Ortodoxia si Ecumenismul

ProOrtodoxia

,

de Mihai Urzicã

Nãzuinta unirii bisericilor, mult doritã de toatã Crestinãtatea, pentru ajungerea la o singurã turmã si un pãstor, nu poate fi decît binevoitã si binecuvîntatã de Dumnezeu.
Dar pentru ca aceastã contopire a crestinilor, într-una sfîntã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã sã corespundã unui scop sfînt si sã se înfãptuiascã dupã voia lui Dumnezeu, ar trebui ca acele Biserici înstrãinate si acele comunãti crestine heterodoxe, care ar voi în mod sincer sã ajungã la aceastã realizare, sã adere la dreapta credintã cu o întreagã participare si o deplinã recunoastere a Adevãrului. Biserica Ortodoxã are menirea sacrã, cu vreme si fãrã vreme, sã facã sã fie cunoscut acest Adevãr si sã descopere lumina de sub obroc. Dar, de dragul unirii bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodoxã sã ajungã la compromisuri ce i-ar aduce vãtãmare de credintã. Ca detinãtoare deplinã a tezaurului crestin, a mijloacelor sacrosante de mîntuire si a unei credinte nealterate, ea simte chemarea sã se ridice în dumnezeiascã strãlucire, sã binevesteascã si sã lumineze lumea. Este vremea ca toatã crestinãtatea sã revinã la credinta primarã, la predaniile sfintilor pãrinti si la rînduielile canonice.

Într-o asemenea viziune, Biserica - mamã întelege sã primeascã în sãrbãtoare împãrãteascã la matca Adevãrului, pe toti fratii crestini care s-au îndepãrtat de Biserica Ortodoxã, ca si pe toti necrestinii care ar voi sã se mîntuiascã si sã primeascã dreapta credintã.

Dar dupã cum întoarcerea heterodocsilor la Biserica primarã nu s-ar putea împlini decît într-un duh de smerenie, tot astfel, într-acelasi duh, trebuie privitã aceastã întoarcere si de lumea ortodoxã, cãci nu din vredniciile omenesti ale celor aflati în aceastã credintã se va putea ajunge la Unire, ci din dragostea si lucrarea lui Dumnezeu, atunci cînd se va surpa Babilonul cel mare al tuturor ereziilor si prihãnirilor, cînd toatã crestinãtatea va putea vorbi o singurã si aceeasi limbã - cea a Harului.

Un rol se seamã în apropierea si unirea lumii crestine îi revine Bisericii Romano-Catolice, reprezentanta celei mai numeroase grupãri crestine. Aceastã Bisericã a avut meritul, în decursul istoriei, de a-si fi fãcut o puternicã organizatie eclesiasticã, de a fi înfiintat numeroase ordine cãlugãresti, de a fi întemeiat institutii si asezãminte social-crestine, de a fi dezvoltat si editat o bogatã literaturã religioasã, teologicã, apologeticã si moralã si de a fi desfãsurat o actiune misionarã, prin propovãduirea Evangheliei în toatã lumea, prin jertfa multor martiri.

Experienta organizatoricã a Catolicismului ar putea fi luatã ca exemplu, în multe privinte, de Bisericile Ortodoxe. Dar Catolicismul s-a considerat Biserica universalã si singura în drept sã reprezinte plinãtatea harului; el are o conducere centralizatã si veleitãti de suprematie si infailibilitate, ceea ce a dus la pierderea caracterului de sobornicitate si de ecumenicitate; tendinta spre inovatii a condus la mutilãri dogmatice si cultice, spre pãgubirea lui spiritualã. Cruciadele, cu împilãri dezlãntuite asurpa bisericilor si mãnãstirilor ortodoxe din Orient, inchizitiile, indulgentele, intoleranta religioasã fatã de protestanti, precum si politica de stat a Vaticanului, cu veleitatea de a se considera si putere temporarã, au reprezentat devieri ale Bisericii Romane fatã de spiritualitatea Ortodoxiei.

Ruptura comunitãtilor crestine, prin îndepãrtarea lumii catolice occidentale de Orientalii ortodocsi, îsi gãseste prefigurarea în Vechiul Testament, prin scindarea împãrãtiei lui Solomon.
Semnul vizibil lãsat de Dumnezeu pentru abaterile Bisericii Catolice de la adevãrata credintã si traditie, este faptul cã numai ortodocsilor le-a rãmas darul sã primeascã, în noaptea Învierii, lumina cereascã de la flacãra arzãtoare care coboarã în chip minunat pe Mormîntul Domnului, iar catolicilor si armenilor, nu.

În cursul secolelor trecute, clericalismul a pus stãpînire pe viata si gîndirea religioasã a lumii catolice, mai întîi în Evul Mediu, cu scopul de a tine piept ingerintelor feudalilor, iar apoi, dupã Conciliul de la Trent, pentru a se opune Protestantismului. Cu cît Biserica Catolicã si-a întemeiat o organizatie mai rigidã pentru a rezista asalturilor Protestantismului, cu atît mai mult s-a adîncit hotarul de despãrtire între ea si sora sa din Orient si cu cît organizatie Bisericii Catolice a devenit mai centralizatã, cu atît ierarhia ei s-a îndepãrtat si mai mult de conceptiile orientale. [1] În vederea ecumenismului, nu este nevoie ca Biserica Romei sã primeascã Ortodoxia de la urmasii Bizantului; e suficient ca ea sã revinã la propria credintã, cea pe care a avut-o înainte de schismã, la credinta mãrturisitã de venerabilul papã Leon al III-lea si de venerabilul papã Ioan al VII-lea, renuntînd astfel la toate inovatiile ulterior adãugate crezului si dogmelor.

Împotriva antagonismului si separatismului între catolici si ortodocsi, au intervenit, în ultimii ani, schimburi de scrisori oficiale între reprezentantii celor douã Biserici, mesaje si alte actiuni de apropiere, în vederea realizãrii unui dialog. În dorinta manifestãrii unei atitudini de bunã întelegere reciprocã, Patriarhul Ecumenic din Constantinopol a consimtit sã fie reprezentat prin observatori la Conciliul Vatican II, din 1964. Acest fapt a stîrnit critici din partea unor episcopi ai Bisericilor Ortodoxe, în special din Grecia. Tot în 1964 a avut loc întîlnirea de la Ierusalim, într-o atmosferã de dragoste crestinã, dintre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Athenagoras. De asemenea, o delegatie catolicã a fost trimisã la Moscova cu ocazia celebrãrii a 50 de ani de la investirea, ca episcop, a fostului patriarh Alexis. Au atras apoi atentia vizitele protocolare pe care le-au fãcut cei doi capi ai Bisericii despãrtite: patriarhul Athenagoras, la Roma, si papa Paul al VI-lea, la Constatinopol, preum si darurile simbolice pe care si le-au dat: un potir, semn al unitãtii euharistice, si un felon episcopal, semn al unitãtii sacerdotale.

Pe baza principiului de colaborare, stabilit prin declaratia comunã din 28 octombrie 1967, s-a înfiintat la New York o comisie compusã din prelati catolici si ortodocsi, pentru asistenta refugiatilor din Orientul Apropiat. Pe temeiul aceleiasi declaratii s-a initiat si o colaborare între profesorii catolici si ortodocsi, în domeniul istoriei si traditiilor celor douã Biserici privind patristica si liturghia. În acelasi spirit s-a organizat la Roma, de cãtre Institutul Pontifical al Studiilor Orientale, un congres cu tema: Patriarhatele din primul mileniu al istoriei Bisericii.

Biserica Romei, fãcînd pomenire de crestinii orientali separati de Sfîntul Scaun a recunoscut importanta pe care o reprezintã ortodoxia în sînul Bisericii Universale, nu numai din punct de vedere numeric (cca. 16 milioane sau 21% din toti crestinii), ci mai ales prin tot ceea ce reprezintã ea ca traditie, gîndire teologicã si evlavie misticã.

Între timp au avut loc si alte manifestãri între Orientul Ortodox si Occidentul Catolic: colocviul de la Bari (Italia), din 1970, între reprezentantii patriarhatului din Moscova în frunte cu mitropolitul Nicodim, si reprezentantii bisericii catolice; în 1971, cardinalul Willebrandt a vizitat Biserica din Grecia; conferinta de la Munchen din 1982, între ortodocsi si catolici, cînd teologii catolici au recunoscut, prin protocolul încheiat, valabilitatea crezului ortodox, fãrã Filioque. Augurii par sã fie favorabili apropierii celor douã Biserici surori.

Bisericile si confesiunile protestante, sub aspect dogmatic si eclesiologic, prezintã erori mult mai grave fatã de Ortodoxie decît Catolicismul, întrucît ele sunt mai sãrãcite de lucrarea Sfîntului Duh. Bisericile protestante au însã marele merit de a fi tradus Biblia în toate limbile [2], de a fi rãspîndit Evanghelia pînã în cele mai îndepãrtate colturi ale pãmîntului, prin puternice organizatii misionare, de a fi înfiintat, în toatã lumea, nenumãrate institutii cu scopuri caritabile. În ultima vreme, ele au deschis calea ecumenismului, perseverînd, prin diferite mijloace, pentru apropierea si unirea Bisericilor lui Hristos. Si nu este fãrã tîlc, în iconomia lui Dumnezeu, cã Protestantismul si în special Biserica Luteranã si Anglicanã, care odinioarã au provocat dezbinarea Crestinismului prin Reformã, îsi manifestã acum tendinta spre ecumenicitate, spre regãsirea în unitate si Adevãr.

Pentru atingerea acestui scop, a luat fiintã organizatia interconfesionalã Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva, care, sub deviza ecumenismului, desfãsoarã o campanie mondialã asiduã. Dar, din pãcate, aceastã organizatie a luat fiintã din initiative masonice si nu urmãreste scopuri sincere pentru Bisericã. Paralel cu actiunea acestui consiliu, a luat nastere în cadrul Vaticanului, sub pontificatul lui Ioan al XXIII-lea, Secretariatul pentru Unitatea Crestinilor, o altã organizatie proeminentã cu caracter ecumenic ce desfãsoarã o intensã activitate pentru apropierea crestinilor despãrtiti. Dar toate aceste actiuni religioase cu caracter ecumenic, si care se întrec în declaratii de dragoste interconfesionalã, prezintã în realitate grave erori, cu neîntelegeri de fond fatã de esenta acestei probleme.

Ecumenismul, prin sensul deformat care i se atribuie azi, nu reflectã întotdeauna adevãrul înteles de unitate si sobornicitate a Bisericii, într-o hristocentricã de dreaptã credintã în care sã se contopeascã întreaga crestinãtate. Adeseori, prin ecumenism se întelege urmãrirea unei activitãti interconfesionale, fãrã un scop de unitate în credintã, ci de conlucrare socialã. În Protestantism, ideea de apropiere între Biserici se sprijinã mai mult pe consideratii samaritene si social-politice, pe baza cãrora sã se organizeze lumea, si mai putin sau aproape deloc pe temeiuri teologice si dogmatice, care sã asigure credinciosilor o unitate unitate în Duh si Adevãr.

Cînd se ajunge la discutarea problemelor teologice si dogmatice, Bisericile si confesiunile protestante doresc tratative la masa rotundã, negocieri, divergentele existente eliminîndu-se prin acceptãri minore din partea unora si prin cedãri majore din partea celorlalti.

La rîndul sãu, prin ecumenism, Biserica Romei ar vrea sã i se recunoascã suprematia absolutã de cãtre toti crestinii separati de Scaunul apostolic, deci de ortodocsi, considerîndu-se cã singura Bisericã a lui Hristos prin care se poate obtine plenitudinea mijloacelor de mîntuire este cea catolicã (Conciliul Vatican II).
O asemenea mentalitate denotã cã nici protestantii si nici catolicii nu au întelegerea necesarã pe care ierarhiile acestor Biserici ar trebui sã le aibã cu privire la sensul adevãrat al reintrãrii lor în ecumenicitate. Fiecare rãmîne pe pozitia sa rigidã, dogmaticã si eclesiasticã. Si nu se vede o smeritã cugetare si un duh de pocãintã pentru abaterile trecutului care, indiferent din ce cauzã ar fi provenit, au dus prin uneltirile diavolului la dezunire, la ruperea cãmãsii fãrã cusãturã a lui Hristos. Cãci nu ortodocsii s-au desprins din trunchiul Bisericii Apostolice, ci toti aceia care s-au îndepãrtat de Biserica primarã prin denaturãri si inovatii. Exprimînd dorinta unirii Bisericilor, papalitatea se manifestã fatã de orientali cu acea bunãvointã îngãduitoare care se aratã unei rude scãpãtate, asteptîndu-i pe ortodocsi cu usile deschise (Conciliul Vatican II). O asemenea atitudine pune, de la început, un mod cu totul gresit, problema ecumenicitãtii si compromite scopul unirii, dupã cum s-a întîmplat în atîtea rînduri din partea Bisericii Romane.

În 1848, papa Pius al IX-lea, reluînd tratativele mai vechi ale predecesorilor sãi în vederea unirii Bisericilor, a trecut în mod voit cu vederea peste toate divergentele care au constituit schisma, precum si peste toate semnalãrile fãcute prin enciclica patriarhilor ortodocsi din 1831, împotriva inovatiilor latine. În acest scop el a adresat crestinilor orientali o epistolã, În suprema Petri apostoli Sedi, cu invitatia de a se uni cu Roma, de a reveni la Biserica cea adevãratã, la comuniunea cu Sfîntul Scaun, si la unicul staul al lui Hristos, folosind în acest scop felurite insinuãri cu pretentii neîntemeiate. La acest apel, redactat cu paternã grijã, dar si cu autoritatea superioritãtii, pentru a impune ascultare, patriarhii ortodocsi, dimpreunã cu sinoadele lor, au dat papei un rãspuns negativ si viguros, prin enciclica din acelasi an, 1848, punînd la punct, fãrã ocol, problema reîntregirii Bisericii. S-a sustinut astfel, înainte de toate, cã unirea, doritã de altfel si de ortodocsi, nu poate fi posibilã decît prin revenirea romano-catolicilor la vechile statorniciri dogmatice, canonice si liturgice dinaintea schismei si de la care ei s-au îndepãrtat, precum si prin revizuirea conceptiei papistase prin care s-au abãtut de la Sfînta Traditie si au ajuns la pretentia de hegemonie asupra întregii Crestinãtãti. Acest rãspuns a produs o mare dezamãgire Vaticanului, precum si papei Pius al IX-lea, care spunea despre sine: Eu sunt Traditia si Eu sunt Biserica[3]. Prin primatul papal, care a condus la erezia infailibilitãtii papale, s-a nesocotit autoritatea supremã a Bisericii, care este cea a sobornicitãtii, dupã cum o mãrturiseste si Crezul, înlocuindu-se cu aceea a unui singur arhipãstor. S-a contravenit în acest fel chiar punctului de vedere al papei Grigorie cel Mare, Dialogul, si al lui Irineu, care recunosteau Sinodul ca singurã autoritate a Bisericii, iar nu întîietatea unui episcop.

Analizarea obiectivã a divergentelor esentiale, mentionate prin Enciclica sinodalã de la 1848, a constituit documentul important care a reprezentat baza conditiilor principale pe care s-ar fi putut realiza unirea. Textul Enciclicii de la 1848 a fost ulterior publicat de ortodocsi, în douã editii franceze - 1850 si 1863 - iar un studiu valoros, în legãturã cu acel schimb de întîmpinãri a fost editat în 1935 de prof. teolog Tudor Popescu, sub titlul: Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848.

Prin initiativa la unirea cu Roma, Pius al IX-lea si-a închipuit cã fãgãduind presupuse privilegii ierarhiei Bisericii Ortodoxe, precum si mentinerea cultului oriental, ar fi putut obtine unirea în conditiile subordonãrii patriarhilor orientali, autoritãtilor scaunului papal. De altfel, Privilegiile si împuternicirile acordate înainte Bisericilor Unite (greco-catolice) au fost relative si provizorii[4].

Desi încercarea de a aduce la Staulul Romei pe orientali a rãmas fãrã rezultat, ea a fost repetatã de Leon al XIII-lea, de Benedict al XV-lea, de Pius al XI-lea, de Ioan al XXIII-lea si, în ultima vreme, de Paul al VI-lea. În toate aceste încercãri de apropiere, atitudinea papalitãtii si, în general, a Catolicismului, a lãsat mult de dorit prin lipsa de sinceritate si prin intentiile ascunse pe care le-au nutrit fatã de Biserica Ortodoxã. Acest fapt ar trebui sã trezeascã în cea mai mare mãsurã atentia ierarhiei Bisericilor Ortodoxe si sã le punã în gardã fatã de orice relatii stabilite de apuseni în scopul unirii.

Se stie, de exemplu, cã în perioada în care se fãceau, din partea papalitãtii, apeluri pãrintesti pentru unire, diplomatia Vaticanului cãuta sã submineze situatia crestinilor din Orient. Uneltirile romano-catolice împotriva ereticilor despãrtiti de Sfîntul Scaun s-au constatat în numeroase împrejurãri istorice si nu s-au dezmintit nici atunci cînd ortodocsii treceau prin cele mai grele încercãri din cauza prigonirilor dezlãntuite de musulmani, nici atunci cînd în Ardeal, din cauza imperialismului habsburgic si a agresiunilor maghiare, o parte din romînii transilvãneni au fost obligati sã treacã la unire.

Dupã cum cruciatii de altã datã au asediat Constantinopolul bizantin, l-au jefuit, i-au devastat bisericile, au dat foc mãnãstirilor din Athos, si au provocat atîtea mãceluri printre ortodocsii eretici, tot astfel papistasii de mai tîrziu s-au alãturat musulmanilor, aceastã aliantã îndreptîndu-se împotriva credinciosilor ortodocsi si concretizîndu-se printr-o medalie jubiliarã, bãtutã la Paris, cu inscriptia: Dieu protegé le catholicisme, le protestantisme et l'islamisme[5]. Ca urmare, Pius al IX-lea, care izbutise în 1847 sã-si asigure numirea unui legat apostolic la Constantinopol, urmãrea acum sã ia asupra sa protectoratul tuturor crestinilor din Imperiul Otoman.

Considerînd Orientul ortodox în rîndul infidelilor care trebuiau convertiti (terra missionis), papismul n-a încetat sã tulbure Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu, trimitînd pretutindeni misionari traficanti de suflete care, înconjurînd pãmîntul si marea ca sã facã un prozelit, sã poatã astfel însela si pe vreunul dintre ortodocsi, strcînd învãtãtura Domnului[6].

Prin rãspunsul patriarhilor ortodocsi din 1848 s-a stãruit într-o mare mãsurã asupra ereziei Filioque, atît pentru faptul cã aceastã dogmã a introdus raporturi diferite si inegale între ipostasurile de aceeasi putere si împreunã mãrite, prin confundarea sau amestecarea lor, cît si prin faptul cã a deschis drumul altor inovatii însusite de Biserica romanã care, prin subtilitãti scolastice, au adus alterãri sfintelor Taine ale Botezului si ale Euharistiei, au ciuntit ierurgia în partea ei esentialã si au întronat papismul, cu toate erorile lui.

Toate aceste inovatii si abateri de la Sfînta Traditie fac imposibilã unirea, atîta timp cît catolicismul nu va renunta definitiv si fãrã rezerve la toate aceste rãtãciri.

Tentative pentru apropierea celor douã Biserici au fost încercate în ultimile decenii, cu bunã intentie, de Biserica Ortodoxã. Prin învoirea reciprocã dintre papa Paul al VI-lea si patriarhul Athenagoras, s-au ridicat în anul 1965 la Roma si Constantinopole, anatemele reciproc pronuntate cu ocazia Schismei din 1054. A fost un fapt epocal. Dar surpãtura adîncã ce s-a format între Occidentul catolic si Orientul ortodox nu s-a putut închide doar prin ridicarea anatemelor.

În legãturã cu dumnezeiescul Simbol al Credintei, care este piatra de temelie a Bisericii, Pãrintii Sinodului al III-lea ecumenic, de la Efes, au hotãrît sã fie pedepsiti cu predeapsã nedezlegatã, a excomunicãrii din orice treaptã a clerului, toti acei care vor mãrturisi un alt crez decît acela de la Niceea, referitor la Sfîntul Duh. Intrucît însã sinodalii de la Efes din anul 431, cunosteau canoanele Sinodului din Constantinopol din 381 si deci implicit completarea adusã Crezului de la Niceea despre purcederea Duhului Sfînt, rezultã cã pedeapsa excomunicãrii hotãrîte prin canonul 7 de la Efes, a cãzut asupra ierarhilor Bisericii Catolice. Acest canon pronuntat de un Sinod Ecumenic a rãmas în vigoare si nu va fi niciodatã abrogat de Biserica Dreptmãritoare a Rãsãritului. De aceea nu va fi cu putintã sã existe nici o comuniune la acelasi Potir cu Biserica Romei, atît timp cît aceastã Bisericã îsi va mentine gresita dogmã a purcederii Duhului Sfînt si de la Fiul, precum si a celorlalte dogme gresite cu care s-a încãrcat dupã anul 1054 si pînã în prezent.

Episcopul Romei de mare cinste, care a fost papa Leon al III-lea (+816), a dezaprobat în chip solemn gresita credintã despre Filioque, care-si fãcuse drum în Apus, si a aplicat pe zidurile bazilicii Sfîntului Petru douã plãci de argint pe care s-a sãpat Crezul Ortodox - fãrã Filioque - scris în greacã si în latinã, si mentinut acolo pînã în 1054. De asemenea, papa Ioan al VIII-lea, prin Epistola cãtre venerabilul Patriarh Fotie, a pus în rîndul lui Iuda pe cei care au introdus schimbarea dumnezeiescului Simbol[7]. Acest fapt a fost si mai mult întãrit prin Sinodul de la Constantinopol (879-880), tinut sub Patriarhul Fotie, si la care au participat si împuternicitii papei Ioan al VIII-lea cu care ocazie s-a pronuntat pedeapsa anatemei pentru toti aceia care s-ar atinge de Simbolul Credintei Ortodoxe, fie cã ar lãsa, ar adãuga, ar schimba sau ar falsifica cu ceva acest Simbol[8]. Si totusi erezia si-a fãcut drum mai departe.

La Aix-la-Chapelle (809), Carol cel Mare a favorizat introducerea dogmei Filioque în Simbolul Credintei, iar ulterior episcopii romani si-au permis sã treacã peste hotãrîrile Pãrintilor si ale Sinoadelor, pentru interesul de a impune vointa Romeni, ca normã de credintã si a ridica astfel autoritatea papalã. În acest sens apare si declaratia papei Stefan al V-lea (+891), pe care a fãcut-o moravilor, dupã moartea Sfîntului Metodiu si în ciuda Ortodoxiei bizantine a acestuia, privitor la purcederea Duhului Sfînt: Dacã vor zice cã este oprit de cãtre Sfintii Pãrinti de a adãuga sau de a reduce ceva în Simbol, rãspundeti cã Sfînta Bisericã romanã este paznica si conformatoarea sfintelor dogme[9].

Despre semetia eposcopilor latini si mai cu seamã a papei, Sfîntul Vasile cel Mare, încã de pe vremea lui, spunea: Dacã va mai tine mînia lui Dumnezeu, ce ajutor vom avea de la mîndria apuseanã? Cãci ei nu cunosc Adevãrul, nici nu-l suferã sã-l învete ci, prejudecînd cu bãnuieli mincinoase, acelea le fac si acum, care (le-au fãcut) si mai înainte, cu Marcel (Marcel al Acyrei) condamnat în Orient ca eretic (canon 336, 338, 339, 343) si gãsit binecredincios la Roma (canon 340 si Sardica 343). Certîntu-se cu cei ce vor sã le arate Adevãrul, ei întãresc erezia prin ei însisi[10].

Ca urmare a acestor fapte care, din vinovãtia Romei, au condus, rînd pe rînd, la Schisma din 1054, la Reforma din 1521 si la toate implicatiile ulterioare ale frãmîntãrii blocului protestant, precum si la schisma vechilor catolici de la 1871, s-a deschis, în anul 1964, Conciliul Vatican II, care si-a propus ecumenismul ca problemã centralã, prin promovarea restaurãrii unitãtii între toti crestinii. Din pãcate, aceastã frumoasã intentie nu a fost însotitã si de dovezile necesare de sinceritate, de întelegere adevãratã si de recunoastere a propriilor greseli, ci, dimpotrivã, s-a pãstrat aceeasi semetie din trecut, folosind însã mai multã diplomatie în raport cu celelalte Biserici si în particular cu Ortodoxia.

Este adevãrat cã o lucrare de mari proportii nu se poate face dintr-o datã, ci necesitã o pregãtire de duratã pentru cresterea si împlinirea ei; iar o cotiturã importantã în orientarea Catolicismului nu s-ar putea face decît cu tact, pentru a nu aduce tulburare si smintealã în rîndul clerului si al credinciosilor. Dar...Conciliul Vatican II s-a strãduit sã arate cã desi celelalte Biserici Crestine inclusiv cea Ortodoxã, nu sunt lipsite de semnificatie si de valoare în taina mîntuirii, ele sunt totusi în eroare, încît numai Biserica Romano-Catolicã este cea adevãratã. Se spune deopotrivã: comunitãti considerabile se separã de plinãtatea comuniunii cu Biserica Catolicã (...). Acei care se nasc astãzi în asemenea comunitãti si care trãiesc cu credinta în Hristos, nu pot fi acuzati de pãcatul despãrtirii, iar Biserica Catolicã îi înconjoarã cu respect frãtesc si cu dragoste. În adevãr, acei care cred în Hristos si care au primit în mod valid botezul, se aflã într-o anumitã comuniune, desi imperfectã, cu Biserica Catolicã[11].

Asupra superioritãtii Bisericii Romano-Catolice[12] precum si asupra insuficientei harice pe care o prezintã celelalte Bisericii separate, se revine în mod stãruitor în documentele Conciliului Vatican II.
Desi Conciliul Vatican II a consimtit intercomuniunea cu Bierica Ortodoxã, avînd în vedere validitatea Euharistiei ortodoxe, totusi decretul respectiv avertizeazã pe credinciosii sãi despre rãtãcirea acestei Biserici, spunînd: Participarea la Sfintele Taine, care ar jigni unitatea Bisericii (Catolice) si ar include aderarea la rãtãcire sau pericolul de gresealã în credintã, de smintealã si de indiferentism, este interzisã de legea divinã[13].

Din declaratiile oficiale, întãrite prin hotãrîrile Conciliului Vatican II, se deduce cît este de obstructionistã pozitia Bisericii romane fatã de adevãratul duh care ar trebui sã cãlãuzeascã o sincerã dorintã de unire.
Despre felul în care este privitã Ortodoxia în lumea catolicã, este lãmuritoare si declaratia pe care a fãcut-o, la Atena, mitropolitul Vasilie al Varsoviei: Pentru romano-catolicii din Polonia, prin ecumenism se întelege subordonarea Bisericii Ortodoxe omoforului de la Roma[14]. La aceeasi adunare, mitropolitul Dorotej din Praga a fãcut cunoscut cã în Cehoslovacia, deciziile publicate de Conciliul Vatican II referitoare la cãsãtoriile mixte, nu sunt cîtusi de putin aplicate. În realitate, episcopul romano-catolic a hotãrît ca valabile numai cãsãtoriile mixte care sunt binecuvîntate de un preot catolic, cu conditia obligatorie ca si copii rezultati din asemenea cãsãtorii sã fie botezati catolici.

Cele de mai sus denotã rea credintã si ipocrizie din partea reprezentantilor Bisericii Catolice; iatã de ce dorinta de apropiere si de unire a celor douã Biserici crestine nu va putea fi realizatã, cel putin atît timp cît slava desartã, erezia si orgoliul, vor împiedica Vaticanul sã vadã Adevãrul.

Pretentia pe care o au unii latini, ca unirea sã se înfãptuiascã printr-o recunoastere din partea ortodocsilor a suprematiei papale si a inovatiilor catolice de credintã, închide orice drum spre unire. În asemenea conditii, degeaba a declarat Conciliul Vatican II cã îi asteaptã pe crestinii separati, cu usile deschise. Reverendul Charles Boyer într-un articol în care comenta cartea lui Max Thurian, Sacerdoce et ministere, conchidea, în mod categoric: Dintre toate comunitãtile crestine, Biserica Romano-Catolicã este acea care cel mai putin se poate schimba (...) si de a cãrei doctrinã nu se poate atinge[15].

Unirea Bisericilor Crestine rãmîne conditionatã mai presus de toate, de mãrturisirea unui aceluiasi crez, a unei aceleiasi doctrine si a unui aceluiasi cult. În vederea unirii, Biserica Ortodoxã nu poate impune ca toti crestinii sã se adapteze unui aceluiasi tipar de viatã religioasã, unui aceluiasi tipic, cel propriu orientalilor. Fiecare Bisericã si-a avut o experientã bine definitã, s-a dezvoltat dupã un anumit specific, si-a constituit o organizare proprie, a ajuns la o anumitã realizare istoricã si s-a concretizat într-o determinatã culturã si manifestare asupra modului de a gîndi, de a-si fãuri o altã bisericã, o muzicã religioasã, precum si o proprie exprimare de viatã, dupã darurile primite de la Dumnezeu. Unitatea Bisericii nu trebuie deci sã însemne uniformitate în exprimare, ci armonie în unitate. Ca urmare, anumite diferentieri eclesiologice, care nu sunt esentiale, nu trebuie sã constituie obstacole în calea unirii. Aceasta înseamnã cã trebuie sã primeze în mod absolut esentialul, pentru a nu se ajunge la compromisuri, cãci mai bun este rãzboiul decît o pace care desparte de Dumnezeu, dupã cum spunea Sfîntul Grigorie despre arieni.

Ortodoxia considerã cã ecumenismul trebuie sã însemne o revenire a Crestinãtãtii împãrtite la o constiintã teologicã unitarã si autenticã, o reîntoarcere la substanta adevãratã si nu o unire formalã, de dragul unirii, printr-un crestinism pietist si printr-o moralã conformistã socialã, ca o cheie universalã care ar deschide toate lacãtele, dar fatã de care Sfintii Pãrinti ar prefera sã rãmînã cît mai departe.

Entuziasmul cu care este privitã problema ecumenismului de unele Biserici Ortodoxe, în vederea grãbirii unirii, ar putea aduce mari vãtãmãri scopului adevãrat, prin cedãri neîngãduite în detrimentul Sfintei Traditii si al unitãtii Bisericilor Ortodoxe, provocînd schisme grave în sînul credinciosilor.

În urma unui mesaj, trimis la 8 februarie 1971, de cãtre papa Paul al VI-lea, patriarhului ecumenic Athenagoras, Biroul Patriarhal a publicat un comunicat prin care preciza cã mesajul a fost salutat de Fanar si pretutindeni ca un mare eveniment care ar putea sã serveascã drept bazã pentru o evolutie foarte rapidã a relatiilor dintre cele douã Biserici, în vederea unirii. Mai semnificative si mai neîntelese apar însã urmãtoarele declaratii, din cuprinsul aceluiasi comunicat oficial: iatã cã schisma a fost abolitã si încã în cea mai surprinzãtoare formã, la 7 decembrie 1965 (data ridicãrii anatemelor care fuseserã pronuntare reciproc în 1054). În acest fel, totul a revenit automat la starea anterioarã a anului 1054. Iar în continuare se adaugã: de ce nu revenim automat si la Potirul comun, avînd în vedere cã în 1054 nici un obstacol mai grav nu s-a ivit, în timp ce diferentierile existente se reduc în mod constant[16].

Cuprinsul acestui comunicat surprinde în mod neplãcut. În primul rînd, atîta timp cît se mentin importante deosebiri dogmatice, canonice si cultice, schisma nu a fost deloc abolitã, ci doar anatemele ridicate, schisma continuînd sã existe ca o stare de fapt. În al doilea rînd, nu s-a putut reveni la starea anterioarã anului 1054, atîta timp cît datele problemelor teologice si eclesiastice dintre cele douã Biserici nu mai sunt aceleasi ca înainte de 1054, ci mult mai grave si mai greu de reconciliat. În mod curios se sustine cã, de la 1054, nici un obstacol mai grav nu s-a ivit în calea acestor Biserici, cînd, în realitate, o serie de dogme noi, condamnate de Biserica Ortodoxã, au fost însusire de Biserica Romei, ca si numeroase abateri, al cãror numãr creste mereu, si nicidecum nu se reduce în mod constant.

Atitudinea foarte conciliantã a fostului patriarh Athenagoras fatã de Roma a produs reactii regretabile. Astfel, trei episcopi din Grecia, care au refuzat sã-l pomeneascã pe patriarh la ectenii au fost demisi, ceea ce a dus la nemultumiri si mai mari din partea clerului si a credinciosilor. Pe de altã parte, conducerea revistei Ortodoxos Typos, de atitudine integristã, în frunte cu arhimandritul Haralambos Vasilopoulos si cu un grup de sase colaboratori, a trebuit sã comparã în fata unui tribunal corectional din Atena, învinuiti ca instigatori ai unei miscãri de opozitie fatã de Biserica Greacã pe care au acuzat-o de tendinte protestante si de atitudine prea liberalã în actiunea ecumenicã. Masoneria si-a ridicat astfel capul.

Divergentele de pãreri ale Scaunului Ecumenic erau datorate si faptului cã rãspunsul patriarhal, din 1971, la mesajul papei, îi considera pe ortodocsi deopotrivã de rãspunzãtori cu catolicii pentru gravul pãcat al despãrtirii. În mod categoric si fãrã nici o rezervã, documentul declara: NOI am devenit strãini fatã de dragostea mutualã. NOI am urmat un drum negativ care a condus la separare (...). Sã ne cãim si sã revenim din Orient si din Occident, la vechea unitate fericitã a Apostolilor si a Pãrintilor.

Printr-o asemenea autocriticã, este direct acuzatã Biserica Ortodoxã cã a înteles sã rãmînã intransigentã în apãrarea adevãratelor dogme si nu a cedat ereziei! Datoritã tendintelor prea liberale de unire, manifestate fatã de Roma, atît de fostul patriarh Athenagoras, cît si de Biserica Greacã, s-a produs o mare sciziune în rîndurile credinciosilor greci. Foarte multi, nemultumiti de atitudinea adoptatã de ierarhie, au pãrãsit Biserica oficialã de sub primatul arhiepiscopului Hyeronimus si au trecut în rîndurile stilistilor - adeptii vechiului calendar - care reprezintã traditia intransigentã a Ortodoxiei. Ca urmare, stilismul, recunoscut ca o Bisericã independentã de sine stãtãtoare, a ajuns sã detinã în Grecia zece episcopate, cu un total de 1,5 milioane de credinciosi.

Dacã ecumenismul este actualmente privit de numerosi teologi si credinciosi ortodocsi cu toatã rezerva, considerîndu-l în forma în care se prezintã, un mare pericol pentru Biserica traditionalã, în schimb autoritãtile oficiale ortodoxe din diferite centre, continuã sã manifeste un optimism nejustificat atît în relatiile cu Roma, cît si în dialogurile interconfesionale care au loc cu participarea delegatiilor Bisericilor Ortodoxe. Se apreciazã, astfel, în mod eronat, cã se realizeazã un progres constant în raporturile ecumenice, în timp ce, de fapt, existã tendinte contrarii, care denatureazã adevãrata întelegere ecumenicã.

Cu multã clarviziune ortodoxã, preotul Jean Meyendorff, profesor la Seminarul Teologi Sfîntul Vladimir din New York, analizeazã acestã situatie: Participarea Bisericii Ortodoxe la miscarea ecumenicã a intrat într-o perioadã criticã de reevaluare si de ajustare. Diferitele organizatii ecumenice sustin, prin vocea lor majoritarã, pozitii care sunt vãdit ireconciliabile cu credinta ortodoxã. (...) Ca urmare, o mãrturisire ortodoxã articulatã devine din ce în ce mai dificilã. (...) Din nefericire, ecumenismul organizat al ceasului de fatã este bazat pe principii în întregime inadmisibile din punct de vedere ecumenic: fie prin supozitia gresitã cã felul cum credem nu are importantã, fie prin supozitia cã orice convingere profundã ar dãuna operei de unitate, fie prin ideea - naivã sau blasfematoare - cã unitatea va fi realizatã atunci cînd dezbatem chestiuni de credintã, pentru a ne angaja, de comun acord, în cauzele sociale si politice. Deosebirea între un bun si autentic ecumenism care poate fi îmbrãtisat de ortodocsi si care se rezumã la o îndatorire de dragoste în vederea mãrturisirii adevãrate credinte si un rãu si fals ecumenism, care confundã problemele si nu ajunge sã le solutioneze, trebuie sã fie înteleasã de noi toti. (...) Constiinta cã un ecumenism rãu înteles este o erezie nu trebuie sã ne facã sã uitãm misiunea Bisericii noastre în lume, fatã de toti cei din jurul nostru care cautã în mod sincer adevãrul; cãci uitînd aceastã misiune, am înceta sã mai fim cu adevãrat sobornici si ortodocsi, si am deveni doar o sectã (...). Un pericol si mai mare ar fi sã acceptãm relativismul, superficialul si secularismul ca principii ale angajãrii noastre ecumenice[17].

În situatia actualã, o revenire a Bisericii Catolice si a celorlalte Biserici Ortodoxe la vechea matcã a credintei este prematurã si nu se poate împlini, deocamdatã, decît izolat, prin convertirea individualã, sãvîrsitã prin lucrarea Duhului Sfînt, a unora dintre cei alesi din ceilalti frati întru Hristos.

Dacã Biserica Romei trece actualmente printr-o gravã crizã, este totusi de remarcat cã o spiritualitate nouã a început sã trezeascã în sufletele multor credinciosi ai sãi. Ca un semn bun pentru renasterea acestei Biserici apare si tendinta manifestatã de fostul papa Paul al VI-lea, ca si de cel de scurtã duratã, Ioan-Paul I, de a reînfiinta - dacã nu doctrinal cel putin în fapt - principiul sinodal al colegialitãtii în locul prezumtioase dogme a inflailibilitãtii papale. La aceastã tendintã spre sobornicitate s-a adãugat si renuntarea la traditionala pompã teatralizantã a Vaticanului, care amintea de zeificarea împãratilor romani, prin care papa înconjurat cu tiara solemnã apãrea în fata poporului îngenuncheat în bazilica Sf.Petru, purtat pe sus, într-o lecticã, pe un tron strãlucitor, în strigãtele de Viva il Papa, viva il Re; s-a renuntat, de asemenea, si la sãrutul papucului sãu. Ce mai rãmînea, în aceastã priveliste, din pilda smereniei si a desprinderii de Sine a Mîntuitorului Care, în Dumnezeirea Sa, nu S-a sfiit sã spele picioarele ucenicilor Sãi si sã între în Ierusalim pe mînzul asinei?

Prin pontificatul ultimilor papi s-au ivit sperante de redresare a Bisericii Catolice. Si dacã între Biserica Ortodoxã si cea Catolicã existã diferente dogmatice care zãdãrnicesc unirea, în schimb este o adevãratã bucurie pentru toatã Crestinãtatea cã dinamicul papã Ioan-Paul al II-lea izbuteste, prin actiunile lui viguroase, sã mobilizeze multime din toatã lumea prin prezenta si cuvîntul lui înflãcãrat. Prin actiunea lui laborioasã el trãieste în mijlocul lumii si nu se izoleazã de realitãtile zilei pe tronul pontifical. El deschide un drum noi Bisericii Catolice, în perspectiva unei perioade de înflorire, nu numai pentru aceastã Bisericã, ci pentru toatã Crestinãtatea.

Alegerea acestui papã nu s-a fãcut prin obisnuitele aranjamente ale curiei Vaticanului, ci printr-o lucrare a Duhului Sfînt. Papa Ioan Paul al II-lea, provenit din surghiunul celor fãrã Dumnezeu, are misiunea sã scoatã Crestinismul din imobilitatea lui, iar papalitatea, din vechile ei tipare. Din îndemnul lui s-a initiat la 30 noiembrie 1979, cu ocazia vizitei la Constantinopol, dialogul celor douã Bisericii, în vederea viitoarei uniri, hotãrîndu-se totodatã sã aibã loc reciproce vizite anuale prin reprezentantii acestor Biserici si anume: la Roma, pe 29 iunie de hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, patronii Romei, si la 30 noiembrie, de ziua Sfîntului Apostol Andrei, patronul patriarhatului ecumenic.

În perspectiva unui adevãrat ecumenism, se întãreste si speranta ca începutul unirii sã porneascã mai întîi din Orient, cu Biserica coptã, cu cea armeanã si celelalte comunitãti crestine locale, care s-ar putea mai usor desprinde de vechile erori. În acest sens, colocviile neoficiale tinute între teologii ortodocsi si cei neocalcedonieni au deschis noi posibilitãti si speranta pentru ca cele douã Biserici sã ajungã la o întelegere deplinã în vederea unirii lor. Un asemenea rezultat ar putea avea un puternic rãsunet pentru afirmarea Ortodoxiei în toatã Crestinãtatea si ar putea trezi multe consiinte la chemarea Domnului, ca si atunci cînd, pe drumul Damascului, lui Saul i s-a arãtat Mîntuitorul sau cînd, la Emaus, ochii lui Cleopa s-au luminat cînd Hristos a frînt pîinea.

Note bibliografice

* Mihai URZICÃ, Biserica si viermii cei neadormiti sau cum lucreazã în lume taina fãrãdelegii, Ed.Anastasia, 1998, p.224
1Daniel Rops, Ces crétiens, nos frères, Faguet, 1965, p.457-458
2 Biblia este tradusã, în prezent, în 1431 de limbi si dialecte diferite.
3 La tradizione sono io, în Ce qu'on a fait de l'Eglise - Etude d'histoire religieuse, ed. a II-a, F.Alean, Paris, 1912, p.16; Io sono la Chiesa, în art. Resultats de l'ancien catholicisme al luiE.Michaud, publicat în Revue internationale de théologie, anul V, nr.19, Berna, 1897, p.513.
4 În anul 1867, Pius al IX-lea a anulat dreptul anterior recunoscut unitilor de a-si alege singuri episcopi.
5 G.A.Mavrocordatos, L'ultramontanisme démasqué par lui-meme, rãspuns dat autorilor brosurii Hellénisme ou Moscovisme, Atena, 1854, p.22.
6 Extras din paragraful 8 al Enciclicei grecesti cãtre papa Pius al IX-lea.
7 Epistola 350, Ad Photium Patriarcham Constantinopolitanum, anno 879-882. De processione Spiritus Sancti, Migne, P.L. 126, col.944-946.
8 Hotãrîrea excomunicãrii a fost luatã de comun acord cu toti participantii la acel Sinod, în sedinta din 6 martie 880 si s-a referit si la Filioque. Vezi actele sinodului pentru sedintele citate în Tomos Haras, Rîmnicu-Vîlcea, 1705, p.96-102.
9 F.Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX siécle, (Travaux publies par l'Institut d'etudes slaves IV), Paris, 1926, p.287.
10 Extras din Epistola 239 a Sfîntului Vasile cãtre Eusebiu al Samostatei; Migne, P.G. 32, 889-893, col 893B.
11 Les Actes du Concile Vatican II, Cerf, Paris, 1966, vol.I, p.197.
12 Ibidem, p.200.
13 Ibidem, p.235-236.
14 Episkepsis, nr.24, din 6 iunie 1971, p.10.
15 Observatore Romano, oficiosul Vaticanului nr.1055, din 6 martie 1970.
16 Patriarcat Oecumenique: Une entente et un accord prealables entre les Eglises Orthodoxes, comunicat publicat în Episkepsis, nr.28 din 6 aprilie 1971, p.192-193.
17 Pr. Jean Meyendorff, Ecumenismul, o erezie?, în revista The Orthodox Church, ianuarie 1973.

0 Responses to "Ortodoxia si Ecumenismul"

Blogul este vizionat de:

TRAFIC TRIPUL - Directo Web