Cum a devenit dezbinarea,schisma

ProOrtodoxia

,

Papalitatea, cea care a pricinuit dezbinarea, a menţinut-o şi întărit-o prin novismele sale, făcând din ea o schismă

Din faptele înfăţişate, reiese că Papalitatea în veacul al nouălea a căutat să dobândească domnia asupra Bisericii şi poziţia de pontificat suveran, miezul unităţii şi păzitorul ortodoxiei. Apărătorii săi sunt foarte departe de a tăgădui aceasta; ei pretind doar că aceste pretenţii nu erau noi şi, pentru a o dovedi, cheamă în folosul lor mărturiile dogmatice ale Părinţilor, faptele istorice bisericeşti din primele veacuri ale Bisericii, şi chiar cuvântul lui Dumnezeu.

Am declarat de la început că scopul nostru este demonstrarea falsităţii afirmărilor lor în ceea ce priveşte cele dintâi opt veacuri ale Bisericii, ceea ce am şi făcut.

Recunoaştem împreună cu ei că, începând din veacul al nouălea, papii au pretins a exercita un pontificat suveran. Am arătat cele dintâi ocazii când Roma s-a înfăţişat Bisericii din Răsărit cu noile sale pretenţii şi am demonstrat că Biserica Răsăriteană a refuzat să le recunoască.

Nu mai este deci nici o îndoială că Papalitatea este cea care a provocat dezbinarea, vrând a impune Bisericii întregi suveranitatea sa, necunoscută celor dintâi opt veacuri ale Bisericii.

Uniunea între Papalitate şi Fotie fiind, cel puţin în aparenţă, restabilită, Biserica Răsăritului rămase totuşi departe de Roma, căci de-acum exista între ele o deosebire radicală. Pacea n-ar fi existat nici în afară, dacă scrisorile papei Ioan ar fi fost citite în ultimul sinod aşa cum le scrisese. În adunarea din 869 partizanii lui Ignatie se rostiseră contra stăpânirii papale într-un chip tot atât de energic ca şi Fotie şi prietenii săi. Roma, la rândul ei, nu mai făcea nimic fără a afirma pretinsa sa suveranitate, fără a se pune ca miezul necesar al unităţii.

Controversele între Papalitate şi Fotie, ca şi împăcarea lor, ar fi rămas la fel de neînsemnate ca şi altele mii de acelaşi fel ce se întâlnesc în istoria Bisericii, de nu ar fi ieşit la iveală o dezbinare radicală, ca urmare a instituirii Papalităţii. Urmărind tabloul relaţiilor dintre Răsărit şi Roma, vom întâlni multe încercări de împăcare între cele două Biserici din vreme în vreme. Însă întrucât Roma punea întotdeauna ca temei recunoaşterea suveranităţii sale, iar Biserica Răsăriteană apela totdeauna la doctrina celor dintâi opt veacuri, unirea nu a putut fi niciodată restabilită. Ea nu ar fi fost cu putinţă decât cu condiţia ca Papalitatea să renunţe la pretenţiile sale nelegitime, sau ca Biserica Răsăritului să părăsească doctrina primară. Însă Biserica Răsăriteană înţelege că lepădarea acestei doctrine, pe lângă faptul că ar fi în sine o nelegiuire, ar avea ca urmare robirea ei faţă de o stăpânire osândită de Evanghelie şi de învăţătura sobornicească; deci ea nu poate ceda fără a se face vinovată şi fără a se sinucide. La rândul ei, Papalitatea înţelege că s-ar nimici singură dacă s-ar întoarce la unitatea sobornicească cu simplul caracter al vechiului episcopat roman. Deci ea nu va renunţa nicidecum la nişte prerogative pe care s-a obişnuit a le privi ca ieşite din izvor dumnezeiesc. Din această pricină, ea nu numai că a provocat dezbinarea în Biserică, ci a şi întreţinut-o şi întărit-o, prin îndărătnicia cu care a întreţinut însăşi pricina cea mare a dezbinării.

La această primă cauză trebuie adăugate schimbările succesive pe care ea le-a făcut, ştirbind dogma ortodoxă şi rânduielile disciplinare ecumenice. Istoria novismelor sale ar fi lungă. De la instituirea autocraţiei sale, şi până la noua dogmă a Imaculatei Concepţii (neprihănita zămislire a Maicii Domnului), câte schimbări, câte modificări însemnate! Poate vom scrie această tristă istorie într-o carte aparte. Deocamdată e de ajuns să arătăm novismul cel mai grav pe care şi l-a îngăduit, adică adaosul făcut Simbolului Credinţei; căci acest adaos, dimpreună cu autocraţia papală, a fost pricina cea mai directă a dezbinării ce există încă între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană.

S-a pretins că discuţia relativă la purcederea Sfântului Duh se urcă la o foarte înaltă vechime. Noi nu vom urma pe învăţaţi pe acest tărâm, ci vom constata numai că ea luă oarecare avânt doar în vecul al optulea.[297]

Doi episcopi spanioli, Felix din Urgel şi Elipand din Toledo, învăţară că Iisus Hristos era Fiul adoptiv al lui Dumnezeu, iar nu Cuvântul său unic şi deofiinţă cu Tatăl. Rătăcirea lor pricinui unanime plângeri în Apus, mai ales în Franţa, ai cărei regi stăpâneau atunci partea de miazănoapte a Spaniei. Apărătorii ortodoxiei crezură că au găsit un mijloc excelent de a combate adopţianismul, învăţând că Fiul este în aşa măsură deofiinţă cu Tatăl, încât Sfântul Duh purcede de la el la fel ca şi de la Tatăl. Această formulă a fost privită ca apărătoare a ortodoxiei şi a fost introdusă în Simbolul Credinţei, adăugându-se deci în Crez cuvântul Filioque (şi de la Fiul) după cuvintele carele din Tatăl purcede.

Acest adaos făcut de către o Biserică locală, ce nu putea pretinde că e fără greşală, era chiar prin aceasta în afara rânduielilor. Între altele, adaosul avea greşala de a da despre Sfânta Treime o idee opusă învăţăturii Scripturilor, după care nu este în Dumnezeu decât un principiu, care este Tatăl, de la care izvorăşte, mai înainte de toţi vecii, Cuvântul prin naştere şi Duhul prin purcedere. Întrucât calitatea de principiu formează caracterul deosebitor al personalităţii Tatălui, lămurit că nu se poate a o atribui Cuvântului, fără a-i atribui însuşirea deosebitoare a unei alte Persoane Dumnezeieşti. Episcopii hispano-franci, vrând a apăra în Sfânta Treime unitatea de esenţă sau deofiinţimea, loveau în deosebirea personală şi amestecau însuşirile cari sunt însăşi temelia acestei deosebiri.

O altă greşală gravă a lor a fost luarea unei hotărâri fără a se sârgui să ştie dacă cuvintele de cari se slujeau erau împuternicite de predania sobornicească. În afară de învăţătura perpetuă şi neclintită, episcopii nu pot da nici o altă învăţătură, fără a se expune primejdiei de a cădea în rătăcirile cele mai grave.

Adevărurile dogmatice ale creştinismului ţinând de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, adică de Cel fără de sfârşit, sunt neapărat tainice; deci nimeni nu trebuie a avea pretenţia de a le propovădui de la sine însuşi. Biserica însăşi nu face decât a le păstra aşa cum le-a primit. Descoperirea dumnezeiască este o vistierie, încredinţată de Dumnezeu Bisericii sale, iar nu o sinteză filozofică, supusă preschimbărilor. Fără îndoială că episcopii hispano-franci nu avură alt scop decât de a expune dogma Sfintei Treimi într-un chip mai lămurit; însă expunerea lor, neavând caracterul predaniilor, ajunse a fi o rătăcire.

Scopul propus în această carte nu ne îngăduie a discuta în fond chestiunea purcederii Sfântului Duh[298]. Trebuie să ne mărginim la istoricul adaosului roman.

Adaosul a fost primit mai întâi în Spania, prin veacul al şaptelea, într-o adunare din Toledo, şi a fost primit de mai multe Biserici apusene. În 767 Constantin Copronim trimiţând ambasadori la Pepin, regele francilor, acest principe îi primi într-o adunare, cunoscută sub numele de sinodul din Gentilly. Fiindcă se imputau grecilor rătăciri cu privire de închinarea icoanelor, ambasadorii imputară francilor că au rătăcit asupra Sfintei Treimi şi au adaos la Crez cuvântul Filioque. Nu avem amănunte ale discuţiei ce avu loc pe această temă; dar este sigur că adaosul era foarte puţin răspândit în Franţa la sfârşitul veacului al optulea, când Elipand şi Felix din Urgel învăţau rătăcirea lor. Sinodul din Frioul, în 791, a crezut că ar fi bine să îi combată primind doctrina purcederii de la Tatăl şi de la Fiul, însă fără a accepta adaosul Filioque, pentru că Părinţii cari întocmiseră Crezul erau îndreptăţiţi a folosi doar expresia evanghelică de la Tatăl purcede.[299]

Felix din Urgel, după ce a fost osândit în mai multe sinoade, a fost surghiunit de Carol cel Mare la Lion, în 799. El răspândi fără îndoială greşalele sale în acest oraş, ivindu-se acolo discuţii în chestiunea purcederii Sfântului Duh. Învăţatul Alcuin scrise atunci fraţilor din Lion o scrisoare prin care îi îndemna a se păzi atât de rătăcirile episcopului spaniol, cât şi de orice adaos la Crez. „Preaiubiţi fraţi”, zice el, „păziţi-vă bine de sectele rătăcirii spaniole; urmaţi în credinţă paşii sfinţilor Părinţi, şi rămâneţi lipiţi printr-o preasfântă unire de Biserica Universală. Căci scris este: Nu treceţi hotarele puse de sfinţii Părinţi; nu adăugaţi lucruri noi în simbolul credinţei catholice, şi nu primiţi în slujbele bisericeşti datini necunoscute vremurilor vechi.”[300]

Scrisoarea a fost scrisă în 804. Aşadar la începutul veacului al nouălea adaosul era deja lepădat în Franţa de oamenii cei mai învăţaţi şi cei mai evlavioşi. Alcuin, precum se vede, osândea încă şi obiceiul, ce începea să precumpănească, de a cânta Crezul la Liturghie, în loc de a-l rosti.

Adaosul la Crez avea totuşi şi partizani, cari după cinci ani, într-un sinod de la Alix-la-Chapelle, propuseră să se primească solemn Filioque. Ei întâlniră împrotivire şi hotărîră să se adreseze la Roma. Leon al III-lea era atunci papă. El luă o poziţie de mijloc: fără a respinge hotărât doctrina purcederii de la Tatăl şi de la Fiul, el veştejeşte adaosul făcut la Crez[301]. Şi voi chiar a protesta contra oricărui novism înaintea urmaşilor viitori, punând să se sape simbolul ortodox pe două table de argint, pe care le atârnă în biserica Sfântului Petru, şi dedesubtul cărora se puse această inscripţie: Eu Leon am pus aceste table, pentru iubirea şi păstrarea credinţei ortodoxe. Deputaţii sinodului de la Aix-la-Chapelle avuseseră nevoie de toate resursele logicii şi erudiţiei lor pentru a convinge pe Leon al III-lea că doctrina lor despre purcederea Sfântului Duh putea fi sobornicească. Erudiţia lor şchiopăta şi, prin urmare, părerile ce ei sprijineau pe dânsa nu erau nicidecum adevărate. Ei amestecau în Dumnezeu deofiinţimea cu însuşirea proprie fiecărei persoane a Dumnezeirii, purcederea esenţială a Duhului cu misiunea Sa în lume[302]. Leon al III-lea, deşi a ascultat raţionamentele lor, totuşi nu s-a arătat defel părtaş al adaosului, nici chiar al cântării Crezului la slujbele bisericeşti.

Cu toate acestea Crezul a urmat a se cânta împreună cu adaosul în Spania şi în toate laturile supuse lui Carol cel Mare. Roma nu adoptă acest obicei decât la începutul veacului al unsprezecelea (pe la 1015), la rugămintea împăratului Henric, însă pare să fi fost de aceeaşi părere cu celelalte Biserici Apusene în privinţa fondului doctrinei. Pentru aceasta Fotie putu cu dreptate să impute Bisericii Romane, cât şi celorlalte Biserici din Apus, că au primit o înnoire în credinţă. După ce a fost depus de Nicolae, iar apoi el însuşi a excomunicat pe papă, Fotie trimise îndată patriarhilor din Răsărit o scrisoare circulară în care se rosteşte astfel în privinţa chestiunii lui Filioque:

„Afară de josnicele greşale de care am făcut amintire, apusenii s-au silit a încălca prin tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez, care a fost întărit de toate sinoadele ecumenice şi are putere nebiruită. O, născocire diavolică! Slujindu-se de un limbaj nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care să poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl — pricină a Fiului şi a Sfântului Duh; apoi Fiul — pricină a aceluiaşi Duh?

