A) Biserica Ortodoxă este deţinătoarea adevărului

Sfânta Biserică Ortodoxă, asemenea corabiei salvatoare ce pluteşte prin lumea care „zace sub puterea celui rău” (I In. 5, 19), a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a vesti lumii „cuvântul cel adevărat” (Tit 1, 9). Cât de bine tălmăceşte Sfântul Teofan Zăvorâtul:
„Prin Cuvânt este reprezentată întreaga învăţătură creştină, care înseamnă cuvântul auzit de Hristos Mântuitorul de la Tatăl şi adus pe pământ” (In. 8,26; 4,24) şi „răspândit pe suprafaţa lui de apostoli prin puterea Duhului Sfânt”. Este drept şi adevărat acest cuvânt, ca venind de la Dumnezeu, Care este adevărat şi drept în toate cuvintele Sale. El este drept şi în ceea ce legiuieşte şi în ceea ce făgăduieşte…
Aşadar, cuvântul „adevărat este numai acel care de la Dumnezeu a venit… fiind fără adaos, fără scădere, şi fără schimbare…”


Acest cuvânt a fost încredinţat Bisericii şi slujitorilor ei - episcopilor şi preoţilor -, care datori sunt să-l propovăduiască curat, fără amestecare cu învăţături străine, ci „drept învăţând cuvântul adevărului” (II Tim. 2. 15).
Cuvântul învăţăturii, pentru a fi folositor şi lucrător pentru mântuirea sufletelor, urmează să fie ferit de tot ce-i este străin. Tocmai aceasta este „învăţătura cea sănătoasă” pe care trebuie s-o propovăduiască un episcop (Tit 1, 9). „Învăţătura cea sănătoasă este aceea care te învaţă deopotrivă adevăratele dogme, dar şi o viaţă cucernică”.
Prin dogmatică şi etică se încheie, propriu-zis, conţinutul învăţăturii lui Hristos. Ambele noţiuni sunt profund legate şi condiţionate reciproc, drept care nici dogmatica fără etică, nici etica fără dogmatică nu pot exista. Căci precum credinţa fără fapte este moartă (Iac. 2, 26), şi faptele fără credinţă sunt moarte (Rom. 4, 2-3). Măcar că şi dracii cred şi se cutremură (Iac. 2, 19). totuşi credinţa lor este fără rost, întrucât este lipsită de fapte bune. Ereticii pot avea de asemenea unele fapte aparent bune, care însă nu-i mântuiesc deoarece nu au legătură cu dreapta credinţă.
Potrivit tălmăcirii Sfântului Teofan Zăvorâtul (I Tim. 1,5), „credinţa cea adevărată, nefăţarnică, cuprinde toate dogmele; şi acestea efectiv sunt de aşa natură încât, dacă inima le cuprinde nefăţarnice, trebuie ca ele să inspire neapărat simţăminte şi fapte de iubire, şi să te inspire ca atare; de o astfel de natură sunt mai cu seamă dogmele cu privire la Pronie, Ispăşire şi viitoarea fericire. Dumnezeu vede totul şi tot ce se face pentru fraţi din dragoste pentru El, primeşte ca şi cum s-ar face nemijlocit pentru El. Cel care crede aceasta, cum să nu se grăbească să pună ceea ce se cuvine, prin mâna fratelui, în mâna Domnului?… În felul acesta dragostea se arată, se sfinţeşte, se înmulţeşte şi se întăreşte prin credinţă nemincinoasă”.
Dogmatica şi etica sunt conţinute şi se întruchipează deplin în sânul adevăratei Biserici Creştine, căci ea este întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos:
1) pe adevărata mărturisire a credinţei în Hristos, mărturisită de Sfântul Apostol Petru în numele tuturor apostolilor (Mt. 16, 16-18; In. 6, 69);
2) pe o morală autentică, înrâurită de harul mântuitor al lui Dumnezeu (Tit 2,11, 12), care se dăruieşte tuturor în Biserică.
În acest sens atotcuprinzător, Biserica lui Hristos este numită „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), după cum minunat tâlcuieşte Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Biserica lui Dumnezeu Celui Viu este sălaşul adevărului, a Adevărului Însuşi. De aceea totul în ea este adevărat - adevărată este mărturisirea credinţei, adevărată sfinţirea prin Taine, adevărată împărtăşirea harului, adevărată viaţa după legea lui Dumnezeu. Este adevărat ajutorul întemeiat în ea de Dumnezeu, adevărate sunt făgăduinţele ce însufleţesc pe cei ce trudesc în casa Domnului - toate sunt adevărate în ea. În oricare altă parte, nu căuta adevărul!
Există unele asemănări de adevăr şi în afara ei; însă adevărul adevărat este numai în ea. Biserica este stâlpul adevărului, stând ferm şi neclintit în adevăr şi apărându-l; ea este temelia adevărului, potolind minţile atunci când ele se întâmplă să fie tulburate de o minciună.”
Deşi după căderea în păcat, care a întunecat mintea omului, el a pierdut adevărul, setea de adevăr i-a rămas în suflet. Depărtându-se însă de la Dumnezeu, omul căzut în păcat, în pofida întregii sale aspiraţii spre adevăr, nu este în măsură să-l recâştige de unul singur. Cei care au dobândit sau dobândesc adevărul, o datorează numai lui Dumnezeu, Care ni-l descoperă (Mt. 11, 27).
Cugetând pe această temă, Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte:
„Prin adevăr nu trebuie să înţelegem nici obişnuitele adevăruri ale vieţii, nici adevărurile ştiinţifice care nu au legătură cu mântuirea veşnică a sufletului, ci adevărul referitor la Dumnezeu - adevărul mântuitor, care arată omului rostul vieţii lui şi mijloacele de dobândire a unirii veşnice cu Adevărul întrupat - Iisus Hristos (In. 1.4, 6).”
Despre acest adevăr Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Adevărul este de la Dumnezeu. El este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu şi poate fi înţeles numai prin harul lui Hristos”. (Cuvântul 37)
Acest Adevăr, dacă îl pătrundem, ne apără împotriva alunecării păgubitoare în înşelăciuni şi năluciri religioase - împotriva împărăţiei întunecate a diavolilor, care zămislesc eresuri pentru a duce la pieire sufletele oamenilor.
Deşi, în principiu, Biserica nu este din această lume, menirea ei e să se afle în lume (In. 17, 11-15) şi să cuprindă întreaga oicumenă prin propovăduirea Adevărului dumnezeiesc. Biserica lui Hristos are o menire universală, deoarece este chemată să vestească Adevărul descoperit nouă de Mântuitorul. Adevărul este universal şi trebuie să rămână universal!
„Sobornicitatea Bisericii – potrivit teologului Vladimir Losski -, reprezintă o calitate proprie a Adevărului lui Hristos. Rătăcirile, eresurile, falsele învăţături, deşi au răspândire în lume, nu pot pretinde a avea un caracter universal, deoarece minciuna este ceva negativ, şi ca atare nu are dreptul legal de a se impune întregului univers.” Dacă însă ereziile îşi asumă acest drept, o fac uzurpând drepturi străine.
Biserica lui Hristos - în calitate de purtătoare a adevărului vestit întregii lumi - a fost universală de la întemeierea ei, când nu număra decât 120 de suflete (Fapte 1, 16), călăuzite de cei doisprezece apostoli. Anume lor le-a revenit misiunea dată de Hristos să răspândească adevărul Evangheliei lui Hristos pe întreg pământul: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” (Mt. 28, 19).
Răspândirea acestei drepte credinţe pe întreg pământul a fost prezisă încă în Vechiul Testament: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 4). Această proorocire nu se referă la erezii şi false învăţături, ci numai la Credinţa Ortodoxă, căci numai ea propovăduieşte fără nici o denaturare Adevărul dumnezeiesc cel mântuitor.
Noţiunile de „sobornicitate” şi „ortodoxie” se identificau reciproc din secolele primare creştine, chiar de atunci Sfânta Biserică vorbeşte despre „credinţă” în sensul de „credinţă ortodoxă”. Această mărturie rezultă din „Martiriul Sfântului Policarp” (secolul al II-lea), ce începe aşa: „Biserica Domnului din Smirna, către Biserica Domnului din Filomelia şi către toate comunităţile din lume care ţin de Sfânta Biserică Universală”. Teologul grec profesorul I. Anastasiu scrie: „Ceea ce era universal (ecumenic), era dreptcredincios (ortodox)”. Acel care nu era dreptcredincios, era înlăturat de la Biserica Sobornicească şi respins de ea.
