Am văzut mai sus că sinoadele ecumenice de la Constantinopole şi de la Chalcedon dăduseră episcopului Constantinopolei al doilea rang în episcopatul catholic, şi că episcopul Romei, Leon, s-a împrotivit acestui canon, pentru cuvântul că el schimbă rânduiala ierarhică statornicită la Sinodul Întâi Ecumenic de la Nicea.

Într-adevăr, putem crede că Sf. Leon n-a avut drept temei împrotivirii sale decât paza canoanelor. Dar urmaşii săi avură de bună seamă un alt temei. Ei se temură ca nu cumva episcopul Constantinopolei să le ia locul curând în întâietate; şi trebuia a fi cu atât mai gata a zămisli aceste temeri, cu cât sinodul din Chalcedon nu dăduse ca temei al întâietăţii decât vrednicia cetăţii Romei, capitala Imperiului. Iar Roma pierdea din însemnătatea ei cu fiecare zi. Imperiul Roman de Apus căzuse sub loviturile barbarilor; Roma trecea rând pe rând în mânile nenumăratelor hoarde, care ştergeau până şi semnele măreţiei sale din trecut. Constantinopole ajunsese singur miezul Imperiului şi creştea în slavă, cu cât Roma era mai umilită. Pe de altă parte, împăraţii dădeau pe fiecare zi episcopilor Constantinopolei noi prerogative, care sporeau influenţa lor, pe când cei ai Romei erau ca şi uitaţi de către ei. Era deci firesc ca episcopii romani să se arate geloşi de prerogativele şi de onorurile fraţilor lor din Constantinopole, şi ca acea gelozie să se ivească în legăturile ce erau necesare şi care trebuiau a se păstra între ei. Era firesc iarăşi ca episcopii Constantinopolei să se arate mândri în faţa celui din Roma, care nu mai avea decât aparenţele întâietăţii şi amintirile unei slave ce se întuneca din zi în zi.

Iată dar obârşia luptelor ce avură loc între scaunele Romei şi Constantinopolei în vremea veacurilor al şaselea, al şaptelea şi al optulea, şi nevoia care sili pe episcopii romani să dea sprijin la reînfiinţarea unui nou imperiu apusean, în care ei ar fi putut, graţie noilor împăraţi, să capete pentru întâietatea lor privilegii care să întreacă pe cele ale scaunului Constantinopolei..

Nu trebuie să pierdem din vedere aceste priviri generale, dacă vrem a înţelege istoria Papalităţii şi luptele ce au adus ruptura Bisericilor din Răsărit şi din Apus.

Fără îndoială că împăraţii din Constantinopole se sârguiau a spori influenţa episcopilor acestui oraş. Ei promulgară în acest scop o mulţime de decrete, iar împăratul Zenon făcu chiar din canonul al douăzeci şi optulea al Sinodului de la Chalcedon o lege de stat. Şefii noului Imperiu de Răsărit credeau a spori propria lor slavă înconjurând de strălucire şi de putere scaunul capitalei lor. În temeiul poziţiei sale, episcopul Constantinopolei a fost pe lângă ei mijlocitorul necesar, nu numai al celorlalţi episcopi răsăriteni, ci şi al Apusului; el ajunse atât de puternic, încât s-a statornicit obiceiul de a-l alege dintre membrii familiei imperiale sau din familiile cele mai ilustre.

Episcopul Constantinopolei nu se bucurase dintâi decât de un titlu onorific, în puterea canonului al treilea al Sinodului al Doilea Ecumenic (381). Câtva timp după aceea, împăratul Theodosie cel Tânăr promulgă două legi, pentru a-i da o autoritate reală asupra provinciilor Asiei şi Iliriei. Sinodul de la Chalcedon (451) dădu acestor legi consacrarea sa eclesiastică şi întinse autoritatea episcopului Constantinopolei asupra Pontului şi Traciei, din cauza certurilor eclesiastice care turburau aceste regiuni. Episcopul Constantinopolei se crezu chiar în drept de a-şi întinde jurisdicţia asupra celorlalte scaune patriarhale din Răsărit.

Trebuie să ne urcăm la veacul al cincilea spre a găsi izvorul acestor întreprinderi.

În 476, Acachie era pe scaunul Constantinopolei şi Simplicius pe cel al Romei. Vasilisc, alungând pe Zenon de pe tronul imperial, se rosti în favoarea ereticilor osândiţi de către sinodul din Chalcedon şi rechemă din exil pe Timothei Elura, episcop eretic al Alexandriei, şi pe Petru Fulonul, episcop eretic al Antiohiei, şi unul şi altul canoniceşte depuşi. Aceste Biserici fură pline de turburare şi se vorbea de un nou sinod, pentru a se reveni asupra hotărârilor de la Chalcedon. Simplicius i-a scris lui Vasilisc contra ereticilor; el a recurs totodată la Acachie pentru a obţine de la împăratul izgonirea lui Timothei şi pentru a face pe acest principe să adune un nou sinod[194]. Însă Vasilisc a fost răsturnat, şi Zenon s-a urcat iarăşi pe tronul imperial. Simplicius îi scrise îndată, rugându-l să alunge pe eretici, şi mai cu seamă pe Timothei din Alexandria. Acachie trimise la episcopul Romei un diacon, spre a se sfătui cu el asupra mijloacelor trebuincioase spre a tămădui relele Bisericilor. Simplicius îi răspunse că, după Dumnezeu, numai singur împăratul putea vindeca aceste rele şi că principele trebuia să publice o ordonanţă pentru a exila pe Timothei, pe Ioan al Antiohiei, ce luase locul ereticului Petru şi care nu era mai bun decât el, şi în fine, pe toţi episcopii eretici protivnici sinodului din Chalcedon.

Trebuie a lua aminte că dacă s-ar fi recunoscut episcopului Romei autoritatea universală şi absolută ce i se atribuie astăzi, el nu ar fi avut nevoie de intervenirea imperială pentru a restabili în Biserici ordinea şi respectul legilor. Uzurpatorii scaunelor episcopale şi episcopii depuşi n-ar fi putut avea atât de numeroşi partizani.

Simplicius ceru intervenţia lui Acachie pe lângă Zenon, pentru a obţine ordonanţa ce o cerea şi pentru a face să se excomunice aceia cari ar fi fost osândiţi la surghiun.

Împăratul făcu decretul cerut de Simplicius şi de Acachie şi adună un sinod de episcopi răsăriteni cari excomunicară pe episcopii eretici, îndeosebi pe Petru şi pe Ioan, uzurpatorii scaunului Antiohiei, şi pe Timothei al Alexandriei. Sinodul scrise lui Simplicius, rugându-l să nu primească în comuniunea sa pe niciunul din cei osândiţi de el. Atunci Simplicius îi excomunică şi el din parte-i, şi făcu cunoscută lui Acachie hotărârea sa, rugându-l să ceară de la împăratul să facă a se pune în lucrare decretul de proscriere ce îl promulgase.

Timothei Elura, slăbit de vârstă şi de boală, fu lăsat să moară la Alexandria. După moartea sa, partizanii săi aleseră pe Petru, supranumit Moggos (“Calul”); însă împăratul Zenon îl alungă şi restabili pe scaunul Alexandriei pe Timothei Solofaciola, care fusese pe nedrept alungat[195]. Cei trei episcopi ai Romei, Constantinopolei şi Alexandriei se aflară astfel în desăvârşită legătură şi îşi deteră probe despre aceasta unii altora.

Atunci însă episcopul Antiohiei, care înlocuise pe cei doi uzurpatori Petru şi Ioan, a fost ucis într-o răscoală. Biserica de acolo era adânc dezbinată şi partidele religioase îşi dădeau un război înverşunat. Pentru a dobândi iertarea lor de la împăratul, ei se învoiră să renunţe la drepturile lor de alegere şi cerură lui Zenon să le aleagă el însuşi un episcop. El alese pe Ştefan, care a fost hirotonit la Constantinopole de către Acachie. Această alegere nu era după canoane; faptul era cunoscut la Constantinopole ca şi la Roma; dar se invocau împrejurările şi se scrise papei de cele petrecute, spre a nu refuza să intre în comuniune cu noul episcop. Simplicius aderă la ceea ce făcuseră împăratul şi Acachie, insistând asupra acestui punct: că o astfel de alegere, protivnică canoanelor de la Nicea, nu putea stabili un precedent. Lucrul a fost încuviinţat şi de către cei de la Constantinopole; însă este sigur că turburările din Bisericile Antiohiei şi Alexandriei au slujit la întinderea influenţei episcopilor Constantinopolei în toate Bisericile Răsăritene; căci împăratul intervenea neapărat în aceste turburări şi se ajuta, în lucrurile bisericeşti, de episcopul de pe lângă el, ale cărui sfaturi le putea avea cu lesnire. Simplicius băga de seamă progresele scaunului rival; de aceea el apela cu atâta îngrijire la canoane, spre a împiedica amestecul lui Acachie să treacă în obicei.

Între acestea, murind Ştefan, împăratul alese pe Calendion ca urmaş, iar Acachie săvârşi hirotonia. Calendion adresă, după obicei, o scrisoare de încunoştiinţare episcopului Romei, care intră în comuniune cu dânsul[196].

Greutăţile au fost mai mari pentru scaunul Alexandriei, după moartea lui Timothei Solofaciola. Ioan Talaia a fost ales şi hirotonit în toată regula. Însă Acachie se rosti contra lui, încredinţând pe împăratul că Ioan era nevrednic de episcopat, şi-l făcu să dea scaunul lui Petru Moggos. Aceasta era, în ochii săi, un mijloc de a restatornici pacea, căci Moggos făgăduia că nu se va împrotivi, dimpreună cu tovarăşii săi, sinodului de la Chalcedon, iar credincioşii n-ar mai avea dezgust pentru el de îndată ce ar fi întărit canoniceşte. Episcopul Romei nu împărtăşi nicidecum părerile lui Acachie şi declară că, deşi nu intra în comuniune cu Ioan Talaia, nu ar putea recunoaşte niciodată pe Petru Moggos ca episcop legitim. Zenon nu ţinu seamă de aceasta şi întări pe Petru Moggos. Acachie se puse în duhovnicească legătură cu el, înşelat de mărturisirile ortodoxe ale acestui rău episcop.

Ioan Talaia, fugind din Alexandria, trecu la Antiohia şi de acolo la Roma. El făcu în aceste două oraşe depoziţiile cele mai apăsătoare contra lui Moggos şi fu primit în comuniune de Calendion şi Simplicius. El scrise lui Acachie, cerându-i acelaşi lucru; însă acesta îi răspunse că nu-l cunoştea de legitim episcop al Alexandriei. Simplicius scrise îndată lui Acachie, învinuindu-l că a acordat comuniunea sa lui Moggos. Dar muri înainte de a primi răspunsul episcopului Constantinopolei (483). Ca urmaş avu pe Felix, pe lângă care Ioan Talaia pledă îndată cauza sa. Ioan scrise un memoriu contra lui Acachie, iar Felix întruni la Roma un sinod, unde s-a hotărît că Acachie trebuie să răspundă la memoriul lui Ioan şi să rostească anatema asupra lui Petru Moggos. Aceste hotărâri fură trimise împăratului[197]. În scrisorile scrise lui Zenon şi lui Acachie, Felix se plânge cu amărăciune despre faptul că nici măcar nu s-a răspuns la scrisorile predecesorului său privitoare la turburările Bisericii din Alexandria. Zenon, prin frică şi prin măguliri, înduplecă pe trimişii lui Felix să intre în comuniune cu Acachie şi cu Petru Moggos; însă duşmanii acestor doi episcopi pârâră la Roma pe aceşti legaţi, cari fură depuşi. Ei aduseseră două scrisori, în care Acachie şi Zenon limpezeau purtarea lor faţă de Petru Moggos şi tăgăduiau acuzaţiile contra acestui episcop.

Această purtare jigni pe papa, care adună îndată un sinod de episcopi italieni pentru a excomunica pe Acachie şi a-l depune. El îi făcu cunoscută hotărârea sa, pe care o subscrise astfel: „Felix, episcop al sfintei Biserici Catholice a Romei.”

Judecata dată împrotiva lui Acachie era nulă şi anticanonică, fiindcă era făcută în afară de locurile unde reşedea vinovatul şi fără a lua parte şi episcopi răsăriteni, judecători trebuincioşi cu prilejul acesta. Între altele, se vedea în hotărâre un ton foarte pătimaş; în sfârşit, Felix pare că dă într-însa scaunului său din Roma titlul de catholic, adică universal, pentru a da să se înţeleagă că stăpânirea lui se întindea peste toată Biserica.

Din aceasta se vede că, deşi episcopii Romei nu au luat pentru persoana lor, după cum ne spune Sf. Grigorie cel Mare, titlul de ecumenic sau universal, ce le-ar fi fost oferit de Sinodul de la Chalcedon, ei au căutat la puţin timp după acest sinod să atribuie scaunului lor nu un titlu onorific, ci o autoritate ecumenică, ceea ce era protivnic atât vederilor sinodului, cât şi predaniei întregii Biserici. Episcopul Romei se arată gata a depăşi cu atât mai mult prerogativele sale, cu cât Acachie era mai puternic în cârmuirea afacerilor Bisericii de Răsărit; el se arată cu atât mai pătimaş, cu cât episcopul Constantinopolei era mai mândru de poziţia sa. Acachie dispreţui hotărârea episcopului Romei şi refuză chiar de a o primi. Câţiva episcopi rostindu-se contra lui, el îi caterisi; Roma din parte-i, excomunică pe părtaşii lui. După moartea lui Acachie, întâmplată în 489, dezbinarea a urmat în privinţa sa. Dacă cineva s-ar putea îndoi că gelozia Romei n-ar fi fost cauza în mare parte a opoziţiei sale faţă de Acachie, ar fi destul să citească ceea ce scria despre aceasta papa Ghelasie în 495. Acest papă, primind de la episcopii din Dardania o scrisoare în care i se zicea că părtaşii lui Acachie se sprijineau cu deosebire pe neregularitatea hotărârii date împrotiva lui de către sinodul italian, Ghelasie le răspunse sprijinindu-se pe Sinodul de Chalcedon, care ar fi osândit mai dinainte pe aceia ce i-ar sta împrotivă[198]. Însă tocmai acolo era chestiunea — a şti dacă Acachie ar fi fost lipsit de respectul datorat Sinodului de la Chalcedon căutând a alina turburările ce se ridicaseră în Răsărit în privinţa acestei adunări. Un fapt este sigur: Acachie, silindu-se a alina turburările şi arătându-se binevoitor pentru oameni, nu jertfise nimic din doctrina sobornică încheiată la Chalcedon. Şi mai puţin îndoios este fptul că cei osândiţi mai întâi la Constantinopole, apoi şi la Roma, nu au fost niciodată ascultaţi faţă către faţă cu învinuitorii lor; că ei aveau foarte mulţi părtaşi; că fuseseră osândiţi, surghiuniţi şi prigoniţi prin mijlocirea puterii imperiale, a cărei asprime episcopii Romei o stârneau neîncetat, după cum mărturisesc scrisorile lor. Nu e deci de mirare că Acachie, chiar după moartea sa, a fost privit în Răsărit ca un mare şi sfânt episcop, şi că hotărârea sinodului italian dată asupra lui a fost considerată ca neavenită. Ghelasie răspunse foarte necuviincios la pretenţia episcopilor Dardaniei faţă cu această hotărâre nelegală. El arată multă patimă căutând a doborî argumentul ce se aducea în favoarea lui Acachie, privind însemnătatea scaunului Constantinopolei. „Noi am râs”, zice el[199], „de prerogativa ce ei (episcopii din Răsărit) vor a atribui lui Acachie, pentru că el ar fi fost episcopul oraşului imperial. Au doară n-a locuit împăratul multă vreme la Ravenna, la Milan, la Sirmium, la Treva? Au doară episcopii acestor oraşe trecut-au ei pentru aceasta marginile prescrise de toată vechimea? Dacă e vorba de însemnătatea oraşelor, episcopii de al doilea şi de al treilea scaun au mai multă vrednicie decât episcopul unui oraş care nu are măcar dreptul de mitropolie. Alta este puterea Imperiului cel după veacuri, şi alta împărţirea vredniciilor bisericeşti. Pentru că un oraş este mic, el nu micşorează nicidecum slava voievodului care se găseşte acolo de faţă; dar iarăşi, starea împăratului nu schimbă nicidecum rânduiala religioasă, şi acel oraş trebuie mai ales a se folosi de un asemenea privilegiu spre a păstra libertatea credinţei, rămânând liniştit în marginile sale.”

Dar care era temeiul însemnătăţii Bisericii Romane? Ghelasie nu poate arăta altul, decât sinodul de la Nicea. Oare nu are un sinod ecumenic tot atâtea drepturi ca şi un alt sinod de aceeaşi natură? Dacă la Nicea Biserica rânduise rangul ierarhic astfel ca Roma şi Alexandria să fie superioare Antiohiei şi Ierusalimului, pentru că scaunele lor aveau mai multă însemnătate, pentru ce sinodul de la Chalcedon n-ar fi avut dreptul de a pune Constantinopolea înaintea Alexandriei, şi chiar înaintea Romei? Dacă în spiritul sinodului de la Nicea, Roma şi Alexandria trebuiau să stea înaintea Antiohiei şi Ierusalimului, aceasta nu era desigur decât din pricina însemnătăţii lor politice, după cum o zice foarte bine sinodul de la Chalcedon; pentru ce dar Constantinopole, ajuns mai însemnat decât Alexandria când se făcuse capitală a Imperiului, n-ar fi fost ridicat la un rang ierarhic mai înalt? Ghelasie nu era în chestiune vorbind de reşedinţele imperiale din Treva, Milan, Ravenna şi Sirmium, căci aceste oraşe nu au fost niciodată oraşe domnitoare sau capitale, ca Roma şi Constantinopole. El împingea patima sa până la a refuza Constantinopolei simplul titlu de mitropolie, fiindcă vechiul Bizanţ nu a fost mitropolie. Astfel că învinuind şi osândind pe Acachie pentru păruta sa împrotivire Sinodului de la Chalcedon, Roma se complăcea în a călca în picioare hotărârile aceluiaş sinod. Ce importă că papa Leon a protestat contra acestor canoane, sub pretextul celor de la Nicea? Nu este mai puţin adevărat că canoanele de la Chalcedon sunt de aceeaşi valoare, fiindcă adunarea a fost tot atât de ecumenică.

Nu este treaba noastră să dăm aici la iveală toate greşalele istorice şi mărturiile ştirbite ale scrisorii lui Ghelasie; vrem numai a constata că cu cât Constantinopole creştea în influenţă, cu atât Roma voia a-l umili. Pricepe oricine de ce. Ea era sub stăpânirea barbarilor şi pierdea pe fiecare zi din prestigiul său, iar Constantinopole, dimprotivă, era la epoca măririi sale.

În unul din tratatele sale împrotiva lui Acachie[200], Ghelasie revine asupra canonului Sinodului de la Chalcedon care acorda al doilea rang în Biserică episcopului Constantinopolei. El pretinde că acest canon nu are valoare, pentru că a fost respins de scaunul roman. Pentru ce atunci acest scaun lua ca temei al argumentaţiei sale Sinodul de la Nicea ca având prin el însuşi o autoritate superioară, căreia însăşi Roma trebuia a se supune? Oare nu fiindcă Sinodul de la Nicea era ecumenic? Dar Sinodul de la Chalcedon nu era de asemenea ecumenic, şi autoritatea sa nu era aceeaşi ca şi cea a sinodului de la Nicea?