„Aceasta înseamnă a despica primul principiu într-o îndoită dumnezeire, înseamnă a înjosi teologia creştină până la mitologia elinilor şi a batjocuri Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu (uperousiou kai monarcithV TriadoV). Dar cum ar putea purcede Sfântul Duh de la Fiul? Dacă purcederea pe care o are de la Tatăl este desăvârşită (şi aşa este, fiindcă el este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat), ce anume este purcederea de la Fiul, şi care îi este scopul? Ea este desigur un fapt zadarnic şi deşert. Apoi, dacă Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, pentru ce Fiul nu este el născut din Duhul ca şi din Tatăl? Să o spună ei, pentru ca totul să fie nelegiuit la cei nelegiuiţi, ca simţămintele lor să fie de acord cu cuvintele lor şi să nu fugă dinaintea nici unei îndeletniciri rele. Să mai ţinem seama şi de faptul că, dacă însuşirea Sfântului Duh se cunoaşte prin aceea că el purcede de la Tatăl, aşijderea însuşirea Fiului constă în aceea că el este născut din Tatăl. Însă după cum aceştia ziceau în aiureala lor, Duhul purcede şi de la Fiul; deci Duhul este deosebit de Tatăl prin însuşiri mai numeroase decât Fiul, fiindcă Duhul purcezând din amândoi, are câte ceva din însuşirile Tatălui şi ale Fiului. Purcederea Duhului din Tatăl şi din Fiul este însuşirea Duhului. Dacă Duhul este mai depărtat de Tatăl decât Fiul, Fiul va fi mai apropiat decât Duhul de fiinţa Tatălui. Aceasta a fost rădăcina hulei cutezătoare pe care a rostit-o împrotiva Sfântului Duh Machedonie, care urma fără să ştie sistema şi rătăcirea celor cari o propovăduiesc acum în zilele noastre.

„Pe lângă acestea, dacă totul este comun între Tatăl şi Fiul, desigur că în ce priveşte pe Sfântul Duh, va avea şi El însuşiri comune, adică va fi Dumnezeu Părinte, Făcător, Atotputernic, Singurit, fără formă dinafarică, netrupesc, nevăzut şi Întreg absolut. Deci dacă purcederea Duhului este comună Tatălui şi Fiului, atunci Duhul va purcede şi de la sine însuşi, va fi propriul său principiu, cauză şi efect în acelaşi timp. Însăşi mitologia elinească nu a mers până la această închipuire în fabulele ei!

„Încă o reflecţie: dacă ar fi ca numai Sfântului Duh să aibă însuşirea de a avea legătură cu două principii, atunci El ar fi singurul care ar putea avea un principiu multiplu, iar nu unic.

„Îngăduiţi-mi a adăuga că dacă din lucrurile unde există comunitate între Tatăl şi Fiul trebuie a scoate pe Sfântul Duh, şi dacă Tatăl ar fi una cu Fiul numai în substanţă, iar nu şi în însuşiri, este aşijderea necesar ca Duhul să nu aibă nimic în comun decât în ceea ce priveşte substanţa:

„Vedeţi cât de puţin sunt întemeiaţi partizanii acestei greşale a purta numele de creştini, pe care nu-l poartă decât pentru a înşela pe alţii. Duhul a purces din Fiul! De unde ai luat acest fapt pe care-l afirmi? În ce Evanghelie ai citit tu acest cuvânt? Cărui sinod aparţine această hulire?“

Fotie apelează la Scriptură şi la predania sobornicească contra sistemului apusean. El adaugă că consecinţa acestui sistem ar fi existenţa a patru persoane sau ipostasuri în Dumnezeu; căci Duhul, având un îndoit principiu, ar fi o fiinţă dublă în ce priveşte personalitatea. El dezvoltă încă mai multe consideraţii cari dovedesc în el un spirit adânc filozofic, şi cărora teologii apuseni nu au opus nimic temeinic[303]. Toate raţionamentele ce vin în sprijinul puterii predaniei soborniceşti dovedesc într-un chip neînvins că Bisericile particulare, chiar cu cele mai bune ţintiri, nu se ating niciodată fără pedeapsă de vistieria cea sfântă a descoperirii dumnezeieşti.[304]

Fotie ridică încă mai multe acuzaţii contra Bisericii Romane. El ştia foarte bine că fiecare Biserică în parte poate avea rânduielile sale, şi aşezase acest principiu foarte temeinic tocmai spre a-l opune lui Nicolae, care voia a impune Bisericii Răsăritene rânduiala Bisericii Apusene. Însă în rânduială trebuie a deosebi regulile apostolice, ce au un caracter de universalitate, de rânduielile particulare. El pretindea deci că Biserica Romană lovea regulile apostolice ale rânduielilor disciplinare în trei puncte principale: 1. impunând postul şi înfrânarea sâmbăta; 2. făcând din celibatul clericilor o lege generală; 3. privind ca fără putere Mirungerea dată de preoţi după botez. Episcopul roman trimis la bulgari călcase principiile ortodoxiei până la punctul de a repeta taina Mir-ungerii la cei ce o primiseră de la preoţii greci. Această încălcare era atât de îngrozitoare, încât chiar apusenii o trec sub tăcere!

Fotie apelează în enciclica sa la toate scaunele apostolice din Răsărit contra novismelor italienilor. El încheie rugându-i să se unească pe faţă cu sinodul al doilea de la Niceia, să-l proclame al şaptelea ecumenic şi să se rostească împrotiva novismelor acelor neamuri barbare din Apus cari se apucă a răsuci adevărata învăţătură dogmatică.

Fotie avea într-adevăr dreptate să privească pe popoarele Apusului ca fiind prea puţin civilizate şi barbare. De la năvălirea hoardelor ce întunecaseră Apusul, şcolile bisericeşti şi bibliotecile fuseseră distruse. O adâncă şi josnică ignoranţă stăpânea clerul. Carol cel Mare dăduse studiilor un avânt puternic dar, cu toate silinţele sale şi ale oamenilor de seamă ce-l ajutau, ştiinţele religioase erau încă în copilărie, şi un oarecare pedantism le ţinea locul prea adeseori. Însă păcatul pedantului este acela de a nu se îndoi de nimic. Se credea deci că s-a făcut o faptă de înaltă filozofie religioasă adăugând la Crez cuvintele de cari se plângea Fotie. Se credea că s-a definit mai bine decât la Niceia natura Sfintei Treimi, dându-se şi Fiului însuşirea personală a Tatălui, spre a dovedi că avea aceeaşi substanţă cu dânsul. Inovatorii se sprijineau pe oarecari texte rău înţelese ale Părinţilor, din cari ei nu aveau decât un prea mic număr de lucrări, şi se făcea astfel dintr-o falsă părere o dogmă, fără a ţine seamă de mărturia Bisericilor Apostolice din Răsărit. Papalitatea a fost întrebată, iar papii, foarte puţin cunoscători ei înşişi, lăsându-se pe de o parte a fi înşelaţi prin raţionamentele unor oameni pe cari îi credeau învăţaţi, iar pe de alta, vrând a se folosi de această împrejurare pentru a face act de suverană autoritate, tăceau din gură şi consfinţeau novismul, deşi s-au cam împrotivit la introducerea lui în Crez.

Astfel Roma suferea influenţa greşalei în interesul pretinsei sale suveranităţi. Pentru aceasta Nicolae simţi că Papalitatea însăşi era atacată prin enciclica lui Fotie. Neştiind cum să răspundă, el se adresă la învăţaţii cari, în Biserica Franciei, se declaraseră apărătorii novismului. Fotie nu se ocupase nicidecum de novismele latine câtă vreme ele rămaseră în Apus, şi poate că nici nu le cunoştea decât într-un mod cam nedesluşit. Însă când preoţii romani le răspândiră în Bulgaria, opunându-le cu mândrie doctrinei Bisericii Răsăritene şi la un popor pe care Biserica Constantinopolei îl convertise la credinţă, el nu putu păzi tăcerea şi adresă contra Bisericii Romane un act de acuzare ce va rămâne ca un protest permanent contra abuzurilor şi erorilor de care ea s-a făcut vinovată.

Nicolae se umili până la a se adresa lui Hincmar, vestitul arhiepiscop de Rheims, care se opusese pretenţiilor sale absolutiste. El simţi că avea nevoie de acest mare teolog al Apusului pentru a sta împrotiva lui Fotie. El primise învinuirile acestui Patriarh prin principele Bulgariei. „Citind această hârtie”, zice el[305], „am judecat că cei ce au dictat-o au muiat pana lor în lacul hulirii, şi că în loc de cerneală s-au slujit de noroiul rătăcirii. Ei nu condamnă numai Biserica noastră, ci toată Biserica Latină, pentru că noi postim sâmbăta şi pentru că învăţăm că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, căci ei pretind că purcede numai de la Tatăl.“ Nicolae rezumă şi alte imputări ale grecilor. Multe din ele nu se găsesc în circulara lui Fotie către răsăriteni. „Încă şi mai nebunesc”, adaugă el, „este faptul că, mai înainte de a primi pe legaţii noştri, ei vor a-i sili să dea o mărturisire de credinţă unde aceste articole şi cei ce le menţin să fie anatematizaţi, şi a prezenta scrisori canonice celui pe care ei îl numesc patriarhul lor ecumenic.“ Prin aceasta se vede că răsăritenii, pentru a sprijini vechea credinţă şi vechea rânduială contra novismelor romane, au alergat la toate mijloacele ce erau în puterea lor. Nu poate cineva să fie de părerea lui Nicolae, care vedea nebunie în nişte măsuri cu desăvârşire legitime şi canonice, care măsuri n-aveau decât greşala de a fi o piedică a planurilor sale ambiţioase.

După ce a expus tânguirile sale contra Răsăritului, Nicolae porunceşte tuturor mitropoliţilor să întrunească sinoade provinciale spre a răspunde la învinuirile lui Fotie şi să adreseze rezultatul deliberaţiunilor lor lui Hincmar de Rheims, care i le va trimite. Episcopii Franţei se adunară într-adevăr. Mai mulţi dintre ei intrară în discuţie contra răsăritenilor, îndeosebi Enea al Parisului. Ratramn, un călugăr din Corbia, a fost cel care a alcătuit lucrarea cea mai de preţ. Nu se putea face mai bine întru a susţine o cauză rea. Într-o epocă în care izvoarele predaniei erau foarte rare în Apus, era greu a scoate din ele o învăţătură deplină. Dascălii franci citară deci în favoarea lor numai câteva texte, din care mai multe erau scoase din scrierile apocrife. Fotie pare a face aluzie la aceste lucrări când zice, în scrisoarea sa către mitropolitul din Acvilea că dacă s-ar putea cita zece sau douăzeci de Părinţi în favoarea părerii latinilor, s-ar putea cita şase sute în favoarea credinţei Bisericii. Faptele istorice invocate de Ratramn în favoarea întâietăţii romane sunt cu totul preschimbate, din lipsa unor cunoştinţe desluşite; pe deasupra, apărând întâietatea, el nu avea nicidecum intenţia de a susţine cauza unei suveranităţi de drept divin. Raţionamentele sale şi citaţiile sale, ca şi cel ale lui Enea, privitoare la celibatul clericilor, nu se raportau la chestiune; căci răsăritenii nu veştejeau celibatul în sine însuşi, ci numai ca lege generală impusă clerului. Din acest punct de vedere, celibatul se abătea desigur de la rânduiala generală a Bisericii primare, şi răsăritenii erau în tot dreptul atacându-l sub acest raport.