Creştinii ortodocşi se simţeau un tot întreg oriunde şi oricând - atât în trecut, cât şi în prezent - tocmai datorită singurei credinţe întru Hristos păstrată în unica Biserică Ortodoxă. După cum scria Sfântul Vasile cel Mare, datorită simbolurilor comune ale credinţei orânduite de Sfinţii Părinţi şi împărtăşite de către fraţii fiecărei biserici parohiale, ei „îşi găseau părinţi şi fraţi de la un capăt la altul al pământului, în toate bisericile.”
Cei trei Sfinţi Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur - sunt numiţi, într-un tropar. „învăţători universali”, pentru că luminau întreaga lume, prin învăţătura ortodoxă.
Sinoadele Ecumenice înseamnă Sinoadele Ortodoxe nu numai de aceea că ar fi participat la lucrările lor reprezentanţi ai întregii lumi creştine de atunci, ci mai întâi de toate, pentru că ele apărau şi afirmau Adevărul Ortodox, propovăduit de Ortodoxia A-Toată-Lumea, şi combăteau eresurile şi falsele învăţături. Potrivit aprecierii date de Sfântul Ioan Gură de Aur, „Biserica este stâlpul Universului”. Ea este universală, pentru că susţine adevărul, care este şi trebuie să fie universal.
Prin urmare, adjectivul „ecumenic”, raportat la Biserică, are un sens nu atât geografic, cât duhovnicesc. Deşi Biserica nu cuprinde geografic toată lumea, totuşi acest lucru nu o împiedică să fie universală în sensul esenţial, dogmatic, conform cu menirea ei. Şi viceversa, deşi uneori erezia are o răspândire mai largă decât Ortodoxia - cum a fost, de pildă, în secolul IV, pe timpul arianismului şi mai târziu, pe timpul iconoclasmului, însă niciodată erezia nu poate fi universală pentru simplul motiv că propagă rătăciri pe întinderi mari de pământ sau este crezută de un număr mai mare de oameni.
B) Mişcarea ecumenistă se îngrijeşte de o „biserică” mincinoasă

Mişcarea ecumenistă de astăzi imprimă noţiunii de „universal” un cu totul alt conţinut, necunoscut celor din vechime. Spre deosebire de noţiunea patristică a „Bisericii ecumenice” - de Biserică ce susţine adevărul, de Biserică Ortodoxă care nu admite nici un amestec cu eresul, „mişcarea ecumenistă” desemnează o grupare ce urmăreşte unirea tuturor comunităţilor religioase numite „biserici” (adunate din toate sectele creştine posibile), în care „adevărul este vecin cu nedreptatea” (Rom. 1, 18).
Pornind de la o astfel de viziune asupra noţiunii de „universal”, dr. Filip Potter, fost secretar general al C.E.B., extinde noţiunea de „ecumenicitate”, afirmând că ea înseamnă nu numai apropierea şi contactul „bisericilor”, ci presupune o „totalitate a pământului populat”. „Prin urmare - spune acesta - mişcarea ecumenică se manifestă pretutindeni acolo unde creştinii şi alţi oameni (!) caută într-un fel sau altul să lucreze pentru unitatea omenirii”.
Din cele expuse rezultă că scopul final al ecumenismului nu este unitatea aşa-numitelor „biserici”, chiar şi în accepţie ecumenistă, ci un plan de „înfrăţire treptată” a omenirii. Şi pentru aceasta, ecumeniştii tratează tot mai des „universalitatea” din punct de vedere geografic: „Nici o biserică nu poate pretinde universalitatea, rămânând provincială în secolul nostru planetar” - se spune într-o revistă ecumenică.
La 3 septembrie 1967 am avut ocazia să discutăm cu ecumenistul englez Michael Moore, adjunct al secretarului general al C.E.B. pentru relaţiile externe cu Biserica Anglicană. La întrebarea: „Cum înţelege unitatea Bisericii?”, el ne-a răspuns: „Ea este unitară ca biserică nevăzută’. La altă întrebare: „Cine face parte din această Biserică nevăzută?” - a urmat răspunsul: „Toţi creştinii”.
Adică, în adevărata Biserică a lui Hristos sunt incluse toate denominaţiile eretice şi grupările sectare care în vechime au fost date anatemei de tocmai de Biserica Ortodoxă din pricina devierilor lor nemântuitoare de la adevărul lui Hristos. Michael Moore confundă calităţile Bisericii Cereşti biruitoare, nevăzută nouă, cu atributele Bisericii pământeşti luptătoare, care este văzută, incluzând cu viclenie în Biserica „invizibilă” de pe pământ pe toţi ereticii, sub numele comun de „creştini”.
„Biserica nevăzută” este un termen pur protestant, venind în contradicţie flagrantă cu învăţătura ortodoxă privind Biserica drept unica Biserică Cerească şi pământească condusă de Hristos (Ef. 1,10), ai cărei membri sunt numai creştinii dreptcredincioşi. În „Catehismul creştin” Mitropolitul Filaret arată că Biserica este universală, adică sobornicească, deoarece „nu este limitată nici în spaţiu, nici în timp, nici de apartenenţa la un anume popor, ci cuprinde pe toţi dreptcredincioşii din toate părţile, timpurile şi popoarele”. Sfântul Apostol Pavel, primul care a numit Biserica „Trupul lui Hristos” (I Cor. 12, 27), iar pe Hristos - „Capul Bisericii” (Ef. 1, 22) şi care înţelegea foarte bine esenţa ei mistică cerească (Ef. 5, 32), nicăieri nu o numeşte Biserică nevăzută, ci pretutindeni vorbeşte de ea ca de o dimensiune vizibilă în lume, în care se mântuiesc credincioşii întru Hristos, o alcătuire divino-umană în care există o ierarhie văzută ce administrează Tainele mântuitoare vizibile, prin care noi ne învrednicim de harul nevăzut al Domnului pentru unirea şi împărtăşirea cu Dumnezeul Cel nevăzut: „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi pe apostoli; al doilea pe prooroci; al treilea pe învăţători…” (I Cor. .12, 27-28).
Teologul rus V.V. Bolotov, referitor la „biserica nevăzută” scrie:
„Faptul că Hristos a denumit Biserica întemeiată de El - Eclezia, are o semnificaţie polemică aparte împotriva protestanţilor. Protestanţii vorbesc permanent despre o biserică nevăzută. Noţiunea „eclezia” însă conţine un pronunţat moment de vizibilitate. De aceea expresia „biserica nevăzută” reprezintă o contradictio in adjecto [contradicţie interioară]. Nu poate exista [pe pământ] nici o biserică invizibilă. La ceva invizibil poţi participa numai spiritual, pe când în „eclezia” - numaidecât trupeşte”.
Nu numai că ecumeniştii includ în noţiunea de „biserică universală” toate soiurile posibile de „creştini” neortodocşi, ci sub influenţa gândirii lor ademenesc chiar pe unii clerici ortodocşi. De exemplu, iată ce poate scrie Protos. prof. Ştefan Ţankov:
„Problema unităţii Bisericii devine prea complexă şi nu mai poate fi tratată izolat sub aspect scolastic, cum a fost până acum… E nedrept să se considere că de trupul mistic al lui Hristos (Biserica) aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea „nevăzută” a Bisericii lui Hristos trebuiesc raportate şi confesiunile neortodoxe, care, indiferent de eresurile lor dogmatice, nu sunt departe de comuniunea cu Biserica lui Hristos”.
Ce înseamnă totuşi „unitatea mistică nevăzută” a ecumeniştilor? Această îmbinare de cuvinte se atribuie deocamdată, cu precauţie, „bisericii” ecumenice universale. E drept, Consiliul Mondial al Bisericilor este interpretat deocamdată doar ca o comunitate a „bisericilor”, şi nu ca „super-biserică” sau „biserică mondială”, însă idealul viitoarei „biserici universale unite” - se întrevede deja, şi bazele ei sunt puse. Calitatea de membri ai viitoarei „biserici” o vor avea ecumeniştii şi simpatizanţii lor. Dar să vedem cine sunt ei.
Teologul rus Lev Zander de la Institutul de Teologie din Paris, un ecumenist zelos, scria fără ocolişuri:
„Componenta persoanelor angajate în mişcarea ecumenică este extraordinar de variată: aderând la ea, noi trebuie să fim gata să ne întâlnim acolo nu numai cu un ierarh ortodox, episcop anglican şi pastor protestant, ci şi cu un reprezentant al „teologiei liberale”, care nu crede în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi cu un unitarian, care neagă dogma Sfintei Treimi, şi cu un kwaker, care nu acceptă, în general, nici un fel de canoane bisericeşti.”
Aceste lucruri au fost scrise în anii ‘30. Astăzi din C.M.B. fac parte multe societăţi eretice: remonstranţi-arminieni din Olanda şi unele comunităţi religioase liberale extremiste, care neagă chiar Botezul, deşi însuşi Hristos îl pune drept o condiţie primordială a mântuirii (Mc. 16, 16).
Din C.M.B. face parte şi aşa-numita „biserică a fraţilor moravi”, care, în contradicţie cu învăţătura ortodoxă despre îndreptăţirea prin credinţă şi fapte, propovăduieşte îndreptăţirea doar prin credinţă şi, socotind eficienţa Tainelor în funcţie de rangul celui care le oficiază, admite Botezul repetat, ceea ce contravine cu desăvârşire articolului 10 al Simbolului credinţei: „Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor”.
În prezent, în C.M.B. au calitate de membri şi nestorienii, şi iconoclaştii (protestanţii şi sectele lor), chiar şi unele comunităţi fără orice caracteristici ecleziastice, după cum mărturiseşte profesorul de dogmatică, grecul Megas Farandos, care a asistat la cea de-a şasea Adunare a C.E.B. de la Vancouver, 1983:
„Protestanţii s-au despărţit în sute de „biserici”, dintre care multe sunt lipsite de un crez concret, având doar revendicări sociale, mascate prin lozinci creştine”.
Iată cu ce fel de „creştini” colaborează la conferinţele ecumenice, în numele nostru şi a viitoarei „biserici”, reprezentanţii ortodocşi! În cadrul acestor conferinţe şi cei mai înverşunaţi eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai Trupului mistic al lui Hristos. Ei se autointitulează „biserici”, fără a fi ca atare, şi se supun hotărârilor Consiliul Ecumenic de la Geneva.
„Consiliul Mondial al Bisericilor” prin însăşi denumirea ce o poartă, pune pe aceeaşi treaptă Biserica Ortodoxă, fără pic de jenă, cu toate aşa-numitele „biserici” care fac parte din C.E.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este aceea de a se transforma noţiunea de „Biserică”, într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o abstracţie, ce reuneşte pe principii egale diferitele „biserici”, ceea ce înseamnă suprimarea totală a noţiunii dogmatice de Biserică, ca alcătuire divino-umană unică în lume. Căci de vreme ce există diferite feluri de biserici, rezultă că, de fapt, Biserica propriu-zisă nu există!
Ecumenismul este păgubitor şi pentru neortodocşi şi pentru ortodocşi. Urmând calea ecumenismului, neortodocşii nu dobândesc adevărul, iar ortodocşii se depărtează de el. Să concretizăm. Neortodocşii care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor, nu pot veni la Sfânta Ortodoxie, întrucât C.E.B. recunoaşte comunităţile lor sectare şi eretice drept „biserici”, întărindu-i astfel şi mai mult în rătăcirea lor. Vor mai căuta ei oare Biserica cea adevărată având propria lor „biserică” şi propriile „taine”?
Sfântul Ciprian al Cartaginei spune cu multă înţelepciune că „ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi vom întări în convingerea că şi ei au biserică şi taine.” În felul acesta, ecumeniştii „ortodocşi”, recunoscând comunităţilor eretice dreptul de a se numi „biserici”, le pierd pentru Biserică!
Ortodocşii ecumenişti, semnând, primind şi rugându-se permanent cu neortodocşii, se contaminează pe neobservate de concepţiile lor eretice şi extrem de liberale, pierzând adevărul credinţei ortodoxe. În acest sens, de pildă, vom evoca numele teologului grec Nicos Nissiotis, înverşunat militant ecumenist şi director al Institutului de educaţie a tinerilor ecumenişti din Bossey (Geneva). Influenţat de contactul cu neortodocşii, el a devenit atât de liberal în teologie, încât, în ciuda învăţăturii ortodoxe, a început să afirme că:
„Există numai o singură comunitate a tuturor credincioşilor întru Hristos prin Duh”.
În felul acesta Nissiotis substituie Biserica Ortodoxă printr-o oarecare „comunitate supraconfesională”, suprimând adevărul dogmatic privind unica Biserică adevărată a lui Hristos -Biserica Ortodoxă.
„Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare”.
Prin urmare, pentru Nissiotis Biserica nu se rezumă numai la Ortodoxie, ci, în calitate de „biserică universală” ecumenică, reuneşte şi pe neortodocşi;
„Nici o comunitate bisericească nu poate trăi separat şi izolat de alţi creştini şi comunităţi creştine”.
Aici, după părerea lui Nissiotis, Biserica Ortodoxă nu poate exista în afara comunităţilor eretice, idee cu totul inacceptabilă pentru orice creştin ortodox care ştie că Biserica Ortodoxă a supravieţuit până acum tuturor ereziilor şi schismelor, fără a avea vreo comuniune sau alianţă cu ereticii.
„Toate comunităţile creştine au nevoie de înnoire şi profundă transformare”.
După Nissiotis, Biserica Ortodoxă, în calitate de comunitate religioasă, necesită o „legalizare, recunoaştere sau argumentare” ecumenică.
Nissiotis nu s-a oprit aici, ci „sprijină” mai departe noua comunitate ecumenică cu o comparaţie făcută de Pavel, şi anume aceea a Bisericii ca trup al lui Hristos cu diferite mădulare (Rom. 12, 4-8; Ef. 4, 15):
„Participarea la mişcarea ecumenică asigură fiecărei biserici dreptul de a-şi păstra propria ecleziologie, deşi în fapt ea este pusă în situaţia să trateze alte comunităţi creştine ca „biserici” cu aceleaşi drepturi, în care ar acţiona de asemenea acelaşi Duh.”
Împărtăşind total viziunea ecumenistă, Nissiotis afirmă: „Deşi pe plan ecleziologic, atitudinea fiecărei biserici faţă de alta rămâne neschimbată, cu toate că nici o declaraţie publică a C.E.B., de pildă, documentul de la Torento, nu impune unei biserici să recunoască drept „biserică” alţi membri, însăşi participarea la Consiliu înseamnă că fiecare biserică trebuie să înţeleagă [...] că nu mai poate trăi pentru sine, izolat, că şi alte comunităţi creştine au fost înzestrate de Sfântul Duh cu daruri deosebite, că biserica universală depăşeşte cadrul bisericii istorice din care facem parte.”
Nu numai unii teologi, de felul lui Nissiotis, învaţă greşit, alunecând în ecumenism. Însăşi Patriarhia de la Constantinopol - reprezentanta „de frunte” a Ortodoxiei - a făcut, cu prilejul aniversării a 25 de ani a C.E.B., o declaraţie în care se dă cea mai înaltă apreciere mişcării ecumenice. Patriarhia, în loc să se despartă de ecumenism şi să rămână fidelă dogmelor şi canoanelor ortodoxe, îl supranumeşte slugarnic şi nesăbuit - „drept una din căile alese de Dumnezeu pentru ca oamenilor să le fie mai accesibilă noua poruncă a iubirii, ca Biserica să acorde mai multă atenţie poruncii Lui privitoare la împăcare şi unire.”
Aceste cuvinte măgulitoare sunt nedrepte din punct de vedere dogmatic. Este greşit să credem că Domnul ar fi ales calea ecumenismului, ca prin mijlocirea lui să împlinească porunca iubirii faţă de oameni. Calea ecumenismului este calea sincretismului, calea sprijinirii diferitelor erezii şi, după cum vom vedea mai departe, a denaturării dogmei cu privire la Biserică, calea nesocotirii canoanelor stabilite de Dumnezeu, calea trădării lui Hristos - cu alte cuvinte, calea depărtării de la adevăr. Prin urmare, Dumnezeu n-a ales ecumenismul, ci l-a îngăduit în epoca noastră apocaliptică, „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc. 2, 35).
Patriarhia de la Constantinopol este necredincioasă sieşi şi Predaniilor ortodoxe, pronunţându-se linguşitor în favoarea ecumenismului, a cărui temelie o constituie protestantismul cu toate ramificaţiile, eresurile şi sectele lui, reunite acum într-o nouă formă în „Consiliul Mondial al Bisericilor”.
Altfel trata, în secolul al XVI-lea, pe protestanţii luterani ce abia apăruseră, vrednicul apărător al Ortodoxiei, Patriarhul de Constantinopol Ieremia al II-lea. După ce, la rugămintea luteranilor, acesta a explicat esenţa credinţei ortodoxe în trei ample tratate, după puţin timp le-a scris o ultimă epistolă, convins fiind de îndărătnicia acestora asupra adevărului:
„Vă rugăm ca pe viitor să nu ne mai supăraţi, nici să ne scrieţi despre aceasta, nici să trimiteţi soli la noi, de vreme ce tâlcuiţi greşit pe luminătorii şi teologii Bisericii şi, în vorbe cinstindu-i şi preaslăvindu-i, în fapt îi respingeţi şi încercaţi să demonstraţi că arma noastră este inutilă, adică sfintele şi dumnezeieştile lor cuvinte, cu ajutorul cărora am putea încă să vă mai scriem şi să vă contestăm. Deci, scutiţi-ne de alte stăruinţe! Mergeţi pe calea voastră şi nu ne mai scrieţi de acum înainte despre dogme!”
Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică este extrem de primejdioasă, deoarece duce încetul cu încetul la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunităţile eretice „biserici”, învrednicite, chipurile, de daruri deosebite din partea Sfântului Duh, şi să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, prea „mică”, pentru a se numi ecumenică. În opinia ecumeniştilor, „Biserica universală” poate fi doar o „biserică mondială”, adică o reuniune a tuturor „bisericilor” existente, egale în faţa lui Dumnezeu. După părerea lui Vissert-Houft (mulţi ani secretarul general al C.E.B.), „Iisus Hristos, trăieşte în toate bisericile, indiferent de deosebirile dintre ele.”
Dar pot oare exista mai multe biserici, toate la fel de plăcute lui Dumnezeu? Doar Domnul Iisus Hristos a întemeiat Biserica cea Una, unită lăuntric prin mărturisirea unicei credinţe ortodoxe, aceeaşi în întreaga lume şi pentru toate veacurile. La Primul Sinod Ecumenic din anul 325, Sfântul împărat Constantin cel Mare a mărturisit în Epistola către episcopii care n-au participat la Sinod: „Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică Universală unică, pentru ca toţi membrii ei, oricât de răspândiţi ar fi prin toate părţile, să se încălzească cu un singur duh, adică cu voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea, cel mai necondiţionat semn al părtăşiei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de Adevărul păstrat în ea”.
Sfântul Ioan Casian spune: „Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseşte credinţa Bisericii, se află în afara Bisericii”. Acelaşi lucru îl subliniază şi Patriarhul de Constantinopol Ieremia al II-lea: „Membrii Bisericii lui Hristos sunt cu trup şi suflet devotaţi adevărului, iar cei care nu sunt devotaţi cu trup şi suflet adevărului, nu sunt membri ai Bisericii lui Hristos”.

Aşadar, creştinul ortodox nu trebuie să participe la ecumenism, deoarece:
1) Ecumenismul uzurpă sobornicitatea cea adevărată a Bisericii Ortodoxe, ca apărătoare a adevărului lui Dumnezeu, prin ridicarea unei mincinoase „biserici mondiale” în sens geografic.
2) Preferă cantitatea şi nu calitatea mărturisirii Adevărului.
3) Impune învăţături false, chipurile „universal recunoscute”, în afara Adevărului lui Hristos;
4) Întăreşte pe neortodocşi în convingerea că şi ei ar aparţine Bisericii întemeiate de Hristos.
Prin urmare, ecumenismul împiedică pe sincerii căutători ai Adevărului să-l găsească în comuniunea cu Biserica Ortodoxă a Lui Hristos!

____________________

Ortodoxia si ecumenismul-Arhimandiţii Serafim şi Serghie