Lămurit că Roma, ca urmare a antipatiei sale contra Constantinopolei, se punea într-un impas. Pentru a ieşi din el, ea nu avea decât o cale: a proclama că autoritatea sa venea de la Dumnezeu şi era superioară autorităţii sinodului. Aceasta a fost calea pe care a luat-o. Ea o afirmă mai întâi cu timiditate şi cu cuvinte acoperite, apoi pe faţă, de îndată ce crezu ocazia favorabilă.

Aceste tendinţe papale încep a se ivi în scrisorile şi instrucţiunile papilor privitoare la turburările pricinuite prin pretinsa caterisire a lui Acachie. Mai tot Răsăritul privea hotărârea ca nulă. Papii o menţineau, amestecând această afacere cu acea a sinodului de la Chalcedon, pentru a-i da mai multă însemnătate; totuşi doctrina ce domină chiar în aceste documente este aceea că numai sinodul putea stabili temeiul împăcării, ceea ce excludea ideea unei autorităţi centrale şi suverane, fie la Roma, fie aiurea. Această cugetare domină mai ales în scrierile lui Ghelasie şi ale lui Hormisda, care au avut un rol important în turburările din Răsărit.[201]

Pacea se făcu în 519, la un sinod ţinut în Constantinopole, şi cu condiţii dezbătute de o parte şi de alta cu o egală autoritate. Când în 525, papa Ioan I s-a dus la Constantinopole, din porunca lui Theodoric, regele Italiei, pentru a pleda acolo în favoarea arienilor, a fost poftit să slujească liturghia în ziua Paştilor. El a primit, dar cu condiţia ca să i se dea voie a şedea în locul întâi. Nimeni nu i-a contestat privilegiul; totuşi cererea lui trădează o mare îngrijorare a Papalităţii în chestiunea întâietăţii romane. Episcopul Constantinopolei era atunci bogat şi influent; cel al Romei, din contră, supus fanteziilor unor regi eretici, era într-o atât de mare sărăcie încât Agapit, fiind obligat în 536 a se duce la Constantinopole din ordinul lui Theodot, regele goţilor, a trebuit să vândă o parte din sfintele vase ca să aibă banii trebuitori de drum. Agapit a fost primit cu cinste de împăratul Iustinian. Împărăteasa ridicase atunci pe scaunul Constantinopolei pe Anthim, episcopul Trevizondei, cunoscut prin alipirea sa la eresurile lui Evtihie. Episcopii aflţi în Constantinopole se folosiră de venirea papei pentru a ţine cu el un sinod contra lui Anthim, care iubi mai bine a se reînturna la episcopia sa din Trevizonda, decât a face o mărturisire de credinţă sobornicească. Minna, ales în locul său de cler şi de popor, confirmat de împărat, a fost sfinţit de către papa. Într-o scrisoare a episcopilor răsăriteni se vede că ei au dat lui Agapit titlurile de Părinte al Părinţilor şi de patriarh, iar într-o altă scrisoare a călugărilor i s-au dat titlurile de arhiepiscop al vechii Rome şi de patriarh ecumenic[202]. Aceste titluri erau curat onorifice şi în gustul epocii, mai ales în Răsărit, unde se dădea titlul de Părinte al Părinţilor tuturor episcopilor pe care voiau a-i onora într-un chip deosebit. Acest titlu nu vorbeşte deci nicidecum în favoarea unei autorităţi pe care nici papii înşişi nu şi-o atibuiau încă.

Discuţiile relative la cele Trei Capitole dau o probă necontestabilă în sprijinul celor ce afirmăm noi. Încă de la Sinodul din Chalcedon, Răsăritul creştin se umpluse de cele mai aprinse discuţii, recurgându-se la toate subtilităţile raţionamentului. Unii preschimbau făţiş doctrina sinodului, spre a o ataca cu mai mult folos; alţii îi contestau ortodoxia, punându-l în opoziţie cu Sinodul de la Efes şi cu Sf. Chiril. Ceea ce dădea loc acestor de pe urmă învinuiri era faptul că Părinţii de la Chalcedon lăsaseră a se crede că aprobau doctrina lui Theodor, episcopul Mopsuestiei, o scrisoare a lui Ibas şi scrierile lui Theodorit contra anatemelor Sfântului Chiril. Împăratul Iustinian se ocupa mult de discuţiile teologice, mai întâi din înclinaţie, dar şi pentru că diferitele partide, căutând a-l avea pentru ei, îi deferau cauza lor. El crezu că a găsit mijlocul de a reuni cugetele în chestiunea Sinodului din Chalcedon prin limpezirea neînţelegerilor, a cărora pricină erau cele trei scrieri mai sus numite, şi prin condamnarea lor, ceea ce şi făcu. Aceste trei scrieri sunt aşa zisele Trei Capitole. Desigur se putea descoperi în ele tendinţe nestoriene; autorii nu mai erau acolo pentru a se explica; şi nu era vorba decât de a condamna nestorianismul din scrierile lor.

Iustinian trimise tuturor episcopilor condamnarea celor Trei Capitole, cu porunca de a o semna. Unii consimţiră la aceasta; alţii se împrotiviră, neprivind condamnarea decât ca pe o lovitură dată Sinodului de la Chalcedon. Papa Vigilie a fost chemat la Constantinopole de către Iustinian. După ce a refuzat de a se uni la osândire, a consimţit la ea fără a aduce vreo jignire Sinodului de la Chalcedon. Această rezervă nu mulţumea pe vrăjmaşii sinodului, pe când în ochii celeilalte partide ea nu scuza nicidecum osândirea. Episcopii Africii, Iliriei şi Dalmaţiei, şi un mare număr de alţi episcopi, se despărţiră de împărtăşirea cu Vigilie. Cei africani îl excomunicară într-un chip solemn într-un sinod din 551.[203]

Fără a ne atinge de chestiunea în discuţie, faptele arată îndestul că în veacul al şaselea episcopul Romei nu era privit nici ca infailibil, nici ca centru al unităţii catholice; că nu se punea acest centru decât în credinţa curată şi ortodoxă, şi în sinoade, care înfăţişau Biserica întreagă.

Vigilie, spăimântat de osândirile ce plouau asupra lui, ceru de la împărat adunarea unui sinod ecumenic, spre a sfârşi discuţia. Iustinian se învoi la aceasta şi adună episcopii. Vigilie îşi luă înapoi iscălitura ce o dăduse, şi se hotărî ca toţi să păzească tăcerea până la hotărârea sinodului.

Se dovedeşte deci că nu se vedea, atât la Roma cât şi aiurea, vreo autoritate doctrinală infailibilă decât în episcopat, singurul tâlcuitor al credinţei universale.

Vigilie refuză să asiste la şedinţele sinodului, sub cuvânt că apusenii nu erau la sinod în atât de mare număr ca răsăritenii. I se atrase luarea-aminte că erau acum mai mulţi episcopi apuseni la Constantinopole decât se găsiseră la alte sinoade ecumenice. Greutatea scornită de Vigilie probează că el nu se credea în drept a da, prin prezenţa sau delegaţia sa, caracterul de ecumenicitate unui sinod, după cum se pretinde astăzi la Roma. Cu toate acestea, Vigilie trimise sinodului avizul său asupra celor Trei Capitole şi se împrotivi la osândirea lor. Sinodul nu ţinu nici o seamă de împrotivirea lui, cercetă cele trei scrieri cu îngrijire, osândindu-le doctrina ca protivnică sinoadelor de mai înainte, şi anume celui de la Chalcedon, care a fost cu solemnitate recunoscut ca ecumenic, cu acelaşi titlu precum cele de la Nicea, Constantinopole şi Efes.

Mai înainte de a da hotărârea sa, sinodul reînnoi demersurile sale pe lângă Vigilie. „Prea evseviosul Vigilie”, zice el[204], „aflându-se în acest oraş, a luat parte la tot ce s-a grăit atingător de cele Trei Capitole, şi le-a lepădat de mai multe ori prin viu grai şi prin scris. Apoi a primit, în scris, ca să vină la sinod spre a le cerceta acolo împreună cu noi, ca să se dea o hotărâre obştească. Împăratul, după învoirile noastre, îndemnându-ne a ne aduna, noi am fost datori să rugăm pe Vigilie să-şi împlinească făgăduinţa, punându-i înainte pilda apostolilor cari, deşi plini de Sfântul Duh fiecare în parte, şi neavând nevoie de multă întrebare, totuşi nu voiră a răspunde la întrebarea <> decât după ce s-au adunat şi au sprijinit părerile lor prin locuri din Sfânta Scriptură. Părinţii cari au ţinut odinioară cele patru sinoade au urmat pildele cele vechi şi au hotărît împreună chestiunile privitoare la eretici; căci nu e alt mjloc de a cunoaşte adevărul în chestiunile de credinţă. După Scriptură, fiecare are nevoie de ajutorul fratelui său; şi când doi sau trei sunt adunaţi în numele lui Iisus Hristos, El este în mijlocul lor. Noi am chemat deci adeseori pe Vigilie, şi împăratul i-a trimis dregători întru acelaşi scop; cu toate acestea, el a făgăduit doar că va da părerea sa cu privire la cele Trei Capitole doar în particular. Ascultând acest răspuns, noi am socotit ceea ce zice Apostolul: că fiecare va da seamă pentru sine Lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, ne-am temut de judecata de care sunt ameninţaţi aceia ce smintesc pe fraţii lor.“

Sinodul spune apoi tot ce a făcut pentru cercetarea celor Trei Capitole; el le condamnă, proclamând respectul său pentru Sinodul de la Chalcedon.

Prin această înţeleaptă hotărâre, Sinodul al Cincilea Ecumenic a dezminţit învinuirile răspândite de nişte oameni pătimaşi printre apuseni, privitor la relele dispoziţii ale celor mai mulţi dintre membrii săi şi răspunse totodată pretextelor de care se slujeau protivnicii sinodului de la Chalcedon pentru a nu primi hotărârile acestei sfinte adunări. Astfel el a lucrat puternic la alinarea discordiilor.

Vigilie înţelese că a greşit luând apărarea unei doctrine rele, sub pretextul respectului pentru Sinodul de la Chalcedon. Şase luni după închiderea sinodului, el scrise patriarhului Constantinopolei, Evtihie, o scrisoare în care mărturiseşte că a păcătuit împrotiva dragostei, despărţindu-se de fraţii săi. El adaugă că nu trebuie să ne ruşinăm a ne întoarce la calea dreaptă când cunoaştem adevărul. „Cercetând”, zice el, „afacerea celor Trei Capitole, le-am găsit vrednice de osândă.“ Apoi se rosteşte în contra celor ce le susţin şi leapădă propriile sale scrieri făcute spre a le apăra. A publicat apoi un lung memoriu pentru a dovedi că cele Trei Capitole conţineau o doctrină rea[205] şi a reintrat în comuniune cu cei pe care îi anatematizase mai înainte, restabilindu-se pacea.

Sinodul al Cincilea Ecumenic nu a fost nici convocat nici prezidat de către episcopul Romei, deşi acesta se găsea în oraşul unde se ţinea adunarea. Şedinţele avură loc nu numai fără acest episcop, ci chiar în contra lui. Totuşi hotărârea sinodului a fost privită drept canonică, şi papa însuşi se supuse ei, după oarecari dificultăţi ce-şi aveau izvorul în necunoaşterea faptelor. Apusul se uni cu sinodul astfel adunat, fără papa şi în contra papei, şi adunarea căpătă astfel caracterul său de ecumenicitate.

Toate împrejurările acestui mare fapt din istoria bisericească probează în chip vădit că în veacul al şaselea nu erau cunoscute nici măcar la Roma pretinsele prerogative ce se atribuie astăzi Papalităţii.

Discuţiile ce au avut loc la sfârşitul acestui veac între Ioan Postnicul, urmaşul lui Evtihie pe scaunul Constantinopolei, şi papa Grigorie cel Mare, arată în chip vădit acelaşi adevăr.

Am arătat deja că titlul de ecumenic fusese dat prin onoare episcopului Romei în sinodul de la Chalcedon; că papa Felix se silise a da scaunului său titlul de catholic în acelaşi înţeles; şi că nişte călugări răsăriteni numiseră pe papa Agapit patriarh ecumenic. La Constantinopole se ţinea socoteală fără îndoială de aceste antecedente. Împăraţii ţineau a înălţa pe patriarhul acestei capitale, pe care ei o numeau noua Romă, la acelaşi grad de onoare ca şi cel al Vechii Rome, lăsându-i însă rangul al doilea doar sub raportul vechimii. Deci împăratul Mavrichie dădu lui Ioan Postnicul titlul de patriarh ecumenic.

Papa Pelaghie al II-lea, apoi următorul său, Grigorie cel Mare, protestară contra acestui titlu. Grigorie scrise atunci renumitele scrisori ce osândesc într-un chip foarte hulitor Papalitatea modernă. Vom da din ele câteva rânduri.

La începutul episcopatului său, Grigorie adresă o scrisoare duhovnicească patriarhilor Ioan al Constantinopolei, Evloghie al Alexandriei, Grigorie al Antiohiei, Ioan al Ierusalimului şi lui Anastasie, vechi patriarh al Antiohiei, prietenul său. Dacă s-ar fi considerat şeful şi suveranul Bisericii de drept divin, el s-ar fi adresat desigur patriarhilor ca unor subordonaţi; s-ar găsi în această circulară oarecari urme ale superiorităţii sale. Este însă cu totul altminteri. În circulară el stăruie îndelung asupra datoriilor episcopatului şi nici cugetă măcar a vorbi de drepturile ce i-ar fi conferit demnitatea sa. El insistă cu deosebire asupra datoriei episcopului de a nu se lăsa a fi înlănţuit de grija lucrurilor din afară şi sfârşeşte circulara sa făcându-şi mărturisirea de credinţă, spre a proba că era în comuniune cu toţi patriarhii, şi prin ei cu toată Biserica.[206] Această tăcere a Papei Grigorie asupra pretinselor drepturi ale Papalităţii e deja foarte semnificativă prin sine însăşi, şi teologii romani s-ar găsi în impas vrând să o explice. Ce ar putea ei deci opune scrisorilor din care avem să traducem câteva extracte, şi în care papa Grigorie condamnă în modul cel mai expres ideea fundamentală ce ei ar voi să ne dea despre Papalitate, adică caracterul universal al autorităţii sale?



Grigorie către Ioan, Episcopul Constantinopolei:



„Frăţia Voastră îşi aduce aminte de pacea şi frăţeasca unire de care se bucura Biserica când aţi fost ridicat la vrednicia arhierească. Nu înţeleg deci cum aţi cutezat a urma duhului îngâmfării şi aţi încercat a lua un titlu care poate pricinui sminteală în sufletul tuturor fraţilor. Mă mir despre aceasta, cu atât mai mult cu cât îmi aduc aminte că aţi fugit, neprimind episcopatul. Cu toate acestea, astăzi voiţi a-l exercita ca şi cum aţi fi alergat înaintea lui, sub stăpânirea unor dorinţe ambiţioase. Voi care ziceaţi sus şi tare că eraţi nevrednic de episcopat, de abia aţi fost ridicat şi, dispreţuind pe fraţii Voştri, aţi ambiţionat a avea singur titlul de episcop. Pelaghie, cel dinaintea mea, de sfântă amintire, adresase Sanctităţii Voastre observaţii foarte aspre în aceasta privinţă. El a respins, din pricina titlului trufaş şi îngâmfat ce aţi luat, actele sinodului pe care l-aţi adunat în cauza fratelui nostru şi împreună episcop Grigorie, şi a oprit de a mai comunica cu voi pe arhidiaconul pe care-l trimisese, după obicei, la curtea împăratului. După moartea lui Pelaghie, fiind ridicat, cu toată nevrednicia mea, la cârma Bisericii[207], am avut grijă a îndemna pe Frăţia Voastră, nu prin scris, ci prin viu grai, mai întâi prin trimişii mei[208], apoi prin mijlocirea fiului nostru duhovnicesc, diaconul Savinian, ca să părăsiţi o asemenea părere de sine-vă. Am oprit pe acest din urmă de a fi în comuniune cu voi dacă aţi refuza să ascultaţi cererea mea, spre a însufla Sanctităţii Voastre ruşinea de ambiţia Voastră, înainte de a merge prin căile canonice dacă ruşinea nu v-ar vindeca de o trufie pe atât de lumeaţă, pe cât şi vinovată. După cum, înainte de a tăia cangrena, trebuie a pipăi cu blândeţe rana, vă rog, vă cer, stărui cu cea mai mare blândeţe ce îmi este cu putinţă ca Frăţia Voastră să Vă împrotiviţi tuturor linguşitorilor cari vă dau un titlu greşit, şi să nu consimţiţi a Vă atribui un titlu pe atât de nebunesc pe cât şi trufaş. Într-adevăr plâng; şi din adâncul inimii pun pe seama păcatelor mele faptul că fratele meu nu a voit a urma smerenia, el care n-a fost aşezat în vrednicia episcopală decât pentru a readuce sufletele altora la smerenie; că acel ce învaţă pe alţii adevărul, n-a voit nici el însuşi a-l învăţa, nici a consimţi, cu toate rugăciunile mele, ca să iau eu sarcina aceasta.”

„Cugetaţi deci, vă rog, că prin această cutezătoare încredere în sine pacea Bisericii întregi este turburată, şi că sunteţi vrăjmaşul harului ce s-a dat tuturor deopotrivă. Cu cât veţi creşte în acest har, cu atât veţi fi mai umil în ochii voştri; şi veţi fi cu atât mai mare, cu cât veţi fi mai depărtat de a hrăpi acest titlu extravagant şi trufaş. Veţi fi cu atât mai bogat, cu cât veţi căuta mai puţin a despoia pe fraţii voştri în folosul vostru. Deci, prea iubite frate, iubiţi smerenia din toată inima voastră; căci ea este cea care păstrează unirea între fraţi, şi care păstrează unitatea în Sfânta Biserică Sobornicească.

„Când apostolul Pavel a auzit pe oarecari credincioşi zicând: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, iar eu al lui Petru, nu a putut să privească, fără groază, cum se sfâşia trupul Domnului, alipindu-i-se mădularele la mai multe capete, şi a strigat: Au doară Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel v-aţi botezat? Dacă el nu voia ca mădularele trupului Domnului să fie alipite bucăţică cu bucăţică la alte capete decât al lui Hristos, deşi acele capete erau ale apostolilor, voi ce veţi răspunde lui Hristos, care este capul Bisericii universale, ce-i veţi zice la judecata cea de pe urmă, voi care, prin titlul vostru de universal, voiţi a îngenunchia toate mădularele sale? Pe cine, spuneţi-mi vă rog, pe cine urmaţi prin acest titlu nepotrivit, dacă nu pe acela care, dispreţuind leghioanele îngerilor ce erau tovarăşii săi, se sili a se urca în vârf, ca să nu se supună nimănui şi să fie singur mai presus de ceilalţi, zicând: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi înălţa scaunul meu, şedea-voi pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi cari sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea celui Prea Înalt?

„Ce sunt fraţii voştri, toţi episcopii Bisericii soborniceşti, dacă nu stelele cerului? Viaţa lor şi învăţătura lor strălucesc, într-adevăr, printre păcatele şi greşalele oamenilor, ca stelele întru întunericul nopţii. Când, printr-un titlu ambiţios, voiţi a vă înălţa mai presus de ei, şi a înjosi titlul lor faţă de al vostru, ce ziceţi alta, dacă nu aceste cuvinte: „În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi înălţa scaunul meu”? Au nu sunt toţi episcopii norii cari varsă ploaia învăţăturii, şi cari sunt brăzdaţi de fulgerele faptelor lor celor bune? Frăţia Voastră dispreţuindu-i, silindu-vă a-i pune la picioarele Voastre, ce ziceţi alta, de nu acest cuvânt al vechiului vrăjmaş: „Sui-mă-voi deasupra norilor”? Eu unul, când văd toate acestea cu ochii plini de lacrimi, mă tem de judecăţile cele tainice ale lui Dumnezeu; lacrimile mele curg în şiroaie, suspinurile mele ies din inimă, pentru că Stăpânul meu Ioan, un om atât de sfânt, de o atât de mare înfrânare şi smerenie, amăgit prin linguşirile oamenilor săi a putut a se înălţa până la o aşa treaptă a îngâmfării încât, prin dorirea unui titlu nepotrivit, se sileşte a fi asemenea aceluia care, vrând a fi din mândrie asermenea cu Dumnezeu, pierdu harul asemănării dumnezeieşti ce îi fusese dat, şi care pierdu adevărata fericire pentru că râvni o slavă deşartă. Petru, cel dintâi dintre apostoli şi mădular al Bisericii celei sfinte şi universale, Pavel, Andrei, Ioan — au nu sunt ei capii oarecăror popoare? Şi cu toate acestea, toţi sunt mădulare sub un singur cap. Şi ca să zic în scurt, sfinţii înainte de lege, sfinţii sub lege, sfinţii sub har, au nu alcătuiesc ei toţi trupul Domnului? Au nu sunt ei mădulare ale Bisericii? Şi niciunul dintre ei n-a voit a fi numit universal. Recunoaşteţi deci, Fericirea Voastră, cât vă îngâmfaţi în sine-vă când revendicaţi un titlu ce nici unul n-a avut cutezanţa a şi-l însuşi!

„Frăţia Voastră o ştie: oare nu preacinstitul Sinod de la Chalcedon a dat onorificul titlul de universal episcopilor acestui scaun apostolic, al căruia, din voinţa lui Dumnezeu, sunt slujitor? Şi totuşi nici unul n-a voit a îngădui ca să i se dea acest titlu; nici unul nu şi-a atribuit acest titlu cutezător, temându-se ca nu cumva, atribuindu-şi o cinste deosebită în vrednicia episcopatului, să nu pară a o refuza tuturor fraţilor.

„(...) Domnul, vrând a rechema către smerenie inimile încă slabe ale ucenicilor săi, le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâi între voi, să fie cel mai mic dintre toţi; ceea ce ne face a cunoaşte lămurit că cel într-adevăr înălţat este acela care se smereşte în cugetările sale. Să ne termem deci de a fi din numărul acelora cari caută locurile întâi în sinagoguri, închinăciunile prin târguri, şi cari iubesc a fi numiţi învăţători între oameni. Căci Domnul a zis ucenicilor săi: Nu vă numiţi învăţători, căci nu aveţi decât un singur învăţător, şi voi sânteţi toţi fraţi. Nici vă numiţi părinţi, căci nu aveţi decât un Părinte.

„Ce veţi zice deci, prea iubite frate, la înfricoşata judecată cea de apoi, voi care doriţi nu numai a fi numit Părinte, ci încă Părinte universal al lumii? Luaţi aminte deci la relele însuflări; fugiţi de tot sfatul smintitor. Cu neputinţă este, într-adevăr, să nu vie smintelele dar, cu toate acestea, vai aceluia prin care vin. În urma titlului vostru viclean şi plin de slavă deşartă, Biserica e dezbinată şi inimile tuturor fraţilor sunt întru sminteală.

„(...) Am căutat o dată şi de două ori, prin trimişii mei şi prin vorbe smerite, a îndrepta păcatul ce s-a săvârşit împrotiva Bisericii întregi; astăzi scriu eu însumi. Nu am lăsat nimic din ceea ce smerenia îmi cerea să împlinesc ca o datorie. De nu voi culege din certarea mea decât dispreţ, nu-mi va rămânea decât mijlocul de a apela la Biserică.“

Din această primă scrisoare a papei Grigorie cel Mare se vede: 1. că autoritatea bisericească ţine de episcopat, iar nu de cutare episcop, oricât de înalt ar fi rangul său în ierarhia bisericească; 2. că nu apăra cauza sa particulară contra lui Ioan al Constantinopolei, ci cauza întregii Biserici; 3. că nu avea dreptul a judeca el însuşi această cauză, ci trebuia să o supună Bisericii; 4. că titlul de episcop universal este contrar cuvântului lui Dumnezeu, plin de slavă deşartă şi viclean; 5. că nici un episcop, cu toată înălţarea rangului său în ierarhia bisericească, nu poate pretinde o autoritate universală, fără a ataca drepturile episcopatului întreg; 6. că nici un episcop în Biserică nu se poate pretinde părinte al tuturor creştinilor, fără să-şi atribuie un titlu contrar evangheliei, plin de slavă deşartă şi viclean.

După ce Ioan al Constantinopolei primi de la Împăratul titlul său de universal, Grigorie scrise scrisoarea următoare către principe[209]:

„Prea evseviosul nostru stăpân lucrează cu înţelepciune căutând a săvârşi pacea Bisericii, pentru a ajunge să redea pacea împărăţiei sale, bine vrând a îndemna pe preoţi la înţelegere şi la unire. O doresc cu ardoare şi, pe cât îmi stă în putinţă, ascult de preînălţatele voastre porunci. Însă fiindcă nu e vorba de pricina mea, ci de a lui Dumnezeu; fiindcă nu eu singur sunt turburat, ci toată Biserica este răscolită; fiindcă canoanele, preacinstitele sinoade şi poruncile Domnului Nostru Iisus Hristos însuşi sunt lovite prin născocirea unui oarecare cuvânt trufaş şi plin de slavă deşartă, tăiaţi, preaevsevioase Stăpâne, acest rău, şi dacă bolnavul se va împrotivi, strângeţi-l în legăturile autorităţii Voastre imperiale. Înlănţuind astfel de lucruri, veţi da libertate întregii obşti, şi prin tăieri de acest fel veţi micşora răul din imperiul vostru.

„Toţi cei ce au citit Evanghelia ştiu că purtarea de grijă a întregii Biserici a fost încredinţată de către însuşi Domnul, Sfântului Petru, cel întâi dintre apostoli. Într-adevăr, lui i s-a zis: Petre, mă iubeşti tu? Paşte oile mele. Lui i s-a zis: Satana a cerut să te cearnă ca grâul; dar vezi, m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta; iar tu oarecând întorcându-te, întăreşte pre fraţii tăi. Şi i s-a zis încă: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pre dânsa; şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor; şi oricâte vei lega pre pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte vei dezlega pre pământ, vor fi dezlegate şi în cer. El dar a primit cheile împărăţiei cereşti; puterea de a lega şi dezlega i-a fost dată lui, şi i s-a încredinţat purtarea de grijă a întregii Biserici şi întâietatea, şi cu toate acestea el nu s-a numit apostol universal. Însă acel Ioan, om preasfânt şi fratele meu întru preoţie, se sileşte a lua titlul de episcop universal! Sunt nevoit a striga şi a zice: O timpuri! O moravuri!”

Nu voim a lăsa să treacă aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie fără a face să reiasă din ele toată importanţa. Precum vedem, marele dascăl înţelege textele din Evanghelie privitoare la Sf. Petru în sensul cel mai favorabil acestui apostol. El înalţă pe Petru ca având întâietatea în colegiul apostolic, ca fiind însărcinat de către însuşi Domnul cu purtarea de grijă a întregii Biserici. Ce conchide el din aceasta? De când papii au abuzat de textele ce el citează, pentru a-şi atribui în Biserică o autoritate universală şi absolută, se ştie cum raţionează ei. Dânşii dau mai întâi cuvintelor evanghelice înţelesul cel mai larg, cel mai absolut, şi le aplică apoi lor înşile, în calitate de urmaşi ai Sfântului Petru. Papa Grigorie lucrează cu totul altminteri; el apropie de prerogativele lui Petru smerenia sa, care l-a oprit de a-şi însuşi o autoritate universală; el cugetă chiar atât de puţin a se da drept moştenitorul lui Petru, încât nu citează pilda acestui apostol decât spre a înfrunta pe Ioan al Constantinopolei şi pe toţi aceia cari în Biserică ar vrea să-şi atribuie o autoritate universală. El atacă deci, prin pilda Sfântului Petru, autoritatea ce papii şi-au însuşit în numele Sfântului Petru şi ca următori ai Sfântului Petru !

Papa Grigorie continuă:

„(...) Au doară, prea evseviosule stăpâne, pricina mea apăr în această împrejurare? Au doară de o nedreptate particulară voiesc a-mi răzbuna? Nu, e vorba de pricina Atotputernicului Dumnezeu, de pricina Bisericii universale.

„Cine este acela care, împrotiva preceptelor Evangheliei şi a hotărârilor canoanelor, are cutezanţa a hrăpi un nou titlu? Să dea Dumnezeu să nu fie decât unul care, fără a voi să micşoreze pe ceilalţi, să dorească a fi el însuşi universal!...

„Biserica Constantinopolei a dat episcopi cari au căzut în adâncul ereziei şi chiar au devenit ereziarhi. De acolo a ieşit Nestorie care, cugetând că ar fi două feţe (persoane) în Iisus Hristos, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, pentru că nu credea că Dumnezeu se poate face om, s-a coborît astfel până la rătăcirea iudeilor. De acolo a ieşit Machedonie, care tăgăduia că Sfântul Duh este Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Dacă deci hrăpeşte cineva în Biserică un titlu ce cuprinde în el pe toţi credincioşii, atunci Biserica universală — o, blasfemie! — va cădea cu dânsul, fiindcă se numeşte pe sine universalul. Să lepădăm deci toţi creştinii acest titlu hulitor, acest titlu care răpeşte cinstea preoţească tuturor preoţilor, de îndată ce e nebuneşte uzurpat de către unul singur.

„Un lucru este sigur, că acest titlu a fost dat pontifului roman de către preacinstitul Sinod de la Chalcedon, pentru a onora pe preafericitul Petru, verhovnicul apostolilor. Dar nici unul din ei n-a primit a se sluji de acest titlu deosebit, temându-se ca nu cumva, dacă s-ar da ceva deosebit unuia singur, toţi preoţii să fie lipsiţi de cinstea ce li se cuvine. Cum de oare, atunci când noi nu râvnim la slava unui titlu ce ni s-a oferit, un altul are îndrăzneala de a-l lua, când nu i s-a dat de nimeni?“

Acest pasaj al papei Grigorie este foarte vrednic de luare aminte. El afirmă mai întâi că cinstea de a fi numiţi universali a fost oferită episcopilor Romei de către un sinod; oare sinodul ar mai fi făcut acest lucru întru cinstirea acelor episcopi, dacă ar fi crezut că ei aveau de drept divin o autoritate universală? Grigorie ne mai asigură că sinodul a voit să cinstească pe episcopii Romei întru cinstirea Sfântului Petru; el nu credea deci că autoritatea universală le-ar veni ca o moştenire de la acest apostol. Biserica Romei cu dreptate se proslăveşte prin Sf. Petru, pentru că el a făcut-o vestită prin mucenicia sa. Deci întru pomenirea acestei mucenicii şi pentru a cinsti pe cel întâi dintre apostoli, Sinodul Ecumenic din Chalcedon ar fi oferit episcopilor Romei un titlu onorific. Cum se unesc aceste fapte constatate de papa Grigorie cu pretenţiile episcopilor actuali ai Romei, cari se cred învestiţi de drept divin, nu numai cu titlul de epscop universal, de părinte obştesc al credincioşilor, ci şi cu o suveranitate universală?

Aceste scrisori ale papei Grigorie sunt documente nerecuzabile, care atestă că Biserica Universală s-a mişcat de îndată ce a văzut ivindu-se în sânul său prima licărire a unei puteri universale, rezidând într-un singur episcop. Biserica întreagă a înţeles că o astfel de autoritate nu se putea stabili fără ca întreg episcopatul să fie lipsit de drepturile sale; într-adevăr, după aşezământul dumnezeiesc ocârmuirea Bisericii este sobornicească (sinodală); deci autoritatea nu poate sta decât în corpul păstorilor legitimi, iar nu într-un păstor particular. Nu se poate cineva pronunţa pentru autoritatea universală a unuia singur, fără a distruge principiul dumnezeiesc al orânduirii Bisericii.

Acest adevăr reiese cu evidenţă din scrierile papei Grigorie cel Mare.

El scrise tot asupra acestui subiect lui Evloghie, episcopul Alexandriei, şi lui Anastasie, episcopul Antiohiei. El le spune: „Acum opt ani, pe când vieţuia încă predecesorul nostru Pelaghie, de sfântă amintire, confratele nostru şi împreună episcop Ioan, luând prilej dintr-o altă afacere, adună un sinod în oraşul Constantinopole şi se sili a lua titlul de universal; de îndată ce predecesorul meu avu cunoştinţă despre aceasta, trimise scrisori prin care, în puterea autorităţii Sfântului Apostol Petru, casă actele acestui sinod.”

Teologii romani au abuzat într-un chip straniu de acest pasaj în favoarea sistemului lor. Dacă ei l-ar fi comparat cu celelalte texte ale papei Grigorie, relative la acelaşi subiect, şi cu întregul doctrinei sale, s-ar fi convins de două lucruri: 1. că Grigorie nu înţelegea aici decât întâietatea acordată episcopului Romei de către sinoade, din cauza vredniciei scaunului său, proslăvit prin mucenicia Sfântului Petru, cel întâi dintre apostoli; 2. că nu era vorba, în sinodul de la Constantinopole, decât de o afacere particulară, privitoare la disciplină, şi în care preotul învinuit făcuse recurs la Roma. Episcopul Romei, Pelaghie, era deci judecător în ultima instanţă în această afacere; el era judecător în ultima instanţă în virtutea întâietăţii acordate scaunului său; această întâietate fusese acordată scaunului său din cauza Sfântului Petru; Sinodul de la Chalcedon, pentru a cinsti pe Sf. Petru, oferise de asemenea episcopilor Romei titlul de universali, după cum ne-o spune papa Grigorie. Însă e departe de la aceasta până la o suveranitate de drept divin, care să aparţină papilor prin succesiune de la Sf. Petru. Romanii au văzut toate acestea în textul de mai sus al papei Grigorie, dar au evitat cu îngrijire a mai cita celelalte texte, care determină înţelesul celui din urmă şi ne fac a cunoaşte adevărata doctrină a acestui papă. Metoda a fost adeseori folosită în citările lor, împrumutate ori de la sinoade, ori de la Părinţii Bisericii, aşa cum am dovedit.

Papa Grigorie adaugă:

„După cum bine ştie Fericirea Voastră, pe care vă venerez într-un mod deosebit, titlul de universal a fost oferit de către sfântul Sinod din Chalcedon episcopului scaunului apostolic, al căruia slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul din predecesorii mei n-a voit a se sluji de acest cuvânt necuvios, pentru că, într-adevăr, dacă un patriarh este numit universal, se ridică celorlalţi titlul de patriarh. Departe, foarte departe de tot sufletul creştin voinţa de a hrăpi ceva care să poată micşora, câtuşi de puţin, cinstea fraţilor săi! Când noi refuzăm o cinstire ce ne-a fost oferită, cugetaţi cât este de infam a o vedea hrăpindu-se cu silnicie de către un altul.”

Teologii romani s-au ferit mult de a atrage luarea aminte asupra acestui pasaj, în care papa Grigorie se consideră ca un patriarh, egal celorlalţi patriarhi; în care el zice lămurit că, dacă unul din patriarhi se pretinde universal, ceilalţi, prin aceasta chiar, nu mai sunt patriarhi. Această doctrină se potriveşte foarte bine cu aceea a întâietăţii acordate patriarhului Romei din cauza Sfântului Petru şi în amintirea muceniciei suferite la Roma de întâiul dintre apostoli; dar poate ea să se acorde cu o suveranitate universală, venind de drept divin episcopilor Romei prin Sf. Petru, pretinsul lor predecesor? Evident că nu.

Sf. Grigorie continuă a expune o doctrină opusă actualului sistem papal:

„Pentru aceasta”, zice el, „Fericirea Voastră să nu dea nimănui, în scrisorile sale, titlul de universal — ecumenic — pentru a nu se lipsi de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o cinste ce nu i se cuvine. În ce mă priveşte, deşi sunt despărţit de voi prin lunga depărtare de pământ şi de mare, vă sunt cu toate acestea strâns unit cu inima. Am încredere că şi simţămintele Fericirii Voastre sunt tot astfel pentru mine; deci de mă iubiţi precum vă iubesc eu, spaţiul nu ne mai desparte. Să mulţumim deci acelui grăunte de muştar, care era într-adevăr mic şi neînsemnat la înfăţişare, dar care, întinzând în toate părţile ramurile sale ieşite din aceeaşi rădăcină, s-a făcut sălaş tuturor pasărilor cerului! Să mulţumim de asemenea aluatului care, întocmit din trei măsuri de făină, a format în unitate masa întreagă a neamului omenesc. Să mulţumim iarăşi pietricelei care, dezlipită fără silă din munte, a cuprins toată faţa pământului, şi care s-a întins până la măsura de a face din neamul omenesc, adus la unitate, trupul Bisericii universale, făcând chiar ca deosebirea feluritelor părţi să slujească la a strânge din nou legăturile unităţii!

„Din aceasta urmează că nu suntem depărtaţi de voi, fiindcă suntem una în Cel ce este pretutindeni. Să-i mulţumim dar pentru că a nimicit duşmăniile într-atâta încât, prin întruparea sa, nu a mai fost în tot universul decât o singură turmă şi un singur staul, sub un singur păstor, care este El Însuşi. Să ne aducem aminte totdeauna de aceste încunoştiinţări ale propovăduitorului adevărului: Siliţi-vă a păzi unitatea duhului întru legătura păcii (Efes. 4, 3). Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evrei 12, 14). Acelaşi zicea către ucenicii săi: De este cu putinţă, cât atârnă de la voi, cu toţi oamenii aveţi pace (Romani 12, 18). El ştia că cei buni nu puteau avea pace cu cei răi; pentru aceasta a zis mai întâi, precum ştiţi: De este cu putinţă.

Să ne oprim un moment asupra acestui pasaj din scrisoarea papei Grigorie. Nu este oare vrednic de luat aminte că, vorbind de Biserică ca de o singură turmă sub cârmuirea unui singur păstor, care este Iisus Hristos, el zice lămurit că Iisus Hristos este singurul păstor văzut al Bisericii sau, ceea ce e acelaşi lucru, că este păstorul ei în omenitatea sa, în trupul său, după înţelesul tare al expresiei in carne sua? Au nu prin aceasta se exclude toată ideea de păstor universal, care să înlocuiască şi să reprezinte pe Iisus Hristos? Au nu se distrug, prin urmare, cu un singur cuvânt toate pretenţiile Papalităţii moderne şi se reduce adevărata Papalitate la o întâietate stabilită de Biserică?

Luăm aminte iarăşi că papa Grigorie, citând Epistola către Romani, numeşte pe aceşti romani ucenicii Sfântului Pavel. Sf. Pavel n-a scris epistola sa către creştinii din Roma decât în anul 58 de la Iisus Hristos; nu erau atunci la Roma decât puţini creştini, cari nu formau Biserica propriu zisă, şi care se adunau la unul dintre ei, anume Acvila. Ei veniseră la Roma din diferite ţări, creştinate de Sf. Pavel; pentru aceasta papa Grigorie îi numeşte ucenicii acestui apostol. Ei îi scriseră, rugându-l să vină să-i viziteze şi să-i înveţe. Pavel le răspunse prin epistola sa, în care le făgădui că va binevesti şi la Roma. El s-a dus acolo după doi ani. Găsi acolo iudei cari încă nu cunoşteau pe creştini decât din nume, cari, prin urmare, nu fuseseră încă creştinaţi de Sf. Petru, apostolul lor special. Pavel întemeie o Biserică la Roma şi puse episcop pe Linus, ucenicul său, pe care Tertullian, Sf. Irineu şi Evsevie îl numără ca cel întâi episcop al Romei, după cum am văzut mai sus.

Înaintea acestor fapte, ce ajunge a fi pretinsul episcopat al Sfântului Petru la Roma, pe care ultramontanii îşi sprijină toate sistemele lor? E vădit că Sf. Petru n-a venit la Roma decât cu puţin timp înainte de a suferi mucenicia. Aşadar pe temeiul muceniciei celui întâi dintre apostoli, iar nu din pricina episcopatului său la Roma, acordară sinoadele, precum acelea de la Chalcedon şi de la Sardica, privilegii speciale episcopului Romei.

De aceea, în scrisoarea sa către patriarhi, papa Grigorie nici nu caută a-şi însuşi, prin drept de moştenire apostolică de la Sf. Petru, o autoritate ce nu avea; ba încă cu dreptate face a se urca Biserica sa la Sf. Pavel, iar nu la Sf. Petru. Deci dacă într-un loc el numeşte autoritatea predecesorului său autoritatea Sfântului Petru, nu înţelege prin aceasta decât drepturile ce primiseră episcopii Romei de la sinoade pentru cinstirea lui Petru, care înălţase Biserica Romei prin moartea sa cea proslăvită.

Oare se poate recunoaşte în scrisoarea papei Grigorie către patriarhi limbajul unui superior către subordonanţii săi? Grigorie, în calitatea sa de întâi episcop al Bisericii, de întâi între patriarhi, ia iniţiativa de a atrage luarea aminte celorlalţi patriarhi, fraţii săi, asupra uzurpărilor unuia dintre ei; îi roagă a se uni cu el şi a se împrotivi la ceea ce el priveşte ca o nenorocire pentru întreg episcopatul, chiar pentru Biserica universală. El nu face cea mai uşoară aluzie la autoritatea superioară ce ar fi posedat-o; el nu apelează pentru aceasta decât la preceptele divine şi la canoane, contra unei uzurpări pe care o califică ca diavolică. Încă o dată, oare acesta poate fi limbajul unui şef, al unui monarh universal? Bineînţeles că nu. Nu poate citi cineva frumoasa scrisoare a papei Grigorie către patriarhii Antiohiei şi Alexandriei, fără a se încredinţa că Papalitatea, astfel cum se pretinde a fi astăzi de drept divin, îi era necunoscută; că el se ridică contra unor tendinţe ce se pot privi ca primele încercări de jurisdicţie universală; că el priveşte aceste prime încercări ca o întreprindere capabilă de a turbura Biserica, şi atentatorie la drepturile preoţiei întregi. El a dat poate prea multă importanţă unui titlu curat onorific şi care nu izvora decât de la autoritatea imperială; însă dânsul vedea sub acest titlu o întreprindere anticanonică şi cele dintâi încercări de Papalitate universală. Ce ar zice el oare de Papalitatea de astăzi, cu toate pretenţiile moderne? S-ar arăta, cu dreptate, cel mai mare vrăjmaş al ei şi ar vedea în ea izvorul tuturor relelor de care e împovărată Biserica de atâtea veacuri.

Patriarhul Alexandriei nerăspunzându-i, Grigorie îi scrise rugându-l să-i facă cunoscut părerea sa.[210] Între acestea, Ioan al Constantinopolei muri. Grigorie scrise îndată lui Chiriac, următorul acestui episcop, care îi trimise o scrisoare de comuniune. El îl felicită pentru credinţa sa, însă stăruie din nou asupra titlului de universal, ce luase după pilda predecesorului său:

„Noi vom avea într-adevăr pace între noi”, îi zice el[211], „dacă veţi părăsi trufia unui titlu lumesc, după cuvântul Învăţătorului Neamurilor: O, Timothee, lucrul cel încredinţat ţie păzeşte, depărtându-te de glasurile deşarte (1 Tim. 6, 20). Într-adevăr este foarte nedrept ca aceia ce au ajuns a fi vestitorii smereniei să se împodobească cu un deşert titlu de trufie; propovăduitorul adevărului zicând: Iară mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galat. 6, 14), acela deci este cu adevărat slăvit, care se proslăveşte nu de puterea vremelnică, ci prin faptul că suferă pentru numele lui Hristos. Întru aceasta noi vă îmbrăţişăm din toată inima, întru aceasta vă recunoaştem de preot, dacă, respingând zădărnicia titlurilor, veţi ocupa un scaun sfânt cu o sfântă smerenie.

„Căci noi ne-am fost smintit pentru un titlu vinovat; ne-am supărat pe voi pentru aceasta şi ne-am rostit cu îndrăzneală în această privinţă. Şi Frăţia Voastră ştie că Cel ce este adevărul au zis că <> (Mat. 5, 23-24.) Astfel, deşi toată greşala se şterge prin jertfă, răul smintelii a cărui pricina e cineva este atât de mare, încât Domnul nu primeşte de la cel vinovat jertfa care de obicei iartă greşala. Grăbiţi-vă deci a curăţi inima voastră de această sminteală, pentru ca să poată fi primită Domnului jertfa prinosului vostru.“

Grigorie, având prilej a scrie o a doua scrisoare lui Chiriac, revine asupra acestui subiect, fiind deosebit de însemnat pentru el:

„Nu aş putea”, zice el[212], „să vă arăt în această scrisoare cât de legat este sufletul meu de dragostea voastră; însă mă rog ca Dumnezeu cel atotputernic, prin darul harului său, să adauge încă această unire între noi şi să nimicească orice prilej de sminteală, pentru ca sfânta Biserică, unită prin mărturisirea adevăratei credinţe, ale cărei legături sunt strînse prin simţămintele reciproce ale credincioşilor, să nu sufere nici o jignire din discuţiile ce preoţii ar putea avea între ei. Cât pentru mine, cu toate cele ce zic şi prin împrotivirea ce fac unor fapte îngâmfate, eu păstrez, mulţumită lui Dumnezeu, dragostea în fundul inimii mele, şi susţinând îndeafară cerinţele dreptăţii, nu resping din lăuntrul meu pe acelea ale dragostei şi ale iubirii.

„Plătiţi-mi şi voi cu întoarcere simţămintele mele, şi respectaţi drepturile păcii şi ale dragostei, pentru ca, rămânând uniţi în duh, să nu lăsăm să fie între noi nici o pricină de dezbinare. Vom putea mai cu lesnire dobândi harul Domnului, dacă ne vom înfăţişa înaintea lui cu inimi unite.”

Chiriac nu fu mişcat nicidecum de îndulcitoarele îndemnuri ale lui Grigorie, care scrise după câtva timp patriarhului Antiohiei, spre a-i imputa prieteneşte că nu dă destulă luare aminte uzurpării fratelui lor din Constantinopole. Din această scrisoare se vede că patriarhul Antiohiei se temea să nu-şi atragă dizgraţia împăratului dacă s-ar rosti contra patriarhului Constantinopolei. El scrise lui Grigorie, prietenul său, o scrisoare foarte măgulitoare. Dar marele papă îi răspunse[213]: „Fericirea Voastră, după cum văd, a voit ca scrisoarea sa să fie asemenea albinei care poartă miere şi ac, pentru a mă sătura de miere şi apoi a mă împunge. Dar am găsit aici prilej a cugeta asupra acestui cuvânt al lui Solomon: Mai vrednice de credinţă sunt ranele prietenului, decât sărutările cele de bună voie ale vrăjmaşului (Pilde 27, 6).

„Cât pentru ceea ce-mi spuneţi asupra titlului care m-a smintit, că trebuie să cedez, pentru că lucrul nu are însemnătate, şi împăratul mi-a scris tot asemenea. Ceea ce el mi-a zis în virtutea puterii sale, ştiu că voi mi-o ziceţi din iubire. Nu mă mir defel că aflu în scrisoarea voastră aceleaşi expresii ca în aceea a Împăratului, căci dragostea şi puterea au între ele multe raporturi: amândouă sunt în întâiul rang, şi vorbesc totdeauna cu autoritate.

„Când am primit scrisoarea sinodală a fratelui nostru şi împreună episcop Chiriac, am crezut de datoria mea a nu întârzia să-i răspund, cu tot titlul lumesc ce lua în scrisoarea sa, temându-mă să nu turbur unitatea sfintei Biserici; cu toate acestea, am avut grijă a-i face cunoscută părerea mea privitoare la acest titlu măreţ şi superstiţios; i-am spus că nu va putea avea pace cu noi dacă nu se va înfrâna a lua acest titlu trufaş, care nu este decât o născocire a celui întâi apostat. Nu trebuie dar să priviţi afacerea ca fiind fără însemnătate, pentru că dacă noi o vom îngădui, frângem credinţa întregii Biserici. Voi ştiţi că nu numai mulţi eretici, dar şi ereziarhi au ieşit din Biserica Constantinopolei. Nemaivorbind de ocara adusă vredniciei Voastre, nu se poate tăgădui că dacă un episcop este numit universal, dacă acel universal cade, toată Biserica se dărâmă. Însă departe de mine ca să-mi plec urechea la o asemenea nebunie, la o asemenea uşurătate! Eu pun încrederea mea în Domnul cel atotputernic, care va împlini această făgăduinţă dată: Că tot cela ce se înalţă, smeri-se-va (Luc. 14, 11).”

Nu s-ar putea aprecia mai înţelept de cum a apreciat Grigorie cel Mare gravele neajunsuri ce ar putea rezulta pentru Biserică dintr-o autoritate centrală, care ar pretinde a o rezuma şi a o reprezenta. Omul, orice ar fi el, şi adeseori chiar din cauza înaltei dregătorii cu care e învestit, este supus greşalei; dacă el rezumă Biserica, Biserica cade cu dânsul. Iată raţionamentul papei Grigorie. El a prevăzut mult prea bine; iar Biserica Romană a căzut într-o mulţime de rătăciri, cu un papa care pretinde a o rezuma în persoana sa, fiindu-i personificarea infailibilă.

Din fericire Biserica lui Iisus Hristos nu este Biserica unei epoci, precum nici a unui loc, şi se poate osebi totdeauna prin mijlocul criteriului catholic, atât de neted formulat de către părinţii Bisericii: Altminteri n-ar mai trebui să credem în făgăduinţele lui Iisus Hristos; ar trebui să zicem într-un mod absolut ceea ce zicea papa Grigorie într-un mod relativ: Universalul a căzut, toată Biserica a căzut!

Se zicea la curtea Constantinopolei că Grigorie nu făcea un război atât de straşnic titlului de universal decât din gelozie contra episcopului Romei noi şi pentru a-l înjosi. Împăratul şi Chiriac îi scriseră în acest sens, cu tot respectul cuvenit; însă Grigorie făcu pe Chiriac să înţeleagă că rău îl judecaseră. El trimise la patriarh şi la împăratul pe diaconul Anatolie, pentru a-i scoate din amăgire, şi-l însărcină cu scrisori pentru împărat şi pentru patriarh. El zise acestuia din urmă, după ce i-a mulţumit de vorbele sale măgulitoare[214]: „Trebuie ca nu numai prin vorbe, ci prin fapte, să-mi mărturisiţi mie şi tuturor fraţilor voştri strălucirea dragostei voastre, grăbindu-vă de a renunţa la un titlu trufaş care a fost pricină de sminteală pentru toate Bisericile. Împliniţi acest cuvânt: Siliţi-vă a păzi unitatea duhului întru legătura păcii. (Efes. 4, 3); şi iarăşi: nu daţi nici o pricină protivnicului vostru spre ocară (1 Tim. 5. 14). Dragostea voastră va străluci dacă nu va exista dezbinare între noi pentru un titlu plin de slavă deşartă. Iau martor, în curăţia inimii mele, pe Iisus, că nu vreau a pricinui sminteală nimănui, de la cel mai mic până la cel mai mare. Doresc ca toţi să fie sus şi încărcaţi de cinste, numai ca acea cinste să nu răpească nimic din slava ce se cuvine lui Dumnezeu cel atotputernic. Într-adevăr, cine voieşte a fi cinstit împrotiva lui Dumnezeu nu este nicidecum cinstit înaintea ochilor mei... În această afacere, eu nu voiesc să jignesc pe nimeni; voiesc numai a apăra smerenia care place lui Dumnezeu şi pacea sfintei Biserici. Deci părăsiţi lucrurile ce s-au adăugat mai nou în acelaşi fel cum au fost aşezate, şi vom avea între noi pacea cea mai curată întru Domnul. Cum pot există legături bune între noi, dacă simţămintele noastre nu sunt decât vorbe şi dacă ne-am răni prin faptele noastre?“

În scrisoarea către Împăratul, Grigorie se sileşte a combate argumentul ce-l scoteau din mica însemnătate a acestui titlu onorific, căruia cei din Constantinopole pretindeau a nu-i da atâta preţ. „Rog Evlavia Voastră imperială”, zice el[215], „a lua bine seama că sunt lucruri uşoare, cari nu vatămă, dar că sunt şi altele foarte vătămătoare. Când va veni Antihrist şi se va numi pe sine Dumnezeu, acesta va fi un lucru cu desăvârşire deşert, dar care va fi foarte primejdios. Dacă nu voim a vedea în acest cuvânt decât numărul silabelor, nu vom găsi decât două (De-us); dar dacă am pricepe povara nedreptăţii acestui titlu, am găsi-o uriaşă. Eu zic, fără cel mai mic înconjur, că oricine se numeşte episcop universal sau doreşte acest titlu este, prin trufia sa, înainte-mergătorul lui Antihrist, pentru că el pretinde astfel a se înălţa mai presus de ceilalţi. Rătăcirea în care el cade vine de la o mândrie egală cu mândria lui Antihrist; căci, după cum acel Viclean ar voi a fi privit ca înălţat mai presus de ceilalţi oameni, ca un Dumnezeu, tot aşa oricine doreşte a fi numit singur episcop se înalţă pe sine mai presus de ceilalţi.”

Astăzi se învaţă, în numele Bisericii şi în favoarea episcopului Romei, acea doctrină pe care papa Grigorie o înfiera cu atâta energie. Partizanii Papalităţii învaţă în toată vremea că papa are o autoritate universală — fiind episcopul universal — că, la drept vorbind, este singurul episcop, izvorul de unde curge toată dregătoria bisericească, cuprinzându-se şi episcopatul, care nu este decât într-un chip indirect şi mijlocit de drept dumnezeiesc.

Iată învăţătura ce ar vrea să ne-o dea ei astăzi ca învăţătură catholică. Au nu ştiu modernii noştri inovatori că papa Grigorie cel Mare a privit o asemenea doctrină ca diavolică, şi că a numit mai dinainte Antihrist pe acel papă învestit cu un pretins episcopat universal?

Papa Grigorie nu lua nici o hotărâre de seamă fără a o supune la cunoştinţa celorlalţi patriarhi.

El scrise deci celui din Alexandria şi celui din Antiohia, arătându-le cum s-a purtat el în privinţa noului patriarh al Constantinopolei. Evloghie, patriarhul Alexandriei, se convinse şi scrise lui Grigorie că nu va da mai mult episcopului Constantinopolei titlul de universal; dar, crezând că măguleşte pe Grigorie, pe care-l iubea şi care îi făcuse servicii în mai multe ocazii, el îi dădu acest titlu lui însuşi şi scrise că, dacă nu-l dădea episcopului Constantinopolei, era pentru a se supune poruncilor lui Grigorie. Acesta-i răspunse îndată, şi găsim în scrisoarea sa pasajul următor, care va arăta ce idee avea Grigorie despre autoritatea sa ca episcop al Romei: „Fericirea Voastră a avut grija să ne spună că, scriind unora, nu le va da mai mult nişte titluri ce nu aveau ca izvor decât mândria, şi se serveşte în privinţa mea de expresia după cum aţi poruncit. Vă rog să nu mă faceţi să mai aud vreodată cuvântul poruncă, căci eu ştiu cine sunt şi cine sunteţi. Prin rangul vostru voi sunteţi fraţii mei; prin virtuţile voastre sunteţi părinţii mei. N-am poruncit deci nicidecum. M-am îngrijit numai de a arăta nişte lucruri ce mi s-au părut folositoare. Nu găsesc însă că Fericirea Voastră a voit să ţină minte ceea ce tocmai eu voiam a încredinţa amintirii sale, căci am zis că nu trebuia să-mi daţi nici mie acest titlu, precum nici altora; şi iată că, în subscrierea scrisorii Voastre, voi îmi daţi mie ceea ce am lepădat, titlurile trufaşe de universal şi de papă! Rog pe dulcea Voastră Fericire să nu mai lucreze pe viitor astfel; căci vă răpiţi vouă înşivă ceea ce daţi prea mult altora. Nu cer să sporesc în demnităţi, ci în virtuţi. Eu nu privesc ca o cinstire ceea ce face pe fraţii mei să piardă din propria lor demnitate. Cinstea mea este aceea a întregii Biserici. Cinstea mea este statornicia nestrămutată a fraţilor mei. Eu mă privesc într-adevăr ca cinstit atunci când nu se refuză nimănui cinstirea ce i se cuvine. Dacă Fericirea voastră îmi zice papă universal, tăgăduiţi că aţi fi voi înşivă ceea ce aş fi eu însumi: Ferească Dumnezeu de a fi aşa! Departe de noi cuvintele care umflă deşertăciunea şi care lovesc dragostea creştină!“

Papa Grigorie condamna deci chiar în persoana episcopilor Romei titlul de papă ca şi pe cel de universal; el recunoaşte că patriarhul Alexandriei este egalul său, că nu are să-i dea porunci, că nu are prin urmare autoritate asupra lui.

Cum se poate împăca această doctrină ortodoxă a lui Grigorie cel Mare cu doctrina modernă care atribuie papei o autoritate universală de drept divin? Răspunză la această întrebare partizanii Papalităţii.

Papa Grigorie, consecvent cu sine însuşi, nu vede unitatea Bisericii decât în adevărata credinţă şi nu face niciodată cea mai uşoară aluzie la necesitatea de a fi cineva în comuniune cu Biserica Romei.

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta; într-adevăr, el nu privea deloc scaunul Romei ca scaunul unic al Sfântului Petru; el recunoştea sus şi tare că scaunele Alexandriei şi Antiohiei erau, ca şi acela al Romei, scaunul celui dintâi dintre apostoli, şi că aceste trei scaune nu alcătuiau decât unul. Să cităm aceste cuvinte. Iată ce scrie el lui Evloghie, patriarhul Alexandriei[216]:

„Preadulcea Voastră Fericire mi-a vorbit mult în scrisoarea sa de scaunul Sfântului Petru, verhovnicul apostolilor, zicând că acest apostol vieţuieşte încă acolo în urmaşii săi. Însă eu mă recunosc nevrednic nu numai de cinstea căpeteniilor, ci şi de a fi numărat în numărul credincioşilor. Cu toate acestea, am primit bucuros tot ce aţi zis, pentru că vorbele Voastre privitoare la scaunul lui Petru veneau de la acela care ocupă scaunul lui Petru. O cinstire osebită n-are nici o încântare pentru mine; dar mă bucur mult că voi, care sunteţi preasfânt, nu-mi atribuiţi decât ceea ce vă daţi vouă înşivă. Într-adevăr, cine nu ştie că Sfânta Biserică a fost întărită pe mărturisirea verhovnicului apostolilor, al cărui nume este semnul tăriei sufletului său, şi care a luat de la piatră numele său de Petru? Că lui i s-a zis de către Cel ce este Adevărul: Ţie voi da cheile împărăţiei cerurilor... Oarecând întorcându-te, întăreşte pre fraţii tăi... Simone, fiiul lui Iona, mă iubeşti tu? Paşte oile mele. Pentru aceasta, deşi sunt numeroşi apostolii, singurul scaun al verhovnicului apostolilor a precumpănit prin întâietatea sa, care scaun există acum în trei locuri; căci el este acela ce a dat slavă şi cinste scaunului în care a binevoit a se odihni (quiescere) şi a-şi sfârşi viaţa de aici. El e cel ce a împodobit scaunul unde a trimis pe evanghelistul ce-i era ucenic. El e cel ce a întărit scaunul pe care a şezut timp de şapte ani, deşi a trebuit să-l părăsească. Deci fiindcă nu este decât un scaun unic al aceluiaşi apostol, şi acum sunt trei episcopi şezând pe acest scaun, prin autoritatea dumnezeiască, tot ce aud zicându-se bine de voi îmi atribui şi mie.”

Trebuie a lua aminte că Papa Grigorie, vorbind de Roma, zice numai că Sf. Petru s-a odihnit şi a murit acolo; la Alexandria el nu trimisese decât pe ucenicul său, însă la Antiohia şezu şapte ani. Dacă un episcop a moştenit scaunul lui Petru, în adevăratul înţeles al cuvântului, acela ar fi dar, după papa Grigorie, episcopul Antiohiei. Marele papă ştia că Sf. Petru nu venise la Roma decât pentru a muri acolo; că Biserica Romană era atunci întemeiată şi cârmuită de către un episcop; dânsul spune că Petru a proslăvit scaunul Romei prin mucenicia ce a suferit, dar arată în acelaşi timp Antiohia ca adevăratul scaun episcopal al lui Petru. Noi credem că Sf. Petru n-a fost episcop nici al Antiohiei, nici al Romei, în adevăratul înţeles al cuvântului; dar ne este de ajuns a constata părerea papei Grigorie, şi această părere, oricare ar fi, nu e mai puţin un argument zdrobitor contra pretenţiilor curţii Romei.

Scriind lui Anastasie cel Mare sau cel Bătrân, patriarhul Antiohiei, spre a-l mângâia în suferinţele sale, Grigorie îi spunea[217]: „Iată că Fericirea Voastră este împovărat de numeroase necazuri în bătrâneţa sa; însă cugetaţi la ceea ce s-a zis despre acela al cărui scaun îl ocupaţi. Au nu despre dânsul însuşi Domnul au zis: Când vei îmbătrâni, altul te va încinge şi te va duce unde tu nu voieşti? (Ioan. 21, 18).

Se ştie că aceste cuvinte au fost adresate Sfântului Petru de către Hristos.

Într-o altă scrisoare către acelaşi Anastasie, papa Grigorie se exprimă astfel, după ce a citat oarecari cuvinte ce credea a fi ale Sfântului Ignatie al Antiohiei:

„Am pus în scrisoarea mea aceste cuvinte luate din scrierile voastre, pentru ca Fericirea Voastră să ştie că sfântul vostru Ignatie este şi al nostru. Căci, după cum avem în comun pe învăţătorul, pe verhovnicul apostolilor, tot aşa nu trebuie să ne atribuim exclusiv, nici unul nici altul, pe ucenicul acestui verhovnic al apostolilor.”[218]

Papa Grigorie scria lui Evloghie, patriarhul Alexandriei: „Am primit, cu aceeaşi dulceaţă cu care voi ne-aţi dat-o, binecuvântarea Sfântului Evanghelist Marcu sau, mai bine zis, a Sfântului Apostol Petru.“[219]

El scria aceluiaşi, după ce l-a felicitat de biruinţa ce dobândise în faţa monofiziţilor: „Laudă şi slavă să fie în ceruri preasfântului meu frate, mulţumită căruia glasul lui Marcu se face auzit pe scaunul lui Petru, a căruia învăţătură răsună asupra Bisericii ca chimvalul în casa Domnului când săvârşeşte tainele, adică când, ca preot al celui Prea Înalt, intră în Sfânta Sfintelor.“[220]

Zisu-s-a oare vreodată episcopilor Romei ceva mai măgulitor decât ceea ce zice aici Grigorie lui Evloghie al Alexandriei? Au nu vi se pare că fericitul papă copiază cuvintele sinodului de la Chalcedon: „Petru a vorbit prin gura lui Leon?“ Pentru ce să se tragă atâtea consecinţe din cuvintele Părinţilor de la Chalcedon, rostite spre lauda episcopului Romei, şi să nu se tragă nici una din cuvintele marelui papă, adresate patriarhului Alexandriei?

El scria aceluiaşi cu un alt prilej[221]: „Purtătorii acestor scrisori, venind în Sicilia, s-au întors de la greşala monofiziţilor şi s-au unit cu sfânta Biserică universală. Voind a se duce la Biserica fericitului Petru, verhovnicul apostolilor, ei m-au rugat a le da scrisori de recomandaţie pentru Fericirea Voastră, spre a le da ajutor împrotiva asupririi ereticilor, vecinii lor.”

Într-o altă scrisoare, unde îi vorbea de simonie, Grigorie scrise lui Evloghie: „Smulgeţi această erezie simoniacă din preasfântul vostru scaun, care este şi al nostru.” El numeşte Biserica Alexandriei Biserică preasfântă.[222]

În faţa unor astfel de mărturii, se poate oare trage vreo concluzie favorabilă scaunului Romei din expresiile de scaun apostolic sau sfântul scaun, întrebuinţate când este vorba de el? Aceste denumiri erau comune, pe vremea celor dintâi opt veacuri, tuturor Bisericilor întemeiate de către apostoli, şi niciodată nu se întrebuinţau numaidecât întru a arăta scaunul Romei.

După cele ce am expus despre doctrina papei Grigorie privitor la scaunul Sfântului Petru, se înţelege fără greutate că, de bună credinţă, nu se poate da un înţeles absolut unor expresii ca acestea: „Fiul meu, domnul Venantius a venit la fericitul apostol Petru spre a mă ruga să vă recomand cauza sa etc.”[223] „Purtarea de grijă a toată Biserica a fost încredinţată lui Petru, verhovnicul apostolilor.”[224] „El a primit cheile împărăţiei cereşti, puterea de a lega şi a dezlega i s-a dat lui, purtarea de grijă a toată Biserica şi ocârmuirea ei lui s-a încredinţat.”[225] „Cine nu ştie că sfânta Biserică a fost întărită pe statornicia verhovnicului apostolilor?”[226]

Aceste expresii sunt într-adevăr ale papei Grigorie; dar trebuie oare a le cita răzleţ şi a le da un înţeles absolut? Aceasta este metoda aplicată de teologii romani nu numai scrierilor papei Grigorie, ci şi tuturor scrierilor celorlalţi Părinţi ai Bisericii. Prin acest mijloc ei au ajuns să înşele un mare număr de credincioşi, şi chiar un mare număr de teologi sinceri; aceştia din urmă nu puteau presupune o atât de stranie reacredinţă la nişte scriitori cari se fălesc cu orice prilej cu devotamentul lor pentru cauza Bisericii şi pentru adevăr, şi au crezut că pot să citeze din scrierile lor cu toată siguranţa, fără a se urca la izvoare.

Din cele ce preced, se înţelege ceea ce papa Grigorie înţelegea prin scaunul Sfântului Petru, prin titlurile de întâi şi de verhovnic al apostolilor. Dar pentru a înconjura cugetarea sa de lumini mai vii, vom cita alte câteva texte decisive şi clare, care vor determina înţelesul precis al acestor expresii, de care partizanii Papalităţii fac un abuz atât de vrednic de osândă.

Papa Grigorie, în cartea sa despre Rînduiala pastorală, statorniceşte principiul că păstorii Bisericii nu trebuie a-şi folosi autoritatea faţă de credincioşii ireproşabili, ci numai faţă de păcătoşii pe care blândeţea n-a putut să-i îndrepte. El citează în sprijinul acestui principiu pilda apostolilor Petru şi Pavel: „Petru” zice el, „întâiul păstor, dobândind verhovnicia sfintei Biserici prin voinţa lui Dumnezeu (auctore Deo), s-a arătat smerit către credincioşi, însă a arătat câtă putere avea mai presus de ceilalţi, când a pedepsit pe Anania şi Safira; el şi-a amintit că era cel mai înalt în Biserică (summus) atunci când a trebuit să pedepsească păcatele, trăgând din această răzbunare a păcatului exercitarea dreptului puterii sale.“[227]

În acelaşi loc, el probează prin pilda Sfântului Pavel, precum şi prin aceea a Sfântului Petru, că păstorul trebuie să fie smerit faţă de credincioşi şi să nu exercite puterea sa decât dacă va fi silit a lua în mână cauza dreptăţii. Astfel Sf. Pavel se proclamă slujitorul credincioşilor, cel mai mic dintre ei dar, adaugă papa Grigorie, „dacă găseşte o greşală de îndreptat, el îşi aduce aminte că este învăţător şi zice: Ce voiţi? Au veni-voi la voi cu toiag de fier?” „Deci”, încheie papa Grigorie, „locul cel mai înalt (summus locus) este bine chivernisit când întâi-stătătorul domneşte mai cu seamă asupra viciilor sale, decât asupra fraţilor. Însă când întâi-stătătorii îndreptează pe cei ce le sunt supuşi, aceasta le este o datorie etc.”[228]

Vedem dar că papa Grigorie priveşte atât pe Sf. Pavel cât şi pe Sf. Petru şi pe urmaşii lor ca ocupând locul cel mai înalt în Biserică, ca prezidând în Biserică. Dacă zice că Sf. Petru ocupă locul întâi, apoi tot el zice că Sf. Pavel este învăţător; el se slujeşte de acelaşi cuvânt, summus, pentru a exprima autoritatea Sfântului Petru şi aceea a Sfântului Pavel, şi a tuturor celor cari au dreptul de a exercita autoritatea în Biserică. S-ar fi exprimat el oare în acest mod general dacă, prin cuvântul de verhovnic, ar fi voit a desemna o autoritate superioară, atribuită numai Sfântului Petru? După cum, sub denumirea de scaun al Sfântului Petru, el înţelege întâiul grad al episcopatului, reprezentat prin patriarhi, tot aşa prin cuvântul de autoritale superioară el nu înţelege decât pe aceea a episcopatului, pe care l-au moştenit păstorii Bisericii.

Cu cât cineva cearcă mai bine lucrările Părinţilor Bisericii, cu-atât este încredinţat de conglăsuirea lor şi priveşte autoritatea în Biserică ca fiind una în mâinile tuturor primilor păstori sau episcopi. Deocamdată s-ar putea crede că cuvântul de principe sau acela de verhovnic al apostolilor, dat sfîntului Petru, s-ar abate de la acest principiu. Papa Grigorie a avut grija a ne feri de această falsă interpretare. Învăţatul dascăl, atribuind Sfântului Petru principatul în Biserică, nu l-a înălţat mai mult, în realitate, decât pe Sf. Pavel. Are să ne-o spună aceasta el însuşi în modul cel mai clar. Citim în Dialogurile lui[229]:

„Petru: Cum ai putea să-mi probezi că sunt unii cari nu fac minuni, şi cu toate acestea nu sunt mai prejos de cei ce fac minuni?

„Grigorie: Nu ştii tu că apostolul Pavel este fratele lui Petru, întâiul dintre apostoli în principat?

Petru: O ştiu foarte bine etc.“

Aşadar Pavel a fost egalul sau fratele lui Petru în principatul apostolic. Se putea zice mai lămurit că prin aceste titluri nu se înţelegea o demnitate particulară, personală şi exclusivă?

Într-un alt loc, papa Grigorie priveşte pe Sf. Pavel ca având drepturi ca şi Sf. Petru la titlul de prim apostol. Amintind în Dialogurile sale moartea preotului Martin, el istoriseşte că acest om sfânt vedea pe Petru şi pe Pavel, care-l chemau la cer: „Văd, văd, zicea Martin, vă mulţumesc.” Fiindcă el repeta adeseori aceste cuvinte, prietenii săi, care erau împrejurul lui, îl întrebau cui vorbea. El se miră de această întrebare şi zise: „Au nu vedeţi voi aici pe sfinţii apostoli? Nu vedeţi pe Petru şi pe Pavel, cei întâi dintre apostoli?”[230]

În fine, papa Grigorie dă a cugeta că Sf. Petru n-a fost episcopul Romei. Am citat deja texte limpezi. Iată un altul care vine a le întări: „Este sigur”, zice el, „că pe vremea când sfinţii apostoli Petru şi Pavel suferiră mucenia au venit credincioşi din Răsărit spre a cere trupurile acestor apostoli cari erau compatrioţii lor. Au fost duse moaştele lor până la două mile şi le-au depus într-un loc numit Catacombe. Dar când voiră a le ridica pentru a continua drumul, tunet şi fulger aruncară o astfel de spaimă asupra celor ce încercau a le ridica, încât de atunci niciodată n-au mai cutezat a încerca să le ducă mai departe.”[231]

Nu vom cerceta dacă faptul este autentic; dar un adevăr vădit reiese din această istorie, acela că răsăritenii puteau cere trupul Sfântului Petru pentru că era din ţara lor, şi că romanii nu cugetau măcar a le răspunde că trupul său le aparţinea cu mai mult drept, pentru că fusese episcopul lor!

Aşadar doctrina Sfântului Grigorie cel Mare asupra Bisericii distruge una câte una toate părţile sistemul papal. Putem desfide pe romani să găsească în scrierile marelui papă un singur cuvânt care să dea vreo idee despre această monarhie universală al cărei centru ar fi Biserica Romei şi al cărei şef suveran ar fi episcopul acestui oraş. Această doctrină este o întreagă contrazicere cu aceea a papei Grigorie. Unitatea Bisericii reiese, după acest dascăl, din raporturile reciproce ale capilor săi. „Rog Dragostea Voastră”, scria el lui Anastasie, arhiepiscopul Corinthului[232], „să răspundă la scrisorile noastre, prin care i-am făcut cunoscută hirotonia noastră, şi a ne da bucurie prin răspunsul său (litteris reciprocis) întru a şti că Biserica este unită.“

El defineşte „unitatea Bisericii universale” ca „întregul (compago) trupului lui Hristos”[233]. El nu se abate de la această idee: Bisericile particulare sunt mădularele Bisericii; fiecare Biserică este cârmuită de păstorii săi; autoritatea este aceeaşi, de drept dumnezeiesc, la toţi păstorii Bisericii; întreaga clădire este sprijinită pe scaunul lui Petru, adică pe cele trei patriarhate ale Alexandriei, Antiohiei şi Romei, care exercită după dreptul bisericesc o supraveghere asupra întregii Biserici.

Oare este cu putinţă a ne închipui o doctrină mai opusă sistemului papal, decât aceea a papei Grigorie?

Mavrichie fiind ucis de către Foca, papa Bonifatie al III-lea se grăbi a se adresa ucigaşului, pentru a dobândi recunoaşterea oficială a întâietăţii Bisericii Romei. El o vedea compromisă prin titlul de ecumenie, acordat de Mavrichie lui Ioan Postnicul. Evlaviosul împărat fusese principalul sprijin al titlului ce luă patriarhul Constantinopolei. Patriarhul nu se bucură mult timp de bunele graţii ale lui Foca, ale cărui silnicii le osândea. Roma făcu complimente tiranului. Grigorie cel Mare însuşi îl împovără de laude, şi Bonifatie al III-lea, care a fost înălţat pe scaunul Romei după scurtul episcopat al lui Savinian, scrise ucigaşului lui Mavrichie, cerându-i acest titlu de ecumenic, pe care Grigorie cel Mare îl condamnase cu atâta energie.[234] Se înţelegea îndeobşte că scaunul Constantinopolei pretindea prin acest titlu a fi cel întâi al Bisericii. Astfel istoricul papilor, Anastasie Bibliotecarul, aminteşte în acest mod demersul lui Bonifatie al III-lea: „Acesta”, zice el[235], „obţinu de la împăratul Foca, ca scaunul apostolic al fericitului apostol Petru, adică Biserica Romană, să fie şeful (caput, capul) tuturor Bisericilor, pentru că Biserica Constantinopolei scria că ea este cea dintâi din toate Bisericile.”

Pavel Diaconul înregistrează astfel acelaşi fapt[236]: „După cererea papei Bonifatie al III-lea, Foca hotărî ca scaunul Bisericii Romane şi Apostolice să fie şeful (caput) tuturor Bisericilor, pentru că Biserica Constantinopolei scria că ea era cea întâi din toate Bisericile.”

Iată dar obârşia oficială a titlului de şef al Bisericii universale, pe care Biserica Romei îl atribuie episcopului său. Titlul i se dăduse câteodată şi mai înainte, însă prin măgulire, şi fără a avea alt înţeles decât acela de cap al episcopatului său, de întâi episcop; el se dădea câteodată şi însăşi Bisericii Romane, iar cuvântul caput nu însemna atunci şef, decât în înţelesul de cap. Ea era numită cap al Bisericii, adică întâia dintre Biserici. Acest titlu, devenit oficial graţie lui Foca, îşi schimbă curând înţelesul. Şef nu mai însemna cap, ci principe suveran; astăzi el semnifică monarh absolut, autocrat infailibil. Iată progresul ce a urmat titlul de caput, dat Bisericii Romane de către Foca, unul din oamenii cei mai mizerabili ce au şezut pe un tron.

Câţiva ani după aceea (633) se născu cearta monoteliţilor, care dădu noi probe contra sistemului papal şi care demonstră că în veacul al şaptelea autoritatea aşa-zis universală a episcopilor Romei nu era recunoscută.[237]

Un episcop din Arabia, numit Theodor, plecând de la adevărul sobornicesc hotărît la Chalcedon că nu e decât o faţă (persoană) în Iisus Hristos, încheie din aceasta că nu ar fi în Hristos decât o voinţă şi o lucrare. Astfel el nu ţinea nicidecum seamă de deosebirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, unite ipostaticeşte în Iisus Hristos, dar nu confundate sau amestecate, ci rămânând cu esenţa lor proprie, prin urmare fiecare cu voinţa şi lucrarea sa proprie, fiindcă voinţa şi lucrarea sunt atribute la fel de necesare fiinţei umane, ca şi lui Dumnezeu. Theodor confunda astfel fiinţa cu personalitatea. Serghie, episcopul Constantinopolei, consultat de Theodor, căzu în aceeaşi greşală ca şi dânsul. El crezu că sistemul său era potrivit întru a reuni cu Biserica pe aceia ce se împotriveau încă Sinodului de la Chalcedon. Pentru aceasta el le trimise o scriere asupra acestui subiect şi se puse în legătură cu ei. Episcopul Alexandriei, Cirus, care împărtăşea părerile sale, făcu la fel, şi mulţi opozanţi ai Sinodului de la Chalcedon i-au primit hotărârile cu această pretinsă explicaţie.

Rezultatul încurajă pe episcopii monoteliţi, cari mai erau sprijiniţi şi de împăratul Iraclie. Un călugăr din Alexandria, anume Sofronie, se declarase contra episcopului său şi se dusese la Constantinopole spre a se consulta asupra chestiunii cu Serghie, pe care îl găsi în acord perfect cu Cirus. Pe când Sofronie se reîntorcea, amărît de această nouă rătăcire, a fost ales episcop al Ierusalimului. Serghie se gândi că în poziţia înaltă în care se găsea Sofronie, s-ar putea declara contra lui şi ar căuta să se sprijine pe apuseni; de aceea scrise lui Honorie, episcopul Romei, arătându-i doctrina sa şi roadele frumoase ce ea a câştigat în Răsărit, mai cu seamă la Alexandria. Honorie îi răspunse printr-o vestită scrisoare, în care nu recunoaşte nici el în Iisus Hristos decât o voinţă şi o lucrare; dispreţuieşte pe aceia ce voiau a admite două, şi făgăduieşte lui Serghie că va rămâne cu el în desăvârşită învoire, adăugând însă că Biserica nu trebuia a fi turburată prin această chestiune despre una sau două voinţe ori lucrări, şi că trebuia a lăsa această logomahie grămăticilor.

Sofronie, hirotonit episcop al Ierusalimului, adună sinodul său şi citi scrisoarea canonică pe care, după obicei, trebuia s-o adreseze celorlalţi patriarhi ai Bisericii. El o trimise lui Serghie ca şi lui Honorie. Această scrisoare era foarte explicită în privinţa a două voinţe şi a două lucrări. Honorie, citindu-o, spuse trimişilor lui Sofronie că nu trebuia a agita această chestiune, pentru binele Bisericii. Trimişii primiră această însărcinare, iar Honorie scrise patriarhilor Constantinopolei şi Alexandriei pentru a le face o rugăminte la fel.

Sofronie, care vedea credinţa în primejdie, întocmi o scriere în care, cu ajutorul Părinţilor Bisericii, dovedeşte că, după predania statornică a Bisericii, trebuia a se recunoaşte două voinţe şi două lucrări în Iisus Hristos; el demonstră că aceasta era consecinţa necesară a două firi. Deznădăjduit că nu va convinge nici pe Serghie şi nici pe Cirus, cari pe faţă erau declaraţi în favoarea doctrinei contrarii, el trimise la Roma pe unul din episcopii săi sufragani, crezând că va convinge nehotărârile Romei, mai curând decât a converti Constantinopolul şi Alexandria. Nu se cunoaşte rezultatul acestei misiuni.

Honorie muri în 638 şi avu de următor pe Severin, căruia îi urmă curând după aceea Ioan al IV-lea. În vremea scurtului pontificat a lui Severin, împăratul Iraclie a publicat o EkqesiV sau Expunere, pentru a da un caracter oficial doctrinei monotelite. Expunerea a fost adresată tuturor episcopilor. Cei ai Alexandriei şi Constantinopolei o primiră cu solemnitate. Nu se cunoaşte dacă Severin a aprobat-o. Însă după moartea lui Iraclie, Ioan al IV-lea o condamnă într-un sinod roman. Poate că această condamnare se datorează lămuririlor date de trimisul lui Sofronie. Serghie murise înaintea acestei hotărâri a sinodului Romei. Pirrhus, urmaşul său, opuse hotărârii lui Ioan al IV-lea scrisoarea lui Honorie, predecesorul lui Ioan. Ioan încercă să facă o apărare; însă scrisorile lui Serghie şi ale lui Honorie există încă; ele probează că apărarea lui Ioan al IV-lea nu rezista; că Honorie înţelesese foarte bine pe Serghie; că răspunsese favorabil scrisorii primite de la el; că şi unul şi altul respingeau într-un mod general două voinţe şi două lucrări aparte; şi, prin urmare, cu drept cuvânt Honorie a fost osândit ca eretic de către Sinodul al Şaselea Ecumenic, după cum vom vedea curând.

După publicarea Expunerii lui Iraclie, discuţiile asupra a două lucrări şi a două voinţe luară cele mai largi proporţii. Tot Răsăritul răsuna de ele. Un mare număr de episcopi se rostiră contra noii doctrine şi se adresau în Apus, persoanei episcopului Romei, spre a susţine credinţa sobornică. Pirrhus părăsindu-şi scaunul, a fost înlocuit prin Pavel, care adresă scrisorile sale de comuniune lui Theodor, aflat atunci pe scaunul roman. Acesta răspunse lui Pavel că el lăuda ortodoxia credinţei sale, dar că se miră cum de nu condamnase Expunerea lui Iraclie. Cu toate acestea el însuşi nu îndrăznea a o condamna într-un chip lămurit; se cuvenea deci să înţeleagă pentru ce Pavel, aflat la Constantinopole, nu osândise într-un chip solemn această scriere. În răspunsul său, Theodor cere ca Pirrhus, predecesorul lui Pavel, să fie depus canoniceşte sau să fie trimis la Roma spre a fi judecat. Această părere nu a fost urmată. Numai că Pirrhus, fiind convins de greşală de către un călugăr, Maxim din Constantinopole, ceru el însuşi să se ducă la Roma, unde a fost primit cu toate onorurile cuvenite titlului său de expatriarh, de către Theodor, căruia îi remise o declaraţie de desăvârşită credinţă ortodoxă.

Roma profită de împrejurările monotelismulni pentru a căuta să-şi mărească autoritatea. Cei doi patriarhi ai Constantinopolei şi Alexandriei declarându-se pentru noua doctrină, toţi ortodocşii din Răsărit trebuiau să se adreseze patriarhului Romei, scriindu-i ca unui bastion al credinţei care era ameninţată în tot Răsăritul. În asemenea împrejurare, nu i se refuza titlul de urmaş al Sfântului Petru, iar câţiva episcopi au mers până acolo încât urcară până la acest apostol autoritatea scaunului Romei. Cu aceasta se măguleau nişte tendinţe care, la Roma, aveau să se manifeste din ce în ce mai mult.

Câţiva papi, îndeosebi Leon, insistaseră prea mult asupra prerogativelor apostolului Petru, şi poate că aveau oarecare cugetări tainice lucrând astfel. Sf. Grigorie Dialogul fixase într-adevăr înţelesul ortodox al expresiilor predecesorilor săi; dar e sigur că din vremea lui Leon episcopii Romei tindeau a depăşi prerogativele verhovnicului, spre a şi le atribui cu titlul de moştenire. Fiindcă micul patriarhat al Ierusalimului era sub autoritatea Sfântului Sofronie, cel mai strălucit apărător al ortodoxiei în Răsărit, papa crezu că putea fi reprezentat acolo fără inconvenient. El alese ca delegat al său pe Ştefan din Dora, care fusese trimis la Roma de Sofronie însuşi spre a lumina pe Honorie. Era un fapt neauzit până atunci în Răsărit, şi pentru aceasta nu se cuvenea a-l lăsa să treacă sub tăcere; el vine în sprijinul celor ce am afirmat cu privire la intenţia episcopilor Romei de a se folosi de toate împrejurările pentru a mări cu atât mai mult autoritatea lor, cu cât ea era mai ameninţată de cea a episcopilor Constantinopolei. Primii doi patriarhi ai Răsăritului erau căzuţi în erezie; era momentul ca Roma, acum ori niciodată, să-şi spună răspicat cuvântul. Papii nu lipsiră a se folosi de această împrejurare. Totuşi actele autentice privitoare la discuţiile monotelismului concură în a demonstra că toţi patriarhii au tratat între ei chestiunile dogmatice pe picior de egalitate. Un mare număr de episcopi rostindu-se contra lui Pavel al Constantinopolei, acesta dădu lămuriri ce puteau fi tâlcuite în înţeles bun sau rău şi care nu mulţumiră pe nimeni. Însă fiindcă i se imputa totdeauna tăcerea asupra Expunerii, el îl îndemnă pe împăratul Constant a publica un nou edict, care primi numele de Tipos. Prin acest edict, Expunerea a fost retrasă, impunându-se tăcere ambelor partide.

Tocmai aceasta o ceruse odinioară şi Honorie în scrisoarea în care se rostea în favoarea monotelismului. Theodor nu se mulţumi cu aceasta. El adună un sinod de episcopi italieni şi, în cel sinod, depuse pe Pavel al Constantinopolei şi pe Pirrhus, care revenise la monotelism după ce părăsise Roma. El cuteză a semna această sentinţă anticanonică cu o pană împlântată în Sfântul Sânge. Această nelegiuire putea satisface ura Romei, dar nu putea să aibă decât rezultate funeste. Pavel continuă a se considera ca legitim episcop al Constantinopolei şi răspunse la violenţele episcopului Romei prin violenţe analoge. El răsturnă altarul roman din palatul Plachidiei, unde locuiau cei doi trimişi ai episcopului Romei, şi le interzise de a săvârşi sfintele taine. Prin aceasta el îi declară excomunicaţi şi pe dânşii şi pe episcopul lor.

Aceştia se întoarseră la Roma, iar unul din ei, Martin, a fost ales în locul lui Theodor, care muri îndată după ce a aruncat, prin sentinţa sa, o nouă sămânţă de neînţelegere în Biserică (649). Abia hirotonit, Martin şi adună la Roma un numeros sinod de episcopi din împrejurimile Romei, din exarhatul Ravennei, din Sicilia şi din Sardinia. Câţiva episcopi din Africa, Ştefan din Dora şi câţiva călugări greci refugiaţi la Roma asistară la sinod. Se cercetă chestiunea celor două voinţe şi două lucrări, şi se condamnă Ektesis, Tipos şi apărătorii lor. Martin semnă astfel actele sinodului: „Martin, din mila lui Dumnezeu, episcop al sfintei Biserici catholice şi apostolice a oraşului Romei, am subscris ca judecător la această hotărâre care întăreşte credinţa ortodoxă şi la osândirea lui Theodor, odinioară episcop de Faran, a lui Cirus al Alexandriei, a lui Serghie al Constantinopolei, a lui Pirrhus şi a lui Pavel, urmaşii săi, a scrierilor lor eretice, a Ekthesis-ei fără de lege şi a Tipos-ului nelegiuit, pe care ei le-au publicat.”

Toţi episcopii, în număr de o sută cinci, se slujiră de aceeaşi formulă de subscriere. Ei aderară la condamnare ca judecători, întocmai ca şi cel al Romei, care avu numai locul întâi în sinod.

Martin trimise în Răsărit actele sinodului Romei şi numi pe Ioan, episcopul Filadelfiei, ca vicar al său pentru tot Răsăritul, osândind ca eretici pe patriarhii Antiohiei şi Alexandriei, precum şi pe cel al Constantinopolei. În împuternicirea dată lui Ioan a Filadelfiei, Martin afirmă că el i-o dă „în temeiul puterii ce primise de la Sf. Petru“ şi din pricina tristelor împrejurări în care se găsea Răsăritul, pustiit de musulmani.

Astfel, episcopul Romei se foloseşte de nenorocirile răsăritenilor pentru a-şi atribui o putere universală în Biserică, în temeiul unei pretinse moşteniri de la Sf. Petru. Aceste formule ajunseră din ce în ce mai mult la modă la Roma, după jumătatea veacului al şaptelea, şi Martin contribui îndeosebi a le pune în vigoare. El îşi atribuia o autoritate de care predecesorii săi niciodată nu se bucuraseră. Astfel că, nemulţumit de scrisoarea de comuniune ce îi adresase Pavel, noul episcop al Thessalonicului, el îi prescrise formula pe care trebuia să o primească. Acesta refuzând a o primi, Martin îi declară, fără formalitatea unui proces, că era depus din scaunul său. El era cu atât mai înclinat a-l face pe acest episcop să-i simtă puterea, cu cât provincia sa fusese supusă, fără voia Romei, jurisdicţiei Constantinopolei.

Bisericile patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului aveau prea de ajuns de lucru, apărându-se contra prigonirilor unor sălbatici cuceritori ai Răsăritului; ele dar nu se preocupară nici de nelegiuirile Romei, nici de actele vicarului său. Ele nu protestară decât prin tăcerea lor şi prin încetarea oricărei legături cu scaunul roman. Constantinopolul deveni pentru ele întâiul scaun al Bisericii, şi rămaseră în comuniune cu el. Lupta se ducea de-acum între episcopii Romei şi Constantinopolei.

Prin sinodul din Roma, Martin voise neapărat să-şi răzbune asupra celui din urmă sinod de la Constantinopole, în care Vigilie, predecesorul său, fusese dovedit de greşală, după cum însuşi a mărturisit. Dar el nu a urmat prudenţa acelui sinod care, osândind greşalele lui Vigilie, nu căutase nicidecum a-l depune, în paguba drepturilor episcopilor provinciei romane. Pe lângă aceasta, Martin atacase pe însuşi împăratul, condamnând Tipos-ul, promulgat ca lege de Stat. El încercase într-adevăr a atribui acest act episcopului Constantinopolei, şi scrisese împăratului spre a-l convinge că, în ce priveşte persoana sa, era afară din cauză. Aceste precauţii nu produseră alt efect decât a irita pe Constant, care ridică pe Martin din Roma. El îl acuză nu numai de erezie, ci şi de răzvrătire şi trădare. Un oarecare Evghenie a fost pus în locul lui Martin pe scaunul Romei. Martin, vorbind în una din scrisorile sale despre depunerea sa, se exprimă astfel[238]: „Niciodată nu s-a urmat în chipul acesta; căci, în lipsa episcopului, arhidiaconul, arhimandritul şi primichiriul îl înlocuiesc.” El nu se gândea a apela la vreun privilegiu exclusiv în favoarea episcopilor Romei şi recunoştea că şi ei erau supuşi dreptului comun.

Depunerea anticanonică a lui Martin era un răspuns la cea pronunţată de el însuşi, tot atât de puţin canonică, împrotiva lui Pavel al Constantinopolei. Se poate zice că, dacă Martin ar fi avut la îndemâna sa, ca Pavel, puterea imperială, ar fi tratat pe adversarul său după cum a fost tratat el însuşi. Ajunge să citim scrisorile episcopilor Romei adresate împăraţilor, pentru a ne încredinţa că era la ei obicei vechi să provoace violenţe contra tuturor acelora pe cari îi considerau ca eretici; şi se ştie cum că dânşii au fost credincioşi acestor obiceiuri când avură în mânile lor îndoita putere duhovnicească şi vremelnică.

Din punct de vedere curat bisericesc, era firesc ca cele dintâi nelegiuiri ale Papalităţii să dea naştere la o puternică reacţie. Martin, sosit la Constantinopole (654), a fost tratat ca prizonier de Stat, împovărat de batjocură şi schingiuit într-un chip nevrednic. Episcopul Constantinopolei, care era bolnav, dezaprobă aceste silnicii şi rugă pe împăratul să nu se poarte astfel cu un episcop. El muri, puţin după aceea, în aceste simţăminte de blândeţe. Martin a fost exilat la Cherson. El scrise de acolo mai multe scrisori, în care se plânge că Biserica Romei nu-i trimite nici un ajutor, şi în una din ele se exprimă astfel în privinţa clerului Romei şi a urmaşului ce i se dăduse[239]: „Mă mir de cei ce aparţin Bisericii Sfântului Petru pentru puţina îngrijire ce au de un om care este din ai lor. Dacă această Biserică nu are bani, totuşi, mulţumită lui Dumnezeu, ea nu are lipsă nici de grâu, nici de vin, nici de alte provizii, cu care ar putea să-mi vină în ajutor... Au doară am fost atât de duşman Bisericii şi lor îndeosebi? Cu toate acestea, rog pe Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Petru, să-i ţină nestrămutaţi în credinţa ortodoxă, mai ales pe păstorul ce-i cârmuieşte acum.” Aşadar, Martin privea ca episcop legitim al Romei pe Evghenie, care fusese pus în locul său, şi a cărui alegere fusese primită de către clerul roman. Această scrisoare a lui Martin este puţin favorabilă, trebuie s-o mărturisim, pretenţiilor Papalităţii moderne, şi răspunde mai mult decât ar fi nevoie la ceea ce zisese el însuşi de puterea universală ce ar fi moştenit de la Sf. Petru. El muri la aproape un an după ce a scris această scrisoare.

Pirrhus, fostul episcop al Constantinopolei, a fost în acelaşi an readus pe acest scaun; dar nu trăi decât câteva luni după reîntoarcere, fiind înlocuit prin Petru. Evghenie, episcopul Romei, avu de urmaş pe Vitalian (658). Sub episcopatul său, ducându-se Constant la Roma, el îl primi cu mari onoruri şi comunică cu dânsul, deşi acest împărat nu revocase Tipos-ul său şi prigonise pe papa Martin şi pe călugărul Maxim, privit în Răsărit ca marele apărător al ortodoxiei. Pe vremea episcopatului lui Vitalian, adică patrusprezece ani, nici o discuţie nu există între scaunele Romei şi Constantinopolei. În 664, Constant muri, şi Constantin Pogonat se sui pe tronul imperial. În 674, Vitalian a fost înlocuit prin Adeodat, care avu pe Donus de urmaş. El muri în 679, şi Agathon a fost ales în scaunul Romei. Petru al Constantinopolei avusese ca urmaş pe Constantin, care a fost înlocuit în 678 prin Theodor. Acest patriarh, cârmuit de intenţii paşnice, trimise lui Donus o scrisoare prin care îl îndemna la înţelegere. Dar episcopul Romei nu-i răspunse, imitând pe predecesorii săi, cari lăsaseră fără răspuns scrisorile sinodale ale celor din urmă episcopi ai Constantinopolei. Această dezbinare întristă pe împăratul, care hotărî să reînnoiască bunele raporturi între Bisericile răsăritene şi apusene. El întrebă deci pe Theodor şi pe Macarie al Antiohiei care era pricina dezbinării[240]. I s-a răspuns: „Se întrebuinţează noi chipuri întru a vorbi despre taine, ori prin necunoştinţă, ori prin curiozitate excesivă; şi, de când aceste chestiuni au început a fi agitate, cele două scaune nu s-au mai adunat pentru a lămuri adevărul.” Împăratul conchise din aceasta că remediul dezbinărilor ar fi un sinod. El scrise prin urmare lui Donus: „Împrejurările”, îi zice el în scrisoarea sa, „nu îngăduie a aduna un sinod complet, însă voi puteţi trimite oameni înţelepţi şi ştiutori, cari vor lumina chestiunile cu patriarhii Theodor şi Macarie; ei se vor bucura aici de o întreagă siguranţă, chiar pentru întoarcere, în cazul când nu ar putea să se înţeleagă. Prin aceasta, vom fi îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu; căci noi putem îndemna la unire, dar nu voim a constrânge pe nimeni. Trimiteţi-ne, din sfânta voastră Biserică, trei oameni măcar, dacă voiţi, şi din sinodul vostru (adică din eparhia sa eclesiastică) vreo doisprezece episcopi, cuprinzându-se şi mitropoliţii.” Pe deasupra, Împăratul oferea deputaţilor toate ajutoarele şi toată siguranţa pentru călătorie. Donus murise când sosi la Roma scrisoarea imperială (679). Ea a fost dată lui Agathon, care adună la Roma un numeros sinod, spre a alege delegaţii ce trebuiau a se trimite la Constantinopole. Toate provinciile Italiei conlucrară la această întrunire, în care se găsiră şi câţiva episcopi din Francia. Agathon nu-şi recunoştea deci dreptul de a trimite din propria sa autoritate delegaţi la Constantinopole. Sinodul trimise împăratului o scrisoare semnată de papa şi de toţi membrii adunării; Agathon îi adresă o alta în numele său personal. Delegaţii fură bine primiţi la Constantinopole de către împăratul. Theodor nu mai era patriarh, el fusese înlocuit prin Gheorghie. Acesta şi Macarie al Antiohiei întruniră pe mitropoliţii şi episcopii cari ţineau de scaunele lor. Bisericile Alexandriei şi Ierusalimului fură şi ele reprezentate acolo. Aceştia toţi se uniră cu apusenii pentru a întocmi sinodul cunoscut sub numele de al Şaselea Ecumenic.

Prima şedinţă avu loc la 7 Noiembrie 680. Împăratul ocupă locul întâi, în mijloc; la stânga sa erau delegaţii Romei şi ai Ierusalimului; la dreapta sa patriarhii Constantinopolei şi Antiohiei şi delegatul Alexandriei; apoi, de amândouă părţile, un număr destul de mare de mitropoliţi şi de episcopi. În mai multe şedinţe împăratul făcu să se citească actele sinoadelor de la Efes şi de la Chalcedon şi toate textele citate pentru sau contra celor două voinţe şi două lucrări în Iisus Hristos. Chestiunea fiind luminată, toţi fură de acord, afară de patriarhul Antiohiei şi ucenicul său Ştefan, pentru a condamna monotelismul şi pe toţi aceia ce-l susţinuseră, cuprinzând şi pe Honorie, papa Romei. Acest însemnat decret, ce respinge atâtde răspicat pretenţiilor Papalităţii moderne, merită a fi citat textual[241]:

„Cercetând pretinsele scrisori dogmatice ale lui Serghie al Constantinopolei către Cirus, şi răspunsurile lui Honorie către Serghie, şi găsindu-le opuse doctrinei apostolilor, decretelor sinoadelor şi simţămintelor tuturor Părinţilor, ci dimpotrivă, conforme cu falsa doctrină a ereticilor, noi le respingem cu totul şi le dispreţuim ca unele ce corup sufletele. Respingând dogmele lor fără de lege, noi credem de asemenea că numele lor trebuie a fi izgonite din Biserică, adică: al lui Serghie, odinioară episcop al acestui oraş al Constantinopolei, care a scris mai întâi despre această rătăcire; al lui Cirus al Alexandriei; ale lui Pirrhus, Pavel şi Petru, episcopi ai Constantinopolei; al lui Theodor, episcop de Faran; ale tuturor acelora de care papa Agathon a făcut amintire în scrisoarea sa către împăratul şi pe care i-a respins. Noi îi declarăm pe toţi loviţi de anatemă. Împreună cu ei, noi credem de datorie a alunga din Biserică şi a anatematiza pe Honorie, odinioară episcop al vechii Rome, pentru că am găsit în scrisoarea sa către Serghie că el urmează în totul greşala lui şi că autorizează doctrina sa nelegiuită.“

În şedinţa a şasesprezecea, după mărturisirea de credinţă a patriarhului Gheorghie al Constantinopolei, sinodul răsună de strigăte, între care se găsesc acestea: „Anatema lui Theodor al Faranului, lui Serghie, lui Cirus! Anatema lui Honorie, Ereticul“! În mărturisirea de credinţă a sinodului, citită în cea de pe urmă şedinţă, Honorie este osândit cu ceilalţi eretici; şi i se zice din nou anatema, precum şi celorlalţi monoteliţi.

Sinodul făcu mai multe canoane. Al treizeci şi şaselea reînnoi pe cele de la Constantinopole şi de la Chalcedon, privitoare la rangul patriarhilor în Biserică. El este întocmit astfel: „Înnoind cele legiuite de cei o sută cincizeci sfinţi Părinţi ce s-au adunat întru această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi a celor şase sute treizeci ce s-au adunat la Chalcedon, hotărâm ca scaunul patriarhului Constantinopolei să dobândească presviile (privilegiile) cele întocmai cu ale scaunului Romei ceii vechi, şi întru lucrurile cele bisericeşti ca acela să se mărească, al doilea după acela fiind; după care numere-se scaunul marii cetăţi a Alexandrenilor, apoi cel al Antiohiei şi după aceasta cel al cetăţii Ierusalimlenilor.“

Aşa răspundea sinodul la pretenţiile scaunului Romei.

Actele sinodului fură subscrise de legaţii lui Agathon şi de o sută şaizeci de episcopi. S-au făcut cinci copii, care fură semnate de mâna împăratului, pentru fiecare din cele cinci Biserici patriarhale; cincizeci şi cinci de episcopi şi delegaţii Bisericilor de Răsărit adresară lui Agathon o scrisoare prin care îl rugau să adere la ceea ce se făcuse.

Cei ce fuseseră osândiţi de către sinod, în număr de şase, sperând fără îndoială a împiedica Apusul de a adera la acte, cerură să fie trimişi la papa. Împăratul le învoi cererea şi hotărî Roma ca loc pentru exilul lor.

Între acestea, Agathon murind (682), Leon al II-lea a fost ales episcopul Romei. El fu acela care primi pe legaţi şi actele sinodului. Împăratul adresă două scrisori, una papei, cealaltă membrilor sinodului roman, spre răspuns la cele ce primise. Leon al II-lea aderă solemn la actele Sinodului în scrisoarea sa către împărat, din 7 Mai 683. În ea se citeşte între altele acest pasaj: „Noi anatematizăm pe învăţătorii noii rătăciri, adică pe Theodor al Faranului, pe Cirus al Alexandriei, pe Serghie, pe Pirrhus, pe Pavel şi pe Petru din Constantinopole, aşijderea şi pe Honorie care, în loc de a curăţi această sfântă Biserică apostolică prin doctrina apostolilor, puţin a lipsit de a răsturna credinţa printr-o trădare nelegiuită.“

Nimic nu lipseşte, precum vedem, la caterisirea papei Honorie ca eretic; şi totuşi aceasta nu i-a oprit pe teologii romani de a pretinde că nu a fost osândit. Ei au făcut în această privinţă lungi dizertaţii, în care au schimbat toate faptele. Documentele citate sunt îndestul de limpezi prin ele însele, pentru a proba oricărui om de bună credinţă că Sinodul al Şaselea Ecumenic n-a crezut nicidecum în autoritatea doctrinară a episcopilor Romei; că înşişi aceşti episcopi nu credeau atunci că au o asemenea autoritate.

Ar crede cineva că teologii romani au cutezat a apela la acest sinod în favoarea sistemului lor? Printre alte aclamaţii, Părinţii au rostit şi: „Petru a vorbit prin Agathon!“

„Deci”, zic Romanii, „se recunoştea lui Agathon aceeaşi autoritate doctrinală ca lui Petru.“ Ei nu voiesc a cugeta că aclamaţia n-a avut loc decât după cercetarea scrisorii lui Agathon şi după ce au găsit-o conformă doctrinei apostolice. Sinodul aproba scrisoarea lui Agathon, după cum condamna pe aceea a predecesorului său, Honorie. Deci sinodul era acela care poseda autoritatea doctrinală; nu se recunoştea autoritatea doctrinală nici scaunului Romei, precum nici celorlalte scaune apostolice. Doctrina cutărui papă era privită ca fiind a lui Petru dacă era apostolică; doctrina altuia era condamnată ca contrară doctrinei lui Petru, dacă ea se depărta de predania apostolică. Acest fapt reiese cu atâta evidenţă din Actele sinodului al şaselea, încât cineva cu greu poate înţelege cum nişte oameni, cari se pretind serioşi, au putut să conteste aceasta.

Sub domnia lui Iustinian al II-lea s-au văzut adunaţi la Constantinopole două sute unsprezece episcopi, din care principalii erau cei patru patriarhi ai Constantinopolei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Această adunare este cunoscută sub titlul de sinodul in Trullo sau Trullan[242], pentru că s-a întrunit sub Trullus sau bolta palatului imperial. Adunarea voia să adauge câte ceva actelor de la sinoadele ecumenice al cincilea şi al şaselea, care nu făcuseră nici un canon disciplinar. Deci nu se ocupa decât de disciplină. Apăruseră deja practici foarte diferite în Bisericile răsăritene şi apusene, cu deosebire asupra căsătoriei preoţilor. Biserica Romană tindea de pe atunci a face din celibatul clericilor o lege generală. Biserica Răsăritului, din contră, promulgă solemn legea veche a căsătoriei preoţilor, a diaconilor şi a ipodiaconilor. Roma refuză să admită regulamentele Sinodului Trullan. Prin aceasta ea înăspri vrăjmăşia ce exista deja între Roma şi Constantinopole. Rupând cu disciplina veche şi refuzând a primi nişte canoane care erau foarte îndreptăţite, ea punea primele temelii ale zidului de despărţire ce curând avea să se înalţe între ambele Biserici. Papa Serghie a fost cel care refuză de a primi canoanele Sinodului Tullan (692, sprijinindu-se cu deosebire pe faptul că sinodul prescrisese Bisericii Romane a-şi schimba obiceiul cu privire la ajunarea Sâmbetei, obicei pe care ea îl urma din vechime. Unii romani zeloşi, precum preotul Blastus, voiseră încă din veacul al cincilea a impune întregii Biserici obiceiul roman; la sfârşitul veacului al şaptelea, Răsăritul încercă a impune Romei pe al său. Trebuie să mărturisim că un sinod de două sute unsprezece episcopi avea mai multă autoritate decât Blastus şi partizanii săi; însă era vorba de disciplină, şi obiceiul oriental nu trebuia impus Bisericii Romane, ci propus judecăţii episcopilor acestei Biserici. Se poate crede că Biserica de Răsărit, adunată in Tullo, voia prin mai multe din canoanele sale a aminti Bisericii Romane că se depărtase de la disciplina dintru început, şi că Biserica Romană nu voi nicidecum a primi această lecţie, mai ales că-i venea de la Constantinopole.

Relaţiile oficiale nu erau întrerupte între amândouă Bisericile; dar de un timp destul de îndelungat ele erau prea puţin frăţeşti. Împrotivirea Romei faţă de Sinodul Trullan nu o împiedecă de a fi în comuniune cu Constantinopole; cu toate acestea relaţiile fură prea puţin strânse până la discuţia ce se ridică în privinţa icoanelor (726).

Împăratul Leon Isaurul se declară adversarul cultului icoanelor, sub pretext că ar fi idololatric. Aeeastă idee face foarte puţină onoare judecăţii sale; însă el avea puterea, şi câţiva episcopi se declarară pentru dânsul.[243]

Constantinopolul avea atunci un mare şi sfânt patriarh, Gherman, care se opuse cu energie rătăcirilor împăratului. El scrise despre aceasta mai multor episcopi, şi îndeosebi lui Grigorie al II-lea, care ocupa scaunul Romei. Acesta răspunse lui Gherman că împărtăşea credinţele sale.

Împăratul încercă toate mijloacele spre a corupe pe Gherman. Neputând reuşi, el îl supuse batjocurii. Gherman preferă să se retragă din dregătoria sa, decât de a adera la decretul dat de împăratul contra icoanelor. El se retrase în casa părinţilor săi, unde vieţui ca călugăr şi muri ca sfânt. Singhelul său, anume Anastasie, a fost pus în locul său de împăratul. Era un ambiţios, care-şi vînduse credinţa împăratului pentru scaunul patriarhal. Împăratul Leon încercă să corupă şi pe Grigore al II-lea, însă promisiunile şi ameninţările sale n-avură alt efect decât de a răscula contra lui pe toţi cei ce în Apus recunoşteau încă autoritatea imperială. Anastasie trimise o scrisoare de comuniune papei, care refuză de a-l recunoaşte şi care îl ameninţă chiar că-l va depune, dacă ar continua a susţine erezia. Între acestea, Grigorie al II-lea muri (731). El a fost înlocuit prin Grigorie al III-lea. Acest papă scrise împăratului mai multe scrisori care conţin o doctrină excelentă şi desluşiri preţioase.[244] În cea dintâi, el zice astfel împăratului: „Hotărârile Bisericii nu aparţin împăraţilor, ci episcopilor. Pentru aceasta, după cum episcopii, cărora le sunt încredinţate Bisericile, nu se ocupă nicidecum cu afacerile civile, de asemenea şi împăraţii n-ar trebuie să se ocupe de afacerile bisericeşti. Dacă împăraţii şi episcopii se unesc, atunci ei au în comun o singură putere pentru a trata acele afaceri în duhul păcii şi al dragostei.“ Leon propunând un sinod, Grigorie îi răspunse că o asemenea adunare nu e necesară, fiindcă nu are decât a reintra el însuşi în ordine, pentru ca înţelegerea să fie universală asupra chestiunii ce a ridicat. „Voi credeţi că ne veţi înspăimânta”, adaugă el, „zicând: Voi trimite la Roma să sfărâme icoana Sfântului Petru şi voi ridica pe papa Grigorie încărcat de lanţuri; îl voi trata după cum Constant trată pe Martin. Să ştiţi că papii sunt mijlocitorii şi arbitrii păcii între Răsărit şi Apus; deci nu ne temem de ameninţările voastre; la o leghe de Roma vom fi în siguranţă.“

Aceste cuvinte descriu bine poziţia luată de episcopii Romei în mijlocul tuturor popoarelor care dezmembraseră Imperiul Roman în Apus, poziţie ce deveni unul din elementele puterii lor. Cât despre pretenţiile la o autoritate politică oarecare sau la autoritatea supremă în Biserică, nu se găseşte încă despre aceasta nici o urmă în scrisorile lui Grigorie al III-lea. El nu recunoştea această autoritate decât episcopilor, adică nu vedea în Biserică decât o autoritate colectivă. Împăratul răspunzând că el avea împărăţia şi preoţia, Grigorie îi adresă o admirabilă scrisoare asupra deosebirii acestor două puteri, punând totdeauna în episcopat autoritatea bisericească. Consecvent cu principiile sale, Grigorie al III-lea întruni la Roma un sinod, pentru a da o hotărâre obştească în privinţa icoanelor. El o trimise împăratului şi lui Anastasie al Constantinopolei, cu scrisori particulare, spre a-i readuce la calea cea bună. Silinţele sale nu slujiră decât spre a îndoi prigonirile contra ortodocşilor din Răsărit. Episcopii din aceste laturi nu puteau nici a se întruni, nici a face să se audă glasul lor. În locul lor, Ioan Damaschinul luă apărarea Bisericii. Jugul musulman dădea marelui teolog libertatea de a ataca pe faţă pe împăratul şi pe aceia ce îi slujeau ca instrumente pentru a îndreptăţi greşalele sale şi a executa cruzimile sale.

Fantaziile doctrinare ale lui Leon Isaurul avură un rezultat politic pe care era greu de a-l prevedea. Apusul rupse cu el, şi Roma, ameninţată de lombarzi, se adresă ducelui francilor, Carol Martel, oferindu-i consulatul roman. Grigorie al III-lea făcu propunerea aceasta lui Carol. Acest războinic teribil muri curând, şi Grigorie al III-lea îndată după el. Ideea nu dispăru cu ei. Pepin, fiul lui Carol, şi papa Zaharia reînnoiră negocierile. Zaharia aprobă în folosul lui Pepin pierderea drepturilor la coroană a primei dinastii a regilor franci. În schimb, noul rege liberă Roma de atacurile lombarzilor, deveni suzeranul ei şi o dădu papei ca domeniu. Relaţiile încetară aşadar între papi şi împăraţii din Răsărit, pe care nu-i mai recunoşteau ca suverani. Separaţia a devenit completă când fiul lui Pepin, Carol, cunoscut mai mult sub numele de Carol cel Mare, a fost aclamat la Roma ca împărat al Apusului.

Dezbinarea politică pregătea schisma religioasă între Răsărit şi Apus. Roma se ridica din ruinele sale în momentul când Constantinopolul mergea spre decadenţă. Papii, ajunşi mai bogaţi şi mai puternici ca niciodată, încoronaţi cu diadema puterii vremelnice, căutau să-şi răzbune umilirea ce, în trufia lor, credeau că au suferit.

Pe când Apusul întreg îi scăpa din mână pentru totdeauna, Constantin Copronim, fiul lui Leon, aduna sinoade, făcând să se condamne icoanele într-o adunare de câţiva episcopi fără conştiinţă, cari căutau a astupa memoria sfântului patriarh Gherman şi a învăţatului Ioan Damaschin. Papa Ştefan al II-lea (756) îndemnă pe regele Franţei, Pepin, a lua în mână cauza Bisericii. Constantin Copronim trimisese acestui principe o ambasadă care îngrijora pe papa. Ştefan se temea ca nu cumva politica să împiedice planurile sale, şi împăratul din Răsărit să redobândească oarecare influenţă în afacerile Apusenilor. Deci scrise lui Pepin[245]: „Vă rugăm cu stăruinţă să lucraţi în aşa fel cu privire la greci, încât credinţa sobornică să fie în totdeauna păstrată; ca Biserica să fie scăpată de răutatea lor, şi ea să recapete toate patrimoniile sale.“ Biserica Romei avea în Răsărit bunuri considerabile, care fuseseră confiscate de la ruptura între Roma şi Imperiu. „Înştiinţaţi-ne”, adăugă papa, „de modul cum aţi vorbit trimisului şi adresaţi-ne cópii de pe scrisorile ce i-aţi dat, pentru ca să putem lucra în înţelegere.“ Pavel, care urmă lui Ştefan al II-lea, continuă cu Pepin aceleaşi relaţii. Se vede din scrisorile sale[246] că avea de luptat contra influenţelor unor oameni politici cari lucrau pentru o bună înţelegere între regele Franţei şi împăratul Constantinopolei. Acesta din urmă se sprijinea mai cu seamă pe lombarzi contra Romei. Papii erau speriaţi de rezultatele ce ar putea avea o asemenea alianţă, pentru aceea se sileau a întărâta pe regii Franţei contra grecilor şi lombarzilor.

Am ajuns la cei de pe urmă ani ai veacului al optulea. Imperiul de Răsărit, scăpat de Copronim şi de fiul său Leon al IV-lea, răsufla în fine sub domnirea lui Constantin şi a Irinei.

Carol cel Mare domnea în Francia; Adrian I era episcopul Romei; Constantinopolul avea, în persoana lui Tarasie, un mare şi sfânt patriarh. Mai înainte de a primi să fie ales, Tarasie adresă curţii şi poporului un discurs, din care vom cita pasajul următor: „Iată cauza principală a temerii mele (pentru a primi episcopatul); văd Biserica dezbinată în Răsărit; avem între noi un limbaj deosebit, şi mai mulţi se unesc cu Apusul, care ne anatematizează în toate zilele. Înfricoşat lucru este despărţirea (anatema), care alungă din împărăţia cerurilor şi duce către întunericul cel mai dinafară; nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu decât unirea, care face din noi o singură Biserică catholică, după cum o mărturisim în Crez. Vă cer dar, fraţilor, ceea ce cred că este şi dorinţa voastră, fiindcă aveţi frica lui Dumnezeu: cer ca împăratul şi împărăteasa să adune un sinod ecumenic, pentru ca să nu fim decât un trup sub un singur cap, care este Iisus Hristos. Dacă împăratul şi împărăteasa îmi acordă această cerere, eu mă supun poruncilor lor şi cerinţelor voastre; de nu, îmi este cu neputinţă a primi. Daţi-mi, fraţilor, răspunsul ce vă va plăcea[247].

Toţi, afară de câţiva fanatici, aplaudară proiectul pentru un sinod; atunci Tarasie primi să fie hirotonit şi sfinţit episcop. El adresă îndată scrisoarea sa de comuniune Bisericilor Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului[248]. După obicei, el făcu în ea mărturisirea sa de credinţă şi invită pe aceste Biserici la sinodul ce avea să adune împăratul. Împărăteasa regentă şi fiul său scriseră papei Adrian o scrisoare, în care îi declară că ei au luat hotărârea de a aduna un sinod ecumenic; şi-l roagă de a veni la sinod, făgăduindu-i că-l vor primi cu onoare; sau, dacă nu poate primi invitaţia lor personal, să trimită reprezentanţi.

Răspunsul lui Adrian către împăratul şi împărăteasa este un document de cea mai înaltă importanţă din punctul de vedere al chestiunii ce examinăm. În el se găseşte un stil pe care episcopii Romei nu şi-l permiseseră încă faţă de împăraţi. Roma, geloasă pe Constantinopole, urma în curând să încoroneze pe Carol cel Mare împărat al Apusului şi să rupă astfel toată legătura politică cu Răsăritul. Papa se bucura de o înaltă autoritate vremelnică în acest oraş, sub protecţia regilor franci; el era bogat, şi cugeta a înconjura scaunul său de splendoare şi de bogăţii încă mai mari. Adrian răspunse deci cu mândrie la scrisoarea respectuoasă ce primise de la curtea Constantinopolei; el puse condiţiile sale ca putere către putere, şi insistă cu deosebire asupra acestui punct: că trebuia a se restitui toate patrimoniile Sfântului Petru în Răsărit, care fuseseră confiscate de către împăraţii iconoclaşti. Vom cita pasajul din scrisoarea sa privitor la patriarhul Constantinopolei: „Noi am fost foarte surprinşi de a vedea că, în scrisoarea voastră, se dă lui Tarasie titlul de patriarh ecumenic. Patriarhul Constantinopolei n-ar avea nici chiar rangul al doilea, fără consimţământul scaunului nostru; dacă el este ecumenic, are atunci şi întâietatea asupra Bisericii noastre? Toţi creştinii înţeleg că aceasta este o pretenţie ridicolă.“

Adrian propune împăratului exemplul lui Carol, regele francilor: „Urmând socotinţele noastre, şi împlinind dorinţele noastre, el a supus puterii sale toate naţiunile barbare din Apus; a dat Bisericii Romane, pentru totdeauna, provincii, oraşe, casteluri, patrimonii, ce erau reţinute de lombarzi şi care aparţineau de drept Sfântului Petru; el nu încetează de a oferi în toate zilele aur şi argint pentru luminarea şi hrana săracilor.“

Acesta este un limbaj cu totul nou din partea episcopilor Romei; el va deveni în viitor limbajul lor obişnuit. El datează de la 785, adică chiar din anul când Adrian remise lui Ingelramn, episcop de Metz, colecţia Falselor Decretale[249]. Această apropiere are o mare însemnătate.

Făcut-a Adrian însuşi a se compune această operă de falsificatori? Nu ştim; însă e un fapt necontestabil că acest nou codice al Papalităţii este menţionat pentru întâia oară în istorie la Roma, chiar sub pontificatul lui Adrian, şi în anul când scria cu atâta îngâmfare împăratului din Răsărit.

Adrian este adevăratul creator al Papalităţii moderne. Negăsind în tradiţia Bisericii documente care să-i poată favoriza ideile ambiţioase, el şi le sprijini pe documente apocrife, scrise pentru o împrejurare anume şi pentru a legitima toate viitoarele uzurpări ale scaunului Romei. Adrian ştia că Decretalele conţinute în codicele lui Ingelramn erau false. Dovadă faptul că, cu zece ani mai înainte, el dăduse lui Carol, regele francilor, un codice cu vechile canoane, conform colecţiei obşteşte primite a lui Dionisie cel Mic. Falsele Decretale fură deci alcătuite între anii 775 şi 785. Epoca era prielnică pentru asemenea născociri!

În urma invaziunilor străine, care acoperiseră de ruine şi de sânge întreg Apusul, bibliotecile bisericilor şi ale mănastirilor fuseseră distruse; clerul era afundat în cea mai profundă ignoranţă. Răsăritul, cotropit de musulmani, nu mai avea relaţii cu Apusul. Papalitatea profită de aceste nenorociri; ea îşi zidi un tron politico-religios pe aceste ruine şi găsi linguşitori ce nu roşiră a inventa şi a propaga în umbră nişte documente mincinoase, pentru a da un caracter divin unei instituţii ce nu are alt izvor decât ambiţia.

Falsele Decretale formează ca un punct de intersecţie între Papalitatea celor dintâi opt veacuri şi între aceea a veacurilor următoare. De la acea epocă, pretenţiile papilor se dezvoltă şi iau pe fiecare zi un caracter mai accentuat. Răspunsul lui Adrian către Constantin şi către Irina este punctul de plecare.

Legaţii papei şi aceia ai Bisericilor patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului ducându-se la Constantinopole, sinodul a fost adunat la Nicea. Prima şedinţă avu loc la 24 Septembrie 787. Acest al doilea sinod de la Nicea este numărat ca al şaptelea ecumenic de către Bisericile din Răsărit şi din Apus.[250] Adrian a fost reprezentat acolo prin arhimandritul Petru şi printr-un alt Petru, stareţul mănăstirii Sfântului Sava din Roma. Episcopii din Sicilia luară mai întâi cuvântul şi ziseră: „Noi credem cuviincios ca să deschidă sinodul preasfântul Arhiepiscop al Constantinopolei.” Toţi membrii primiră această propunere, şi Tarasie ţinu un discurs asupra îndatoririi de a urma vechile predanii ale Bisericii în hotărârile ce aveau de luat. Se introduseră apoi aceia ce combăteau predania, pentru ca Sinodul să asculte o expunere a doctrinei lor. Se citiră pe urmă scrisorile ai cărora purtători erau legaţii scaunelor Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, spre a constata credinţa Răsăritului şi a Apusului. Episcopul de Ancira împărtăşise erorile iconoclaştilor. El se prezentă înaintea sinodului spre a face mărturisirea sa de credinţă; el o începu prin aceste cuvinte, care merită a fi citate: „Este legea Bisericii ca aceia ce se convertesc de la oarecare erezie să se lepede de ea în scris, mărturisind credinţa catholică. Pentru aceasta eu, Vasilie, episcop de Ancira, vrând a mă uni cu Biserica, cu papa Adrian, cu patriarhul Tarasie, cu scaunele apostolice ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, şi cu toţi episcopii şi preoţii catholici, fac această prezentă mărturisire prin scris şi v-o prezint vouă, cari aveţi puterea prin autoritatea apostolică.”

Aceste cuvinte atât de ortodoxe demonstrează evident că pe atunci papa Romei nu era privit ca unicul centru al unităţii, ca izvorul puterii catholice, că nu se vedea unitatea şi autoritatea decât în unanimitatea corpului episcopal.

Scrisoarea lui Adrian către împăratul şi către împărăteasa, ca şi cea adresată lui Tarasie, fură citite pe urmă, însă numai partea cu conţinut dogmatic. Imputările sale contra titlului de ecumenic şi reclamaţiile sale cu privire la patrimoniul Sfântului Petru fură trecute sub tăcere. Legaţii Romei nu insistară. Sinodul declară că el aprobă doctrina papei. Se citiră apoi scrisorile scaunelor patriarhale din Răsărit, a căror doctrină era conformă celei din Apus. Se confruntă această doctrină cu învăţătura Părinţilor Bisericii, spre a constata nu numai unanimitatea actuală, ci şi perpetuitatea doctrinei; se cercetă dacă iconoclaştii aveau pentru ei o adevărată predanie catholică. După ce a făcut acest îndoit examen prealabil, sinodul făcu mărturisirea sa de credinţă, hotărând că după doctrina perpetuă a Bisericii, trebuie a se aduce închinare icoanelor, rezervându-se lui Dumnezeu cultul latriei, sau al slujirii propriu-zise.

Membrii sinodului se duseră apoi la Constantinopole, unde avu loc ultima şedinţă în prezenţa Irinei şi a lui Constantin, şi a tot poporul.

Actele sinodului al şaptelea ecumenic stabilesc într-un chip clar, ca şi cele ale sinoadelor precedente, că episcopul Romei nu era decât cel întâi în cinstire în Biserică; că mărturisirea sa n-avea autoritate doctrinară, decât în măsura în care putea fi privită ca mărturisire a Bisericii Apusene; că nu avea nici o autoritate individuală în Biserică; ci numai o autoritate colectivă, al cărei ecou şi interpret era corpul episcopal.

O asemenea doctrină este diametral opusă sistemului roman.

Se adăugăm că Sinodul al Şaptelea Ecumenic, ca şi cele şase de mai înainte, nu a fost nici convocat, nici prezidat, nici confirmat de papa. Acesta aderă la el prin legaţii săi, şi Apusul dădu aceeaşi adeziune, ceea ce conferi deciziilor sale caracterul lor de ecumenicitate.

Cu toate acestea, adeziunea Apusului nu a fost de la început unanimă, cel puţin în aparenţă, cu toată primirea bine cunoscută a papei; ceea ce probează că, chiar în Apus, nu se acorda Papalităţii autoritatea doctrinară ce o reclamă astăzi partizanii săi. Şapte ani după sinodul din Nicea, adică în 794, Carol cel Mare întruni la Frankfort pe toţi episcopii regatelor ce supusese. În acest sinod se trată despre mai multe chestiuni dogmatice, şi îndeosebi despre cea a icoanelor. Prin hotărârea dată, se căuta a respinge pe cea a sinodului al doilea de la Nicea, ale cărei expresii nu fuseseră exact înţelese de către episcopii Franciei. Aceşti episcopi imputau papei că a aderat la acel sinod. Adrian se scuză, ca să zic aşa, că a aderat. El recunoştea, este adevărat, exactitatea doctrinei definite de către sinod, însă avea alte motive care l-ar fi îndemnat a o respinge, dacă nu s-ar fi temut că opoziţia sa n-ar fi fost privită ca o adeziune la erezia condamnată. „Noi am primit sinodul”, scria Adrian[251], „pentru că decizia sa este conformă cu învăţătura Sfântului Grigorie; temându-ne ca nu cumva neprimindu-l, grecii să se reîntoarcă la greşala lor şi să fim responsabil de pierderea atâtor suflete. Cu toate acestea, noi n-am adresat încă nici un răspuns împăratului în privinţa sinodului. Îndemnându-l de a reaşeza icoanele, noi l-am avertizat să restituie Bisericii Romane jurisdicţia sa asupra oarecăror episcopii şi arhiepiscopii, şi patrimoniile ce ne fură răpite când s-au scos icoanele. Dar nu am primit nici un răspuns; ceea ce arată că ei s-au convertit asupra unui punct, dar nu şi asupra celorlalte două. Pentru această, dacă veţi găsi cu cale, când vom mulţumi împăratului pentru reaşezarea icoanelor, noi î1 vom constrânge încă în privinţa restituirii jurisdicţiei şi a patrimoniului şi, de va refuza, î1 vom declara eretic.”

Atacurile îndreptate de episcopii Franciei contra lui Adrian, cu toată nedreptatea lor, probează cu evidenţă că ei nu recunoşteau Papalităţii autoritatea ce ea reclamă astăzi. Falsele Decretale nu putuseră încă prevala complet asupra vechilor obiceiuri. Adrian răspunse la aceste atacuri cu o modestie ce se explică lesne când cugetăm câtă nevoie avea el de franci şi de regele lor, Carol cel Mare, spre a stabili într-un chip trainic temeliile noii Papalităţi. Departe deci de a vorbi de o pretinsă autoritate, pe care voia cu atâta mândrie a o impune Răsăritului, el primi să joace rolul de acuzat faţă de franci, făcându-le măguliri până la punctul de a le propune să declare eretic pe împăratul Constantinopolei pentru o simplă chestiune de bunuri vremelnice sau pentru aceea a unei jurisdicţii contestate. Însă se poate vedea la Adrian, sub aceste smerite aparenţe de supunere, o prodigioasă dibăcie, pentru a face să se nască ocazia de a-şi mări puterea. Dacă francii i-ar fi cerut să declare eretic pe împăratul Constantinopolei, i-ar fi recunoscut prin aceasta chiar o jurisdicţie suverană şi universală, punând astfel un precedent ce nu ar fi rămas nefolosit de Papalitate.

Adrian I muri în 795 şi a fost înlocuit de Leon al III-lea, care urmă politica predecesorului său. Îndată după alegerea sa, el trimise lui Carol cel Mare stindardul oraşului Romei şi cheia mărturisirii Sfântului Petru; în schimb, regele Franciei îi trimise bogate daruri, cu un ambasador care trebuia să se înţeleagă cu el asupra a tot ce privea „gloria Bisericii, întărirea demnităţii papale şi a patriciatului roman, dat regelui Franciei“[252].

Leon avu unele raporturi cu Răsăritul, cu prilejul divorţului împăratului Constantin. Doi sfinţi călugări, Platon şi Theodor Studitul, se declarară mai cu seamă cu energie contra conduitei adultere a împăratului. Theodor se adresă la mai mulţi episcopi, pentru a le cere ajutor în prigonirile atrase de opoziţia lor faţă de împăratului. Scrisorile lui Theodor Studitul sunt pline de laude emfatice la adresa celor cărora le scria. Teologii romani n-au voit a vedea decât pe cele ce sunt conţinute în scrisoarea sa către episcopul Romei. Cu puţin mai multă bună credinţă, ei ar fi văzut deopotrivă pe cele ce se găsesc în alte scrisori şi care întrec câteodată pe cele dintâi; ei ar fi conchis din aceasta că nu se poate atribui un caracter dogmatic unor cuvinte risipite cu dărnicie, fără deosebire de scaune, după împrejurări, şi în scopul evident de a flata pe cei cărora erau adresate scrisorile, pentru a-i întoarce în favoarea cauzei ce apăra Theodor. Romanii n-au voit a face aceste observaţii atât de simple în sine şi atât de lesne. Ei au citat laudele emfatice ale lui Theodor ca pe tot atâtea mărturisiri dogmatice în favoarea autorităţii papale, şi n-au voit a înţelege că, dacă ele au în privinţa episcopului Romei această valoare dogmatică, trebuie a avea o valoare egală în favoarea autorităţii episcopului Ierusalimului, de exemplu, pe care-l numeşte cel întâi din cei cinci patriarhi[253], sau în favoarea altora, către care Theodor se adresă cu tot atâta extravaganţă. Atunci am avea în Biserică mai mulţi papi, bucurându-se de o autoritate supremă şi universală. Concluzia nu ar putea conveni teologilor romani. Ea decurge totuşi din scrisorile lui Theodor Studitul, dacă voieşte cineva a le acorda valoarea dogmatică pe care Roma ar voi să le-o atribuie în profitul său. Să adăugăm că dacă Theodor Studitul dădea de nevoie laude pompoase episcopului Romei, el ştia de asemenea a vorbi de el cu foarte puţin respect, după cum aceasta se vede în scrisoarea sa către Vasilie, stareţul de la Sf. Sava din Roma.[254]

La începutul pontificatului, Leon al III-lea avu a suporta o opoziţie violentă din partea rudelor lui Adrian, predecesorul său. Se aruncară asupra lui acuzaţii grozave. Carol cel Mare, venind la Roma (800) în calitate de Patrician al oraşului, întruni un sinod spre a judeca pe papa. Însă acesta a fost sigur de mai înainte că avea dreptate. El primise pe Carol cel Mare în triumf, şi puternicul rege nu fusese nesimţitor la procedeurile pontifului. Astfel membrii sinodului declarară într-o voce: „Noi nu cutezăm a judeca scaunul apostolic, care este capul tuturor Bisericilor; aşa este vechiul obicei.” În acea epocă era puţină pretenţie în privinţa erudiţiei. După vechiul obicei, episcopul Romei era judecat ca şi ceilalţi episcopi; însă Falsele Decretale începeau fără îndoială a se răspândi.

Ingelramn din Metz, care profitase de ele cu ocazia procesului său la Roma, era unul din primii consilieri ai lui Carol cel Mare şi capelanul său. După acest drept nou al noii Papalităţi, scaunul apostolic, care putea judeca totul, nu trebuia a fi judecat de nimeni. Roma nu neglijă nici o ocazie spre a face să prevaleze acest principiu fundamental al puterii sale, a căruia consecinţă riguroasă este infailibilitatea papală şi chiar nepăcătuirea sa. Consecinţele nu le-a tras deodată; dar principiul era cu dibăcie insinuat într-o împrejurare favorabilă. Leon al III-lea s-a justificat prin jurământ. Câteva zile după aceea, în ziua de Crăciun (800), Carol Cel Mare ducându-se la biserica Sfântului Petru, papa îi depuse pe cap o bogată coroană, şi poporul strigă: „Viaţă lungă şi biruinţă lui Carol August, mare şi paşnic Împărat al Romanilor, încoronat de mâna lui Dumnezeu!“ Aceste aclamaţii fură repetate de trei ori cu entuziasm. După care papa se prosternă înaintea noului împărat şi-l unse cu untdelemn sfinţit, pe dânsul şi pe fiul său Pepin.

Astfel a fost restabilit Imperiul Roman de Apus. Roma, care nu văzuse decât cu gelozie scaunul guvernământului transportat la Constantinopole, a fost în mare bucurie. Papalitatea, măgulindu-şi tainicele dorinţe, se găsi învestită cu o putere cum nu avusese niciodată până atunci. Gândul lui Adrian a fost realizat de succesorul său. Papalitatea modernă, instituţie mixtă, adică politico-religioasă, era stabilită; o eră nouă se deschidea pentru Biserica lui Iisus Hristos; eră de intrigi şi de lupte, de despotism şi de revoluţii, de inovaţii şi de scandaluri.
______________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse