Conferinta teologica inter-ortodoxa "Ecumenismul: Origini. Asteptari. Demistificare" a fost intrunita pe 20 Septembrie, 2004, in Tesalonic, Grecia, si si-a desfasurat cu mare succes lucrarile pana pe 24 Septembrie. Conferinta a fost organizata de Departamentul de Teologie Pastorala si Sociala a Facultatii de Teologie a Universitatii Aristotel din Tesalonic si de Societatea de Studii Ortodoxe. sedintele conferintei au fost tinute in Sala de Ceremonii a Universitatii. Conferinta a inceput printr-un cuvant al Preasfintiei Sale Mitropolitul Antim al Tesalonicului. Au participat multi Mitropoliti si Episcopi, precum si primarul Tesalonicului (dl. Panayiotis Psomiadis), membri ai Parlamentului Grec si profesori ai Universitatii, care au urat bun-venit participantilor la conferinta. In cele cincizeci de zile ale Conferintei, 60 de vorbitori respectati, incluzand ierarhi ai diferitor Biserici Ortodoxe, au analizat fiecare dintre aspectele Ecumenismului, in fata unei audiente numeroase, intre care s-au aflat multi teologi, profesorii ai ambelor Facultati de Teologie si studenti ai Facultatii de Teologie a Universitatii din Tesalonic. Participantii la conferinta au ajuns la urmatoarele concluzii, intemeiate pe numeroasele prezentari si pe discutiile care au urmat:

A. Constatari 1. Ecumenismul: o creatie a papismului si a protestantismului, care ascunde instrainarea de Adevarata Biserica 2. Pricinile pentru care se sustine participarea ortodoxa nu corespund adevarurilor lucrurilor, ci sunt gasite mincinoase 3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos si pagubitor 4. Participarea in "Consiliul Mondial al Bisericilor" si dialogurile cu protestantii 5. Dialogul cu monofizitii 6. Dialogul cu vechii catolici 7. Adevaratul dialog si premizele lui 8. De la sincretism inter-crestin, la sincretism inter-religios B. Propuneri 1. Ecumenismul: o creatie a papismului si a protestantismului, care ascunde instrainarea de Adevarata Biserica Ecumenismul s-a nascut in sanul Protestantismului la inceputului secolului al XX-lea, ca un efort de redobandire a unitatii pentru o lume protestanta impartita in nenumarate grupari si ramificatii. Ecumenismul nu are absolut nici o legatura cu ecumenicitatea si catolicitatea Bisericii, care este pe deplin pastrata, atat geografic cat si ecleziologic, in Una, Sfanta, Soborniceasca[1] si Apostoleasca Biserica, adica Biserica Ortodoxa, care continua sa creada ceea ce a fost crezut „intotdeauna, pretutindeni si de catre toti.” Existenta ereziilor nu neaga nici unitatea, nici ecumenicitatea si nici catolicitatea Bisericii. Biserica continua sa fie una si universala. Erezii si schisme ca „bisericile” „catolice” si protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Rasaritului nu sunt bisericile locale autentice si legitime ale acelor tinuturi; aceste biserici redobandesc unitatea si catolicitatea, devin adevarate biserici, doar atunci cand sunt reintegrate in credinta si viata Bisericii Ortodoxe Sobornicesti (Catolice), care nu este doar adevarata Biserica, ci si singura Biserica. Prin urmare, de la bunul lui inceput si pana in ziua de astazi, asa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtator) al ecumenismului protestante, este, intr-un adevarat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor si schismelor.” Papismul s-a indepartat de unitatea si catolicitatea Bisericii la inceputului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 si imbratisarea unor erezii precum „filioque”-le si „primatul papal.” Biserica pe atunci ortodoxa a Romei, care a stralucit multi sfinti, mucenici si marturisitori, a fost trasa in erezie si inselare. Rupta de una si adevarata Biserica, Biserica locala a Romei, fiind captiva a scolasticismului si a nazuintelor lumesti ale papilor, nu numai ca a esuat in a pastra crestinatatea apuseana unita, ci chiar a devenit o sursa de noi erezii si schisme, cum ar fi Reforma protestanta a veacului al XVI-lea in diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimband-o intr-o institutie omeneasca cu stapanire totala asupra credinciosilor, si a dus la „des-crestinarea” si „des-bisericirea” Europei. Vorbitorii si participantii la conferinta au acceptat drept cea mai potrivita definitie a ecumenismului pe cea lasata noua de Cuviosul Parinte Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele (crestinismele mincinoase) si pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. inauntrul lui se gaseste inima tuturor umanismelor europene, al caror cap este papismul. si toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decat erezie dupa erezie. Dupa Evanghelie, numele lor de obste este panerezie.”[2] Incercarile de unire dintre Roma si Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schisma pana la caderea din 1453 a Constantinopolului in mana turcilor, si toate dialogurile teologice care le-au insotit, au esuat din pricina ca nu erau insotite de adevarata pocainta, de dispozitia de renuntare la inselare si de intoarcere la Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Renuntarile si compromisurile in materie de credinta facute pentru infaptuirea unirii, au fost intotdeauna respinse de pururi-veghetoarea si treaza constiinta a turmei credinciosilor. in ciuda scopurilor lumesti si a vaditei manipulari politice, aceste incercari nu au sfarsit niciodata in minimalismul dogmatic, nivelarea sincretista si lumeasca vorbire despre dragoste, cum au facut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A castigat principiul apostolic si patristic care spune ca „nu este loc de compromis in ceea ce priveste credinta”. S-a incercat sa se infaptuiasca prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reusit vreme de secole de catre papism; si ecumenismul papist, la randul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atat papismul cat si protestantismul pierd mereu din prestigiul si autoritatea lor in America, Europa, si in intreaga lume. Prin ecumenism, ele incearca sa se acopere, sa isi ascunda instrainarea lor de una, adevarata Biserica a lui Hristos, sa intareasca cea mai mare erezie ecclesiologica care a existat vreodata; anume, ca Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica nu exista, ca a incetat sa existe, ca toate confesiunile crestine pastreaza aspecte ale Bisericii, asa incat credinciosii lor nu trebuie nici sa se nelinisteasca nici sa se necajeasca sa caute adevarata Biserica si mantuirea lor. 2. Pricinile pentru care se sustine participarea ortodoxa nu corespund adevarurilor lucrurilor, ci sunt gasite mincinoase Din nefericire, Biserica Ortodoxa, la initiativele nesabuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicata inca de la inceput in pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmari soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 si 1952, Patriarhia Ecumenica a intrat in modus operandi ecumenist, si, intr-adevar, si-a asumat un rol de frunte in cadrul lui. Atitudinea ei apostolica si patristica onorabila impotriva ereziilor si a schismelor a fost radical modificata incepand din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Intr-adevar, din timpul Patriarhului Athenagoras pana astazi aceasta a devenit pozitia oficiala a Bisericii din Constantinopol, in care alte biserici autocefale au fost trase putin cate putin, desi cele mai multe dintre ele la inceput au intampinat respectivele initiative cu ezitare si rezerve pana la mijlocul veacului XX. La Conferinta a devenit limpede, din diferitele prezentari si discutii, faptul ca bisericile autocefale nu au fost motivate sa participe la Miscarea Ecumenica din motive duhovnicesti, ci mai degraba din interese politice, sociale si nationaliste. Prin participarea lor, fiecare biserica cauta independent fie sa-si asigure apararea si sprijinul, fie sa evite mania atotputernicei lumi apusene, intocmai dupa cum se intamplase la sinoadele unioniste in timpul cruciadelor si la scurt timp inainte de caderea Constantinopolului. Din cauza lipsei unei motivari teologice si duhovnicesti, adevaratul cuvant evanghelic si adevarul mantuitor nu a fost oferit heterodocsilor; desigur, sustinatorii ecumenismului nu vor recunoaste aceasta, desi e adevarat ca intre ei au fost si importante figuri teologice, cu motivari binevoitoare si marturie ortodoxa, mai ales in vremea de inceput a ecumenismului. Exista doua cauze teologice si duhovnicesti care au fost folosite atat in prezent cat si in trecut pentru a indreptati participarea ortodoxa in dialogurile teologice bilaterale si multilaterale si in asa-numitul "Conciliu Mondial al Bisericilor": de a arata dragoste fata de heterodocsi si de a marturisi credinta ortodoxa. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despartita de adevar. Cand dialogul dragostei nu este insotit de dialogul adevarului si nu duce la o intalnire si acceptare a adevarului mantuitor cu Hristos si Biserica Lui, el devine o cursa periculoasa care duce la indiferenta sincretista si o despartire de unitatea credintei si comuniunea (partasia) cu Duhul Sfant; el desparte pe om de mantuire. Nimic nu este mai rau decat lipsirea cuiva de mantuire, si singurul lucru care nu poate fi spus, este acela ca aceasta ar fi o fapta de dragoste. Este oare posibil ca dragostea sa fie intoarsa impotriva adevarului? Erezia este minciuna, inselare, demonizare, ura, o dragoste de minciuna si o rastalmacire a adevarului Bisericii. In dialogurile ecumenice, cuvantul dragoste a fost „folosit” din abundenta, in timp ce adevarul a fost pierdut – adevarul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi gasit in nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxa Soborniceasca (Catolica) nu cauta adevarul. Ea il are. Din dragoste trebuie sa il dea si heterodocsilor care sunt lipsiti de el sau l-au strambat. Adevarul este preferat dragostei, dupa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur: "Daca vezi evlavia suferind undeva, sa nu pretuiesti intelegerea mai mult decat adevarul, ci sa induri vitejeste chiar pana la moarte… sa nu tradezi nicicand adevarul."[3] Mai mult, el sfatuieste cu tarie: „sa nu primesti nici o invatatura gresita sub pretextul dragostei.”[4] Ecumenismul cade in pacat de moarte, atat din cauza ca neaga adevarul, pentru care multi heterodocsi s-au luptat atat de greu sa-l gaseasca, si pentru ca incearca sa inchida usa tuturor celor care cauta adevarul. Cu adevarat, cuvintele lui Hristos catre farisei li se potrivesc si ecumenistilor: „Vai voua, carturari si farisei fatarnici, caci inchideti imparatia cerurilor de dinaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce intra nu-i lasati sa intre.”[5] Iar cat priveste mult cautata „marturie a credintei,” chiar daca constituie o buna speranta si asteptare, in realitate s-a dovedit a fi falsa. in orice caz, cineva nu poate presupune ca va marturisi si va propovadui credinta ortodoxa incepand cu o tradare a credintei. insasi participarea la „Conciliul Mondial al Bisericilor” si dialogurile teologice cu papistii, protestantii si monofizitii eretici constituie o negare a unicitatii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica in rand cu ereziile si schismele. Dupa cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologica din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, inalt Preasfintitul Irineu, exprimand pozitia ortodoxa a multor ierarhi, a pus intrebarea: „Cum se poate ca ierarhi ortodocsi sa ia parte la o organizatie bisericeasca in care Sfanta Treime este lepadata, participantii cred ca Biserica lui Hristos a fost spulberata in bucatele, ca fiecare erezie este parte a unui intreg, si ca Biserica Ortodoxa din Rasarit este asemenea doar una dintre bucati.”[6] Cu adevarat, nu este nici macar unul dintre Sfintii Apostoli si Parinti ai Bisericii, a caror invatatura, viata sau lucrare sa poata fi folosita drept pilda care sa indreptateasca participarea si ramanerea noastra in adunarea nelegiuita a ereticilor, cum este „Conciliul Mondial al Bisericilor,” si alte asemenea concilii si adunari. Cum radacina ecumenismului a fost si este rea, la fel sunt si roadele lui: „caci copacul este cunoscut dupa roade.”[7] Ecumenismul exista de aproape un secol, si si-a aratat limpede identitatea, astfel ca putem sa-l judecam cu toata siguranta. intr-adevar, chiar si cei mai constiinciosi aparatori ortodocsi ai ecumenismului sunt ingrijorati de cursul pe care il ia si de fundatura la care a ajuns; ei incearca sa gaseasca diferite cai pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a inceput si care este pe cale sa se mareasca si sa se raspandeasca. La conferinta, multi vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice si ale participarii noastre la „Conciliul Mondial al Bisericilor.” inainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important sa mentionam parerea exprimata de vorbitorii si participantii la conferinta, anume ca de la nasterea si raspandirea miscarii ecumenice si prezenta ortodocsilor in „Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape saizeci de ani, ecumenistii nu au reusit sa intoarca nici macar un singur heterodox la credinta ortodoxa. Dimpotriva, intoarcerile (convertirile) au avut loc in ciuda tendintei care predomina intre ecumenisti, anume ca fiecare sa ramana in confesiunea sa, in vederea asteptatei uniri a „bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat sa primeasca heterodocsi care vroiau sa se intoarca (converteasca) la Biserica Ortodoxa. Pe ce se intemeiaza, atunci, mult-licitata marturie a credintei ortodoxe? Dimpotriva, in loc sa dam marturie pentru adevar, suntem martori ai ereziei si ai inselarii. Din aceasta lunga asociere cu ereticii, unica in istoria noastra bisericeasca, s-a produs o asemenea instrainare de, si tocire a, „phronem-ei” (gandirii, mintii) ortodoxe, incat clericii si teologii semneaza cu usurinta texte care rezulta din dialoguri in care dogmele apostolice si patristice sunt calcare in picioare si incalcate, in care erezia e aratata drept adevar, in care ereticii par sa fie ortodocsi, si botezul si celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugaciunea impreuna la comuniunea (partasia) in taine. 3. Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos si pagubitor Sa incepem cu papismul; s-a aratat ca cei douazeci de ani de dialog teologic au inceput prin folosirea unei metodologii fara precedent, care a lucrat de la lucrurile care unesc, mai degraba decat de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i linisti pe credinciosii Romei, astfel ca ei sa nu caute adevarul in alta parte. De vreme ce[, se sustine,] nu sunt diferente majore si toti apartin aceleiasi Biserici, clericii papali pot sa justifice adunarile si rugaciunile in comun cu ortodocsii in mass media, si astfel pot sa incurajeze rusinoasa si necinstita institutie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profita de acest popor, saracit si impovarat de nefericite evenimente politice si sociale, in chiar saracia si lipsa lui. Uniatismul, desi raspunzator pentru intreruperea dialogului teologic, continua sa se bucure de sprijin pe diferite cai din partea Vaticanului. Un numar semnificativ de lucrari ale acestei conferinte s-au concentrat asupra activitatii contemporane a Uniatismului, ajungandu-se la concluzia ca Roma nu a abandonat ambitiile ei prozelitiste si expansioniste in detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeste in chip ipocrit „biserica sora.” in timpul in care Roma discuta si dialogheaza, ea isi intinde lacom mana asupra turmelor ortodoxe si intemeiaza episcopii si jurisdictii cu scopul de a face prozelitism in jurisdictiile ortodoxe si nu face nici un efort in a-si ascunde dorinta de a dobandi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale tarii Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut sa accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnata unanim de catre o comisie comuna de teologi ortodocsi si papisti, membrii ai „Comisiei comune internationale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano Catolica” in timpul celei de a sasea Adunari a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstratie clara a gradului in care ea respecta si da curs hotararilor oricarui dialog care atinge nazuintele ei. Pentru a scapa de aceasta condamnare in intregime, Roma i-a atras pe ortodocsi la noi discutii asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitata si recunoscuta ca legitima cu semnaturile reprezentantilor a noua biserici autocefale si autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, Romania, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). sase biserici au respins metodologia acestui demers si nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia si Cehoslovacia). Totusi, cel mai important aspect al intelegerii de la Balamand nu sta in reabilitarea si legitimizarea Uniei, ci in compromisurile serioase in materie de credinta facute de reprezentantii ortodocsi. Pentru prima data si incalcand nu doar o sfanta si neschimbata traditie patristica, veche de secole intregi, ci chiar si „Declaratiile” contemporane, teologii ortodocsi au negat ca Biserica Ortodoxa este Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, si au recunoscut ca ea constituie Biserica cea Una impreuna cu Biserica Romano Catolica, cu care ea este impreuna-raspunzatoare pentru pastrarea Bisericii in credinciosie fata de iconomia dumnezeiasca. Din aceasta cauza, asadar, pastorii ortodocsi si romano-catolici ar trebui sa fie reciproc recunoscuti drept adevarati pastori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul contine o recunoastere reciproca a tainelor, a succesiunii apostolice si a marturisirii credintei apostolice. Dupa intelegerea de la Balamand, in care in esenta a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei in „bisericile surori” ale Romaniei, Bulgariei, Georgiei si Greciei au devenit pe deplin indreptatite. indreptatita este, de asemenea, si acceptarea asa-numitei „teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de catre multi teologi ortodocsi. Dupa aceasta teorie, botezul savarsit de eretici in afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care defineste marginile Bisericii, si nu Biserica care valideaza botezul. Prin botez, toti crestinii, din orice biserica ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din aceasta cauza „rebotezarea” heterodocsilor de catre ortodocsi a fost deja interzisa in textul semnat la Balamand. Totusi, din lucrarile prezentate la Conferinta, cat si din discutiile care au urmat, a fost intarita parerea potrivit careia tainele heterodocsilor sunt invalide si inexistente. Lucrand cu acrivie, acei heterodocsi care vin la Biserica Ortodoxa trebuie sa fie botezati. S-a aratat limpede, mai mult, faptul ca „miscarea liturgica,” cultivata de anii de zile in cadrul papismului si adoptata de Conciliul II Vatican (1963-65), a influentat si clericii si teologii ortodocsi. Sub chipul „reinnoirii liturgice,” aceasta tinteste la unirea ortodocsilor sub papa dupa exemplul uniatilor. Dupa pregatirea psihologica a acceptarii ei, aceasta miscare a incercat sa impuna progresiv o inchinare (un cult) care este „neutru” dogmatic, adica fara referire la dogme, erezii sau sfinti marturisitori, astfel ca noua Unia sa poata fi acceptata de toti. In aceasta lumina poate fi explicat planul propus de o „curatare” a textelor liturgice. 4. Participarea in "Consiliul Mondial al Bisericilor" si dialogurile cu protestantii In ceea ce priveste „Consiliul Mondial al Bisericilor” si in general dialogurile teologice cu diferitele confesiuni protestante, luteranism, anglicanism, reformati si asa mai departe, s-a aratat ca situatia este la fel de trista, daca nu chiar mai mult. Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca a fost umilita si banalizata prin participarea la „Consiliul Mondial al Bisericilor,” si statutul Bisericii a fost redus si injosit la a fi doar o portiune, o parte, a unei adunari de erezii si schisme cu multi membri. Aceasta „reducere aritmetica” a facut-o practic inexistenta in ceea ce priveste votarea si astfel a eliminat posibilitatea ca ea sa aiba o voce hotaratoare in diferitele adunari. Chiar mai mult, aceasta a incurajat pe protestantii liberali sa introduca si sa discute teme care neaga insasi Evanghelia si Traditia Bisericii, si chiar crestinatatea insasi. Astfel de teme includ hirotonirea femeilor, casatoria homosexualilor si participarea in diferite exprimari de credinta si inchinare pagano-animistice. Aceasta apostazie a protestantilor de la credinta si viata crestina dovedeste in mod incontestabil ca presupusa marturie a credintei ortodoxe prin participarea in dialogurile teologice este un mit si o inchipuire. Reactia la apostazia protestantilor a fost aceea ca multe Biserici Ortodoxe au luat hotarari definitive si irevocabile de a se retrage din „Consiliul Mondial al Bisericilor” si din dialogurile teologice. Prima Biserica care a facut acest pas a fost Mama Bisericilor, stravechea si venerabila Patriarhie a Ierusalimului, careia i-au urmat Biserica Georgiei si Biserica Bulgariei, si alte Biserici Ortodoxe au inclinat spre retragere de asemenea. Sfantul Sinod al Bisericii Sarbe a decis in iunie 1997 sa se retraga din „Consiliul Mondial al Bisericilor;” din pacate, aceasta decizie nu a fost pusa in practica. Biserica Ciprului, de asemenea, intr-o adunare a Sfantului ei Sinod, a fost impartita in doua referitor la retragerea ei sau nu, si doar greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit hotararea de a ramane in „Consiliul Mondial al Bisericilor” in speranta de a evita consecintele politice negative pentru poporul insulei. Sub fosta ei conducere Biserica Greciei a simtit de asemenea o mare ingrijorare si neliniste pentru continuarea participarii, dupa cum a facut si Biserica Rusiei, unde ingrijorarea a ajuns chiar in randul credinciosilor. Aceste progrese din randul ortodocsilor, care demonstreaza (si ar fi aratat si mai limpede daca ar fi fost duse la indeplinire) ca Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca continua sa fie martorul si paznicul credincios al credintei si vietii ortodoxe, a fost oprita de gandul, soptit de stravechiul si vicleanul vrajmas al mantuirii, ca unitatea inter-ortodoxa [asupra acestui lucru] nu trebuie rupta, ca hotararea ar trebui luata impreuna, de catre toate bisericile, in ciuda bine-cunoscutului fapt ca hotararea de a participa nu a fost niciodata luata la unison; fiecare biserica a luat hotararea singura. Doamne feri ca Sfintii Parinti si sinoadele ortodoxe sa fi asteptat sa ia hotarari impreuna cu ereticii sau cu prietenii ereticilor sau cu cei inclinati spre erezie. Astfel, la cererea bisericilor Serbiei si a Rusiei, la initiativa Patriarhiei Ecumenice a fost convocata „Adunarea inter-ortodoxa” din Tesalonic (29 aprilie-2 mai 1998), care a inghetat toate progresele asupra acestui lucru. intr-adevar, ea a recunoscut dreptul [bisericilor] de a se opune si de a lua hotarari, insa a facut un apel ca ele sa ramana in Consiliul Mondial al Bisericilor in nadejdea ca lucrurile se vor imbunatati. Anuntul recunoaste ca „dupa un intreg secol de implicare ortodoxa in miscarea ecumenica si jumatatea de secol de participare in Consiliul Mondial al Bisericilor, nu poate fi afirmat ca s-a facut vreun progres multumitor in dialogurile multilaterale dintre teologii crestini. Dimpotriva, prapastia dintre ortodocsi si protestanti a devenit mai mare din pricina sporirii anumitor tendinte [limbaj inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturilor „minoritatilor sexuale”, sincretismul religios] in sanul anumitor confesiuni protestante.” Pentru a da acestei hotarari gresite o indreptatire teologica si pentru a pune la dispozitie argumente ecumenistilor si ecumenizantilor, cat si pentru a impaca nelinistea Bisericilor Ortodoxe, la Tesalonic, in iunie 2003, a fost intrunit un „Simpozion academic international”, avandu-l ca participant pe inalt Preasfintia sa Hristodul Arhiescopul Atenei si a toata Grecia. Desi tinuta oficial sub egida Facultatii de Teologie, in realitatea simpozionul a fost sponsorizat doar de anumiti profesori ecumenisti ai acelei Facultati si de catre „Consiliul Mondial al Bisericilor,” care si-a trimis reprezentantii. inca o data a fost intarit mitul potrivit caruia credinta ortodoxa este marturisita. in concluziile acestui simpozion, teologia ortodoxa este pusa sub semnul intrebarii si pozitia ei referitor la hirotonirea femeilor este calcata in picioare, in timp ce traditia canonica liturgica a Bisericii in ceea ce priveste rugaciunea in comun [cu ereticii] este rasturnata. Hotararile conferintei vorbesc despre „slabiciunea argumentelor teologice ortodoxe impotriva hirotonirii femeilor.” in privinta rugaciunii in comun se inainteaza parerea ca „singura rugaciune in comun interzisa explicit este rugaciunea euharistica.” intr-adevar, concluzia trasa din aceste pozitii este aceea ca, de vreme ce suntem lipsiti de argumente in ceea ce priveste hirotonia femeilor, si ca rugaciunea in comun este ingaduita – cu acea singura exceptie – retragerea anumitor Biserici Ortodoxe din „Consiliul Mondial al Bisericilor a fost gresita si de nesustinut teologic. Pe aceasta baza, participantii la conferinta au lansat un apel catre Bisericile Georgiei si ale Bulgariei de a se intoarce „la larga si universala familie ecumenica.” Acest argument teologic in intregime neintemeiat si superficial a fost acceptat, s-ar parea, de catre Arhiepiscopul Atenei si a toata Grecia, care a fost prezent la sedinte si care a declarat – fara sprijin sinodal – ca vede ca „sansele Bisericii noastre (Bisericii Greciei) de a se retrage din WCC sunt tot mai mici.” In privinta acestor doua chestiuni foarte importante – hirotonirea femeilor si rugaciunea in comun cu heterodocsii – actuala „Conferinta teologica inter-ortodoxa” a adus, in contrast, o argumentare coplesitoare, prin multe lucrari si discutii relevante, care au consolidat si intarit imposibilitatea hirotonirii femeilor in Biserica Ortodoxa si interzicerea de catre sfintele canoane a oricarui fel de rugaciune in comun [cu ereticii], si nu doar euharistica. Ne rugam pentru heterodocsi, ca sa se intoarca la Biserica; cu toate acestea, nu ne rugam cu heterodocsii. 5. Dialogul cu monofizitii O imagine identica de desavarsita neproductivitate si de compromisuri serioase in materie de credinta, exista si in dialogurile teologice cu cei care pana de curand erau socotiti (si sunt) monofiziti, dar care acum, din "dragoste", sunt numiti "anti-calcedonieni", "pre-calcedonieni", "stravechile Biserici Rasaritene", sau, in cele din urma, pur si simplu "ortodocsi". La conferinta s-a stabilit ca dialogul purtat nu a adus nici un rezultat pozitiv. Cele trei "Declaratii" comune ale ortodocsilor si anti-calcedonienilor sunt inacceptabile din punct de vedere ortodox. Dintre cele mai dureroase greseli sunt intercomuniunea sacramentala cu monofizitii [din Siria] acceptata de Patriarhia Antiohiei [1991], recunoasterea partiala de catre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofizitilor si propunerile pentru revizuirea textelor liturgice si stabilirea unui tipic pentru impreuna-slujirea (con-celebrarea) ortodocsilor si a monofizitilor. Din punctul de vedere al cercetarii teologice, unii s-au coborat atat de jos incat au ajuns la punctul de a cere Departamentului de Teologice al Facultatii de Teologie a Universitatii din Tesalonic sa aprobe doua teze de doctorat care sustin ca monofizitii Dioscor si Sever nu au fost eretici defel, ci mai degraba au fost condamnati din cauze ne-teologice – aceasta ar fi de neconceput si hulitor la adresa Sfintelor Sinoade si a Sfintilor Parinti. 6. Dialogul cu vechii catolici Singurul dialog teologic care a dus la semnarea de pozitii ortodoxe a heterodocsilor este dialogul cu Vechii Catolici. Documentele semnate condamna toate inselari de baza ale papismului, din cadrul caruia asa-numitii "Vechi Catolici" s-au retras in urma Conciliului I Vatican din 1870, in semn de protest fata de declararea ca dogma a invataturii despre infailibilitatea papei. Neputand evident sa accepte un asemenea progres, care a fost socotit foarte nefavorabil si peste puterea ei de control, Roma a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a se asigura ca acest dialog incheiat cu succes nu va duce la unirea Vechilor Catolici cu Biserica Ortodoxa. Ar fi fost pentru prima data cand o parte a crestinatatii apusene s-ar fi intors la trupul Bisericii celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca; in acest fel, ei ar fi dat o pilda care ar fi putut arata calea de intoarcere pentru intregul apus, papist si protestant. Vechii Catolici, totusi, de asemenea au gresit in dialogul lor cu Anglicanii, alaturandu-se lor in privinta hirotonirii femeilor, negand astfel tot ceea ce acceptasera cu ortodocsii; au fost ridicate piedici serioase pentru orice viitor progres pozitiv. 7. Adevaratul dialog si premizele lui In concluzie, in ceea ce priveste dialogurile teologice, a fost intarit faptul ca Biserica nu evita dialogurile. Biserica este deschisa tuturor si ii cheama pe toti sa vina la Ea si sa fie mantuiti. Aceasta este premiza necesara si conditia de neincalcat a oricarui dialog: adevarul mantuitor al Bisericii nu este supus discutiei si dezbaterii. in cazul in care heterodocsii nu sunt in stare sa inteleaga acest cadru mantuitor, sau il neaga, durata dialogului nu ar mai trebui prelungita, ci mai degraba pastrandu-se in limitele de timp necesare, dupa cum au facut Sfintii Parinti la sinoade, dialogul ar trebui intrerupt. Aceasta urmeaza pildei Mantuitorului insusi cu cei ce nu vroiau sa inteleaga invatatura Lui si devenisera nemultumiti: "Nu cumva si voi vreti sa va duceti?"[8] Aceasta este singura nadejde ca heterodocsi isi vor da seama de inselarea lor, astfel ca si ei sa raspunda astazi la fel Bisericii – care este Hristos prelungit de-a lungul veacurilor: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice."[9] Aceasta atitudine exemplara si memorabila a fost tinuta de Patriarhul Ieremia al II-lea (Tranos) in cel de-al treilea sau "Raspuns" (1581) al dialogului cu teologii protestanti din Tubingen. Cand a inteles ca ei staruie in inselarea lor si refuza sa primeasca invatatura Sfintilor Parinti – "luminatorii si teologii Bisericii" – el a incetat corespondenta cu ei si i-a lasat sa mearga pe calea lor: "Astfel, din partea voastra, va rugam sa ne sloboziti de grijile acestea. Astfel, mergeti pe calea voastre; nu ne mai scrieti in ceea ce privesti dogmele; dar daca ne scrieti, scrieti-ne doar de dragul prieteniei."[10] La conferinta s-a subliniat faptul ca metodologia de a purta dialoguri intemeiata nu pe diferente, pe ceea ce desparte, ci mai degraba pe asemanari, pe ceea ce uneste, este nesanatoasa, neindreptatita si unica in intreaga istorie a Bisericii. Ce sens are sa discutam lucrurile pe care le primim si asupra carora suntem de acord? Doar mascam diferentele si slujim altor interese; ascundem prapastia si ii linistim pe eterodocsi, precum si usuram eforturile de prozelitism in defavoarea ortodocsilor. Este, de asemenea, necesar ca fiecare si toate deciziile luate in legatura cu relatiile cu heterodocsii sa aiba aprobare sinodala, ca intreg trupul Bisericii sa fie informat, de vreme ce exista o lipsa serioasa de sinodalitate adevarata. In cele din urma, participantii la conferinta au salutat si au laudat gandirea acelor Biserici Ortodoxe care s-au retras sau intentioneaza sa se retraga din "Consiliul Mondial al Bisericilor" cat si din dialogurile teologice. Aceasta este cel mai limpede exprimat in istorica si foarte ortodoxa scrisoare a Bisericii din Ierusalim din 22 iunie 1992 adresata celorlalte Biserici autocefale, in care vestea ca intrerupe dialogul teologic "cu heterodocsii in general, convinsa ca dialogul nu este doar ne-avantajos, ci chiar pagubitor atat pentru Biserica Ortodoxa in general, cat si pentru Sfanta Biserica a Ierusalimului in particular." 8. De la sincretism inter-crestin, la sincretism inter-religios S-a mai stabilit de asemenea ca ecumenismul, dupa succesul realizat in dialogurile inter-crestine prin producerea unor idei precum "teoria ramurilor", "biserici surori" si "teologie baptismala", a trecut deja la urmatorul obiectiv "New Age": unitatea inter-religioasa. In aceasta se poate intalni ideea cu adevarat demonica ca Hristos nu este singura cale de mantuire, viata, lumina si adevarul; ca celelalte religii sunt cai spre mantuire, astfel ca in cele din urma religia unita a lui Antihrist sa poata fi impusa in contextul globalizarii si a Noii Ordini Mondiale. Adunarile si dialogurile inter-religioase, cel mai adesea sprijinite de conducatorii crestini, inclusiv unii ortodocsi, au dus la un sincretism intolerabil; ele constituie o negare a Evangheliei si o jignire la adresa Sfintilor Mucenici si Marturisitori ai credintei, a caror mucenicie si marturisire a unicului si singurului adevar este rapita de orice inteles, in timp ce mucenicii insisi sunt transformati in "fundamentalisti" ignoranti B. Propuneri Dupa aceste concluzii si aprecieri ale "Conferintei teologice inter-ortodoxe", s-au formulat urmatoarele propuneri: 1. In masura in care este universal marturisit, dupa mai bine de un secol de participare a Bisericii la „Consiliul Mondial al Bisericilor” si la dialogurile inter-crestine si inter-religioase, in termeni care niveleaza diferentele inter-confesionale si fac toate religiile egale, ca o astfel de participare este nefolositoare si pabugitoare, se propune ca Bisericile autocefale ramase sa se retraga de asemenea din „Consiliul Mondial al Bisericii” si sa puna capat acestui fel de dialoguri. Pentru aceasta, o decizie pan-ortodoxa nu este necesara, de vreme ce hotararea de inceput de participare a fost luata separat. Singurul dialog care poate fi indreptatit de Evanghelie si de Traditia Patristica este acela de a raspunde intrebarilor puse de acei heterodocsi si persoane de alte religie care se apropie de buna voie pentru a afla mantuirea: "Ce trebuie sa fac ca sa ma mantuiesc?"[11] sau "Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?"[12] 2. Bisericile Ortodoxe, si mai ales Biserica Constantinopolului, care este prima in cinste si intaietate, sa-si revada si sa-si reconsidere relatiile cu papismul, pe care toti Sfintii Parinti, de la Sfantul Fotie cel Mare, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Marcu al Efesului, Parinti colivazi (Sfantul Nicodim Aghioritul, Sfantul Atanasie din Paros, Sfantul Macarie din Corint) pana la, inclusiv, Sfantul Nectarie din Eghina si Parintele Iustin Popovici, l-au considerat eretic si nu "biserica sora". 3. Sa fie respectate canoanele Bisericii care opresc rugaciunea in comun cu heterodocsii in general, in orice situati, si nu doar in rugaciunea euharistica, dupa cum s-a sugerat de curand. 4. Sa fie trimis un apel Bisericilor Ortodoxe care nu au consimtit, pana acum, sa-l primeasca pe papa in vizita in tarile lor, sa ramana tari in aceasta hotarare. Poate cineva sa-si inchipuie pe vreunul dintre Sfintii Parinti organizand receptii pentru a-l cinsti si imbratisa pe Arie, Nestorie, Eutihie, etc.? De asemenea, sa fie stearsa inacceptabila inregistrare din calendarul Bisericii Greciei care consemneaza vizita papei ca un mare eveniment istoric; sa fie prevenita orice incercare de intoarcere si repetare a unei asemenea vizite in viitor. 5. Sa fie cercetata chestiunea inter-comuniunii Patriarhie Antiohiei cu monofizitii [iacobiti sirieni], cat si recunoasterea anumitor taine a acestor eretici [monofiziti copti] de catre Patriarhia Alexandriei. Sa se aplice principiul canonic potrivit caruia "cel ce se impartaseste cu cei excomunicati este de asemenea excomunicat". 6. Sa fie intarit si incurajat dialogul intra-bisericesc (intre ortodocsi) in duhul sinodalitatii, si sa nu fie marginit doar la episcopi. Este, cel putin vrednic de plans faptul ca dialogul cu diferiti eretici si cu ne-crestini este urmarit, in timp ce vederile de alte parere ale fratilor de credinta, care sunt defaimati drept fanatici, sunt respinse. 7. Sa fie descurajate si oprite schimbarile si inovatiile liturgice, de vreme ce ele constituie o aplicare a principiilor ecumenismului, ale carui scopuri sunt infaptuirea unei inchinari (unui cult) ne-dogmatic, care sa usureze primirea ereziei. Mai mult, bogatia liturgica a Bisericii Ortodoxe nu apartine nici unei Biserici locale. Ea este expresia vietii Bisericii de-a lungul veacurilor, si trebui pazita ca lumina ochilor. 8. Sa li se prezinte clar conducatorilor bisericesti de pretutindeni ca, in cazul in care continua sa participe si sa sprijine pan-erezia ecumenismului – atat inter-crestin cat si inter-religios – calea obligatorie, mantuitoare, canonica si patristica a credinciosilor, clerici si mireni, este aceea a excomunicarii: in alte cuvinte, oprirea pomenirii episcopilor care sunt coraspunzatori si copartasi ereziei si inselarii. Acesta nu este un recurs la schisma, ci mai degraba la o marturisire placuta lui Dumnezeu, dupa cum au facut si Parintii cei vechi, dar si episcopii marturisitori ai zilelor noastre, precum pretuitul si respectatul fost Mitropolit al Florinei, Augustin, si Parintii din Sfantul Munte (Athos). 9. Sa fie proclamat tuturor in sunet de trambita ca ecumenismul si dialogul neconditionat cu heterodocsii si ne-crestinii nu sunt de folos, ci vatamatoare, si astfel nu o fapta a dragostei, ci doar a unui fel lumesc de a gandi; acestea sunt relatii conventionale, care nu au scopuri duhovnicesti, ci interese personale. Ele tocesc si pateaza phronema (mintea, gandirea) ortodoxa, prin amestecari si confuzii, si astfel fac rau credinciosilor, de vreme ce fara puritatea dogmelor, chiar si in chestiunile de mai mica insemnatate, nimeni nu se poate mantui. Pentru ne-crestini si heterodocsi, ele inchid poarta mantuirii, impiedicandu-i pe cei dintai sa-L vada pe Hristos drept singura cale spre mantuire, si oprindu-i pe cei din urma de la a vedea Biserica Ortodoxa drept arca mantuirii, drept singura Biserica. Dumnezeu, in dragostea lui nemarginita pentru omenire si pentru lume, vrea mantuirea fiecarui om. Dimpotriva, diavolul, care este dusmanul mantuirii, lupta impotriva omului in tot felul din invidie si ura. In consecinta, din dragoste respingem ecumenismul, caci dorim sa oferim heterodocsilor si ne-crestinilor ceea ce Domnul ne-a dat din belsug noua tuturor inauntrul Sfintei Sale Biserici Ortodoxe: anume, posibilitatea de a deveni si de a fi madulare ale Trupului Sau.

NOTE [1] Cuvantul grec (catholikos, -i) este tradus in limba romana prin „sobornicesc, soborniceasca”. De aceea, in traducerea noastra vom oscila mereu intre a folosi cuvantul catolic (catolicitate) si sobornic(esc) (sobornicitate), de fiecare data insa cu acelasi inteles, de „a-toata-lumea”. (n. tr.) [2] Parintele Iustin Popovici, Biserica Ortodoxa si Ecumenismul, Man. Petru-Voda, 2003. [3] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Romani, Omilia 22, 18. [4] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Filipeni, Omilia 2, 10. [5] Mt. 23, 13. [6] P. Bratsiotis, Irineu din Samos si Consiliul Mondial al Bisericilor, Ekklesia 40 (1963) 477. [7] Mt. 12, 23. [8] In. 6, 67. [9] In. 6, 69. [10] I. Karmiri, Monumentele dogmatice si simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicesti (Catolice), Graz, 1968, vol. 2, p. 489. [11] F. Ap. 16, 30. [12] Lc. 10, 25.



scrie aici ce vrei sa apara doar pe pagina articolului