Biserica noastra Ortodoxa este prin natura ei soborniceasca si, prin urmare, ecumenica (universala). Ea si-a deschis bratele tuturor oamenilor, fiecarui neam si fiecarei epoci, si-i cheama pe toti sa vina la ea. Hristos, Care este Capul ei, adreseaza lumii de-a lungul veacurilor chemarea: "Veniti la Mine toti", trimitand in acelasi timp pe ucenicii Sai sa propovaduiasca Evanghelia mantuirii "la toate neamurile".
Aceasta insusire constitutiva si fireasca a Bisericii, ecumenicitatea - universalitatea, o revendica astazi doua miscari, care exprima duhul epocii: Ecumenismul si Globalizarea.
Globalizarea este impusa de forte politico-economice puternice si propune modelul unei omeniri modificate, in timp ce ecumenismul actioneaza in spatiul religios, urmarind implinirea visului unui crestinism unit si tintind in cele din urma la o religie ecumenica, la o panreligie. Aici intentionam sa descriem miscarea ecumenica, la care, din nefericire, participa si Biserici Ortodoxe. Facem acest lucru, deoarece aceasta miscare este necunoscuta de majoritatea credinciosilor Bisericii noastre si evolutiile ei (miscarii) in sanurile Ortodoxiei pricinuiesc neliniste si probleme de constiinta.

Se poate ca multora sa li se para ciudat, dar este dovedit faptul ca ecumenismul ameninta Biserica Ortodoxa, deoarece acesta aluneca din ce in ce mai mult spre tactici conciliant-sincretiste, care combat principiile de baza ale Credintei Ortodoxe. Si sa nu uitam ca dreapta credinta este prima conditie esentiala a mantuirii omului, potrivit cu marturisirea patristica insuflata de Dumnezeu: "Cel ce vrea sa se mantuiasca, mai intai de toate trebuie sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pastra fara sovaire intreaga si fara prihana, se va pierde pentru vecie" (Simbolul de Credinta al Sfantului Atanasie al Alexandriei).
Asadar, daca mesajul mantuitor al Ortodoxiei noastre se va pierde printre mesajele inselatoare ale celor de alta credinta de dragul unui vis ecumenic utopic, atunci se va pierde si nadejdea mantuirii lumii. (Sfanta Manastire Paraklitu) Ce este ecumenismul? Ecumenismul este o miscare care declara ca are drept scop unitatea lumii crestine divizate (ortodocsi, papistasi, protestanti, etc.). Ideea unirii emotioneaza pe fiecare suflet sensibil de crestin si corespunde dorintelor lui profunde. Ideea aceasta a adoptat-o si ecumenismul. Dar visul lui unionist, vis prin excelenta duhovnicesc, il sprijina pe straduintele omenesti si nu pe lucrarea Sfantului Duh. Numai Sfantul Duh poate, atunci cand afla in om pocainta si smerenie, face din acest vis realitate.
Mult dorita unire, atunci cand se va infaptui, nu va fi altceva decat o minune a lui Dumnezeu. Cand a aparut Radacinile ecumenismului trebuie cautate in spatiul protestant, in secolul XIX. Atunci, niste confesiuni crestine, vazand ca isi pierd credinciosii, datorita nepasarii religioase crescande si a miscarilor anti-religioase organizate, au fost nevoite sa recurga la o coalitie si impreuna-lucrare. Aceasta activitate unionista a lor a luat deja o forma organizata, ca miscare ecumenica, in secolul XX si mai exact in 1948 prin fondarea la Amsterdam (Olanda) a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), care are resedinta la Geneva. Va trebui desigur, sa spunem ca CMB nu ar fi putut niciodata sa aiba un caracter "ecumenic", ci ar fi ramas pur si simplu o organizatie protestanta, daca nu ar fi participat la el si unele Biserici Ortodoxe locale. Romano-catolicii au refuzat sa participe. Mai tarziu, insa, fara sa se integreze in CMB, au intrat si ei in miscarea ecumenica. Printr-o hotarare a Conciliului Vatican II (1964) au instituit un ecumenism propriu, care are drept scop unirea tuturor crestinilor sub stapanirea papala.

Participarea ortodocsilor la miscarea ecumenica Trebuie sa marturisim ca o importanta contributie la crearea miscarii ecumenice a dat-o si Patriarhia ecumenica de Constantinopol, mai ales prin Hotararea ei din 1920, care, asa cum s-a dovedit, a constituit baza "Legii constitutionale" a participarii ortodocsilor la miscarea ecumenica. Aceasta Hotarare a fost ceva cu totul nou in istoria Bisericii, deoarece pentru prima data un act oficial ortodox a numit toate comunitatile religioase din Apus "Biserici", "ca fiind inrudite in Hristos si impreuna mostenitoare ale fagaduintei lui Dumnezeu". Dar in felul acesta s-a rasturnat eclesiologia ortodoxa. Si ca sa nu ne referim la vremuri mai vechi, ajunge sa ne amintim ca putini ani mai inainte (1895) aceeasi Patriarhie, intr-o enciclica de-a sa, plasase papismul in afara Bisericii, deoarece introducea "invataturi si inovatii eretice". De aceea ii chema pe crestinii apuseni in sanurile Bisericii celei Una, la Ortodoxie. Hotararea din 1920 avand ca model interstatala "Comuniune a neamurilor", a propus fondarea "si intre Biserici a unei legaturi si comuniuni", cu urmatoarele obiective: a) recercetarea diferentelor dogmatice cu o dispozitie concilianta, b) admiterea unui calendar unic (a carei aplicare partiala a adus, din pacate, divizarea calendaristica din Ortodoxie) si c) intrunirea de conferinte pancrestine. Pe langa Patriarhia ecumenica, aproape toate Bisericile Ortodoxe au cerut in anumite etape sa devina, si au devenit, membre ale CMB. Cu toate acestea, unele dintre ele au fost nevoite, mai tarziu, sa se retraga, pe de o parte observand cu mahnire degenerarea Consiliului, iar pe de alta parte fiind presate de intensele reactii antiecumeniste ale turmelor lor. Dar se pune intrebarea simpla: cum poate, oare, Ortodoxia sa fie inclusa ca "membra" in "ceva", de vreme ce ea insasi este totul, Trupul lui Hristos, care ii cheama pe toti sa devina membrii ei? De altfel, prezenta Bisericilor Ortodoxe la intrunirile CMB a fost intotdeauna formala, fara rezultate, si numai de ornament, datorita modului in care se faceau intrunirile si se desfasura Consiliul. Hotararile lui erau influentate exclusiv de superioritatea procentuala a voturilor protestante .Desigur, pana in 1961, ortodocsii ca reprezentanti ai Bisericii Celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca depuneau la intrunirile generale ale Consiliului declaratii remarcabile, dintre care unele sunt adevarate marturisiri de credinta. In ce priveste deschiderea Vaticanului fata de ecumenism, raspunsul Ortodoxiei a fost pozitiv, avandu-l ca reprezentant al ei pe Patriarhul ecumenic Atenagora. Acesta s-a intalnit la Ierusalim in 1964 cu Papa Paul al VI-lea, unde au procedat la ridicarea reciproca a anatemelor Schismei din 1054. De asemenea Patriarhul a sprijinit "dialogul dragostei", promovand astfel scopurile Conciliului Vatican II. "Deschiderile" teoretice ale ecumenismului Ecumenismul, pentru a-si implini scopurile, este nevoit sa treaca cu vederea si sa revizuiasca anumite principii de baza ale Ortodoxiei. Promoveaza ideea unei "Biserici extinse" potrivit careia Biserica este una si ii cuprinde pe crestinii fiecarei confesiuni, din clipa in care au primit botezul. Astfel toate confesiunile crestine sunt intre ele "Biserici surori". In acelasi duh se misca si ideea "Bisericii universale vazute". Biserica care exista in chip "nevazut" si este constituita din toti crestinii, se va arata si in dimensiunea ei vazuta prin incercarile de unire ale tuturor.
Aceste idei au fost influentate si de teoria protestanta a ramurilor, potrivit careia Biserica este un "arbore" ale carui "ramuri", care sunt toate confesiunile crestine, fiecare dintre ele detinand numai o parte din adevar. Aici se mai poate adauga si teoria celor "doi plamani", care s-a dezvoltat intre ecumenistii ortodocsi si papistasi. Potrivit cu aceasta teorie, Ortodoxia si catolicismul sunt cei doi plamani, prin care respira Biserica. Dar pentru ca ea sa poata incepe sa respire corect si din nou, va trebui ca cei doi plamani sa-si sincronizeze respiratia. In sfarsit, printre metodele pe care le foloseste ecumenismul pentru a-i atrage pe crestini este si minimalizarea dogmatica. Adica se depune stradania ca dogmele sa se reduca la cele mai necesare, la un minimum, pentru a se depasi astfel diferentele dogmatice dintre confesiuni. Dar rezultatul este trecerea cu vederea a dogmei, deprecierea si reducerea la minimum a insemnatatii ei. "Sa se uneasca crestinii, spun ecumenistii, iar despre dogme vor discuta mai tarziu teologii". Desigur prin metoda minimalizarii dogmatice este usor sa se uneasca crestinii. Dar, oare, astfel de "crestini" pot fi ortodocsi, adica adevarati crestini? Conceptia ortodoxa despre Biserica Potrivit cu eclesiologia ortodoxa, Biserica si Ortodoxia se identifica. Biserica este neaparat ortodoxa, iar Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, Trupul lui Hristos. Si fiindca Hristos este Unul, tot astfel si Biserica este Una. De aceea niciodata nu se concepe impartire in Biserica, ci numai despartire de Biserica. Adica in anumite momente istorice ereticii si schismaticii s-au rupt de ea si astfel au incetat sa mai fie madulare ale ei. Biserica detine deplinatatea adevarului si nu a unui adevar abstract, ci a unui mod de viata care il mantuieste pe om din moarte si il face "dumnezeu dupa har". Dimpotriva, erezia constituie negarea intreaga sau partiala a adevarului, faramitarea lui, care, in felul acesta, ia caracterul unei ideologii bolnavicioase. Ea il desparte pe om de modul existentei dat de Dumnezeu in Biserica Sa si il omoara duhovniceste. De asemenea dogmele care ingradesc adevarurile supranaturale ale Credintei noastre, nu sunt niste intelesuri abstracte si conceptii mentale, nici, cu atat mai mult, obscurantism medieval sau scolasticism teologic, ci ele exprima experienta si trairea Bisericii. De aceea, atunci cand exista deosebire intre dogme, exista neaparat si diferenta intre modurile de viata. Cel care subestimeaza acrivia Credintei, nu poate trai deplinatatea vietii in Hristos. Crestinul trebuie sa primeasca toate cele pe care le-a descoperit Hristos. Nu numai un "minimum", ci intregul. Pentru ca in totalitatea si integritatea Credintei se pastreaza sobornicitatea si ortodoxia Bisericii. Astfel se explica nevointele pana la sange ale Sfintilor Parinti pentru pastrarea Credintei Bisericii, precum si grija lor pentru formularea, prin iluminarea Sfantului Duh, a "termenilor" Sinoadelor ecumenice. Iar acesti "termeni" nu inseamna nimic altceva, fara numai limitele, hotarele adevarului, pentru ca crestinii sa poata deosebi Biserica, Ortodoxia, de erezie. Eterodocsii, prin faptul ca au lepadat plinatatea adevarului, s-au despartit de Biserica. De aceea si sunt eretici. Prin urmare, era firesc sa fie lipsiti de harul sfintitor al Sfantului Duh, "tainele" lor nefiind valide. Si astfel, botezul pe care il savarsesc, nu poate sa-i introduca in Biserica lui Hristos. "Pentru ca cei care sunt botezati sau hirotoniti de eretici nu este cu putinta a fi nici clerici, nici credinciosi", ne spune Canonul 68 al Sfintilor Apostoli. Iar Sfantul Nicodim Aghioritul completeaza: "Botezul tuturor ereticilor este nelegiuit si hulitor si nu are nici o impartasire cu cel al ortodocsilor". Ce ne spun insa ortodocsii ecumenisti? Un episcop ortodox a declarat ca: "Sfantul Duh lucreaza in orice botez crestin" si ca rebotezarea crestinilor eterodocsi este inspirata de "ingustime de minte, de fanatism si ura impotriva celorlalte credinte... Este o nedreptate savarsita impotriva Botezului crestin si o hula impotriva Duhului Sfant!"(1). Un alt episcop a declarat adresandu-se eterodocsilor: "Suntem toti madulare ale lui Hristos, un singur Trup, o singura "zidire noua", de vreme ce botezul nostru comun ne-a eliberat de moarte"(2). Eclesiologia ecumenista a fost exprimata de o alta personalitate ortodoxa si astfel: "Suntem datori sa cautam si sa recunoastem prezenta Bisericii si in afara limitelor noastre canonice, prin care identificam pe Cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica"(3). Dar exista si altii mai indrazneti, care viseaza o "reinfiintare" a Bisericii prin unirea tuturor crestinilor. Un ierarh ortodox sustine ca "avem nevoie de un crestinism nou, care sa se bazeze pe noi conceptii si termeni. Nu putem sa invatam noile generatii credinta pe care am primit-o (de la inaintasi)"(4). Dialogurile Ecumenismul pentru a promova planurile sale, foloseste multe mijloace. Dar cel mai folosit este dialogul. Nimeni nu neaga ca Biserica Ortodoxa, prin firea ei, este deschisa dialogului. Dumnezeu intotdeauna vorbeste cu omul si Sfintii Bisericii nu au lepadat niciodata comunicarea prin cuvant cu lumea. Sfintii fiind constienti de comuniunea lor cu Dumnezeu, incercau, prin dialog, sa transmita experienta adevarului pe care o traiau. Pentru ei adevarul nu era un obiect de cercetare. Nu-l cautau, nu-l negociau, ci il ofereau. Daca dialogul nu ii ducea pe eterodocsi la lepadarea ratacirii lor si la primirea credintei ortodoxe, nu-l mai continuau. Sfantul Marcu Eugenicul a discutat timp de doi ani cu catolicii la sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1439), dar vazand infumurarea, incapatinarea si persistenta lor in ratacire, a intrerupt orice legatura cu ei, sfatuindu-i pe crestinii ortodocsi: "Sa va feriti de catolici, precum se fereste cineva de sarpe". Un dialog cu teologii protestanti de la Tubingen (1579) a inceput si Patriarhul ecumenic Ieremia II, dar atunci cand a vazut ca dialogul nu aduce nici o roada, l-a intrerupt. "Va rugam, le scria el, nu ne mai obositi... Mergeti pe drumul vostru. Daca vreti, ne puteti scrie, dar nu despre dogmele credintei". Dialogurile ecumenismului Dialogurile ecumeniste contemporane difera radical de cele ale Sfintilor, pentru ca se desfasoara pe baza principiilor Bisericii extinse si a minimalismului dogmatic. De aceea ele sunt neortodoxe si neroditoare. Iar drept dovada sunt cei aproape o suta de ani in care s-au tinut dialoguri, dar care nu au oferit nimic important, pentru unirea lumii crestine. Ci, dimpotriva, au reusit sa-i dezbine pe ortodocsi. Cele mai importante puncte ale patologiei dialogurilor contemporane sunt urmatoarele: 1. Lipsa marturisirii ortodoxe La aceste dialoguri unii ortodocsi nu exprima convingerea nezdruncinata a Bisericii Ortodoxe, ca ea constituie unica Biserica a lui Hristos de pe pamant. De asemenea, ei nu arata traditia sfanta si experienta duhovniceasca a Ortodoxiei, care difera de traditiile si experientele crestinismului apusean. Numai o astfel de pozitie, de marturisire a Credintei Ortodoxe ar putea face cunoscuta si roditoare prezenta ortodoxa la aceste dialoguri. 2. Lipsa sinceritatii Lipsa marturisirii ortodoxe impreuna cu evidenta nesinceritate a eterodocsilor ingreuiaza si mai mult dialogul intercrestin si il arata lipsit de rezultate. De aceea de multe ori, fie se observa cedari reciproce superficiale, fie se foloseste o limba si o terminologie cu dublu inteles, cu scopul de a acoperi diferentele dogmatice. Daca romano-catolicii ar fi fost sinceri, ar fi trebuit sa declare cu limpezime cercurilor ecumeniste ceea ce accentueaza credinciosilor lor, adica incapatanata lor alipire de infailibilitatea si primatul papal. In felul acesta s-ar fi vazut clar si felul cum viseaza ei unirea crestinilor: nu ca unitate de credinta, ci ca supunerea tuturor sub stapanirea papala. Pe langa aceasta s-ar fi adeverit constatarea ca legislatia papala pe de o parte constituie cea mai tragica schimbare a Evangheliei lui Hristos, iar pe de alta parte ca foloseste dialogurile pentru slujirea politicii ei expansioniste. Principala expresie a nesinceritatii catolicilor o constituie intretinerea si intarirea Uniatiei (Uniatia este o forma politico-religioasa care a fost nascocita de papism pentru occidentalizarea crestinilor din Rasarit. El a exploatat conjuncturile istorice dificile ale ortodocsilor si i-a silit sa se supuna stapanirii papale. Cu toate acestea i-a incurajat sa nu-si schimbe datinile (tinuta clericilor, tipicul liturghic etc.), astfel incat sa creeze confuzie si sa promoveze propaganda papala). Aceasta este o institutie vicleana pe care catolicismul a folosit-o si continua sa o foloseasca ca model de unire, in ciuda tuturor protestelor energice ale ortodocsilor si cu toate ca aceasta constituie astazi piedica de baza in dialogurile bilaterale. Daca si protestantii cei cu multe nume ar fi sinceri, ar trebui sa declare cu onestitate ca nu sunt deloc dispusi sa cedeze la principiile lor protestante de baza si ca, in cele din urma, altele sunt motivele pentru care sunt nevoiti sa vina la dialog. De altfel aceasta o arata si povarnisul pe care se rostogolesc "bisericile" lor (hirotonia femeilor, casatoria homosexualilor etc.) 3. Supraacentuarea dragostei Deoarece nesinceritatea si oportunitatile egoiste au otravit dialogurile, care au degenerat in niste discutii teologice interminabile si neroditoare, ecumenistii au schimbat tactica. De acum inainte dialogurile se numesc "Dialogurile dragostei", atat din motive de senzatie, cat si pentru a se ocoli "stanca" disputelor dogmatice. "Dragostea are cea mai mare importanta", accentueaza ei. "Dragostea impune sa ne unim, desi exista diferente dogmatice". De aceea la dialogurile de astazi nu se discuta cele ce despart, ci cele care unesc, astfel incat sa se creeze un simtamant fals de unire si credinta comuna. La Sinoadele ecumenice, insa, Sfintii Parinti discutau totdeauna cele care desparteau. La fel se intampla si astazi in orice dialog dintre partile care au divergente: se discuta cele care despart - de altfel din acest motiv se si face dialogul - iar nu cele care unesc. Pentru noi ortodocsii, Dragostea si Adevarul sunt doua intelesuri nedespartite. Un dialog al dragostei fara adevar este mincinos si nefiresc. In timp ce dialog al dragostei "in adevar" inseamna: Discut din dragoste cu eterodocsii pentru a le atrage atentia unde au greseli si cum sa fie povatuiti la adevar. Daca ii iubesc cu adevarat, trebuie sa le spun adevarul, oricat de greu si dureros ar fi el. 4. Tocirea criteriilor ortodoxe Aceste dialoguri bolnavicioase au pricinuit si tocirea criteriilor teologice ortodoxe, rezultata din cultivarea manierelor elegante ecumeniste, a relatiilor personale si a prieteniilor cu teologii eterodocsi. Credinta este considerata nu Adevarul care mantuieste, ci o totalitate de "adevaruri" teoretice care permite compromisuri. Ortodocsii ecumenisti sustin: "Noi doar dialogam, nu schimbam credinta noastra". Intr-adevar, dialogul ca o manifestare de dragoste fata de celalalt este placuta lui Dumnezeu. Dialogul ecumenist insa, asa cum se desfasoara astazi, nu este o intalnire pentru Adevar, ci o "recunoastere reciproca". Aceasta inseamna ca recunoastem comunitatile eterodoxe drept Biserici si suntem de acord ca diferentele lor dogmatice constituie "expresii legitime" ale aceleiasi credinte. Dar facand astfel cadem in cursa sincretismului dogmatic: Punem la acelasi nivel Adevarul cu inselarea, Lumina cu intunericul. 5. Rugaciunile impreuna Ortodocsii ecumenisti, prin tocirea criteriilor lor teologice, este foarte firesc sa participe fara retinere la rugaciuni comune cu eterodocsii, care se fac adeseori in cadrul intrunirilor intercrestine. Ei stiu ca prin aceasta comuniune spirituala ecumenica se creaza climatul psihologic potrivit pentru unire. Dar Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic cu asprime rugaciunile impreuna cu eterodocsii, pentru ca acestia nu au aceeasi credinta cu noi. Ei cred intr-un Hristos diferit, denaturat. De aceea si Sfantul Ioan Damaschin ii numeste necredinciosi: "Cel care nu crede potrivit traditiei Bisericii Sobornicesti, este necredincios". Asadar rugaciunea impreuna se interzice deoarece aceasta arata participare la credinta celui cu care te rogi si ii pricinuieste aceluia simtamantul fals ca nu se afla in inselare si, prin urmare, nu trebuie sa se intoarca la Adevar. 6. Intercomuniunea Daca Sfintele Canoane interzic rugaciunile impreuna cu ereticii, cu atat mai mult ne opresc de a participa la "tainele" lor. Dar nici in aceasta noi, ortodocsii, nu ne-am aratat consecventi. Conciliul Vatican II, in cadrul "deschiderii" ecumeniste pe care a facut-o, propunea Comuniunea cu ortodocsii. Adica papistasii se vor impartasi in biserici ortodoxe si ortodocsii in cele papistase. In acest fel, atat papistasii cat si ortodocsii ecumenisti cred ca treptat se va realiza in fapt unirea Papismului cu Ortodoxia, in ciuda tuturor diferentelor dogmatice. Daca pentru papistasi o astfel de pozitie este indreptatita de conceptia pe care o au despre Biserica si Taine (harul creat si altele), pentru noi ortodocsii este absurda si de neconceput. Biserica Ortodoxa niciodata nu a considerat Sfanta Euharistie ca fiind un mijloc pentru infaptuirea unirii, ci intotdeauna ca o pecete si incununare a ei. De altfel, un Potir comun presupune o credinta comuna. Adica atunci cand un ortodox se impartaseste intr-o biserica papistasa, inseamna ca primeste si credinta papistasa. Colaborarea pe planuri practice Un alt mijloc pentru infaptuirea scopurilor ecumeniste este colaborarea intercrestina pe planuri practice. Ecumenistii sustin ca diferitele probleme contemporane (sociale, morale, ecologice, etc.) trebuie sa ne uneasca. Desigur Biserica a aratat si arata intotdeauna o mare sensibilitate fata de toate problemele omenesti. Cu toate acestea infruntarea acestora impreuna cu ereticii prezinta urmatoarele neajunsuri: a) Glasul Ortodoxiei, atunci cand se amesteca cu alte glasuri crestinesti, isi pierde limpezimea si nu mai poate transmite omului contemporan modul ei de viata, care este teantropocentric, in antiteza cu modul de viata antropocentric al eterodocsilor. b) Biserica cedeaza in fata ispitei laicizarii folosind in lucrarea ei sociala practici lumesti ale altor confesiuni, in dauna mesajului ei mantuitor. Dar lucrul de care are nevoie omul contemporan nu este imbunatatirea vietii printr-un crestinism laicizat, chiar daca acesta poate vindeca toate plagile sociale, ci eliberarea lui de pacat si indumnezeirea lui in adevaratul Trup al lui Hristos, Biserica Ortodoxa. c) Crestinul ortodox, vazand pe eterodocsi colaborand cu pastorii lui bisericesti, isi creaza impresia gresita ca si acestia apartin Bisericii lui Hristos, in ciuda diferentelor dogmatice. Schimbul de vizite In ultimii ani politica ecumenista actioneaza si prin schimbul de vizite oficiale intre confesiuni, care se realizeaza mai ales de catre clericii cu rang inalt. Aceste vizite cuprind cuvantari elogioase, imbratisari, schimburi de daruri, mese festive, rugaciuni comune, comunicari reciproce si alte manifestari de prietenie. Mai ales, din 1969 a fost consacrata participarea anuala atat a ortodocsilor cat si a romano-catolicilor, la hramurile catedralelor patriarhale de la Roma si Constantinopol. Din nefericire, aceste intalniri nu sunt simple vizite protocolare. De altfel, insisi ecumenistii marturisesc ca prin sarbatorile comune se traieste un fel de comuniune bisericeasca, prin recunoasterea reciproca a lor. Dar poporul nostru credincios, atunci cand urmareste aceste vizite prin mijloacele mass-media incearca o surpriza neplacuta, se sminteste, se amaraste, se nedumireste si incepe sa-si puna intrebari. Si aceasta pentru ca uneori ii aude pe pastorii lui vorbind o limba ortodoxa si patristica, iar alteori ii vede printre eterodocsi purtandu-se fata de ei cu diplomatie. Insa un astfel de compromis pe taramul adevarului Bisericii, chiar si daca ar fi un ideal sfant, nu va fi platit oare cu un pret foarte scump? Evolutia panreligioasa a ecumenismului Criza acuta care a aparut foarte devreme in miscarea ecumenica, datorita orientarii gresite, a determinat-o sa paraseasca teologia ca drum ce duce la unire si sa se intoarca catre infruntarea problemelor social-politice, iar apoi sa faca o deschidere catre religiile necrestine. Ecumenistii mai avansati pe calea ecumenismului sustin ca toate religiile sunt diferite cai de mantuire, paralele cu Crestinismul si ca Duhul Sfant lucreaza si in ele. Lozinca lor este principiul Noii Ere: "Crede in orice vrei, numai sa nu revendici exclusivitatea adevarului si a caii mantuirii".
Astfel, miscarea ecumenica organizeaza intalniri interreligioase, care nu sunt simple congrese stiintifice, asa cum sustin organizatorii lor, ci intruniri in care se marturiseste unirea avand ca fundament credinta intr-un singur Dumnezeu. De aceea in cadrul acestor intruniri se savarsesc rugaciuni comune la care participa ortodocsi, eterodocsi si cei de alte religii. Dar Dumnezeu cel in Treime al ortodocsilor, Dumnezeul cel adevarat si Care singur ni S-a descoperit, nu este Acelasi cu un alt oarecare dumnezeu al eterodocsilor sau al celor de alte religii, adica cu un oarecare dumnezeu inchipuit, pe care l-a creat si il pastreaza nevoia religioasa a omului de dupa cadere. Din pacate, la aceasta deschidere panreligioasa participa si ierarhii ortodocsi ecumenisti, iar cei mai avansati pe calea ecumenismului exprima puncte de vedere curioase cum ar fi:
"Miscarea ecumenica desi este de provenienta crestina, trebuie sa devina miscarea tuturor religiilor... Toate religiile slujesc pe Dumnezeu si pe om. Nu exista decat un Dumnezeu... "(5),
"In esenta, o biserica sau o moschee il ajuta pe om sa ajunga la aceeasi masura duhovniceasca"(6),
"Coranul mahomedanilor, vorbeste despre Hristos, despre Maica Domnului, de aceea si noi trebuie sa vorbim despre Mohamed cu indrazneala. Sa cercetam istoria si prinosul mahomedanismului, care propovaduieste un singur Dumnezeu, precum si viata discipolilor lui, care sunt discipolii unui singur Dumnezeu"(7).
"Romano-catolicii si ortodocsii, protestantii si evrei, musulmani si indieni, budisti si confucianisti... va trebui sa contribuim cu totii impreuna la promovarea principiilor spirituale ale ecumenismului, a fratietatii si a pacii. Iar aceasta se va putea infaptui numai daca vom fi uniti in duhul unui singur Dumnezeu"(8). Scopul de baza al intalnirilor interreligioase este crearea punctelor de legatura intre religii, astfel incat sa se inlesneasca infruntarea comuna a problemelor sociale si internationale. Acest scop, insa, il exploateaza uneori si oamenii puternici ai acestei lumi, mobilizand religiile pentru implinirea intereselor lor josnice. Aceasta s-a putut vedea limpede dupa 11 septembrie 2001, cand au avut loc, "in urma unui ordin", multimea intalnirilor interreligioase.
Si astfel Biserica noastra in loc sa fie judecatoarea si mustratoarea faradelegii, se preschimba in sustinatoarea ei. Este prinsa in capcana perspectivei lumesti a diferitelor religii si este coborata la nivelul unei religii lumesti cu caracter utilitarist. In acelasi timp este nevoita sa-si incalce indatorirea sa misionara, de vreme ce reprezentantii ei oficiali sustin ca toate religiile constituie "cai de mantuire placute lui Dumnezeu"(9). De altfel unii ortodocsi ecumenisti ajung pana acolo incat vorbesc despre pace, dreptate, libertate, dragoste si despre alte bunuri spirituale cu un limbaj rece, lumesc. Ei trec sub tacere faptul ca acestea sunt roade ale Duhului Sfant, daruri dumnezeiesti, care se dobandesc prin nevointa duhovniceasca "in Hristos Iisus" si nu prin intalnirile interreligioase.
Trebuie sa se accentueze faptul ca Ortodoxia nu este religie, fie ea si cea mai buna. Ci ea este Biserica: Descoperirea si aratarea lui Dumnezeu in istorie. Ea are constiinta ecumenicitatii si a adevarului lui Hristos pe care il detine, de aceea nu se teme de relatiile ei cu necrestinii. Cunoaste, insa, limitele acestor legaturi, asa cum le-a formulat traditia ei patristica si experienta ei mistica. De pilda, Sfantul Grigorie Palama, desi traia in vremea cruntei stapaniri otomane, nu a sovait, primejduindu-si chiar si viata, sa spuna adevarul inaintea turcilor si sa mustre ratacirea lor. De altfel, cum infruntau sfintii mucenici pe inchinatorii la idoli si sfintii noi mucenici pe mahomedani? Nu marturiseau, oare, adevarul? Am putea sa ni-i inchipuim rugandu-se impreuna cu ei? Dar atunci nu am mai fi avut mucenici! Asadar, Biserica noastra refuza sa jertfeasca pe altarul altor interese unicitatea ei si sa primeasca lozinca ecumenica care spune ca "in toate religiile se adora acelasi Dumnezeu, dar sub alte nume". Biserica crede cu tarie ca omul se mantuieste prin Hristos, potrivit cu cele spuse de Apostol: "Si intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi" (F. Ap. 4, 12). In cele din urma, ce este ecumenismul? Dupa evolutiile succesive ale ecumenismului si indepartarea lui treptata de scopurile initiale, pe buna dreptate credinciosii ortodocsi se intreaba: Nu este oare, limpede ca scopul ecumenismului nu este unirea crestinilor, ci instaurarea unei religii universale, nivelarea tuturor si preschimbarea Bisericii lui Hristos intr-un "club al oamenilor religiosi", intr-o organizatie lumeasca, asemanatoare Organizatiei Natiunilor Unite, fara viata si fara duh? Dar cum priveste Ortodoxia noastra ecumenismul? "Intr-adevar ecumenismul, asa cum se obisnuieste sa fie numit, cu siguranta este erezie, pentru ca el neaga principiile de baza ale Credintei Ortodoxe. Un exemplu in acest sens este acceptarea teoriei ramurilor, care sustine ca fiecare Biserica detine o parte de adevar, si de aceea trebuie sa se uneasca toate si sa puna pe masa aceste parti pentru ca acesta sa se poata intregi. Dar noi credem ca Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca. Iar despre aceasta nu mai incape discutie. Asadar, oricine are pareri contrare se poate numi ecumenist si prin urmare eretic" (Hristodul, arhiepiscopul Atenei, Interviu la Postul de Radio al Bisericii, 25.05.1998). "Ecumenismul este numele comun pentru pseodo-crestinii si pseudo-bisericile Europei Apusene... Tot acest pseudo-crestinism, toate pseudo-bisericile nu sunt altceva decat o erezie langa alta erezie. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Daca de-a lungul istoriei felurite erezii au tagaduit sau deformat anumite insusiri ale Dumnezeu-Omului si Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene, insa, se departeaza cu totul de El inlocuindu-L cu omul european" (Sfantul Iustin Popovici). "Ecumenismul nu este erezie sau panerezie, asa cum este numit de obicei, ci este ceva mai rau decat panerezia. Ereziile erau dusmanii vazuti ai Bisericii, si astfel ea putea sa se lupte impotriva lor si sa-i biruiasca. Ecumenismul insa, trece cu vederea dogmele si diferentele dogmatice ale Bisericilor. El este depasirea, amnistierea, trecerea cu vederea, ca sa nu spunem legalizarea si indreptatirea ereziilor. El este dusman viclean si tocmai de aici vine primejdia de moarte" (Profesorul Andreas Theodoru). Impotriviri fata de miscarea ecumenica Astazi in lumea ortodoxa se inmultesc tot mai mult reactiile impotriva ecumenismului si a adeptilor lui. Multe carti, articole si critici vad lumina publicitatii. In ele se spune cu durere si neliniste ca, potrivit unui plan bine intocmit, noi ortodocsii ne indreptam spre o robie babilonica a ereziei celei cu multe fete si nume. Nu putini sunt clericii si teologii ortodocsi care propun retragerea imediata a Ortodoxiei din miscarea ecumenica si din congresele ei, deoarece considera participarea ei la acestea nu numai neroditoare, ci si foarte pagubitoare. Unele Biserici au iesit deja din Consiliul Mondial al Bisericilor, in timp ce altele se nelinistesc datorita participarii lor. Aceasta neliniste a fost exprimata si la Intalnirea Panortodoxa de la Tesalonic din 1998, unde, printre altele, s-a constatat ca "dupa un veac intreg de participare ortodoxa la miscarea ecumenica si o jumatate de veac de prezenta in CMB..., prapastia dintre ortodocsi si protestanti se face tot mai mare". Participarea poporului credincios la miscarea ecumenica Cunoastem bine ca criteriul Ortodoxiei ramane poporul credincios. Nimeni, nici patriarhi, nici sinoade nu-l pot abate de la calea cea dreapta si nu-i pot inabusi glasul constiintei. De aceea "nu trebuie sa se tina nici un dialog sau sa se ia vreo hotarare, daca nu este de acord aceasta constiinta veghetoare a Bisericii (clerici, mireni si monahi harismatici)" (Mitropolitul Ierotei al Navpactului).

Dialogurile ecumeniste sunt sustinute mai ales de cercurile teologiei academice, precum si de alte organisme bisericesti sau neinstitutionale, care urmaresc anumite interese politice, economice, diplomatice etc. Dar ele nu privesc deloc rezolvarea problemelor bisericesti, ci sunt impuse "din afara" si "de sus". Iar faptul acesta dovedeste un fenomen bolnavicios: autonomia legislatiilor administrative ale Bisericilor Ortodoxe de astazi. Adica administratia bisericeasca este despartita de cugetarea teologica, precum si de punctele de vedere, nelinistile si experienta plinatatii bisericesti. Si astfel poporul lui Dumnezeu nu participa efectiv, nici nu este informat in mod responsabil si obiectiv despre aceste dialoguri. De altfel hotararile dialogurilor ecumeniste nu poarta pecetea sinodicitatii autentice, ci sunt luate de obicei de "profesionisti" ai ecumenismului. Un ierarh ortodox marturiseste: "Poporul ortodox nu cunoaste nimic despre miscarea ecumenica..., dar poate este spre "binele" ei faptul ca plinatatea ortodoxa nu stie ce se petrece la Geneva"(10). Datoria noastra Fara indoiala, traim in perioada unor mari schimbari cosmogonice. Evenimentele, deja trasate, se desfasoara intr-un ritm ametitor. Ecumenismul evolueaza in cadrul perspectivei nivelatoare a globalizarii, pe care o impun anumite organisme politico-economice puternice. Nimeni nu mai poate crede astazi ca ecumenismul poate oferi o solutie concreta pentru unitatea crestinilor. Noi, insa, crestinii ortodocsi nu trebuie sa ramanem nepasatori. Daca intr-adevar respectam viata semenilor nostri, daca ne doare pentru lumea apuseana chinuita de impasurile traditiilor ei religioase, dar si pentru lumea orientala prinsa in capcanele inselaciunilor diavolesti, atunci avem datoria sa ramanem alipiti de Sfanta noastra Biserica. Sa tinem nealterata Credinta pe care ne-au predat-o Sfintii Parinti, traind-o in toata curatia prin nevointa noastra zilnica pentru sfintirea si indumnezeirea noastra. Credinta dreapta si viata traita cu acrivie ne vor face vrednici de a marturisi Ortodoxia, dar - de ce nu? - si de mucenicie, daca vremurile o vor cere... Staruinta in Ortodoxie, adica in modul autentic de viata, si staruinta in adevarul care slobozeste si mantuieste, nu este egoism, fanatism sau dispret fata de alta credinta. Ci aceasta exprima dimensiunea universala, dragostea si filantropia Bisericii Ortodoxe. De asemenea ea constituie si ultima posibilitate pe care o ofera pentru o schimbare duhovniceasca radicala a Occidentului, dar si pentru o slobozire a Orientului din robia mincinosilor dumnezei.

NOTE 1. Revista "Illuminator", vara anului 1995, Pittsburgh, USA. 2. Revista "Episkepsis", nr. 370, p. 9, Geneva, 1987. 3. Revista "Episkepsis", nr. 260, p. 13-14, Geneva, 1981. 4. Ziarul atenian "Estia", 5.10.1967. 5. Ziarul atenian "Presa ortodoxa", august-septembrie, 1968. 6. Revista "Episkepsis", nr. 494, p. 23, Geneva, 1993. 7. Revista "Pantainos", nr. 1, p. 59, Alexandria, 1991. 8. Revista "Episkepsis", nr. 511, p. 28, Geneva, 1994. 9. Revista "Episkepsis", nr. 523, p. 12, Geneva, 1995. 10. Revista "Biserica", nr. 13, p. 500, Atena, 1994.