Sub Ioan al VIII-lea chestiunea purcederii Sfântului Duh ia altă întorsătură la Roma, ca şi cea a înălţării lui Fotie pe scaunul patriarhal. Adaosul Filioque, făcut în Apus Crezului de la Nicea a fost solemn osândit în şedinţa a şasea a sinodului din anul 879. Legaţii papei, cei ai scaunelor patriarhale din Răsărit şi toţi episcopii se uniră la această osândire. Papa, primind actele, scrise lui Fotie[306]:

„Noi cunoaştem vuietele răuvoitoare ce vi s-au adus asupra noastră şi asupra Bisericii noastre; iată pentru ce am voit a mă explica cu voi, mai înainte chiar de a-mi scrie. Vă este cunoscut că trimisul vostru, explicându-se cu noi asupra Crezului, a găsit că noi îl ţinem aşa după cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a scoate ceva din el, căci noi cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el. Astfel, pentru a vă linişti asupra acestui punct, care a fost pentru Biserică o piatră de poticnire, noi vă declarăm încă odată că nu numai că îl rostim astfel, dar că noi îndepărtăm chiar pe cei ce, în nebunia lor, au avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai cuvântului dumnezeiesc şi falsificatori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor şi a Părinţilor cari ne-au predat Crezul prin sinoade; noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru că au lucrat ca şi el, fiindcă dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe credincioşii lui Dumnezeu, cari sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca şi pe dânşii morţii veşnice, după cum a făcut nevrednicul apostol. Presupun cu toate acestea că Sanctitatea Voastră, care e plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu e lesne de a face să se primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în puţin timp un obicei atât de însemnat, care a prins rădăcină de atâţia ani. Pentru aceasta noi credem că nu trebuie a constrânge pe nimeni să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra cu cumpătare şi înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi de această hulire. Aşadar cei ce ne învinuiesc că împărtăşim această părere nu spun adevărul. Dar cei ce afirmă că există între noi persoane ce îndrăznesc a citi astfel Crezul nu sunt prea depărtaţi de adevăr. Se cuvine deci ca Frăţia Voastră să nu se prea scandalizeze de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin dulceaţa şi înţelepciunea sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr, spre a merita cu noi răsplata făgăduită. Închinăciune în Domnul, frate catholic şi după vrednicie cinstit!“

Ioan al VIII-lea vorbea mai ales de adaos; însă expresiile de care se slujeşte probează îndeajuns că el osândea doctrina conţinută în acest adaos. Cuvântul n-ar fi fost o hulă, dacă ar fi exprimat un adevăr. Deci Papalitatea era schimbătoare cu privire la doctrină; ea pregeta sub Leon al III-lea; aproba dogma nouă sub Nicolae I; şi o respingea ca hulire sub Ioan al VIII-lea.[307]

După ce am constatat novismul de căpetenie al Romei, să urmăm istorisirea planurilor sale asupra Răsăritului.

Murind Ioan al VIII-lea, Marin a fost ales episcopul Romei. El fusese unul din legaţii lui Nicolae în Bulgaria şi la sinodul din 869. Nu se putea deci aştepta ca el să urmeze linia predecesorului său. Se crede că el a fost cel care a dus la Constantinopole scrisorile lui Ioan al VIII-lea ce aprobau sinodul din 879, afară de lucrurile unde legaţii săi trecuseră peste împuternicirea lor. Reţinerea sa era doar o formalitate, fiindcă el primise actele; ştia foarte bine cum se petrecuseră lucrurile; îndemna cu modestie pe Fotie să nu-l ţină de rău că a cerut de la el să facă act de supunere; şi ştia că acest patriarh nu voise a o face pentru cuvântul că numai vinovaţii trebuie să ceară iertare.[308] Marin nu se putea uni cu sinodul din 879 fără a osândi pe cel din 869, în care el fusese unul din preşedinţi. Fiind deci la Constantinopole, refuză a se osândi pe sine însuşi lepădând acest din urmă sinod, şi împăratul Vasilie îl reţinu pentru aceasta prizonier timp de o lună.

Suindu-se pe scaunul Romei (882), Marin avea de satisfăcut o ranchiună. El se grăbi a osândi pe Fotie. Însă pontificatul său dură puţin. El a fost înlocuit (884) prin Adrian al III-lea care, ca şi el, osândi pe patriarhul Constantinopolei. Împăratul Vasilie scrise acestui papă scrisori foarte energice, care n-ajunseră la Roma decât după moartea sa; ele fură date urmaşului său, Ştefan al V-lea (885), care fusese prietenul de aproape şi credincios al lui Marin. Scrisorile împăratului erau mai ales îndreptate contra acestui din urmă papă. Ştefan îi luă apărarea. Vom cita din scrisoarea sa câteva pasaje foarte vrednice a fi luate în seamă[309]: „După cum Dumnezeu”, zice el, „v-a dat suveranitatea lucrurilor vremelnice, noi de asemenea am primit de la el, prin Sf. Petru, verhovnicul apostolilor, suveranitatea lucrurilor duhovniceşti... Nouă ni s-a încredinţat purtarea de grijă a turmei; această purtare de grijă este cu atât mai înaltă, cu cât cerul este deasupra pământului. Ascultaţi ce a zis Domnul lui Petru: Tu eşti Petru, etc. (...) Rog dar Evsevia Voastră de a cinsti numele şi vrednicia verhovnicului apostolilor, supunându-se hotărârilor sale; căci episcopatul în toate Bisericile pământului îşi trage obârşia de la Sf. Petru, prin care noi învăţăm pe toţi credincioşii şi le arătăm sănătoasa şi nestricăcioasa doctrină.“

Iată suveranitatea papală şi infailibilitatea sa de drept dumnezeiesc, neted promulgate. Ştefan pretinde că legaţii papei Silvestru la întâiul sinod de la Nicea statorniciră principiul „că întâiul scaun nu poate fi judecat de nimeni.” Această învăţătură era într-adevăr vrednică de erudiţia veacului! Ca urmare a doctrinei sale asupra caracterului episcopal, Ştefan pretinde că Fotie n-a fost niciodată decât laic, fiindcă el nu avea episcopatul său de la Roma.

„Biserica Romană”, adaugă el, „nu v-a scris oare vouă să ţineţi un sinod la Constantinopole? Vă întreb: cui putea ea să scrie? Laicului Fotie? Dacă voi aţi avea un patriarh, Biserica noastră l-ar cerceta adeseori prin scrisori. Însă, vai! slăvitul oraş al Constantinopolei este fără păstor, şi dacă iubirea ce vă purtăm nu ne-ar face a suferi cu răbdare nedreptatea făcută Bisericii noastre, am fi fost siliţi a rosti contra prevaricatoriului[310] Fotie, care a vorbit atât de nevrednic contra noastră, pedepse mult mai aspre decât cele ce au fost date de către predecesorii noştri. Vorbind astfel, noi nu pretindem a lipsi de la respectul ce vi se cuvine; noi vorbim pentru apărarea noastră şi pentru cea a papei Marin, care a avut aceleaşi simţăminte ca şi papa Nicolae.“ Astfel, Nicolae lăsase moştenire lui Marin simţămintele pe care acesta din urmă le lăsase moştenire lui Ştefan. Cât despre Ioan al VIII-lea, actele sale erau cu totul neluate în seamă. Fotie nu se schimba aşa de lesne ca papii, şi urma regulile vechiului drept cu tot atâta cumpăt pe cât şi înţelepciune.

Se vede din scrisoarea lui Ştefan al V-lea că Papalitatea nu mai era atât de sfidătoare faţă de împăratul din Răsărit. Imperiul Roman de Apus se dărâmase o dată cu Carol cel Mare. Din ruinele sale se formaseră o mie de state mici neatârnate, de-a pururea în luptă unele în contra altora. Feudalitatea se organiza. Papalitatea nu mai vedea acum pe lângă ea vreun principe puternic spre a o proteja. Roma însăşi era pradă certurilor mai multor partide vrăjmaşe. În cursul acestui timp, musulmanii urmau înainte cotropirile lor. Opriţi dinspre partea Răsăritului de către împăratul Vasilie, ei se aruncau asupra Apusului, Roma însăşi fiind ameninţată. Ioan al VIII-lea înţelesese că Roma ar putea dobândi de la împăratul Răsăritului mai mult ajutor decât de la nişte principi dezbinaţi ai Apusului. Urmaşii săi, mai puţin dibaci decât el, cereau aceleaşi ajutoare fără a jertfi nimic din meschinele lor uri personale. Se înţelege deci că n-au putut reuşi.

Dacă Papalitatea ar fi fost atunci cu vederi limpezi, s-ar fi folosit de puterea sa în Apus pentru a răscula pe principi contra musulmanilor şi a-i uni cu împăratul din Răsărit în această mare luptă. Însă ea alese mai bine a asculta de antipatiile sale contra unei Biserici ce opunea uzurpărilor sale învăţătura şi rânduielile Bisericii primare. Ea răsculă Apusul atât contra creştinilor din Răsărit, cât şi contra musulmanilor, introducând astfel un viciu radical în acele mari mişcări de popoare cunoscute sub numele de cruciade. Ideea acestor expediţii era mare; ea avu pentru Apus oarecari rezultate folositoare, nu tăgăduim; însă neparţialitatea istorică cere ca să se mărturisească în acelaşi timp că Papalitatea, care a provocat aceste expediţii, n-a ştiut să le întipărească caracterul măreţiei pe care l-ar fi avut dacă, în loc de a le mărgini la Apus, ea ar fi unit într-o îmbrăţişare frăţească pe creştinii din Răsărit cu cruciaţii. Ea jertfi totul antipatiilor sale contra Bisericii de Răsărit.

Împăratul Vasilie muri puţin timp după ce a primit scrisoarea lui Ştefan al V-lea. Leon Filozoful, fiul lui Vasilie, îi urmă pe tronul Răsăritului. El alungă pe Fotie de pe scaunul Constantinopolei pentru a-l înlocui cu propriul său frate, Ştefan. Spre a acoperi cu un pretext oarecare această uzurpare el trimise la biserica Sfintei Sofii doi din demnitarii săi, care se suiră pe amvon şi făcură în public citirea crimelor ce-i plăcea a imputa lui Fotie; apoi învinuiră pe acest patriarh că a participat la un complot al cărui scop era de a pune pe unul din rudele sale pe tron. Nu se putu găsi o singură probă în sprijinul acestei învinuiri. Atunci Leon chemă la Curte pe episcopul Stilian, duşman personal al lui Fotie, şi în înţelegere cu el compuse pentru papa o scrisoare infamă (886), în care se cuprindeau toate învinuirile duşmanilor lui Fotie — învinuiri declarate drept calomnii de către Ioan al VIII-lea şi de un sinod de patru sute de episcopi. Această scrisoare a lui Stilian este unul din principalele documente ce au servit scriitorilor Apusului în istorisirile lor asupra celei ce ei numesc schisma răsăriteană.[311] La întâia vedere i se înţelege valoarea. Scrisoarea lui Stilian n-a ajuns la Roma decât după moartea lui Ştefan (891). Formosus, urmaşul său, răspunse că Fotie nu fusese niciodată decât laic; că episcopii hirotoniţi de dânsul nu erau decât laici; că, prin urmare, el era osândit fără a mai fi fost nevoie de a-l judeca; că episcopii părtaşi lui trebuiau a fi trataţi cu blândeţe, dar numai ca laici.[312] Papa care răspundea astfel a fost dezgropat de papa Ştefan al VI-lea; cadavrul său în putrefacţie a fost citat, judecat şi condamnat. Ioan al IX-lea casă judecată lui Ştefan al VI-lea. Aceste fapte şi grozavele imoralităţi ale papilor din acea epocă sunt acoperite de romani cu un văl complezent. Ei n-au anateme decât pentru un mare patriarh, care prin virtuţile sale şi prin ştiinţa sa teologică merită a fi pus între cei mai iluştri episcopi ai Bisericii. Nu e nici o îndoială că Fotie a murit chiar în anul când Formosus adresă lui Stilian vestita sa scrisoare contra lui, adică 891.[313]

Biserica Răsăritului îi cinsteşte în egală măsură pe Ignatie şi pe Fotie. Ea a anatematizat tot ce s-a scris contra unuia sau contra altuia, fiind foarte înţeleaptă în această hotărâre. Ea a voit ca cei doi patriarhi să fie judecaţi prin ei înşişi şi prin scrierile lor personale, fără a se raporta la alte scrieri dictate de patimă. Însă Ignatie n-a scris nimic personal contra lui Fotie, şi acesta din urmă în numeroasele sale scrieri n-a atacat nicidecum pe Ignatie. După readucerea lui Ignatie şi împăcarea lui Fotie cu împăratul Vasilie, ei s-au văzut, s-au iertat unul pe altul, şi se poate zice că Ignatie a murit în braţele lui Fotie, după cuvintele rostite de acest din urmă patriarh înaintea a patru sute de episcopi la sinodul din 879.

Este deci o dovadă de rea-credinţă să se invoce mărturia câtorva vrăjmaşi ai lui Fotie, greci de neam, sub pretext că ei au aparţinut Bisericii Răsăritene. Această Biserică i-a dezaprobat; ea a avut înţelepciunea de a vesti pe credincioşii săi că toate calomniile insuflate de ura cea mai oarbă, fie ele venite de la greci sau de la latini, nu sunt mai puţin vrednice de osândă.[314]

Stilian, episcop de Neochesaria şi duşman lui Fotie, rămase corespondentul Papalităţii după moartea acestui patriarh. Ioan al IX-lea îi scrise în anul 900[315], zicându-i: „Noi voim ca hotărârile predecesorilor noştri să rămână neschimbate“ cu privire la patriarhii Constantinopolei; numai că acest papă nu a căutat a împăca hotărârile lui Ioan al VIII-lea cu cele ale lui Nicolae, deşi amândoi erau predecesorii lui. Cinci ani după aceea curtea Romei avu oarecari raporturi cu Răsăritul pentru a osândi o nedreptate. Împăratul Leon al V-lea, însurându-se pentru a patra oară, călcă regula Bisericii Răsăritene, consfinţită chiar prin legile civile. Patriarhul Nicolae îl rugă a face să se cerceteze cauza sa de către cele cinci Biserici Patriarhale. Leon păru că consimte la aceasta şi scrise lui Serghie al III-lea, papă al Romei, lui Mihail, papă al Alexandriei[316], lui Simeon, patriarhul Antiohiei, şi lui Ilie, patriarhul Ierusalimului. Patriarhii trimiseră legaţi. Împăratul îi cumpără. Episcopii credincioşi fuseseră exilaţi; pe Nicolae îl depuseră şi îl înlocuiră prin Efthimie; în fine, se dădu dispensă împăratului pentru a patra sa nuntă. Astfel Roma aprobă depunerea nedreaptă a unui patriarh care nu avea altă greşală decât de a susţine regulile disciplinei Bisericii. Aceasta pentru că Roma se cârmuia în toate mai puţin după dreptate, cât după interesul său. Dacă odinioară ea luase partea lui Ignatie, o făcuse fiindcă se temea de opoziţia lui Fotie asupra suveranităţii sale; dacă ea sacrifica atât de lesne pe Nicolae, era pentru a face act de autoritate în Răsărit. Puterea era unica sa preocupare. Şi apoi papa Serghie nu putea fi greu de convins în privinţa căsătoriei nelegiuite a lui Leon, căci el însuşi era amantul infamei Marosia, având din această relaţie adulteră un fiu care a fost papă ca şi el[317]. Un astfel de papă nu putea negreşit înţelege delicateţa de conştiinţă a patriarhului Nicolae. După moartea împăratului Leon, Efthimie a fost alungat şi Nicolae readus. Acest patriarh a fost pus chiar în capul consiliului de tutelă a junelui împărat Constantin, supranumit Porfiroghenitul. Readus pe scaunul său, el scrise (912) papei Anastasie al III-lea, urmaşul lui Serghie, pentru a se plânge de purtarea ce avuseseră la Constantinopole legaţii acestuia din urmă. „Ei păreau”, zice el[318], „a fi venit de la Roma numai pentru a ne declara război, însă întrucât îşi atribuiau întâietatea în Biserică, s-ar fi cuvenit să se informeze cu îngrijire de toată afacerea şi să-şi scrie raportul, în loc de a consimţi la osânda celor ce nu-şi atrăseseră ura principelui decât pentru că au dispreţuit neînfrânarea. Dar nu e de mirare că doi sau trei oameni s-au lăsat a fi luaţi prin surprindere; însă cine putea presupune că episcopii din Apus ar fi întărit acea nedreaptă osândă prin votul lor, fără cunoştinţă de cauză? Aflu că se pune înainte pretextul dispensei, ca şi cum prin dispensă s-ar putea călca canoanele şi autoriza desfrânarea. Dispensa, dacă nu mă înşel, are de scop a imita milostivirea lui Dumnezeu; ea întinde mâna păcătosului pentru a-l ridica, dar nu-i îngăduie a rămâne în păcatul în care a căzut.“ Această doctrină cu totul dreaptă nu era doctrina Romei. Câteodată, sub pretextul păzirii canoanelor, putea răsturna un regat întreg, precum sub Nicolae I, cu privire la căsătoria lui Hloter; după care putea da dispensă fără greutate în cazuri la fel de grave. Aceasta pentru că ea tindea totdeauna să aşeze principiul puterii sale absolute deasupra legilor şi a oamenilor. Voinţa sa era legea sa, şi interesul suveranităţii sale unica sa regulă.

Patriarhul Nicolae suferi consecinţa intrigilor palatului; el fu alungat şi readus a doua oară; pacea a fost în fine restabilită în 920, printr-un decret imperial ce aducea din nou laude rânduielii pentru care Nicolae suferise prigonire. Acest patriarh scrise papei Ioan al X-lea, spre a reînnoi bunele relaţii între Bisericile Romei şi Constantinopolei. Însă Ioan al X-lea se ocupa mai mult de amorurile sale adultere cu Theodora, sora Marosei, decât de afacerile Bisericii.

Vreme de un veac, nu a existat aproape nici o relaţie între Bisericile Romei şi Constantinopolei, care nu erau mai puţin dezbinate în privinţa doctrinei.[319] În 1024, patriarhul Evstatie încercă a se face recunoscut la Roma ca şef bisericesc al Răsăritului, cu acelaşi titlu cu care papa era capul Bisericii Apusene. Trimişii săi erau aproape de a reuşi, mulţumită banilor de care curtea Romei era foarte lacomă; însă intriga fu dată pe faţă şi iscă o răscoală, mai ales în Italia. Curtea Romei nu cuteză a merge mai departe. Acest fapt probează cel puţin că episcopii Romei şi Constantinopolei nu erau în luptă. Cei ai Romei erau în cea mai mare parte foarte puţin vrednici de scaunul lor; îndeletnicirile politice şi luptele ce domneau în cea mai mare parte din Bisericile Apusului erau de ajuns pentru a-i absorbi, şi ei nu se ocupau nicidecum de Bisericile Răsăritului, unde suveranitatea lor întâlnea totdeauna piedici. Luptele reîncepură în 1053. Leon al IX-lea era atunci episcopul Romei.

Primind scrisoarea de comuniune a lui Petru, noul patriarh al Antiohiei, Leon se preface în răspunsul său a-l măguli că ocupă al treilea rang în patriarhat, nesocotind pe patriarhul Constantinopolei, cu toate hotărârile sinoadelor ecumenice care îi dăduseră al doilea rang, al treilea patriarhului Alexandriei şi al patrulea celui al Antiohiei. În aceeaşi epocă Mihail Cerularie era patriarhul Constantinopolei; el scrisese lui Ioan, episcop de Trani, o scrisoare contra mai multor practici disciplinare sau liturgice din Biseriea Latină.[320] Cardinalul Humbert, citind scrisoarea aceasta în casa episcopului, o traduse în latineşte şi o dete papei Leon al IX-lea. Acesta adresă patriarhului Constantinopolei o scrisoare foarte puţin măsurată. Patriarhul scrise o a doua scrisoare contra latinilor şi completă în ea învinuirile sale. Cea mai gravă era aceea a lui Filioque adăugat la Crez. Leon al IX-lea ar fi trebuit să răspundă liniştit la aceste învinovăţiri; să dovedească că mai multe nu erau întemeiate; să îndreptăţească mai multe obiceiuri latine potrivit principiului că rânduiala se poate deosebi după ţări, cu condiţia ca regulile apostolilor şi ale sinoadelor ecumenice să fie respectate; în fine, trebuia să mărturisească că multe din învinuirile patriarhilor erau cu temei, şi că el plănuieşte reforma Bisericii Apusene. Însă Leon al IX-lea nu cugetă decât la atingerea ce el credea că s-a dat pretenţiilor sale de şef suveran al Bisericii; el scrise lui Mihail Cerularie sub impresia acestui simţământ.[321] După o lungă introducere asupra unităţii Bisericii, el pretinde că unitatea este în Biserica Romană, care a primit de la Dumnezeu, prin Sf. Petru, această înaltă prerogativă. Această Biserică, primind ca temelie pe Iisus Hristos prin Sf. Petru, este stânca nestrămutată pe care porţile iadului nu o vor birui. Nu poate fi deci nici o greşală în Biserica Romană, şi numai ca urmare a îngâmfării Biserica Răsăritului a ridicat contra ei învinuiri. El atacă această Biserică pentru ereziile ce s-au născut în sânul său, însă nu bagă de seamă că o Biserică nu poate purta responsabilitatea ereziilor pe care le-a osândit; pe câtă vreme Biserica Romană era acuzată ea însăşi de a fi propovăduit rătăcirea în locul învăţăturii sănătoase. Cuteză a aminti împrotivirea vechilor episcopi ai Romei titlului de ecumenic, nebăgând de seama că papii uzurpaseră acest lucru şi chiar titlul, deşi nu era înscris oficial în toate actele lor; pretinde pe nedrept că întâiul sinod de la Nicea declarase că scaunul roman nu trebuie a fi judecat de nimeni şi că el era şeful tuturor Bisericilor. Citează donaţia apocrifă a lui Constantin, pentru a dovedi puterea suverană a papei atât din punctul de vedere vremelnic cât şi din punctul de vedere duhovnicesc. Crede a fi învins astfel neruşinata deşertăciune a celor ce contestau drepturile Papalităţii. Recurge la acele texte din Scriptură ce au alcătuit întotdeauna sărăcăciosul arsenal al Papalităţii. Afirmă că Constantinopole nu datorează decât Sfântului Scaun al doilea rang ce ocupă între Bisericile Patriarhale. Cât despre Biserica Romană, ea are un rang excepţional, şi a ataca drepturile sale înseamnă a ataca Biserica întreagă, al cărei centru dumnezeiesc este ea. Numai din trufie şi din gelozie poate avea cineva nişte planuri atât de sacrilegii.

Acesta e rezumatul întâii scrisori al lui Leon al IX-lea către patriarhul Mihail Cerularie.

Politica învenină aceste prime discuţii. Normanzii atacau Imperiul. Împăratul Constantin Monomahul, prea slab pentru a ţine piept tuturor duşmanilor săi, căută să ceară ajutorul germanilor şi al italienilor, şi se adresă pentru aceasta papei, care avea asupra acestor popoare multă trecere. Pentru a atrage pe papa de partea lui, el îi scrise că dorea cu înfocare să restabilească legăturile de prietenie, întrerupte atâta vreme, între bisericile Romei şi Constantinopolei. Îl convinse şi pe Patriarhul Mihail să scrie în acelaşi sens lui Leon al IX-lea. Leon trimise îndată trei legaţi la Constantinopole cu două scrisori, una pentru împăratul şi alta pentru patriarh (1054).

El începe prin a felicita pe împăratul pentru evlavioasa dorinţă ce i-a împărtăşit, dar curând ajunge la drepturile scaunului Romei. „Biserica Catolică”, zice el, „mamă şi fecioară neprihănită, deşi aleasă a umple cu mădularele sale pământul întreg, n-are totuşi decât un cap, care trebuie să fie cinstit de toţi. Oricine îl nesocoteşte, în zadar se pretinde a fi unul din mădularele ei.” Acest cap al Bisericii este Roma, a cărei putere a recunoscut-o marele Constantin prin donaţia sa. Şi, ca episcop al Romei, el este vicarul lui Dumnezeu, însărcinat cu purtarea de grijă a tuturor Bisericilor. El caută deci a reda strălucirea scaunului Romei, care de mult timp, zice el, era cârmuit mai mult de năimiţi decât de păstori. Împăratul Constantinopolei poate să-l ajute în această lucrare, înnapoindu-i bunurile ce le are Biserica Romană în Răsărit şi împiedicând planurile patriarhului Mihail, căruia îi impută scopuri ambiţioase asupra Bisericilor Alexandriei şi Antiohiei.

În scrisoarea sa către Mihail Cerularie, Leon al IX-lea arată mai întâi că a primit scrisorile ce îi scrisese acest patriarh în favoarea restabilirii păcii. „Pacea va fi”, îi zice el, „dacă nu veţi căuta a trece marginile puse de Părinţi.” Tot aceasta zicea şi Biserica Răsăriteană papalităţii. Leon impută apoi lui Mihail ambiţia sa, luxul său, bogăţiile sale. Această imputare era ea potrivită în gura unui papă? El adaugă: „Ce hrăpire necuviincioasă, jalnică şi fără de lege este a voastră când, din gură şi prin scris, vă pretindeţi patriarh universal (ecumenic).” Apoi aminteşte împrotivirea făcută de Sf. Grigorie acestui titlu; în fine, ajunge la pretinsele drepturi ale Bisericii Romei: „Biserica Romană nu este, după cum ziceţi, o Biserică particulară; oare nu este ea cap şi mamă? Cum ar putea fi ea astfel, dacă n-ar avea nici mădulare, nici copii? Noi credem cu tărie aceasta, şi de aceea o mărturisim sus şi tare; Biserica Romană este atât de puţin particulară încât, în tot universul, orice naţiune care are îngâmfarea de a nu fi de părerea ei, nu poate fi mai mult privită ca făcând parte din Biserică. Ea nu mai este o Biserică, ci o adunare de eretici, o sinagogă a lui Satan... Deci cel ce voieşte a se slăvi cu numele de creştin, să înceteze de a huli şi de a ataca Biserica Romană; căci în zadar pretinde a cinsti pe Tatăl familiei, dacă necinsteşte pe soţia sa!“

Este oare de mirare că Biserica Răsăritului a protestat cu energie contra acestei doctrine sacrilege? Legaţii lui Leon al IX, purtătorii acestor scrisori, aveau în capul lor pe cardinalul Humbert. Împăratul îi primi în chip ales, şi Humbert intră îndată în discuţie, căutând a face apărarea Bisericii Latine, adresând Bisericii Greceşti mai multe imputări şi arătand că şi ea avea rânduielile ei deosebite şi abuzurile sale, ca şi Biserica Latină. Scrisorile sale fură traduse în greceşte din porunca împăratului.

Patriarhul Mihail refuză de a sta de vorbă cu legaţii. El ştia fără îndoială că împăratul voia cu orice preţ să jertfească Biserica Greacă papalităţii, pentru a dobândi oarecare ajutoare pentru tronul său; scrisoarea primită de la papa îi spunea îndeajuns ce se înţelegea la Roma prin cuvântul unire. Legaţii se duseră la Sfânta Sofia în ceasul când clerul se pregătea pentru Sfânta Liturghie. Ei se plânseră cu glas mare de îndărătnicia patriarhului şi puseră pe altar o sentinţă de excomunicare aruncată contra lui. Apoi ieşiră din Biserică scuturând praful de pe picioarele lor şi rostind anatema contra celor ce nu ar fi în comuniune cu latinii. Toate acestea se făcură cu ştirea împăratului, ceea ce explică pentru ce patriarhul nu voise a avea nici o relaţie cu legaţii. Poporul convins de tovărăşia împăratului cu aceşti trimişi, se revoltase. În momentul primejdiei, Constantin făcu oarecari concesii. Legaţii protestară că hotărârea lor de excomunicare nu fusese citită aşa cum era; că patriarhul avusese în privinţa lor scopurile cele mai crude şi cele mai perfide. Oricum ar fi, şi chiar când Mihail ar fi fost vinovat de acele rele scopuri, maniera lor de a lucra n-ar fi fost nici mai demnă nici mai canonică. S-a făcut o altă imputare patriarhului Mihail: aceea că a adus contra Bisericii Latine învinuiri fără temei. Vor fi fost şi exagerări; însă nu s-a voit a se lua seama că în scrisoarea sa patriarhul nu a fost decât ecoul Bisericilor din Răsărit. De când Papalitatea voise a impune autocraţia sa, avusese loc o puternică reacţie în toate aceste Biserici. Sub impulsiunea acestui simţământ, se căutase tot ce se putea imputa acestei Biserici Romane care, în persoana episcopilor săi, se dădea drept păzitoarea infailibilă a învăţăturii sănătoase. Mihail Cerularie nu a fost decât interpretul acestor imputări; el n-ar fi avut niciodată destulă influenţă, pentru a impune plângerile sale, adevărate sau pretinse, Răsăritului creştin, şi cei ce au voit a-l da drept împlinitorul schismei începute sub Fotie n-au apreciat faptele decât într-un mod superficial. Ceea ce făcu forţa lui Fotie contra Papalităţii a fost faptul că toate Bisericile din Răsărit se găsiră cu dânsul, cu toate intrigile politice, influenţa împăraţilor, violenţele papilor şi ura înverşunaţilor săi duşmani. Aceasta făcu şi forţa lui Mihail Cerularie. Acest patriarh n-avea nici ştiinţa, nici geniul, nici virtuţile lui Fotie; însă el vorbi în numele Răsăritului, şi Răsăritul se recunoscu în protestările sale contra novismelor Romei. Împăratul, gelos pe influenţa ce căpătase, îl exilă şi căuta a-l depune într-un sinod, când află că a murit (1058).

După moartea patriarhului Mihail, relaţiile între Roma şi Constantinopole deveniră mai rare încă decât înainte, cel puţin pentru o vreme. Se pomeneşte de un legat trimis în 1071 de papa Alexandru al II-lea, însă mai mult într-un scop politic, decât pentru motive religioase. El cugeta că împăraţii din Răsărit ar putea fi de mare ajutor pentru cruciade.

Grigorie al VII-lea, care se urcă curând pe scaunul Romei (1073), ridică Papalitatea la cea mai înaltă culme, profitând cu dibăcie de dezbinările provocate de feudalitate pentru a face să domine influenţa Bisericii personificate în episcopul Romei. Însă el nu se servi nicidecum de influenţa sa pentru a apropia Răsăritul de Apus; şi apoi duşmănia era prea adâncă între Bisericile acestor părţi, pentru ca uneltirile diplomatice ale Papalităţii să poată avea pe lângă împăraţii din Răsărit un rezultat folositor. Papalitatea răspândise în Apus ideea că grecii erau schismatici şi duşmani primejdioşi pentru Biserică. Răsăritenii priveau pe apuseni ca barbari, ce aveau numai numele de creştin, şi cari schimbaseră credinţa şi cele mai sfinte aşezăminte ale Bisericii. De aici neîncrederea grecilor faţă de cruciade şi violenţele cruciaţilor în privinţa grecilor. Nu ne-am propus să ne întindem în această lucrare asupra acestor expediţii. Trebuie numai să arătăm faptul incontestabil că cruciadele adăugară încă la ura ce exista de atâta vreme între Răsărit şi Apus; şi că dacă s-au făcut încercări de unire, iniţiativa acestor planuri aparţinu totdeauna împăraţilor, cari nu lucrară la aceasta decât din motive politice şi din interes.

Aceşti împăraţi cugetau neîncetat la posesiunile lor din Apus. Ei aveau ochii aţintiţi asupra luptelor ce existară între mai mulţi papi şi împăraţii din Apus. Aceste lupte, pe cât de vii, pe atât de îndelungate, aveau drept cauză Papalitatea care, în virtutea suveranităţii sale duhovniceşti, pretindea a domina asupra puterii lumeşti. Alexie Comnen cugetă a profita din acestea. El trimise (1112) o ambasadă la Roma, vestind că ar fi gata a se duce în cel oraş spre a primi din mânile papei coroana imperială. Această cerere nu avu urmări, însă ea dovedeşte la împăraţii epocii o tendinţă pronunţată întru a se apropia de Roma, în scopuri curat politice. Manuil Comnen (1155) căută a se înţelege cu papa şi cu împăratul Apusului, Frederic, contra normanzilor cari răpiseră Sicilia de la Imperiul Constantinopolei; Adrian al IV-lea trimise cu această ocazie legaţi la Manuil şi-i însărcină cu o scrisoare pentru Vasilie, arhiepiscopul Thessalonicului, în care îndemna pe acest episcop a înlesni unirea Bisericilor.[322] Vasilie îi răspunse că nu era dezbinare între greci şi latini, fiindcă aveau aceeaşi credinţă şi aduceau aceeaşi jertfă. „Cât pentru pricinile de scandal, slabe în sine, ce ne-au depărtat pe unii de alţii”, adaugă el, „Sanctitatea Voastră le va putea face să înceteze prin autoritatea sa atât de întinsă şi cu ajutorul împăratului din Apus.“

Acest răspuns era pe atât de dibaci, pe cât şi înţelept. Papalitatea făcuse inovaţii; ea se bucura în Apus de o autoritate foarte întinsă. Cine o împiedica de a se folosi de acea autoritate pentru a respinge propriile sale novisme sau pe cele pe care le îngăduise? Numai de ea atârna să înlesnească o unire deplină între ambele Biserici. Însă Papalitatea nu avea această idee de unire. Pentru ea unirea nu putea exista decât prin supunerea Bisericii Răsăritene suveranităţii sale. Dar Biserica Răsăritului, păstrând vechea învăţătură, era în împrotivire nesfârşită faţă de această suveranitate uzurpată şi nu era nicidecum gata a-i suferi jugul nelegiuit.

Pe când Biserica se găsea în aceste cugetări, împăraţii urmau politica lor. Ei păstrau bune relaţii cu împăratul din Apus câtă vreme acesta era în prietenie cu Papalitatea; însă de îndată ce se iscau lupte noi, ei se foloseau de ele pentru a repeta demersurile lor pe lângă papi în privinţa coroanei imperiale. Alexandru al III-lea fiind în război cu Frederic, Manuil Comnen îi trimise (1166) o ambasadă, însărcinată a-i face cunoscut acestui papă bunele sale intenţii pentru a reuni ambele Biserici, greacă şi latină, pentru ca latinii şi grecii să nu formeze mai mult decât un singur popor sub un singur şef. El cerea deci pentru dânsul coroana întregului Imperiu Roman, făgăduind Bisericii Romane Italia şi alte foloase materiale. Papa trimise legaţi la Constantinopole. Doi ani după aceea (1169) Manuil trimise din nou o ambasadă lui Alexandru, încredinţându-l că va reuni Biserica greacă şi cea latină dacă îi va da coroana cerută. Papa refuză, sub cuvântul turburărilor ce ar atrage această concesie. Cu tot refuzul său, se păstrară cele mai bune relaţii între papa şi Manuil, după rugămintea căruia un cardinal ipodiacon, numit Ioan, se duse la Constantinopole pentru a lucra la unirea Bisericilor. Însă planurile lui Manuil nu erau primite de greci, cari dispreţuiau pe latini nu numai pentru motive religioase, ci şi din resentiment contra violenţelor ce suferiseră din partea cruciaţilor. Astfel că, după moartea lui Manuil, latinii fură fără milă masacraţi la Constantinopole (1182). Cardinalul Ioan a fost una din victime. Andronic, care provocase masacrul, a fost ales împărat. El muri curând după aceea şi a fost înlocuit prin Isac Anghel, care a fost detronat de fratele său Alexie Anghel. Innochentie al III-lea era episcopul Romei (1198). De la Grigorie al VII-lea nici un papă nu avusese atâta influenţă în Apus. Alexie Anghel se grăbi a urma politica Comnenilor: el trimise papei ambasadori cari îi înmânară o scrisoare din partea sa şi o alta din partea patriarhului Ioan Camaterie, mărturisindu-i că doreau să facă unirea Bisericilor. Innochentie trimise la Constantinopole legaţi însărcinaţi cu scrisori, în care el înălţa peste măsură Biserica Romană. Patriarhul însărcină pe legaţi cu răspunsul său, care începea astfel: „Lui Innochentie, presfântului Papă Roman şi al nostru preaiubit frate în Domnul Hristos, Ioan din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolei, patriarh al Romei noi, dragoste şi pace din partea Domnului şi Mântuitorului Nostru Iisus Hristos.“ Iată rezumatul scrisorii:

„Citind scrisoarea ce aţi trimis Smereniei Noastre, am aprobat râvna Sanctităţii Voastre pentru unirea noastră unul cu altul în credinţă. Însă nu vă voi ascunde ceea ce m-a întristat mult în scrisoarea Voastră. Mă mir, într-adevăr, că numiţi Biserica Romanilor una şi universală, fiindcă este dovedit că Biserica este împărţită în Biserici particulare, cârmuite de păstori sub un singur şi unic păstor suprem, Iisus Hristos. Ceea ce nu înţeleg încă este faptul că numiţi Biserica Romanilor mama celorlalte Biserici. Mama Bisericilor este cea a Ierusalimului, care le întrece pe toate în vechime şi în vrednicie. Nu pot deci primi învinuirea ce-mi face Sanctitatea Voastră că eu spintec haina una şi fără cusătură a lui Hristos. Când se vede, pe de o parte, Biserica noastră păstrând cu sfinţenie vechea doctrină asupra purcederii Sfântului Duh, şi pe a voastră căzută în rătăcire asupra acestui punct, voi putea preabine a vă întreba: Care din amândouă a spintecat haina lui Hristos?

„Cu toate acestea, sunt gata a sprijini cu adevărat bunele intenţii ale împăratului .“

Împăratul răspunse tot astfel papei, care replică prin două scrisori din care vom da câteva extrase; el scrie patriarhului: „Întâietatea scaunului roman a fost aşezată nu de om, ci de Dumnezeu sau, ca să zic mai bine, de Dumnezeu Omul; aceasta se poate proba prin numeroase mărturii evanghelice şi apostolice, întărite prin hotărârile canonice şi cari dovedesc că preasfânta Biserică Romană a fost consfinţită prin Sf. Petru, verhovnicul apostolilor, pentru a fi stăpâna şi mama tuturor celoralte.“ Innochentie aduce o mulţime de texte din Scripturi şi le tâlcuieşte după maniera sa.[323] El se miră că patriarhul nu cunoaşte aceste tâlcuiri; apoi încearcă a răspunde la două întrebări puse de el: „Mă întrebaţi”, zice el „cum Biserica Romană este una şi universală. Biserică universală este aceea care e întocmită din toate Bisericile, după textul literal al cuvântului grec catholic. În acest înţeles, Biserica Romană nu este universală, ea este numai o parte din Biserica universală, însă cea dintâi şi principală, asemenea capului într-un trup; ea este astfel pentru că plinirea puterii se află acolo, şi numai o parte din plinire decurge asupra celorlalte. Această Biserică una este deci universală, în înţelesul că ea are pe toate celelalte sub dânsa. După adevăratul înţeles al cuvântului, numai Biserica Romană este universală, pentru că ea este singura care a fost înălţată mai presus de celelalte... Mă întrebaţi cum Biserica Romană este mama Bisericilor? Ea este aşa nu prin timp, ci prin vrednicie. Biserica Ierusalimului poate fi privită ca mama credinţei, pentru că această credinţă a ieşit din sânul său; Biserica Romei este mama credincioşilor, pentru că ea a fost pusă mai presus de ei toţi, prin privilegiul vredniciei sale.“ Innochentie felicită apoi pe patriarhul pentru dorinţa sa de unire; pe urmă adaugă că el doreşte respect şi ascultare faţă de Biserica Romană şi faţă de episcopul ei ca şef al său; că îl va primi cu condiţia de a fi supus, după cum un mădular trebuie a fi supus capului; dar, dacă va refuza respectul şi ascultarea, el va lucra contra lui şi contra Bisericii Greceşti.

Innochentie al III-lea iubea să vorbească ca un stăpân. El se rosteşte în acelaşi chip în replica sa către împăratul: declară că vrea bucuros a întruni un sinod, deşi constituţia Bisericii nu e sinodală; că la acel sinod va chema pe patriarhul; că dacă va voi a se supune Bisericii Romane şi a da ascultarea ce îi datorează, se va face pace cu el. Roagă pe împăratul să aibă grijă ca patriarhul să vină la sinod cu aceste gânduri; şi termină scrisoarea prin ameninţări.

Totuşi nu le pune în aplicare, căci înţelege că pentru succesul cruciadei ce se organiza atunci trebuia să menajeze pe împăratul grec. El scrise deci cruciaţilor cari părăsiseră Veneţia şi se îndreptau spre Constantinopole: „Nimeni dintre voi să nu se laude că i-ar fi fost învoit a cotropi sau a jefui pământul grecilor, sub pretext că nu e îndestul de supus Sfântului Scaun şi că împăratul a uzurpat imperiul de la fratele său. Orice crimă ar fi comis el sau supuşii lui, nu este al vostru a judeca, şi voi n-aţi luat crucea pentru a răzbuna această nedreptate.“

Cruciaţii ştiau foarte bine că succesul le-ar garanta iertarea de greşale. Ei făcuseră la Veneţia un tratat cu junele Alexie, fiul lui Isac şi nepot al împăratului. Acest principe făgăduia, dacă cruciaţii i-ar da tronul răpit de unchiul său, că va supune Biserica Greacă suveranităţii papale şi se va uni cu cruciaţii contra musulmanilor. Ajunşi înaintea Constantinopolei, cruciaţii arătară poporului pe tânărul Alexie, dar înţeleseră îndată că prin acest mijloc nu stârneau nici o simpatie. Atunci se hotărâră a-l impune oraşului, pe care îl luară cu asalt. Ei înştiinţară despre aceasta pe papa printr-o scrisoare, în care căutau a se apăra pentru că au atacat pe greci[324]: „Crudul uzurpator al imperiului (Alexie Anghel) vorbise poporului şi îl făcuse să creadă că latinii veneau spre a răpi vechea lor libertate şi a-l supune puterii legilor lor şi stăpânirii papei. Aceasta îi însufleţise aşa în contra noastră şi în contra tânărului principe, încât nu voiau de loc a ne asculta.“ Pretind apoi că ei au fost mai întâi atacaţi de greci; istorisesc ceea ce a făcut pentru ei bătrânul împărat Isac, în înţelegere cu fiul său Alexie, şi nu uită a adăuga: „El făgăduieşte încă a vă da ascultarea ce au dat papilor împăraţii catholici predecesorii săi, şi de a întrebuinţa toată puterea sa pentru a readuce la ascultarea Voastră Biserica Răsăriteană.“

Unul din şefii cruciaţilor, Contele de Saint Paul, scria din parte-i Ducelui de Louvain: „Noi am dus atât de departe cauza Mântuitorului, încât Biserica Răsăriteană, a cărei mitropolie era odinioară Constantinopole, fiind reunită cu papa, şeful său, dimpreună cu împăratul şi tot imperiul său, după cum ea era din vechime, se recunoaşte fiica Bisericii Romane şi voieşte a-i da ascultare cu umilinţă pe viitor. Patriarhul însuşi are să meargă la Roma spre a primi pallium (mantia), şi a făgăduit aceasta cu jurământ, dimpreună cu împăratul.“

Tânărul Alexie scrise papei în acelaşi fel: „Mărturisim”, zice el, „că principala cauză care a făcut pe pelerini să ne ajute este faptul că noi am făgăduit de bună voie şi cu jurământ că vom recunoaşte cu umilinţă pe pontiful roman de şef bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al Sfântului Petru, şi că vom întrebuinţa toată puterea noastră pentru a aduce Biserica Răsăriteană la această recunoaştere, înţelegându-se bine că această reunire va fi foarte folositoare imperiului şi foarte măreaţă pentru noi. Vă repetăm aceeaşi făgăduinţă prin aceştia ce vi se înfăţişează şi cerem sfaturile voastre pentru reunirea Bisericii Răsăritului..”

Se înţelege deci că unirea nu era decât supunerea faţă de scaunul Romei. Cruciaţii şi protejatul lor înţelegeau că numai astfel de făgăduieli puteau face pe Innochentie al III-lea să aprobe ceea ce la început interzisese. Innochentie răspunde lui Alexie că aprobă simţămintele sale în privinţa reunirii Bisericii Răsăritene. De va fi credincios acestor făgăduinţe, el îi va da tot soiul de foloase; de nu va fi credincios, el îi prezice că va cădea înaintea vrăjmaşilor săi.

Innochentie răspunse apoi Cruciaţilor. El se temea ca nu cumva ei să fi cerut de la Alexie făgăduinţa de a supune Biserica Răsăritului numai pentru ca să-şi spele greşala lor. „Vom judeca”, zice el, „dacă aţi lucrat cu curăţie, prin următoarele fapte: dacă împăratul ne va trimite scrisori anume, ca să le putem păstra ca probă autentică a jurământului său; dacă patriarhul ne va trimite o delegaţie solemnă pentru a recunoaşte întâietatea Bisericii Romane şi a ne făgădui supunere; dacă ne va cere palliumul (mantia), fără de care el nu poate îndeplini după lege îndatoririle patriarhale.“

Oare putea Biserica Răsăriteană să recunoască într-o astfel de doctrină învăţătura celor dintâi opt veacuri?

Curând dezbinarea se ivi între cruciaţi şi Alexie care, odată împărat, uită făgăduinţele sale. Însă tânărul principe îşi înstrăinase pe greci, suindu-se pe tron cu sprijinul latinilor. El a fost deci detronat. Constantinopolul căzu în puterea unui aventurier. Cruciaţii hotărâră că acest om n-avea nici un drept la coroană, şi că grecii trebuiau a fi cu atât mai puţin menajaţi, fiindcă ei se sustraseră de la ascultarea papei. Ei luară atunci oraşul şi puseră pe tronul imperial pe unul din ai lor, pe Baudouin, Conte de Flandra. Constantinopolul a fost prădat şi toate bisericile sale fură profanate, jefuite şi pustiite.

Imperiul Latin din Constantinopole începu în 1204 şi se sfârşi în 1261. În timpul acestei perioade de aproape o jumătate de veac, ura între greci şi latini luă proporţii înspăimântătoare. Marchizul de Monferrat, şeful cruciadei, scrise papei că dacă a luat Constantinopolul, era mai ales pentru a aduce un serviciu Sfântului Scaun şi pentru a readuce pe greci la ascultarea ce i se cuvenea. „După minunata noastră biruinţă”, adaugă el, „n-am făcut nimic decât în vederea reunirii Bisericii Răsăritului cu sfântul Scaun; şi aşteptăm pentru acest sfârşit sfatul Vostru.“

Innochentie, în răspunsul său, veşteji excesele şi sacrilegiile de care se făcuseră vinovaţi cruciaţii. „Grecii”, adaugă el, „cu toate relele tratamente ce suferiră de la cei ce vor a-i sili să revină la ascultarea Bisericii Romane, nu se pot hotărî la aceasta pentru că ei nu văd la latini decât crime şi lucrări ale întunericului, şi pentru că îi urăsc ca pe nişte câini... Cu toate acestea”, zice apoi papa, „judecăţile lui Dumnezeu sunt nepătrunse, pentru aceasta noi nu voim a judeca cu uşurinţă această afacere; se poate ca grecii să fi fost pedepsiţi cu dreptate pentru păcatele lor, deşi voi aţi lucrat cu nedreptate vărsând ura voastră asupra lor; se poate ca Dumnezeu să vă răsplătească cu dreptate pentru că aţi fost uneltele propriei sale răzbunări.“ Se vede din acestea că Innochentie al III-lea era destul de cumpănit pentru a face deosebiri subtile faţă de un oraş acoperit de sânge şi de ruine. Urmarea scrisorii sale este vrednica încununare a celor precedente: „Să lăsăm”, zice el, „chestiunile îndoioase. Este sigur că voi puteţi ţine şi apăra pământul ce l-aţi câştigat prin hotărârea lui Dumnezeu; însă cu condiţia că veţi restitui bunurile Bisericilor şi veţi fi totdeauna credincioşi Sfântului Scaun şi Nouă.“

Suveranitatea papală era marele şi unicul ţel. Crimele deveneau virtuţi, de îndată ce autoritatea Sfântului Scaun era propovăduită şi sprijinită.

Nemulţumit de a aproba luarea Constantinopolului, Innochentie întreprinse a stabili într-un chip solid noul imperiu. Pentru aceasta el scrise episcopilor din Franţa o circulară al cărei cuprins este următorul: „Dumnezeu, vrând a consfinţi Biserica sa prin reunirea schismaticilor, a făcut să treacă imperiul grecilor trufaşi, superstiţioşi şi neascultători la latinii cei smeriţi, evlavioşi, catolici şi supuşi. Noul împărat, Baudouin, invită tot soiul de oameni, clerici şi laici, nobili şi proşti, de ambele sexe şi de toată starea, a se duce în imperiul său pentru a primi acolo bogăţii după meritul şi destoinicia lor. Pentru aceasta papa a poruncit episcopilor să îndemne ori pe cine a se duce, şi el făgăduieşte indulgenţa cruciadei celor ce vor merge spre a întări noul imperiu.”

Baudouin rugând pe papa să-i trimită clerici latini pentru a întări Biserica papală în Răsărit, Innochentie scrise o nouă circulară episcopilor din Franţa: „Trimiteţi”, zice el, „în acea ţară cărţile ce aveţi de prisos, cel puţin spre a le copia, pentru ca Biserica din Răsărit să se asemene cu cea din Apus în laudele lui Dumnezeu.“ Astfel, venerabilele liturghii ale Răsăritului nu aflau har înaintea Papalităţii. Ea voia o Biserică nouă în noul imperiu greco-latin.

Baudouin aşeză la Constantinopole un cler latin şi numi canonici cari stăteau la Sfânta Sofia. Aceştia aleseră de patriarh pe veneţianul Thomas Morosini. Innochentie nu găsi altă neregularitate decât faptul că a fost ales; de-aceea, în loc de a-i confirma alegerea, numi de-a dreptul pe acelaşi Thomas la patriarhat. Scrisoarea sa merită a fi citată: „Cât pentru persoana alesului”, scrise el, „ne este de ajuns de cunoscut atât nouă cât şi fraţilor noştri cardinali, din cauza îndelungatei petreceri ce a făcut pe lângă noi; ştim că este de neam nobil şi cu bune moravuri, înţelept, prevăzător şi destul de învăţat. Însă cercetând alegerea, n-am găsit-o canonică, pentru că laicii neavând nici o putere de a dispune de afacerile bisericeşti, patriarhul Constantinopolei nu trebuia să fie ales prin autoritatea vreunui principe secular. Afară de aceasta, clericii veneţieni ce se zic canonici ai Sfântei Sofii, n-ar fi avut dreptul de a alege, nefiind aşezaţi în această Biserică nici de noi, nici de legaţii sau delegaţii noştri. Pentru aceasta noi am casat această alegere în plin consistoriu.“

Apoi papa declară că, voind a da acelei Biserici ajutorul cu care este îndatorat, numeşte patriarh pe acelaşi Tomas, în virtutea deplinătăţii puterii sale.“

Nimic nu poate fi legitim în Biserică, decât prin această putere deplină: aceasta era pretenţia Papalităţii. Innochentie ia apoi apărarea bunurilor bisericeşti, din care cruciaţii îşi însuşiseră o parte. „Nu se cuvine nicidecum”, zice el, „ca sfântul Scaun să le dea putere asupra acestui punct. Pe lângă aceasta, fiindcă ei au făcut tratatul lor cu veneţienii pentru cinstea Bisericii Romane, după cum o zic ei mai la fiecare articol, noi nu putea întări ceea ce se abate de la această cinste.“

Innochentie conferă lui Tomas Morosini, care nu era decât ipodiacon, diaconatul, preoţia şi episcopatul; apoi publică o bulă, în care se exprima astfel: „Prerogativa de har ce a dat Sfântul Scaun Bisericii Bizantine arată lămurit plinirea puterii ce acest Scaun a primit de la Dumnezeu, fiindcă Sfântul Scaun a pus această Biserică în rangul Bisericilor Patriarhale. El a scos-o ca din pulbere, a ridicat-o până la punctul de a o prefera celor ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului; a pus-o alături cu Biserica Romană, mai presus de celelalte.“ Innochentie accepta faptul că Biserica Constantinopolei avea al doilea rang în Biserică. Însă el îl atribuia scaunului Romei, deşi acest scaun protestase contra canoanelor sinoadelor ecumenice de la Constantinopole şi de la Chalcedon, care îi dăduseră fără voia sa al doilea rang. Iată cum Papalitatea, în Evul de Mijloc, preschimbă istoria spre a da probe în sprijinul pretenţiilor sale.

Patriarhul grec al Constantinopolei, Ioan Camaterie se retrase în Tracia şi îşi dădu demisia. El a fost înlocuit prin Mihail Avtorian, care încoronă pe Theodor Lascaris ca împărat al grecilor. Şi unul şi altul fixară reşedinţa lor la Nicea în Vithinia.

Francezii şi veneţienii intrară în luptă în privinţa noului patriarh latin şi a împărţirii bunurilor bisericeşti. Thomas se adresă papei, care îi răspunse printr-o lungă scrisoare, din care vom cita acest extras: „Dintre cele patru animale ce sunt împrejurul scaunului dumnezeiesc, Ezechiel pune vulturul mai sus de celelalte, pentru că dintre cele patru Biserici Patriarhale, figurate prin aceste animale şi care sunt împrejurul sfântului Scaun ca servitoarele sale, cea din Constantinopole are întâietatea.”

Aşadar, Roma era scaunul. Vulturul imperial însemna Constantinopole, şi trebuia a fi cel întâi dintre animalele simbolice cari adorau Roma. Iată modesta idee a lui Innochentie al III-lea despre autoritatea sa. El dă astfel o origine divină întâietăţii Constantinopolei, pentru că ea îi venise de la sfântul Scaun, organul lui Dumnezeu. După acest început al scrisoarii, papa dă lui Thomas instrucţiuni, între care vedem acestea: „Mă întrebaţi cum trebuie să rânduiţi episcopiile în ţările unde nu sunt decât greci şi în cele unde sunt amestecaţi cu latini. În cele dintâi veţi hirotoni episcopi greci, dacă veţi găsi pe unii cari să vă fie credincioşi şi cari să voiască a primi de la voi hirotonia. În episcopiile amestecate veţi hirotoni latini şi-i veţi prefera grecilor... De nu veţi putea readuce pe greci la ritul latin, trebuie să-i suferiţi întru ale lor, până ce Sfântul Scaun va porunci altminteri.“ Aceasta a fost regula statornic urmată de Papalitate în privinţa grecilor uniţi: a-i îngădui până va putea să-i supună.

De la acea epocă se văzură în Răsărit, prin autoritatea papală, două Biserici catholice opuse una alteia. Schisma a fost de atunci un fapt împlinit (1206). După cum scria foarte bine episcopul din Thessalonic papei Adrian al IV-lea, schisma nu exista în realitate înainte de acea epocă. Era numai o protestare a Bisericii Răsăritene contra novismelor romane. Acel protest exista încă înainte de Mihail Cerularie şi chiar înainte de Fotie. Ea luase sub aceşti patriarhi un caracter mai accentuat, pentru că Roma inova din ce în ce mai mult şi voia a impune absolutismul său în toată Biserica; însă, în fond, schisma nu era săvârşită, după cum remarcă cu dreaptă judecată Fleury faţă de relaţiile lui Manuel Comnen cu Alexandru al III-lea: „Nu se poate zice că în timpul său schisma grecilor a fost încă formată“[325]. Această observaţie făcută în trecere de învăţatului istoric, ce nu poate fi bănuit de parţialitate în favoarea Bisericii Răsăritene, are o însemnătate ce nu va scăpa nimănui. Din aceasta se poate conchide că nici Fotie, nici Mihail Cerularie nu făcură schisma. Cine deci a fost autorul ei?

Ar fi imposibil a arăta măcar pe unul dintre greci. Pentru noi este Papalitatea care, după ce a provocat protestele Bisericii Răsăritene şi le-a întărit prin pretenţiile sale autocratice, a întemeiat într-adevăr schisma. Autorul adevărat al acestei schisme este papa Innochentie al III-lea. Ea a fost începută prin Biserica Latină a Ierusalimului. Şi a fost desăvârşită prin cea de la Constantinopole.

Iată ce mărturiseşte istoria adevărată şi nepărtinitoare. Papalitatea, după ce a stabilit schisma, a mai întărit-o aşezând episcopii latine în oraşele unde erau deja aşezate episcopii greceşti din vremea apostolică. Când episcopii latini nu putură să-şi stabilească reşedinţa acolo, Roma le-a dat titlurile în partibus infidelium (în părţile necredincioşilor), ca şi cum Biserica Apostolică de Răsărit n-ar avea între membrii săi decât necredincioşi.

Innochentie al III-lea muri în 1216. Urmaşii săi îi continuară opera. Cu toate acestea împăraţii greci de la Nicea, văzându-se pe punctul de a cădea înaintea atacurilor împăraţilor latini din Constantinopole, cugetară a relua politica predecesorilor lor în privinţa Papalităţii. După rugămintea împăratului Ioan Vatachie, patriarhul Gherman scrise papei Grigorie al IX-lea (1232) o scrisoare plină de cele mai bune simţăminte.[326] El începe prin a se adresa lui Iisus Hristos piatra din capul unghiului care a strâns toate neamurile într-o singură Biserică; recunoaşte întâietatea de onoare a episcopului Romei şi declară că nu voieşte a o contesta; apoi adaugă: „Să căutăm cu toată îngrijirea posibilă cine au fost autorii dezbinării. De suntem noi, arătaţi-ne răul ce am săvârşit şi aplicaţi doctoria; de sunt latinii, noi nu putem crede că intenţia voastră ar fi aceea de a rămâne în afară de moştenirea Domnului prin ignoranţă sau printr-o criminală îndărătnicie. Toată lumea convine că dezbinarea a venit din credinţe deosebite, din desfiinţarea canoanelor, din schimbări în riturile ce ne-au venit de la Părinţii noştri prin predanie. Şi iarăşi, toată lumea e martoră că noi cerem într-un mod rugător a ne reuni într-adevăr, după o cercetare aprofundată ce se va face, pentru ca şi dintr-o parte şi din alta să nu se mai arunce vinovăţia de schismă.“ După ce zugrăveşte tabloul nenorocirilor pe cari învinuirea de schismă le-au atras din partea cruciaţilor, Gherman strigă: „Au doară aceasta învaţă Sf. Petru când recomandă păstorilor de a păstori turma lor fără silnicie, nici tiranie? Ştiu că atât dintr-o parte cât şi din alta noi credem că fiecare avem dreptate şi că nu ne înşelăm. Ei bine! să ne raportăm la Scriptură şi la Părinţi.“

Gherman se adresă de asemenea şi cardinalilor ce formau consiliul papei. „Îngăduiţi-ne”, le scrie el, „să spunem adevărul: dezbinarea a venit de la apăsarea cea tiranică pe care voi o exercitaţi şi de la abuzurile Bisericii Romane care, în loc de a fi mamă, este maşteră, şi care calcă în picioare pe celelalte Biserici cu atât mai vârtos, cu cât ele se umilesc mai mult înaintea ei... Noi suntem scandalizaţi de a vă vedea dedaţi numai şi numai la bunurile pământeşti, adunând din toate părţile aur şi argint şi făcând regatele să vă plătească tribut.“ Gherman reclamă deci o cercetare aprofundată a chestiunilor care dezbină Biserica şi, pentru a face să se înţeleagă însemnătatea acestei cercetări, el arată că o mulţime de popoare sunt de acord cu dânsul.

Grigorie al IX-lea[327] nu urmă pe Gherman pe tărâmul în care voia a se aşeza acest patriarh. El impută Bisericii Greceşti că prea s-a supus puterii laice, ceea ce a făcut-o să-şi piadă libertatea; însă nu spune în ce constă libertatea Bisericii. Pentru tot creştinul această libertate consta în dreptul de a păstra doctrina dumnezeieşte descoperită şi legile apostolice în întregimea lor.

Din acest punct de vedere, oare nu a fost Biserica Răsăritului totdeauna mai liberă decât cea din Apus? Când o Biserică jertfeşte adevărul pentru a asculta ori de un împărat, ori de un papă-rege, ea nu e mai puţin servilă. Nu este oare de mirare ca Papalitatea, după ce a subjugat Biserica Latină şi căuta acum a subjuga şi pe cea din Răsărit, să mai vorbească de libertatea acesteia de pe urmă? Grigorie al IX-lea, în loc de a primi dezbaterea ce îi propunea Gherman, îi făgăduieşte că va trimite doi dominicani şi doi franciscani pentru a-i explica intenţiile sale şi pe cele ale cardinalilor. Aceşti călugări plecară într-adevăr anul următor (1233) spre Nicea şi aduseră patriarhului Gherman o scrisoare în care papa compara schisma grecilor cu aceea a Samariei. Mărturisim că comparaţia nu prea era la locul ei.

Într-adevăr, Roma nu era nici Ierusalimul, nici Templul universal, nici păstrătoarea legii. Aceste titluri aparţineau mai curând Bisericii Răsăritene decât celei a Romei; aceasta schimbase dogmele şi legiuirile apostolice, pe câtă vreme cealaltă le păstra cu evlavie. În aceeaşi scrisoare, Grigorie al IX-lea îşi atribuie, ca şef al Bisericii, îndoita putere duhovnicească şi vremelnică; el pretinde chiar că Iisus Hristos a dat această de pe urmă putere Sfântului Petru când i-a zis: „pune-ţi înapoi sabia ta în teacă.” Tâlcuirea textului este vrednică de părerea ce voia el a susţine! Grigorie al IX-lea termină atacând pâinea dospită ca materie a Euharistiei. „Această pâine”, zice el, „înseamnă trupul stricăcios al lui Iisus Hristos, pe câtă vreme azima înseamnă trupul său înviat şi proslăvit.“

Cei patru călugări apuseni fură primiţi la Nicea cu mari onoruri. Ei avură conferinţe cu clerul grec asupra purcederii Sfântului Duh şi a Euharistiei. Există darea de seamă despre aceste conferinţe, scrisă în Apus.[328] În ea călugării îşi atribuie biruinţa, după cum se înţelege de la sine; chiar şi din relatarea lor se vede că ei amestecau în Sfînta Treime fiinţa şi personalitatea, purcederea esenţială şi trimiterea în timp a Sfântului Duh asupra Bisericii; că citară în fals Scriptura şi Părinţii; că nu putură da seamă de adaosul făcut la Crez; că comparară acest adaos, ce se făcuse în mod neregulamentar, şi care se raporta la o nouă dogmă, cu dezvoltarea ce sinodul ecumenic din Constantinopole dăduse Crezului de la întâiul sinod ecumenic de la Nicea.

Cât pentru Euharistie, discuţia a fost mai neînsemnată. Înainte de a se retrage, călugării declarară împăratului că dacă grecii voiau a se uni cu Biserica Romană, ei trebuiau a primi credinţa ei şi a se supune autorităţii papei. Deci nu veniseră spre a cerceta care era adevărata credinţă şi dacă autoritatea papală era legitimă: unire, în cugetarea lor, ca şi în cea a papei, n-avea alt înţeles decât supunere. Patriarhul Gherman n-o înţelegea în acest fel; pentru aceasta el adună un sinod, spre a cerceta punctele de discordie ce existau între greci şi latini.[329] Această adunare avu loc la Nimfea. După cum relatează chiar nunţii, singurul lor triumf a fost acela de a întreba pe greci pentru ce nu mai erau supuşi papei, după ce au recunoscut odinioară autoritatea sa. Dacă ar fi să-i credem pe ei, grecii se zice că au fost foarte încurcaţi întru a răspunde la această întrebare şi păziră tăcerea. Este de ajuns o asemenea povestire pentru a putea aprecia buna credinţă cu care a fost întocmită istorisirea lor. Desigur, cel mai ignorant dintre greci ştia că autoritatea papală nu fusese niciodată recunoscută în Răsărit. După lungi discuţii asupra purcederii Sfântului Duh şi asupra azimilor, împăratul chemă pe nunţii şi le zise: „Ca să ajungem la pace, trebuie a face din amândouă părţile concesii. Lepădaţi deci adaosul vostru din Crez, şi noi vom primi azimile voastre.“ Nunţii refuzară. „Cum dar să se încheie pacea?“ zise împăratul. „Iată cum”, răspunseră nunţii: „Să credeţi şi să învăţaţi că nu se poate săvârşi Euharistia decât cu azime, şi să ardeţi toate cărţile unde s-a învăţat contrariul; să credeţi şi să învăţaţi că Sfântul Duh purcede de la Fiul ca şi de la Tatăl, şi să ardeţi toate cărţile unde s-a învăţat contrariul. Papa şi Biserica Romană nu vor tăia o iotă din credinţa lor; singura concesie ce vi se poate face este de a nu vă sili să cântaţi Crezul cu adaosul latin.“ Acesta e rezumatul răspunsului nunţiilor. Împăratul se supără. La ultima şedinţă a sinodului, ambele părţi se despărţiră zicându-şi una alteia anatemă. Nu se putea aştepta decât la acest rezultat.

Aproape treizeci de ani (1269) după acest sinod, Mihail Paleologul reintra în Constantinopole şi distrugea imperiul latin, care nu durase decât cincizeci şi şapte de ani.

Papalitatea vedea apunând astfel cele mai scumpe speranţe ale sale. Urban al IV-lea, care ocupa scaunul din Roma, scrise lui Ludovic al IX-lea, regele Franţei, îndemnându-l a lua apărarea împăratului latin „alungat de grecii schismatici, spre ruşinea Apusului.” El căută a răscula Europa întreagă şi făcu a se predica o cruciadă contra lui Paleologu. Acest împărat încercă să îmblânzească pe papa, trimiţându-i ambasadori şi daruri, şi făgăduindu-i că va lucra cu stăruinţă la unirea Bisericilor. Această politică, inaugurată de Comneni, şi reluată de Paleologi, ajunse la două adunări solemne, al doilea sinod de la Lion şi cel de Florenţa, în care s-a încercat a se stabili bazele unirii. Toate încercările fură fără folos, pentru că Papalitatea nu înţelegea să se discute autoritatea sa supremă şi universală, nici doctrinele pe care le susţinea. Climent al IV-lea o declară formal într-un proiect de unire, trimis lui Mihail Paleologul prin patru franciscani.[330] După acelaşi papă, Mihail era vinovat de dezbinarea ce exista între Biserici, pentru că el ar putea obliga pe tot clerul grec a subscrie la pretenţiile Papalităţii dacă ar voi să întrebuinţeze puterea sa. Întrebuinţarea acelei puteri, spunea el, pentru a sili clerul grec, ar fi singurul mijloc de a-şi asigura imperiul contra incursiunilor latinilor. Aşadar, după Climent al IV-lea, interesul, forţa şi ameninţarea erau adevăratele mijloace de a ajunge la unire. Mihail Paleologul se temea mai cu seamă de o năvălire din partea lui Carol, regele Siciliei. Aducându-şi aminte că Climent al IV-lea îi scrisese că mijlocul de a se apăra contra latinilor era de a uni Bisericile, scrise lui Grigorie al X-lea spre a-i mărturisi bunele sale dispoziţii în această privinţă.

Nu ne-am propus a istorisi pe larg istoria relaţiilor ce avură loc atunci între Grigorie şi Mihail. Vom spune numai că acesta din urmă nu lucră decât într-un scop politic; că el abuză de autoritarea sa imperială pentru a decide pe câţiva episcopi să sprijine planurile sale; că prigoni pe cei ce se împrotiviră; că nişte episcopi trădători, din motive interesate, făcură toate concesiile pretinse de papa; că ei fură dezaprobaţi de către ceilalţi, cu toate grozavele prigoniri ce le atrase acea dezaprobare; în fine, că unirea, în loc de a fi stabilită prin aceste intrigi şi silnicii, ajunse a fi încă mai grea.

Iată, în rezumat, istoria celor ce au avut loc la sinodul al doilea de la Lion (1274) cu privire la unirea Bisericilor, şi a celor ce avură loc după sinod în sânul Bisericii Greceşti. Totul este politică şi n-are nici un caracter religios. Grigorie al X-lea promulgă la Lion pacea pe bazele puse de Climent al IV-lea. Numai că această unire nu a fost încheiată decât cu Mihail Paleologul şi câţiva oameni fără principii. Biserica Răsăriteană nu luă nicidecum parte la aceasta. Roma însăşi a fost atât de încredinţată de acest lucru, încât Martin al IV-lea excomunică pe Mihail Paleologul pentru că şi-a bătut joc de Papalitate sub pretextul unirii (1281). Andronic, care a fost împărat după Mihail (1283), renunţă la o politică atât de puţin sinceră, însă ea a fost reîncepută de Ioan Paleologul pentru sinodul din Florenţa.

Între aceste două adunări de la Lion şi de la Florenţa avură încă loc oarecari conferinţe între papi şi împăraţi, dar nu duseră la nimic, pentru că Biserica Răsăritului, în loc de a se apropia de Biserica Romană, se găsea cu atât mai depărtată, cu cât Papalitatea devenea mai îngâmfată şi mai pretenţioasă.

Ioan Paleologul reuşi cu toate acestea, întrebuinţându-şi toată autoritatea, să atragă un oarecare număr de episcopi la sinodul de la Florenţa.

În această adunare trebuie să deosebim două perioade anumite, aceea a expunerii doctrinale şi aceea a concesiilor.

Prin expunerea doctrinală s-a demonstrat că Biserica Răsăriteană era în dezacord cu Biserica Romană asupra mai multor puncte fundamentale şi că ea menţinea doctrina sa împrotiva novismelor papale, pentru că acea doctrină îi fusese predată de către Apostoli şi de Părinţii din vechime.

Concesiile se găsiră în dezacord cu expunerea doctrinală. Pentru ce? Pentru că papa şi împăratul din Răsărit alergaseră la toate resursele despotismului lor spre a înfrâna rezistenţa grecilor; pentru că papa, cu toate angajamentele sale formale, lăsa să moară de foame pe grecii cari nu ascultau de pretenţiile sale, şi pentru că Împăratul în acelaşi timp le făcea imposibilă reîntoarcerea în patria lor; pentru că Papalitatea ştiu a câştiga pentru cauza sa pe câţiva oameni ambiţioşi, a căror trădare o răsplăti prin pălăria de cardinal şi alte onoruri. Dar cu toate mijloacele acestea, Papalitatea nu putu reuşi a face să se recunoască într-un mod limpede pretinsa sa suveranitate de către sinodul de la Florenţa. Căci această adunare, pe când proclama suveranitatea de drept divin, în acelaşi timp insera în decretul său o clauză care o anula şi o declara ca o uzurpare sacrilegă.

Într-adevăr, această suveranitate nu poate fi decât o uzurpare, de îndată ce se încearcă a-i determina caracterul prin raportare la sinoadele ecumenice.

Minţitu-şi-a nedreptatea eişi în acea vestită adunare, care nu a fost decât o conjuraţie contra învăţăturii sănătoase; care nu promulgă, sub numele de unire, decât o tranzacţie minciunoasă, ruptă mai înainte de a fi încheiată; pe ai cărei partizani Biserica de Răsărit îi anatematiza, iar Biserica de Apus, reprezentată în cea mai mare parte de către sinodul de la Bâle, condamnă pe principalul autor, papa Evghenie, ca eretic, schismatic şi vrăjmaş Bisericii.

De la trista dramă de Florenţa, Papalitatea n-a mai încercat a supune Biserica Răsăritului. Ea a ales mai bine a lucra ca să o dezorganizeze puţin câte puţin, spre a ajunge progresiv a o subjuga. Politica sa a fost aceasta: a respecta în aparenţă doctrina şi riturile orientale; a profita de toate împrejurările, şi mai ales de conflictele între naţionalităţi, pentru a se insinua şi a da autoritatea sa ca sprijin şi ca protecţie a drepturilor naţionale; a se mulţumi deocamdată cu o recunoaştere vagă şi nederminată a acestei autorităţi iar apoi, prin tot soiul de mijloace ipocrite şi înşelătoare, a întări acea autoritate, pentru a abuza de ea mai pe urmă contra doctrinei şi a riturilor pe care mai întâi se prefăcuse că le respectă.

Iată explicaţia bulelor contrazicătoare promulgate de papi în privinţa uniţilor tuturor Bisericilor, a greco-catolicilor din Răsărit şi din Rusia, a armenilor uniţi, a bulgarilor uniţi, a maroniţilor uniţi, etc. etc.

Dacă, după cum nădăjduim, vom publica o lucrare aparte asupra punctelor de discordie ce există între Bisericile Răsăritene şi Biserica Romană, vom avea a arăta în amănuntele sale, şi sprijinit pe documente, politica Papalităţii. Vom surprinde această politică în lucrare, în adunările de la Lion şi Florenţa, în toate relaţiile ce existară între papi şi împăraţii Constantinopolei de la stabilirea regatelor latine din Răsărit, în bulele contrazicătoare pornite de la Roma din acea epocă până în zilele noastre.

În lucrarea de faţă n-am avut alt scop decât a proba: 1. că Papalitatea, începând din veacul al nouălea, a voit a impune Bisericii Universale, şi în numele lui Dumnezeu, un jug necunoscut celor dintâi opt veacuri; 2. că această ambiţie a provocat din partea Bisericii Răsăritului o opoziţie legitimă; 3. că Papalitatea a fost prima cauză a dezbinării; 4. că ea a întărit-o şi a menţinut-o prin novismele sale, şi mai vârtos menţinând ca dogmă suveranitatea nelegitimă ce-şi atribuise; 5. că ea a făcut prin această dezbinare o adevărată schismă, stabilind o Biserică papală chiar în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit, ridicând altar peste altar şi un episcopat nelegitim peste un episcopat apostolic.

Am probat toate aceste puncte prin fapte necontestabile. Deci cu drept cuvânt am aruncat asupra Papalităţii însăşi acuzaţia de schismă, pe care ea o aruncă atât de liber în faţa celor cari refuză a recunoaşte autocraţia sa şi cari se ridică, în numele cuvântului lui Dumnezeu şi al predaniei soborniceşti, contra uzurpărilor sale şi a sacrilegilor sale îndeletniciri.

Acum vom zice tot omului de bună credinţă: pe de o parte ai auzit Scriptura, tâlcuită după predania sobornicească; ai auzit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii; ai auzit pe episcopii Romei ai celor dintâi opt veacuri. Pe de altă parte, ai auzit pe papii următori veacului al optulea. Poţi zice că învăţătura unora şi a altora este aceeaşi? Nu eşti dator a recunoaşte că în privinţa Papalităţii sunt două învăţături contradictorii: învăţătura dumnezeiască, păstrată vreme de opt veacuri chiar în sânul Bisericii Romane, şi care condamnă orice idee de autocraţie, de suveranitate în Biserica lui Iisus Hristos; şi învăţătura papală, care face din această autocraţie o dogmă esenţială şi fundamentală a Bisericii, o dogmă fără de care Biserica nu poate exista, după părerea Papalităţii?

Care este învăţătura pe care trebuie să o urmeze tot creştinul: cea a lui Dumnezeu sau cea a papei? Cea a Bisericii sau cea a curţii Romei?

Trebuie să alegi între cele două. Eşti pentru învăţătura dumnezeiască, păstrată de Biserică? Eşti creştin ortodox. Eşti pentru cea a Papalităţii? Eşti papistaş, dar nu ortodox. Numai acela merită această denumire, care urmează în credinţa sa regula predaniei soborniceşti. Această predanie este opusă sistemului papal; deci nu poţi fi ortodox şi să primeşti acest sistem. Este vremea să nu ne mai jucăm cu cuvintele, ci a vorbi neted: fii papistaş, dacă voieşti, dar atunci nu te mai numi ortodox. Voieşti a fi ortodox? Atunci nu mai fii papistaş. Compromisul nu este posibil; ortodox şi papistaş sunt două cuvinte ce se exclud unul pe altul.
_________________________________________________
Fragment din cartea "Papalitatea schismatica sau Roma in raporturile sale cu Biserica rasariteana"- de Vladimir Guettee,doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe Ruse

0 Responses to "Cum a devenit dezbinarea,schisma"

Blogul este vizionat de: