În scopul unităţii ecumenice,ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmatice

ProOrtodoxia

A) Planurile ecumenice ale unificării
Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de „unitate” din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor, încearcă să fabrice din pseudo-doctrine unificate un gen de „adevăr” acceptat de grupările religioase, unde fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri.
În pofida greutăţilor, se speră ajungerea la unificare pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că: „Dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii. Dialogul în înţelegerea religiei noastre, a unor noi relaţii între creştini şi neortodocşi, cum nu au mai fost altădată”. Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. „Dimpotrivă - scriu în continuare - noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim”. Aşadar, la temelia unităţii este pusă „diversitatea”, adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic?


Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire cu caracter local. În America, zece organizaţii religioase încearcă să se reunească într-o singură „biserică” sub denumirea Biserica Unită a lui Hristos, în care „diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se”. În noua „biserică” trebuie să fie folosite „toate legendele bisericeşti prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate”, ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor.
Un experiment similar se face şi în Anglia cu sectele locale, care trebuie să se „unească”, începând cu secta anglicană şi cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii:
„Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate. Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare”.
Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei „biserici ecumenice” în felul următor: „Ea va fi atotcuprinzătoare, şi în acest sens - catolică. Odată cu papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit o nouă dimensiune bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu e vorba de revenirea la Biserica romano-catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine. Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte biserici apostolice, şi toate se află în comuniune euharistică.”
Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea „biserică ecumenistă” şi Filipp Potter. fostul secretar general al C.E.B. Referindu-se la declaraţiile adunărilor anterioare de la New-Delhi (1961) şi Upsala (1968), precum şi la conferinţa comisiei „Credinţă şi organizare” de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a Adunări de la Nairobi:
„În sensul comunităţii ecumenice fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică. Fiecare din aceste biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”.
În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o „comunitate sobornicească a bisericilor”, în interiorul căreia „fiecare biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică”. Cum ar putea, însă, credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu credinţa pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp, sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă „putere universală deplină”, când noţiunea de „universalitate” este identică noţiunii de sobornicitate ortodoxă, iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului apostolic la toată lumea?!
În continuare, Porter raţionează exclusiv despre cele două Taine - Botezul şi Euharistia, care ar lega, chipurile, „bisericile” nominalizate între ele. După cum se exprimă, ca un protestant, Porter nu recunoaşte celelalte Taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste Taine? „Noi credem - scria în secolul al XVI-lea Patriarhal Constantinopolului Ieremia II - că viaţa întru Hristos depinde de Taine şi de la ele îşi ia începutul”.
Într-adevăr, ce viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a Tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu? Să renunţăm la Taina Mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, darurile care ne îndrumă spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi ne conduce către mântuire. Să renunţăm la Taina Spovedaniei ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Mt. 18, 18).
Despre Euharistie, Potter vorbeşte ca despre o Taină „care leagă bisericile”. Dar ce fel de Euharistie pot avea protestanţii, care nu au succesiune apostolică şi care consideră Euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire a Cinei de Taină. Între altele, Domnul a spus celor care cred în El: „Cine mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi Sângele Meu este cu adevărat o băutură” (In. 6, 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş energiilor dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1,4), lucru dobândit numai prin împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, altfel spus, cu Pâinea vieţii, Care se pogoară din cer şi dă lumii viaţă (In. 6, 33). Protestantul, care nu are această „Pâine a vieţii”, nu face decât să se lase copleşit de o amintire. Cum deci ar putea un ortodox să se unească cu un astfel de necredincios în Sfânta Euharistie?
În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Biserica Ortodoxă să recunoască „ierarhia” protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt succesiunea apostolică? Recunoscând acest lucru, ortodocşii s-ar lipsi de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei.
Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea comisiei „Credinţă şi organizare” din Lima (Peru). Acest document numit „Botezul. Euharistia. Slujirea.”, (BEM în engl.) - are drept scop elaborarea unui acord între toate „bisericile” C.E.B. în chestiunea celor trei Taine: Botezul, Euharistia şi Preoţia. Ultima este substituită abil lingvistic prin termenul general de „slujire” (ministry, engl.), din cauza problemei delicate pentru protestanţi privind lipsa succesiunii lor apostolice, deşi aceştia se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima „se bazează pe credinţa apostolică”.
În Capitolul II al documentului de mai sus, se afirmă: „Profesând în comun credinţa apostolică, bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii”. Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele idei ale lui Potter, şi de aceea nu e de mirare că la Adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983, B.E.M. a fost propus spre adoptare „bisericilor” reprezentante în C.E.B.
Cel mai trist e faptul că, în timp ce bisericile reformiste au acordat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul clericilor ortodocşi acest document ecumenic şi-a găsit adepţi. La 3 martie 1983, Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina „Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale.” Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător este. „Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra?” (Mt. 5, 13).
Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale Patriarhului Dimitrie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia II teologilor din Tubingen: „Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme”. „Spre deosebire de aceasta - scrie Papaderos -, Adunarea ecumenică reprezentativă care a avut loc la Lima (1982), a lansat un alt apel, de astă dată către toate bisericile, în care a fost pusă din nou problema Tainelor: Botezul, Euharistia şi Slujirea. Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate, a fost adoptat un text convergent unic Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună”.
Autorul găseşte aici prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, „este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii [...] reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii. Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.
Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, pentru o impulsionare teologică (procedeu iezuit!), autorul declară cu vădită satisfacţie că „de astă dată este eliminată - sperăm pentru totdeauna - metoda scolastică de gândire - prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor [prin această metodă, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe]. Mai mult decât atât - continuă el -, a fost respinsă teologia pură, obiectivă şi ştiinţifică, deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute”. Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică luişi.
De vreme ce B.E.M. respinge teologia pură a Ortodoxiei, e firesc să cadă într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M., anihilează teologia obiectivă a Adevărului Dumnezeiesc e evident că păcătuieşte interpretând subiectiv şi părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudo-ştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste.
În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că „esenţial este nu ceea ce teologii spun bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul”. Ultimele cuvinte reprezintă o parodie la expresia din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Cine are urechi, să asculte ce zice Duhul Bisericilor” (Apoc. 2, 7; 11, 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos.
Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, „în numele lui Dumnezeu” ereziile ecumeniste, camuflându-le cu numele „Duhului”. Însă Sfântul Apostol Ioan Teologul ne învaţă: „Prea iubiţilor! Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (I In. 4. 1-6).
Acest „duh al rătăcirii” a inspirat şi a definit planurile de mai sus ale realizării „unităţii” filosofiilor mincinoase şi a gnosticilor din Ortodoxie. Acelaşi duh a inspirat şi alcătuitorii documentului ecumenist B.E.M.


B) Situaţia lamentabilă a ecumeniştilor ortodocşi în C.E.B.


Să nu creadă cumva ecumeniştii ortodocşi că, atunci când va suna ceasul unirii, „Consiliul Ecumenist al Bisericilor” va fi deosebit de prevenitor cu Biserica Ortodoxă şi îi va păzi dogmele şi canoanele. Dimpotrivă, totul va fi relativizat şi sacrificat în numele unirii pan-religioase. Acest lucru îl atestă deja atitudinea denigratoare a majorităţii ecumeniştilor din Vest faţă de revendicările ortodocşilor de a fi purtători ai adevărului. Nimeni nu ne recunoaşte aceste pretenţii! Revistele ecumenice consideră toate cultele, inclusiv Biserica Ortodoxă, ca nişte fenomene pur şi simplu istorice, şi nimic mai mult. Deopotrivă cu ereticii, Biserica Ortodoxă este pusă în rândul valorilor relative. Dr. Lucas Fischer, fost preşedinte al comisiei „Credinţă şi organizare” a C.E.B., propune tuturor cultelor „să fie totdeauna gata, de dragul unirii, să moară şi să renască”.
Reprezentanţii ortodocşi din C.E.B. ce îndrăznesc a mărturisi că adevărul nu rezidă decât în Ortodoxie, sunt priviţi de ecumeniştii occidentali ca nişte „confraţi” foarte ciudaţi, care „le aduc în auz lucruri străine'' (Fapte 17, 20).
Încă din 1937, la reuniunea „bisericilor” creştine din Edinburg, s-a remarcat o atitudine similară, faţă de care ecumenistul rus prof. Lev Zander, scria: „La ora actuală mişcarea ecumenică continua să fie o organizaţie pan-protestantă cu participarea ortodocşilor, care par foarte străini şi exotici pentru ceilalţi”.
Dar poate că această atitudine s-a observat numai în anii '30? Poate că de atunci încoace ortodocşii şi-au întărit poziţiile în C.E.B.? Nicidecum! Şi astăzi spiritul protestant al ecumenismului este caracteristic pentru C.E.B. Acest lucru l-a recunoscut până şi un ecumenist zelos ca mitropolitul Leningradului, Nicodim: „Pentru conştiinţa ortodoxă a fost clar de la bun început că încercarea de a colabora în C.E.B.. şi cu atât mai mult participarea la el va însemna inevitabil scufundarea în stihia protestantismului”.
Ortodocşii se confruntă în C.E.B. cu o totală neînţelegere din partea protestanţilor: „Este neîndoielnic că creştinii neortodocşi depun în general prea puţine eforturi pentru a înţelege Biserica Ortodoxă”. Mai mult, protestanţii ajung până la a învinui Biserica de faptul că „se încăpăţânează în faţa necesităţii înnoirii”.
Cu o astfel de atitudine a C.E.B. faţă de Biserica Ortodoxă, ecumeniştii ortodocşi nu au cum nădăjdui la o influenţă proprie pozitivă. Ei sunt trataţi doar cu surâsuri indulgente, în dorinţa de a-i supune spiritului protestant, strategie ce aduce roade.
Protestanţii nu au nevoie de învăţătura noastră ortodoxă. Însăşi noţiunea de „ortodoxie” a pierdut pentru ei acea profundă semnificaţie dogmatică pe care i-o atribuim noi. Ei nu recunosc Ortodoxia ca fiind identică adevărului, căci, în opinia lor, există o mulţime de „adevăruri”.
După cum am arătat mai sus, protestanţii denumesc fără ezitare grupările monofizite, ca fiind „ortodoxe orientale”, manevrând abil diferenţa aparentă dintre cuvintele „oriental” şi „răsăritean”, cu scopul evident de a pune pe acelaşi plan Ortodoxia cu erezia. Filipp Porter scria fără echivoc: „Eforturile făcute în ultimele decenii îşi propuneau drept scop să cuprindă mai profund diferitele adevăruri ale credinţelor în mişcarea ecumenică pentru înnobilarea lor reciprocă şi corectare. Încercând să prezentăm lumii o mărturie generală, noi descoperim aspecte noi, comune, ale teologiei, ce ne permit să formăm o mărturisire mai unitară a credinţei noastre”. După cum rezultă din acest text, pentru ecumenişti „Ortodoxia” ca atare nici nu există, ci abia se formează.
După cum recunoaşte dr. Lucas Fischer, „protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiile ortodocşilor - că doar biserica lor este singura biserică adevărată - ci, auzind de acest lucru, se irită făţiş de aceea că îşi consideră propriile biserici protestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă. Se supără la rândul lor şi ortodocşii, reacţionând la această nervozitate, deşi lucrurile evoluează spre nivelarea treptată a confesiunilor.”
În procesul acestei „nivelări”, Biserica Ortodoxă, atât de scumpă pentru noi, îşi va pierde treptat identitatea în compania numeroaselor „biserici” din cadrul C.E.B., toate urmând să fie recunoscute ca adevărate, căci sentimentul de „respect reciproc şi de acceptare a oricui ca discipol al lui Hristos se dezvoltă tot mai puternic”. În felul acesta, va veni era „una sancta” - a pan-ereziei super-bisericii la care visează ecumeniştii occidentali. Aceasta este „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5), prin care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.
Despre aceasta din urmă încep a vorbi, din păcate, şi influenţi reprezentanţi ortodocşi ai ecumenismului. De exemplu, Mitropolitul Elveţiei, Damaschin (reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului) a declarat în Sicilia, în ianuarie 1975, cu ocazia săptămânii unităţii creştine:
„A venit timpul să recunoaştem existenţa „bisericii în afara Bisericii” în puterea ei deplină, biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei, însă fără a lichida sau relativiza propria noastră poziţie ecleziologică”. Ultimele cuvinte ale acestei fraze odioase au menirea, probabil, să liniştească pe creştinii ortodocşi, sugerându-le că concepţia lor despre Biserică ar rămâne intactă. În realitate însă nu este decât un şiretlic, fiindcă în alt loc Mitropolitul Damaschin a declarat în legătură cu dialogul cu catolicii: „În procesul dialogurilor noastre bilaterale şi multilaterale nu trebuie să ne aşteptăm ca cealaltă parte să înceteze a fi ceea ce este; trebuie s-o acceptăm ca pe o realitate obiectivă”.
Prin urmare, deopotrivă cu învăţătura ecleziologică ortodoxă, Mitropolitul Damaschin recunoaşte ca având valoare egală orice altă concepţie, fie şi cea mai eretică, despre Biserică, de genul „bisericii în afara Bisericii”.
Însă de vreme ce această „biserică” nouă, necunoscută nouă din istorie sau din scripturi, nu este Biserica Ortodoxă, ci se află în afara ei, atunci ea nu poate fi nimic altceva decât o „sinagogă a satanei” despre care vorbeşte în Apocalipsă Sfântul Ioan Teologul (2, 9; 3, 9), cu care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.
Tot despre ea citim în Psaltire: „Dumnezeu dispreţuieşte adunătura necredincioasă a tuturor ereticilor şi-i lipseşte de pacea harului Său pentru că nu se pocăiesc”. Să ne ferească Dumnezeu de participarea la această „adunare a celor ce viclenesc” şi de forţele ecumenice obscure care o pregătesc.
Teologii anglicani, protestanţi şi romano-catolici amintiţi mai sus, care au recunoscut în mod obiectiv că singură Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la adevăr, rămânându-i credincioasă şi de neclintit, se numără printre puţinii imparţiali. Oricât de mult ne bucură prin declaraţiile ce le fac, ei nu pot influenţa stările de spirit predominante în cercurile ecumeniste şi anti-ortodoxe în esenţa lor. Chiar şi creşterea numărului reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale în C.E.B. nu va aduce pe neortodocşi la adevăr, dacă aceştia nu vor manifesta bunăvoinţă. Creşterea numerică a ortodocşilor în ecumenism nu va contribui decât la pierderea unui număr şi mai mare de suflete. În epoca noastră liberală, satana este deja dezlegat şi îi este îngăduit să înşele toată lumea (Apoc. 12, 9; 20, 7). „Taina fărădelegii a şi început să lucreze” (II Tes.2, 7). Este inevitabilă lepădarea de credinţă a celor care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (II Tes. 2, 10-12).
Sunt lipsite de temei presupunerile că într-o bună zi toate societăţile eretice vor veni la adevărata Biserică a lui Hristos, neschimbată din vechime şi până astăzi. Protestanţii, pentru care Ortodoxia este un fenomen străin şi exotic, comandă după bunul plac, domină şi guvernează în C.E.B., iar reprezentanţii ortodocşi, colaborând pe teren ecumenic, sunt obligaţi să li se conformeze, sacrificând astăzi Sfintele Canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, pentru ca mâine, când va veni o nouă generaţie de „teologi”, reeducată în spirit ecumenic, să înceapă a face concesii pe tărâmul dogmelor ortodoxe.


C) Primele abateri de la dogme


În ultimul timp, ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”, prof. preot I. Coman amintea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent faptul că „în creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasa şi organizaţiile bisericeşti.”
Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprenta. Personal, suntem în relaţii cu teologi ortodocşi ecumenişti care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte învăţătura occidentală cu privire la „Filioque” în scopul unirii. Printre ei, a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist al tuturor timpurilor - răposatul Patriarh al Constantinopolului, Athenagoras, a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu catolicii, „să le lase neatinsă doctrina lor despre Filioque”. O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la „Filioque”. De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: „Epoca este favorabilă dispariţiei „Filioque” din Simbolul credinţei... Personal, socot „Filioque” un semiadevăr, adică o semierezie”.
În realitate însă, „Filioque” nu este doar o jumătate de erezie, ci o erezie întreagă, care denaturează esenţa dogmatică despre Sfânta Treime prin introducerea unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre „Filioque”, e suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.
Biserica cea dinainte de anul 1054 - atât răsăriteană cât şi cea apuseană - ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (In. 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, Carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea, că Sfântul Duh ar purcede „şi de la Fiul”, transformă pe Fiul în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe este clar formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede”. Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).
Cu toate acestea, Biserica apusului a introdus în imuabilul Simbol al credinţei, doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi „de la Fiul” (Filioque), adaos apărut în secolul al V-lea ca opinie particulară în teologia apuseană. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această greşită învăţătură a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romei, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre „Filioque”. Ulterior, această pseudo-învăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeirii Treimice, a fost dovedit elocvent de Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, Mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea), învăţătura despre „Filioque” fiind întotdeauna considerată în Biserica Ortodoxă drept o erezie.
Cu toate acestea, în timpul nostru, în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru „a facilita apropierea bisericilor”. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice, probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin de intrarea în conflict cu Sfinţii Părinţi - care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, de opoziţia faţă de Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice – de negarea cuvintelor Domnului Iisus Hristos, Care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (In. 15, 26).
Patriarhul de Constantinopol, Athenagoras, a fost primul ierarh din istoria Bisericii care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind „Filioque”. Însă Athenagoras nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, deoarece nu reprezenta Biserica Sobornicească a lui Hristos. Începând cu anii '20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, însă în ciuda „primatului onorific” formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Patriarhia de Constantinopol a fost aceea care, în 1920, a lansat „Epistola către toate bisericile creştine aflate în lumea întreagă”, mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor „biserici creştine”, în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele. Tot Fanarul a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de „Congresul pan¬ortodox” din 1923. În sfârşit, tot Patriarhul Athenagoras a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii eretice a Romei încă în 1054, fapt prin care a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.
Opinia Patriarhului Athenagoras referitoare la „Filioque” a creat un precedent apostatic teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că „Filioque” nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe Mesagerul Exarhatului Patriarhal rus vest-european s-a încins o discuţie despre „Filioque” între doi europeni ortodocşi. Oliver Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, nr. 73-74) articolul „Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu”, denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre „filioque”, şi sugerează ideea că, în numele apropierii de neortodocşi, ar fi cazul să se facă o concesie minoră pseudo-învăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh „şi de la Fiul”.
Această părere eretică a întâmpinat argumentele patristice ale ieromonahului ortodox olandez Ilarion van Epenhoisen, care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a prof. Vladimir Losski „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Paris, 1976). La începutul articolului său, înserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement „se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagoras, care ar vrea parcă să demonstreze - prin atitudinea sa - că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice”. Această presupunere s-a confirmat foarte curând - în anul următor, 1972, când cu prilejul încetării din viaţă a Patriarhului, Olivier Clement a publicat într-o carte discuţiile particulare avute cu acesta.
Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi „neesenţiale”. Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a „esenţialului”. Aşa gândeşte, de exemplu, prof. Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg, care apreciază ca fiind „ortodocşi prin esenţă” pe actualii discipoli ai confesiunii monofizite, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie. Voronov raţionează despre problemele aparent „secundare ale credinţei”, recomandând „să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti „ortodocşi în esenţă”, la o „delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria secundară”. Divizarea tezelor dogmatice în „dogme ecumenice necesare” şi „chestiuni secundare ale credinţei”, în rândul cărora prof. Voronov a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că gândirea sa este influenţată de tendinţele anti-ortodoxe.
Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor „îndoielnice”, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu; iar dacă sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri „îndoielnice”, înseamnă a propaga în domeniul dogmelor virusul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine unui profesor de teologie dogmatică ortodoxă.
Sfântul Vichentie de Lerini scrie, în „Memoriul” său: „E suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca ... îmi e groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa, treptat, şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului?!”
Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre, şi pe deasupra în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi în parte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în această organizaţie. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei tuturor principiilor bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică „lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă”. În acelaşi duh s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către biserici, citat mai sus, de a fi gata „totdeauna să moară şi să renască”. Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, dorită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe.


D) „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile!” (II Tes. 2, 15)


În vara anului 1968, dr. Fischer a subliniat în referatul prezentat la Congres, că „unul din principalele obstacole care stau în calea unirii bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică”. S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui să se depărteze de Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, să se desprindă de continuitatea Sfinţilor Părinţi şi a Sfinţilor Apostoli, de înrâurirea a însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu auto-nimicirea Ortodoxiei.
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă cu tărie: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). „Cuvântul” este Predania moştenită prin viu grai, iar „Epistola” este Predania înscrisă în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi cealaltă. Este semnificativă expresia: „Staţi neclintiţi”, care înseamnă: Nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga! Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis! Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi” (Pilde 22, 28).
Aceeaşi idee este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: „Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat” (I Tim. 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: „Păzeşte Predania! Ce înseamnă Predanie? Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi; ceea ce ai primit şi trebuie să urmezi, nu să întemeiezi”.
Astăzi militanţii ecumenişti cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia cea sfântă, principiile Bisericii de veacuri.
Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea ţinută pe tema „Iată toate s-au înnoit” declară făţiş, că în viitoarea „biserică” ecumenistă nimeni nu va dispune de „un hotar aparte pentru confesiunea sa”, că va fi greu „să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale” (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că „bisericile care nu doresc să accepte înnoirea, nu vor putea servi cauza ecumenistă”.
Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se nimicească principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze, într-un articol introductiv publicat în revista „Risk” fondată în 1967 pe lângă Secţia de tineret a C.E.B., scrie: „Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală.”
Un „păcătos îndrăzneţ” s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că „în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său. În acest proces, continuă Potter, nu e neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun”.
Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în dreapta-credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun! Toate acestea sunt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii dar, mai ales, pentru a fi admis la Sfânta Împărtăşanie. Sfântul Apostol Luca mărturiseşte că „erau toţi împreună în acelaşi loc” (Fapte 2, 1) şi credincioşii „stăruiau în învăţătura Apostolilor, şi în Împărtăşanie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare, participarea la împărtăşanie şi rugăciuni.
Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat rânduiala dumnezeiască, cerând mai întâi recunoaştere şi împreună-gândire în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea îndemnând pe credincioşii creştini să se împărtăşească dintr-un singur Potir. Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi „cuminecătura”, îndepărtând pe un plan secundar cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică „intercomuniunea” drept-credincioşilor cu rău-credincioşii, fără a cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli . Sfânta Biserică nu recunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă.
Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, ca una ce împiedică înfăptuirea planurilor anti-ortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o „multitudine de tradiţii”. După această părere, fiecare grupare bisericească are propria sa tradiţie; şi toate aceste „tradiţii” sunt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele „tradiţii” sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra „tradiţiilor” altor „biserici”.
Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi „tradiţii” se află în vădită contradicţie cu învăţătura ortodoxă de veacuri a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de binecuvântatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit acestuia, „adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii”. De aceea adevărata Tradiţie se descoperă şi lucrează doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh – Duhul Adevărului, Cel care ne dezvăluie adevărul şi ne călăuzeşte către el.
În acest sens, Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de amestecarea cu tradiţiile umaniste, eronate şi distrugătoare (Col. 2, 8). Propunându-şi să submineze rânduielile bisericeşti şi să formeze o „conştiinţă mondială”, ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce e atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumeniste, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox - mântuirea veşnică a sufletului (Mt. 16, 26; Petru 1,9).
Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a adunări a C.E.B., în care se afirmă că „acum se deschide o pagină nouă în istorie”, secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre „angajamentul şi legământul ce ne uneşte”.
Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, prin ceea ne pregăteşte epoca viitoare a Antihristului, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Lc. 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tes. 2, 2-12), cale ce duce la pieirea veşnică. Credincioşii nu se pot salva de la această pieire prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi ai auzit [Dumnezeiasca Tradiţie], şi păstrează şi te pocăieşte!” (Apoc. 3, 3).
E drept - Adevărul dumnezeiesc, de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom aduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, întreabă: „Ce folos e să fii înşelat în credinţă şi cucernic în viaţă?”, şi răspunde: „La fel de osânditor ca a crede drept, dar a trăi în fărădelege.”
Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, când zice: „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne. Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri... Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea!” (Mt. 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte, şi credinţa şi faptele alcătuind acelaşi întreg. Un creştin ortodox îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută iui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nimeni nu ne poate tăgădui însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii, când însuşi Mântuitorul spune în Rugăciunea Arhierească către Dumnezeu-Tatăl: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine. singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care Tu l-ai trimis” (In. 17, 3). Despre Sfântul Apostol Ioan Teologul, Biserica îi cântă în ziua pomenirii: „aşa cum este plin el de iubire, asemenea e plin şi de cuvântul lui Dumnezeu” .
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă „bună” este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar Credinţa Ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, ortodoxia este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale acestor vremuri, acela se va mântui, oricât de mari ar fi încercările diavoleşti, după cum Mântuitorul de încredinţează: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care ar să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu Carele este în ceruri” (Mt. 10, 32).
Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, creştinul ortodox trebuie să o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice:
„Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici in legile vieţii, nici in modul de săvârşire a Tainelor, nici în tipicul şi alcătuirea bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei deplinătate, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei, fără ştirbiri sau schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi a Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, „filioque”), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul e în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată! Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă in torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte ... - face uz de orice pentru a introduce oarece schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea”.
În cuvântul rostit cu prilejul jubileului Academiei Teologice din Petersburg, rectorul de atunci, Sfântul Episcop Teofan, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană:
„Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă - şi e firesc, fiindcă ele nu au adevărul, ci doar îl caută. Pentru noi însă, şi adevărul, şi căile spre adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-l însuşi, şi nu spre a-l descoperi. Acolo a devenit lege îndemnul: Înainte, înainte! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: „Staţi neclintiţi!”. Ceea ce ne rămâne de făcut, e să ne cunoaştem credinţa şi s-o mărturisim celorlalţi. În acest sens, învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sunt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră e să transmitem şi să insuflăm Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi!”
Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apoc. 22. 19) şi nu i se poate adăuga (Gal. 1, 8) Noi trebuie să trăim după adevăr şi ţinând învăţătura adevărată (Mt. 7, 24), căci „oricine va păzi (poruncile) şi va învăţa pe alţii să le păzească, mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5. 19).
Ecumenismul nu împărtăşeşte gândirea ortodoxă despre adevăr. Ecumenismul nu preţuieşte adevărul drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis despre aşa-zisa „mobilitate a structurilor bisericeşti”, ceea ce este egal cu trădarea. Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat:
„Un fapt trist din punct de vedere ortodox este că în Constituţia C.E.B. [astăzi Charta oecumenica], se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organizaţii, însă nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumeniste. Cu acest „monism” încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului Ortodox!” O astfel de „unire” însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Tim. 2. 4).
Pacea ecumenistă declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât Părinţii noştri”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (662), fost martor al unor cumplite inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute „în numele păcii”, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite:
„Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi, ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tes. 2, 3, 4), că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului!” Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru Credinţa Ortodoxă.
Compromisurile în domeniul credinţei, făcute în numele oricăror „idealuri” pământeşti sau umaniste, niciodată n-au adus pace sau împăcare, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni l-a descoperit Dumnezeu.


E) Sfântul Vichentie de Lerini - luptător pentru statornicia credinţei


Potrivit ideologiei ecumenismului, religia trebuie să servească omului pentru atingerea scopurilor pământeşti, pe când, Ortodoxia călăuzeşte numai către cele cereşti. Despre aceasta Sfântul Vichentie de Lerini scrie:
„Datoria noastră este de a urma ortodoxia încotro ne conduce ea, şi nu să conducem Ortodoxia încotro vrem noi. Trebuie să avem mare teamă de păcatul greu al trădării credinţei şi abaterii de la Ortodoxie. Niciodată n-a fost îngăduit, nu este îngăduit şi nu va fi îngăduit să li se dăruiască creştinilor ortodocşi ceva ce Biserica nu a primit niciodată”.
Caracterizând inovaţiile eretice contemporane, potrivnice dogmelor şi canoanelor ortodoxe, Sfântul Vichentie le asemuieşte unei „alodoxii”, căci „ereticii îşi venerează concepţiile întocmai aşa cum păgânii venerau pe zeii lor”.
Aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu se mânia pentru cinstirea idolilor, la fel şi astăzi El se mânie pentru abaterea de la adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei şi pentru adoptarea nenumăratelor inovaţii propuse de C.E.B.
Despre aceasta, Sfântul Vichentie ne sfătuieşte:
„Cu adevărat ortodox este cel legat cu tot sufletul de Biserică, de trupul lui Hristos, care nu pune nimic mai presus de credinţa sobornicească în Dumnezeu - nici autoritatea, nici dragostea, nici talentele, nici elocvenţa, nici filosofia cuiva - ci, dispreţuind toate acestea, stă în credinţă ferm, statornic şi neclintit, socotind de datoria sa să respecte şi să creadă doar în ceva despre care se ştie că a fost respectat unanim din vechime de către întreaga Biserică Apostolică. Iar dacă află că un lucru - că ceva necunoscut a fost introdus ulterior de cineva, fără acordul celorlalţi, sau chiar împotriva voinţei tuturor Sfinţilor, atunci acesta va tăgădui acest lucru, căci nu face parte din credinţa cea adevărată, ci este doar o ispită...
Fericitul Apostol Pavel, scrie: „Căci trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să iasă la lumină cei încercaţi” (I Cor, 11, 19). Apostolul spune acestea învăţând că cei vinovaţi de erezii nu sunt stârpiţi îndată de Dumnezeu, tocmai ca să iasă la iveală cei vrednici, adică să se vadă cât de mult, de adevărat şi de neclintit iubeşte fiecare credinţa sobornicească. Şi de bună seamă, de îndată ce apare vreo inovaţie, devine evidentă greutatea boabelor şi uşurinţa plevei. Atunci foarte uşor se spulberă de pe arie tot ce nu are rădăcină: unii îşi iau zborul nu se ştie încotro, alţii sunt atât de alarmaţi încât se tem ca nu cumva să piară: le este ruşine, şi sunt încurcaţi, nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar nici nu le-o digeră stomacul - nu le provoacă moartea, dar nici nu-i lasă să trăiască. Vai, e o stare vrednică de milă!”
Prin ultimele cuvinte, Sfântul Vichentie de Lerini prevesteşte starea actualilor ecumenişti „ortodocşi”. Ei au înghiţit atâta otravă ecumenică încât stau răstigniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă - să apere valorile credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor. Sfântul Vichentie le arată acestor oameni că, însuşindu-şi inovaţiile, deşi în aparenţă ţin credinţa cea dreaptă, treptat se abat de la ea şi, pe neobservate, se desprind de Ortodoxie:
„Dacă ei vor începe a amesteca ce e vechi cu ce e nou, ce e sfânt cu ce e străin şi necurat, acest obicei se va extinde inevitabil asupra întregii Biserici, astfel încât nu va mai rămâne nimic neatins, nimic nevătămat, nimic întreg, nimic neîntinat, iar acolo unde altădată era sanctuarul Adevărului curat şi nepătat, acolo în cele din urmă se va face o casă necurată a rătăcirilor mârşave şi păcătoase.
Dea Domnul ca harul Lui să abată această murdărie de la minţile noastre! Fie ca această nesocotinţă să rămână celor păcătoşi! Biserica lui Hristos însă, cea care păzeşte cu grijă şi atenţie dogmele încredinţate ei spre păstrare, niciodată nimic nu schimbă în ele, nimic nu reduce, nimic nu adaugă, ce-i aparţine nu înlătură, ce e de prisos nu alătură, ce e al ei nu pierde, ce e străin nu-şi însuşeşte!”
Acest raţionament al Sfântului Vichentie despre caracterul neschimbător al Bisericii lui Hristos în învăţătura ei dogmatică este just şi important pentru toate timpurile. Biserica stă acolo unde a fost pusă de Dumnezeiescul ei întemeietor. Ea nu se schimbă, însă mulţi membri ai ei, atraşi de ispita lumii acesteia, se întorc şi o trădează spre propria lor pieire. Aceşti oameni cred că procedează „uman”, „nobil”, „progresist”, călcând neschimbatele tradiţii preasfinte ale Bisericii. Ei opun progresul neschimbătăţii, fără a se gândi că adevăratul progres al Bisericii constă tocmai în păstrarea şi înaintarea pe Calea cea sfântă.
Oricine distruge principiile sfinte şi neschimbătoare ale Credinţei Ortodoxe, subminează dezvoltarea pe mai departe a Bisericii, pune capăt misiunii ei mântuitoare în generaţiile viitoare. Nedându-şi seama de acest lucru şi aflându-se sub influenţa literaturii ecumeniste „progresiste” şi mai ales a reeducării ecumeniste desfăşurate sistematic de C.E.B., tinerii teologi ortodocşi şcoliţi în Europa se îndepărtează pe neobservate de Sfânta Biserică Ortodoxă, începând să vadă în nedorinţa Bisericii de apropiere ecumenistă de confesiunile neortodoxe, o înapoiere distructivă, necorespunzătoare spiritului vremii.
Un exemplu caracteristic în această privinţă este următorul. În 1966 un doctorand al Academiei Teologice ruseşti a fost trimis ca stagiar pe un an la Institutul Ecumenic din Bossey. Întorcându-se, a prezentat Consiliului Academiei un raport, în finalul căruia promitea să trudească pentru binele ecumenismului, subliniind că sarcina acestuia este „atenuarea înapoierii confesionale”. Astfel sunt reeducaţi tinerii ecumenişti recrutaţi din rândurile Bisericii Ortodoxe, a cărei fermitate dogmatică ei o numesc „înapoiere” confesională, căutând s-o înlăture de dragul compromisurilor care duc pe calea largă la pieire (Mt. 7. 13).
Vedem cum C.E.B. acordă o atenţie sporită tinerilor ecumenişti. În decembrie 1975, de educaţia şi instruirea tineretului se ocupa secţia a 4-a a Adunării Generale a C.E.B. de la Nairobi (Kenya). În opinia Bisericii Ortodoxe Ruse, „această problemă, ce vizează în fond chipul omului creştin [...] nu şi-a găsit la Adunare o soluţionare creştină. Documentul final arată că autorii lui nu înţeleg prin educaţie formarea omului nou, „cel după chipul lui Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef. 4, 24). E regretabil că în document lipseşte chipul lui Hristos, Căruia trebuie să ne asemuim în educaţia personalităţii creştine, în schimb se dau recomandări neavând legătură cu Revelaţia dumnezeiască.”
Duhul laic al educaţiei, ce constă în înstrăinarea de Sfânta Scriptură, cultivat de C.E.B. în Adunările sale, determină tineretul ecumenist să se abată de la dogme, ducând în cele din urmă la pierderea credinţei în Hristos. În acest duh, tineretul „creştin” este reeducat în Institutele Ecumenice din Bossey, Hewston (SUA), Bielefeld şi în alte locuri, unde se elaborează aşa-numita „teologie ecumenistă”, care are drept scop să înlocuiască Teologia Ortodoxă prin spiritul oportunismului de compromis, de dragul unirii tuturor religiilor din lumea aceasta.
O astfel de activitate a C.E.B. în rândul tineretului contravine categoric învăţăturii Sfinţilor Părinţi, care voiesc să ne ferească de orice inovaţii în domeniul credinţei, „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).


F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei


Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului Credinţei Ortodoxe în lucrarea mântuirii. Acest lucru se remarcă, din păcate, chiar în paginile Revistei oficiale a Patriarhiei Ortodoxe Ruse, în care, în legătură cu Judecata înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise următoarele:
„Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care biserică sau confesiune aparţine [...] Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior”.
O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit ne-ortodoxă. Mai întâi, imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sfântul Evanghelist Matei (25. 31-46), nu redă întreaga desfăşurare a Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire, contrare celor dintâi; potrivit Sfântul Apostol Iacob, „judecata (va fi) fără milă pentru cel ce n-a avut milă” (Iac. 2, 13).
Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate, ereziile şi învăţăturile false. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos.
Cât de bine ne arată Arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre Înfricoşătoarea Judecată:
„Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu cea sentimentală, umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos. Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. Prin urmare, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „dragostea, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).”
Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină - credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: „Cine va crede şi se va boteza, se va mântui: dar cine nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim spune: „Cine nu crede, a şi fost judecat” (In. 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iac. 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai e nevoie să mărturiseşti adevărata Credinţă Ortodoxă, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: „Cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: „Am păzit credinţa. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii” (II Tim. 4, 7-8).
Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului, explică legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu:
„Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul amândurora trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei”.
Patriarhul Constantinopolului, Ieremia II (secolul XVI), subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei şi a faptelor pentru mântuire, în Epistola sa către luterani: „Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele. Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei care împlinesc cum se cuvine şi una şi alta. E nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă. Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos”.
Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit măreţia Credinţei Ortodoxe ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat întoarcerea împotriva ei. „Nu păcătui în credinţă - ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare -, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă, sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu”.
Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie:
„Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic”.
Prea Cuviosul Maxim Grecul ne previne:
„Ştim, cu siguranţa ştim, şi din Scripturile Dumnezeieşti am învăţat, că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice”.
Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin:
„Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (Pilde 22, 28) şi fără a călca Tradiţia Dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu - mai mare sau mai mică - acela a călcat toată legea (Iac. 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege”.
În continuare, Sfântul Paisie Velicikovski de la Mănăstirea Neamţ, ne sfătuieşte:
„Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata Credinţă Ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice”.
Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, cuvintează minunat despre lucrarea mântuitoare a Credinţei Ortodoxe:
„Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (In. 1, 16). Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său Cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt.”
Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul descoperit de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă. Ei înţelegeau clar însemnătatea lui pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără înşelări şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos.
Unirea ecumenistă a „bisericilor” realizată spre împuţinarea adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea „unire”, fără adevărul mântuitor, despre care David Psalmistul zice: „Ca o armă te va înconjura adevărul Lui” - adevărul lui Dumnezeu” (Ps. 90, 4)
Adevărul e atât de important, încât fără el omul se pierde, după cuvântul Mântuitorului: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine Fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (In. 17, 17); el e atât de necesar pentru viaţa noastră, încât însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a-l descoperi şi a ne mărturisi despre el (In. 18, 37). Fiind El însuşi Adevărul întrupat (In. 14, 6), Hristos rosteşte cuvintele adevărului, care sunt duh şi viaţă (In. 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Rom. 2, 28}, căci toţi cei ce n-au crezut adevărul, vor fi osândiţi la pieire veşnică (II Tes. 2, 12).
Dar „creştinii” de orientare ecumenistă de astăzi nu se mai interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a „unirii”, pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (Fac. 11,7). În fapt, ecumeniştii creează un nou Turn Babel, deaorece lucrează fără binecuvântarea lui Dumnezeu; însă turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Mt. 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în „Declaraţia către toţi creştinii lumii”, adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948:
„După părerea noastră, Mişcarea Ecumenistă reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babei, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii. Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă! Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc”.
În prima parte a aceleiaşi declaraţii se subliniază: „E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicului organism divino-uman ce se numeşte Biserică. Tinzând spre unitatea bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie.
Inedit al acestei unităţi - şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii - Mişcarea ecumenistă este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară.
A merge în întâmpinarea mişcărilor ecumeniste ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii - în spaţiu şi în timp - şi. să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică. Să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un „blid” de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje.
Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici apostolice. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea.
Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă, păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos.”
Aşadar, creştinul ortodox nu poate participa la Mişcarea Ecumenistă, căci aceasta relativizează şi minimalizează Adevărul Ortodox, pregăteşte terenul pentru abateri dogmatice, determinând trădarea Credinţei Ortodoxe, unica credinţă mântuitoare.

0 Responses to "În scopul unităţii ecumenice,ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmatice"

Blogul este vizionat de: