi inadmisibil din punct de vedere ortodox, cel al sincretismului.
„Episcopul” anglican de Gloucester, care a participat la întrunirea din Atena (mai 1941), a teologilor greci şi anglicani, riposta energic împotriva dogmei ortodoxe , afirmând că „Biserica şi-a pierdut unitatea şi astăzi nu există decât în schisme - schisma orientală, schisma papală, schisma anglicană”. Unii ecumenişti occidentali au ajuns şi mai departe, negând nu numai unitatea de facto, dar şi unitatea principială a Bisericii. Astfel, Henri van Duzzen scrie: „Ideea de „biserică nescindată” primară unitară este o perfectă ficţiune... Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a fost o „biserică nescindată”. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la „trupul lui Hristos”.
Autorul acestor cuvinte - un protestant liberal - vede în fiecare erezie o nouă ramificaţie a Bisericii Creştine, atribuind fiecăreia dreptul de a se numi „biserică”. Fiind în afara Bisericii, el nu poate să înţeleagă şi să simtă că noile grupări, care se desprind datorită eresului, părăsesc Biserica şi nu mai aparţin Bisericii, putând să se unească cu ea numai în cazul în care vor renunţa la toate erorile lor. Fiind nişte biserici false, ele nu au dreptul să se numească biserici, pe când adevărata Biserică a lui Hristos, respingând pe eretici, continuă să existe ca o Biserică întreagă, unitară în credinţă şi indivizibilă.
Marele dogmatist sârb, Arhimandritul Iustin Popovici spune clar: „Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El este unitară şi unică. Unitatea Bisericii rezultă inevitabil din unitatea Fiului lui Dumnezeu, Hristos [...] Orice divizare (a Bisericii) ar însemna moartea ei. Ea se află în întregime în Fiul lui Dumnezeu şi este înainte de toate Trupul Fiului lui Dumnezeu, şi numai după aceea o organizare umană. Toate în ea sunt divino-umane: şi viaţa, şi credinţa, şi dragostea, şi Botezul, şi Euharistia, şi toată sfânta ei Taină, şi toată învăţătura ei, şi întreaga viaţă a ei, şi toată nemurirea, şi toată veşnicia ei, şi întreaga ei organizare [...] Toate la ea sunt divino-umane şi indivizibile, toate la ea sunt legate organic şi prin har în trupul întreg al lui Dumnezeu-Omul, cu un singur Cap de către Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos [...] Uniţi cu Hristos, toţi membrii Bisericii din toate neamurile şi din toate timpurile sunt una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).
Această unitate a credincioşilor începe cu prima Sfântă Taină - Sfântul Botez, continuă şi se întăreşte prin mijlocirea celorlalte Sfinte Taine şi îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Euharistie, prin care se înfăptuieşte cea mai perfectă unitate a credincioşilor cu Domnul Iisus Hristos, ca şi unitatea dintre credincioşi [...] Temelia integrităţii Bisericii lui Hristos se făureşte pe unitatea şi unicitatea CREDINŢEI în Dumnezeu. Iar în această credinţă totul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, care a unit pe veci - în El însuşi şi prin Biserică - cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ce este mai important, - pe Dumnezeu cu oamenii. Credinţa în Dumnezeu-Omul ne dă nouă, oamenilor, absolut tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică. Cu această credinţă noi stăm şi fiinţăm de sus până jos, această credinţă „a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).
Aidoma Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii mărturisesc unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. De aceea este clară şi înflăcărată râvna de care dau dovadă Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori de câte ori se produce o separare sau o sciziune de la Biserică, ca şi atitudinea lor severă faţă de eresuri şi schisme [...]
Precum Domnul Iisus nu poate avea mai multe trupuri, la fel El nu poate avea mai multe biserici [...] De aceea divizarea Bisericii, ontologic, este în esenţă cu neputinţă. Niciodată n-a fost şi nu poate fi o divizare a Bisericii: s-au produs şi se vor produce doar separări de Biserică [...] În diferite timpuri s-au desprins de la Biserica unitară indivizibilă a lui Hristos, ereticii şi schismaticii, ei încetând a mai fi astfel membri ai Bisericii [...] În felul acesta s-au separat de Biserică gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, greco-catolicii şi toţi ceilalţi apostaţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.”
Ideea precum că Biserica ar exista astăzi numai în schisme este exprimată în aşa-numita „teorie a ramificaţiilor”, potrivit căreia Biserica este împărţită în „ramificaţii”: ortodoxă, catolică, anglicană (sau protestantă). Aceste ramificaţii nu se află în unitate şi relaţii reciproce, însă, conform respectivei teorii, unitatea aparentă „n-a constituit o caracteristică esenţială a Bisericii. Diversitatea în învăţătură şi în practică nu contravine esenţei ei de profunzime.”
O astfel de „diversitate în învăţătură”, denumită în mediile ecumenice „pluralism”, este astăzi susţinută în mod deosebit de C.E.B., care cuprinde numeroase confesiuni şi secte. Un asemenea pluralism ar înnobila reciproc, zice-se, pe participanţii la mişcarea ecumenică. Fiecare poate, ascultând pe altul, să cunoască ceva, să-şi „îmbogăţească” tradiţia cu alta, să-şi completeze credinţa cu elemente conservate în altă confesiune. Fostul şef al departamentului „Credinţă şi organizare”, Luca Fischer, chiar se încumeta să afirme că, în pofida eventualului pericol, „diversitatea este firească şi chiar necesară”.
Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere strict ortodox, potrivit căruia există „un singur Domn, şi o singură credinţă” (Ef. 4, 5), „o singură adevărată şi sfântă Predanie” (II Tes. 2, 15) şi „o singură Biserică” (Mt. 16, 18).
Pluralismul, admis şi chiar aprobat de ecumenism, nu este altceva decât transformarea adevărului dumnezeiesc absolut în ceva relativ. Căci cum ar putea să nu fie relative adevărurile credinţei, dacă diferite tradiţii confesionale, adesea contradictorii şi reciproc exclusiviste, sunt socotite în egală măsură purtătoare ale unui anumit „adevăr”?! Relativizarea adevărului - iată principala ţintă a „teologiei ramificaţiilor”!
După cum afirma de drept Vedernikov, „această teorie a ramificaţiilor este ademenitoare cel puţin de aceea că nivelează adevărul cu rătăcirea, zugrăvind totodată falsa perspectivă a creării unei noi biserici ecumenice, în care trebuie să se reunească toate confesiunile creştine existente, fără a-şi pierde valorile ce le sunt proprii. O asemenea perspectivă nu este doar înşelătoare, ci e şi periculoasă pentru creştini, pentru că îi abate de la Biserica cea adevărată, întemeiată de Mântuitor, le sugerează ideea irealităţii acestei Biserici, transformând religia noastră dintr-o îmbinare ontologică reală cu Dumnezeu într-o stare de spirit deşartă, stare în care e lesne să accepţi orice compromisuri în credinţă şi în viaţă.”
Ideea pluralismului, propagată perseverent în mediul ecumenic, cuprinde tot mai mult inimile creştinilor, pasionându-se pentru ea şi unii teologi catolici. De pildă, după părerea cardinalului belgian Souenince, „Biserica a fost creată după chipul Treimii, Care este Una în Trei şi Trei în Una”. Ceea ce înseamnă că unitatea există în pluralitate şi pluralitatea există în unitate... De aceea s-ar cuveni să tratăm unitatea ca o unitate multiplă.”
Exemplul cu Sfânta Treime pus în legătură cu actualul pluralism „bisericesc”, adică cu divergenţele dogmatice ale diferitelor comunităţi religioase, este lipsit de temei, potrivnic lui Dumnezeu şi profanator, fiindcă aşa-numitele „biserici” sunt biserici false în comparaţie cu Biserica unică şi unitară, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, şi nu pot face o unitate comună cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Adevărul - Dumnezeu Tatăl (Ier. 10, 10), Adevărul - Fiul lui Dumnezeu (In. 14, 6), Adevărul - Duhul Sfânt (I In. 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie Una (I In. 5, 7). Adevărul trebuie să reunească Bisericile, dacă ele vor să fie un tot întreg, căci Adevărul nu se poate multiplica sau îmbina cu minciuna. Tocmai acest lucru i-a scăpat din vedere cardinalului Souenince.
Comisia teologică a Vaticanului, adoptând în unanimitate cincisprezece propuneri cu privire la „unitatea credinţei şi pluralismului teologic”, a instituit in doctrina oficială a Bisericii catolice „dreptul la diferite atitudini faţă de Taina exclusivă a lui Hristos” - drept care, în principiu, a şi fost recunoscut de Conciliul II Vatican în Decretul cu privire la ecumenism (III, 17), şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (III, 22). În propunerile vizate, care sunt adecvate poziţiei ecumenismului, se afirmă: „Credinţa este una, exprimările ei însă sunt multiple. Această multiplicitate nu necesită confirmare. Ea este o realitate ce rezultă din însăşi necesitatea întruchipării credinţei creştine în diferite culturi.”
Oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin „diversitatea culturilor”? De parcă Taina creştinătăţii este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească cea mai presus de fire, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Cor. 10, 5).
Pe timpurile Sfântului Irineu din Lion, Biserica era răspândită de la Răsărit la Apus şi învăţătura bisericească se propovăduia printre popoare cu diferite culturi şi zeităţi. Dacă ar fi să urmăm logicii ecumenice, ar fi trebuit să constatăm că de pe atunci aceste culturi şi-au lăsat amprenta asupra Tainei lui Hristos şi au imprimat „pluralism” credinţei. Nimic asemănător însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după cum arată Sfântul Ierarh Irineu din Lion:
„Biserica, deşi e răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa.. Biserica trăieşte ca şi într-o casă comună: păstrează cu râvnă această propovăduire şi credinţă şi crede în unicitate, de parcă ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi, potrivit cu aceasta propovăduieşte, învaţă şi predică, de parcă ar avea o singură gură. Şi cu toate că în lume se vorbesc diferite limbi, puterea Predicii e una şi aceeaşi. Bisericile, întemeiate în ţările germane nu cred şi nu propovăduiesc credinţa cumva într-un fel al lor; nici bisericile din Iberia, nici cele ale celţilor, nici cele de la Răsărit, din Egipt, din Libia, nici bisericile întemeiate pe pământurile mediteraneene. Ci aşa cum soarele - această creaţie a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi în toată lumea, la fel şi propovăduirea adevărului pretutindeni străluceşte şi luminează pe toţi oamenii care doresc să ajungă la cunoaşterea Adevărului.”
Astfel stând lucrurile, e clar că nu culturile au schimbat expresia Tainei lui Hristos şi împreună cu ea - adevărul despre Dumnezeire, ci unii eretici aparte, inspiraţi de duşmanul Bisericii - diavolul, precum Arie, Nestorie, Macedonie, Eutihie, ş.a. Astăzi, însă, ecumenismul a început a învinovăţi „culturile” de vina ereticilor, pentru a justifica schismele apărute în rândul creştinilor, ca fiind, chipurile, un fenomen firesc şi aproape necesar.
O conştiinţă ortodoxă nepărtinitoare îşi dă seama că Biserica nu poate exista în schisme. A considera Biserica o entitate scindată e totuna cu a o nega, căci „orice împărăţie care se dezbină în sine, se pustieşte” (Mt. 12, 25). Cum ar fi putut Biserica să reziste împotriva porţilor iadului, care născocesc rătăciri şi pun la cale dezbinări, dacă nu ar fi unitară în credinţă, dacă şi-ar pierde unitatea şi ar trăi astăzi numai în schisme? Odată cu pierderea unităţii sale în credinţa cea dreaptă, Biserica îşi pierde şi menirea sa dumnezeiască -aceea de a fi Biserica lui Dumnezeu - „stâlpul adevărului” (I Tim. 3, 15).

0 Responses to "Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul"

Blogul este vizionat de: