Pãrintele Alexie Ksutasvili - Lenski

I. INTRODUCERE
Secolul XX va rãmîne în istoria crestinismului marcat prin aparitia miscãrii ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gîndire a mai multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni spre reconciliere si unitate. De aceea, secolul trecut a fost numit pe drept de multi teologi secolul eclesiologiei.

Dar vointa de unitate cu orice pret, a dat nastere foarte adesea unui entuziasm usor si fãrã consistentã doctrinarã, care crede cã poate înmuia si modela realitãtile prin cãldura lui sentimentalã, iar alteori unui spirit diplomatic tranzactionist, numit în anii din urmã si conciliarist, care sustine cã poate concilia prin anumite convergente si compromisuri doctrinare, unele pozitii, realitãti si chiar erezii care au dus la aparitia numeroaselor comunitãti si denominatiuni crestine, despãrtite de Biserica cea Una si Apostolicã, toate însã, inclusiv denominatiunile crestine, revendicînd pentru ele calitatea eclesialã deplinã si egalã, ca membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor. Deci, fãrã nici o privire directã la adevãrul de credintã, la Taine, si la preotia sacramentalã axatã pe episcopatul de succesiune apostolicã. Si într-un caz si în celãlalt, avem de a face nu numai cu o anumitã elasticitate, ci chiar cu un relativism accentuat. Disocierea dintre un Hristos al istoriei si Hristos al credintei, a devenit manifestã pentru multe din comunitãtile si denominatiunile crestine, si este prezentã în gîndirea multor teologi pentru care diferentele în materie de credintã au mai mult determinare istoricã, sociologicã si etnico-culturalã, în general. De asemenea, si unitatea vizibilã a Bisericii, este astãzi pentru multi dintre ei o problemã determinatã în primul rînd sociologic si apoi teologic[1].

Datoritã acestor fapte, ecumenismul contemporan a ajuns la o mare crizã, ceea ce a si provocat retragerea totalã sau partialã din activitatea CMB, a mai multor Biserici Ortodoxe locale[2]. Situatia actualã obligã pe teologii ortodocsi sã actualizeze în duhul Sfintilor Pãrinti, învãtãtura eclesiologicã a Bisericii primare celei nedespãrtite din primul mileniu. Eclesiologia fiind prin excelentã o temã dogmaticã, totusi noi asistãm la o preocupare din ce în ce mai activã în aceastã directie a specialistilor de Drept Canonic Bisericesc.

Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, reflectînd în mod concentrat, printre altele, si învãtãtura eclesiologicã a Sfintilor Pãrinti, rãmîn izvorul pretios de cercetare în domeniul mentionat.

Una dintre temele principale ale eclesiologiei ortodoxe, reprezintã atitudinea pe care trebuie sã o aibã Biserica fatã de Tainele sãvîrsite afara granitelor ei canonice. Recunoasterea drept valide sau respingerea tainelor sãvîrsite de eterodocsi implicã o serie de consecinte doctrinare profunde care vor avea influentã asupra întregii vieti a Bisericii Ortodoxe.

Dacã încercãm sã schitãm problemele principale în legãturã cu validitatea Tainelor sãvîrsite de cãtre eterodocsi, acestea ar fi:
1) Problema Bisericii însãsi, a Bisericii adevãrate care nu poate exista decît în calitatea de trupul mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfînt lucrãtor prin Taine în Biserica cea Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã.
2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineste succesiunea apostolicã si dacã putem socoti Tainele valide acolo unde nu o gãsim.
Mai mult decît atît, pentru a putea delimita sau trasa granitele Bisericii, este necesar sã ne ghidãm si dupã criteriul succesiunii apostolice; unde o gãsim, acolo si este Biserica, unde nu o gãsim, nu este Biserica.
3) Problema intercomuniunii in sacris a credinciosilor care apartin diverselor confesiuni crestine. Intercomuniunea cerutã atît de imperios de toate ramurile protestantismului, neoprotestantismului, practicatã de cãtre romano-catolici la asa zise ospete euharistice[3] ba chiar si promovatã de unii teologi ortodocsi[4].
4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni crestine, problemã atît de actualã oricînd, este si ea printre acelea a cãror solutionare justã depinde în primul rînd de existenta Tainelor lucrãtoare si în afara granitelor Bisericii Ortodoxe.
5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul cã membrii unui astfel de Sinod nu pot fi în primul rînd, decît episcopii cu succesiune apostolicã; dar existã oare episcopi cu succesiune apostolicã si în afara Bisericii Ortodoxe?
La toate aceste întrebãri si la multe altele nu este cu putintã a da rãspunsul, fãrã sã ne clarificãm care sunt conditiile pentru ca un ritual sãvîrsit într-o comunitate eclesialã sau alta, sã aibã calitatea de Tainã, prin care sã lucreze harul Sfîntului Duh[5].

Studiind bibliografia de specialitate, este usor de observat faptul cã tema pe care ne-am propus sã o abordãm în lucrarea aceasta, a fost studiatã de mai multi teologi romîni si strãini, în mod special de cãtre dogmatisti, dar în acelasi timp se observã marea lipsã a analizei existentei Tainelor în afara Bisericii din punct de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc. Acest lucru nu este de mirat, întrucît, încã de la sfîrsitul secolului XIX; celebrul canonist dr.Nicodim Milas, fost episcop al Zarei în Dalmatia, în prefata scrisã la editia primã a lucrãrii sale Colectiunea Canoanelor Sfintilor Apostoli ale Sinoadelor Ecumenice si particulare precum si ale Sfintilor Pãrinti care au fost primite de Biserica Ortodoxã Rãsãriteanã, spunea cã pe vremea sa, la sîrbi, canoanele Bisericii Ortodoxe erau aproape necunoscute.

Traducãtorul în limba romînã al operei lui Nicodim Milas, dr.Nicolae Popovici, în anul 1930 recunostea cã: si noi, romînii, suntem încã destul de departe de o stare idealã în aceastã privintã (...). Lucrãrile apãrute în limba romînã în acest domeniu, atît cele mai vechi, cît si cele mai nouã, sunt si rare si nu corespund deplin nici cerintelor stiintei teologice de astãzi, nici scopului practic[6].

În perioada de grea încercare, cînd în marea majoritate a tãrilor ortodoxe s-a instalat regimul comunist ateu, studiul teologic a fost pus sub aspra supraveghere din partea oficialitãtilor statale de atunci. Studiul Dreptului Canonic Bisericesc a fost unul dintre alte materii care au avut cel mai mult de suferit, canonistilor nedîndu-li-se posibilitatea de a desfãsura în mod liber activitatea stiintificã în acest domeniu. Aceastã atitudine a regimului comunist ateu era bine justificat prin faptul ca, oamenii cunoscînd bine sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, cunoscînd învãtãtura Sfintilor Pãrinti, altfel ar fi privit relatiile între Bisericã si Stat cît si viata bisericeascã însãsi.

În acelasi timp, aparitia în lumea crestinã a miscãrii ecumenice si angajarea Bisericilor Ortodoxe locale din ce în ce mai activ în activitatea acestei miscãri, a atras alte noi atitudini din partea mai multor teologi ortodocsi, fatã de dreptul canonic bisericesc. Pentru ajungerea la unitatea deplinã între toate confesiunile crestine pe baza minimului dogmatic[7] sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele principale a fost vãzut stînd tocmai în sfintele canoane întelese si practicate într-un anume fel de toti Sfintii Pãrinti.

În contextul celor spuse pînã acum, nu este de mirat faptul cã unii dintre teologii ortodocsi, ori nu cunosc deloc legislatia canonicã a bisericii, ori vãd sfintele canoane drept expresia fanatismului, rigorismului excesiv, fundamentalismului lipsit de duhul dragostei evanghelice[8].

Vorbind despre importanta studiului Dreptului Canonic Bisericesc si în mod special privirea la Tainele eterodocsilor din punctul de vedere al legislatiei canonice rãsãritene, este de luat aminte si urmãtorul fapt: începînd din secolul XIX si pînã în zilele noastre, în teologia ortodoxã se observã o anumitã influentã a scolasticismului occidental si a modului de gîndire strãine duhului Sfintilor Pãrinti, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice si canonice. Aflîndu-ne într-o asemenea situatie, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul mileniu al crestinãtãtii, întoarcerea la Sfintii Pãrinti a cãror învãtãturã, în mod cît se poate de concentrat, este formulatã în sfintele canoane ale Bisericii. Asa darã, canoanele, care alcãtuiesc colectiunea generalã, fãrã deosebire, au obligativitate universalã pentru toti membrii Bisericii. (...) Izvorul fundamental si primar, pe care se bazeazã si din care derivã toate, este Sfînta Scripturã si Traditia[9] - spunea în anul 1884 dr.Nicodim Milas.

Gîndind la toate cele spuse pînã acum, în lucrarea de fatã, ne-am propus sã prezentãm învãtãtura Sfintilor Pãrinti exprimatã în sfintele canoane, pentru a da un rãspuns la întrebarea: care a fost învãtãtura Bisericii Ortodoxe din primul mileniu si din totdeauna în privinta Tainelor sãvîrsite în comunitãti eclesiale eterodoxe. Acest rãspuns conditioneazã atitudinea noastrã personalã fatã de învãtãtura Bisericii si implicit mîntuirea personalã garantatã de fidelitatea fatã de Adevãrul revelat. Biserica, avînd menirea corãbiei care duce la limanul vesniciei sufletele crestinilor, nu poate avea aparenta cã trãieste cu ipoteze si cu probabilitãti, ci chiar în viata ei externã, are nevoie de norme sigure, ca bazã obiectivã a ordinei si disciplinei[10] - spunea la 1930 episcopul de Arad, dr. Grigorie Gh.Comsa.


II. TAINELE ETERODOCSILOR. O EVALUARE CANONICÃ ORTODOXÃ PRIVIND VALIDITATEA TAINELOR SÃVÎRSITE DE CÃTRE ETERODOCSI
Relativismul si superficialismul dogmatic apãrut în teologia ortodoxã datoritã influentei curentului scolastic occidental a fãcut pe unii dintre teologi ortodocsi sã afirme egalitatea tuturor confesiunilor crestine în general si validitatea Tainelor la eterodocsi în mod special. Aceastã pãrere cu totul strãinã spiritului Sfintilor Pãrinti ortodocsi a îmbrãcat forma unei învãtãturi adesea numite Teoria ramificatiilor. Esenta acestei învãtãturi este cã toate confesiunile crestine existente în momentul actual sunt vãzute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin în mod egal harul sfintitor si mîntuitor al Sfîntului Duh lucrãtor în Tainele fiecãrei confesiuni.
Ca sã ne dãm seama de tot pericolul acestei învãtãturi, sã citãm cîteva citate ale unor teologi ortodocsi care în mod direct sau indirect promoveazã aceastã teorie.

Teologul grec I. Karmiris, desi afirmã cu putere necesitatea unitãtii dogmatice pentru unitatea Bisericii, totusi, din dorinta de a fi de acord cu toate pãrerile, se exprimã si în privinta aceasta în mod dubios: Acestea asa fiind, împãrtirea Bisericeascã existentã acum provine din cele din afarã si de jos, si nu din cele din lãuntru si de sus, provine de la oameni din nedesãvîrsirile si pãcatele lor, fiind mãrginitã si aproape disparentã în fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotrivã, provine unitatea interioarã, misticã, a Bisericii.Ca urmare, existã o unitate supranaturalã si mai presus de Cuvînt a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos în Duhul Sfînt si întreolaltã. Toti crestinii suntem uniti în chip tainic si negrãit cu Hristos si întreolaltã prin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei (subl.n.)[11].

Iar la notã acelasi teolog spune: De aceea, Patriarhia ecumenicã nu a ezitat sã adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Cãtre Bisericile lui Hristos de pretutindeni, caracterizînd confesiunile crestine ca Biserici si accentuînd cã "se impune sã se învioreze si întãreascã înainte de toate, iubirea între Biserici, socotindu-se între ele nu strãine, ci ca înrudite în Hristos si concorporale si împreunã mostenitoare ale fãgãduintelor lui Dumnezeu, în Hristos".

Tot la notã, Karmiris dã cu aprobare pãrerea în acest sens a mitropolitului rus Platon al Kievului. Platon zice: Dacã se comparã Biserica universalã cu un templu urias, împãrtit în mai multe paraclise, în partea de jos acestea sunt despãrtirile între ele prin pereti, fãrã ca aceste despãrtiri sã ajungã pînã la acoperis. În partea de jos confesiunile sunt despãrtite între ele, în cea de sus, dimpotrivã, sunt într-o comuniune spiritualã între ele si toate au în acelasi mod intrarea în cer, la acoperisul acestui templu mistic.

ÎPS Antonie Plãmãdealã în prefata scrisã la Mistica si Ascetica Ortodoxã de Ioan Gh. Savin spune: Pe culmile spiritualitãtii, pe culmile desãvîrsirii crestine, marile personalitãti duhovnicesti se întîlnesc. "Confesiunile" - catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici - rãmîn undeva sub norii deasupra cãrora se înaltã sfintii, a cãror rîvnã se dirijeazã mai mult spre desãvîrsirea moralã si spre întîlnirea cu Dumnezeu prin ascezã si prin rugãciune, situîndu-se în dreapta credintã prin miracolul urcãrii deasupra disputelor[12].

ÎPS Serafim Joantã în privinta temei respective se exprimã în felul urmãtor: Sfîntul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depãsite[13].

Preot prof. I. Mihãlcescu spune: Botezul este deasupra diferentelor confesionale: cel botezat în numele Sfintei Treimi, poate sã apartinã indiferent oricãrei confesiuni. El e poarta prin care se pãtrunde în crestinismul întreg si nu în vre-o confesiune oarecare. De aceea, Biserica noastrã învatã cã nu e mîntuire afarã de Botez (extra baptismul nulla salus), în timp ce Biserica Romano-Catolicã zice extra ecclesiam nulla salus[14].

Tot pericolul acestei teorii constã în faptul cã ea merge pînã la renegarea întregii eclesiologii ortodoxe care afirmã cu tãrie conditionarea validitãtii Tainelor de adevãrul de credintã si comuniunea euharisticã cu unicul Trup Mistic al lui Hristos care este Bisericã. Nu putem face abstractie de aceastã legãturã întrucît: numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica - spunea Pãrintele Dumitru Stãniloae [15].

În acelasi timp Pãrintele Profesor D. Stãniloae sublinia faptul cã: Dacã credinta dogmaticã a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trãirii prezentei deplin mîntuitoare a lui Hristos în ea, aceste dogme nu pot fi fãcute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credintã socotitã simplã interpretare a lui Hristos aflat la distantã [16].

Întrucît dogmele sunt expresia experientei puterii mîntuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinãtatea lucrãrii lui în Bisericã, unitatea Bisericii constã si în unitatea ei în Taine si în investirea ei cu o ierarhie unitarã sãvîrsitoare a tuturor Tainelor, fãrã diferentieri, si propovãduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de abia prin Tainele sãvîrsite în mod unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent în Bisericã e o realitate exprimatã în lucrarea Lui, în mod unitar si deplin. Tainele sunt credinta dogmaticã aplicatã si în acelasi timp ele sustin credinta dogmaticã. Credinta dogmaticã deplinã si totalitatea Tainelor formeazã un tot (subl.n.) [17].

Sfintele Canoane învatã: Poruncim sã se cateriseascã episcopul sau presbiterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharisticã) ereticilor. Cãci ce fel de împãrtãsire (întelegere) are Hristos cu Veliar ? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?(II Cor.6,15) - can.46 Apostolic [18].
Episcopul sau presbiterul dacã ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevãrat sau dacã nu ar boteza pe cel spurcat de cãtre eretici (cei fãrã credintã adevãratã), sã se cateriseascã, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevãrati de preotii mincinosi - can.47 Apostolic [19].
Dacã vreun episcop, sau presbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, sã se cateriseascã si el si cel ce la hirotonit, afarã de cazul cã ar dovedi cã are hirotonia (întîia ) de la eretici. Cãci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia, nu este cu putintã sã fie nici credinciosi, nici clerici - can.68 Apostolic [20].

Admitînd valabilitatea Tainelor din afara Bisericii se extind mult si chiar se desfiinteazã frontierele Bisericii celei adevãrate, vãzute, una. Protestantii în mod firesc vor trage concluzia în sprijinul învãtãturii lor despre Biserica nevãzutã, ca singura cea adevãratã. Ideea aceasta ereticã în esentã este afirmatã si într-o revistã teologicã romaneascã, în articolul "Unitatea Bisericii în perspectivã ecumenicã" (Ortodoxia, nr. 3, 1973), unde se spune cã unitatea Bisericii nu s-a spart, pentru cã împãrtirea si despãrtirea crestinilor se referã numai la întelegerea si interpretarea Bisericii si a continutului credintei - Isidor Todoran [21]. Dar atunci se pune întrebarea: care este credinta cea adevãratã? Nu este cunoscutã de nici o confesiune? Si interpretãrile acestea sunt toate de valoare egalã? Nu intrãm prin aceasta într-un relativism fãrã iesire?
Autorul citatului de mai dus uitã cã: O recunoastere teoreticã de cãtre Biserica Ortodoxã a Tainelor sãvîrsite în afarã de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura pãstrãtoare neîntreruptã a adevãrului revelat si a harului, precum si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi, pe care ea a continuat-o fidel [22].

În acelasi timp recunoasterea Tainelor din afara Bisericii în ele însele ar duce în mod inevitabil, la recunoasterea reciprocã a confesiunilor si comunitãtilor ecleziale si deci la acea communio in sacris. Dar aceasta iarãsi înseamnã relativism si confuzie doctrinarã eclezialã oficialã, justificate exclusiv sociologic.

Sfintele canoane spun: Nici un crestin nu se cuvine sã pãrãseascã pe martirii lui Hristos si sã se ducã la pseudomartiri adicã la ai ereticilor, sau la cei mai înainte au fost eretici; cãci acestia sunt strãini de Dumnezeu. Deci cei ce vor duce la dînsii sã fie anatema - can.34 Laodiceea [23].
Nu se cuvine a primi binecuvîntãrile ereticilor ( pîine, aghiasmã ), care mai mult sunt absurditãti decît binecuvîntãri - can.32 Laodiceea [24].
Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, sã se cateriseascã - can.45Apostolic [25].

Un teolog rus P. Svetlov sustine si el teoria cã toate crezurile, si mãrturisirile de credintã cu care se definesc diferitele confesiuni crestine în esentialul lor, sunt la fel. Diferentele dogmatice ar fi exagerate si lipsite de importantã , si toate comunitãtile ecleziale eterodoxe ar trebui sã fie vãzute ca biserici adevãrate ale lui Hristos egale cu Biserica Ortodoxã în har si sfintenie. Tainele sãvîrsite la eterodocsi, din punct de vedere al lui P. Svetlov, sunt valide întru totul si împãrtãsesc oamenilor acelasi har sfintilor si mîntuitor precum si cele sãvîrsite în Biserica Ortodoxã [26].

Chiar si presupunînd teoretic cã toti eterodocsii mãrturisesc acelasi adevãr de credintã ca si Biserica Ortodoxã, acest fapt oricum n-ar face din grupãrile eretice mãdularele Trupului Mistic a lui Hristos. Adevãrul fundamental al crestinismului despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea si învierea Lui, într-adevãr, îl mãrturisesc toti, dar acesta încã nu înseamnã nimic. Pentru cã, precum spune Sfîntul Apostol Iacob, chiar si demonii cred, si credinta sa au mãrturisit-o la fel ca si Sfîntul Apostol Petru (Matei 16, 16:8,29) dar oare ei sunt în Biserica lui Hristos?

Sfîntul Ciprian al Cartaginei la începutul secolului III s-a luptat cu schismaticii Novat si Novatian în rãtãcirea cãrora nu exista nici o dezbinare din punct de vedere dogmatic, dar totusi Sfîntul Ciprian spune cã ei sunt afarã de Bisericã, nu mai sunt crestini si nu mai sunt cu Hristos. Iatã, de exemplu, ce scrie Sfîntul Ciprian într-o Scrisoare adresatã lui Antonian despre Novatian: Tu ai dorit, prea iubite frate, ca eu sã-ti scriu si despre Novatian, ce fel de erezie a introdus el. Sã stii doar cã întîi de toate nu trebuie sã ne interesãm ce învatã el, atunci cînd el învatã afarã de Bisericã. Oricine ar fi el, el nu este crestin întrucît nu este în Biserica lui Hristos [27].

Iar în Scrisoare cãtre Cornelie Sfîntul Ciprian spune urmãtoarele cuvinte: Cum poate sã fie cu Hristos acela care nu este cu Mireasa lui Hristos, nu se aflã în Biserica Lui.
Si în fine în tratatul Despre unitatea Bisericii Sfîntul Ciprian spune celebrele cuvinte: Acela nu poate sã aibã pe Dumnezeu de Tatã, care n-are Bisericã de mamã.

Sfîntul Ciprian refuzã categoric tuturor care sunt afara Bisericii Ortodoxe, numele de crestin. De aceea Sf. Ciprian obligatoriu cerea ca novatienii cînd se întorceau la Biserica-mamã, desi erau doar schismatici, sã fie primiti cu rebotezare. De fapt pentru Sf. Ciprian, botezul ereticilor si schismaticilor reîntorsi la Bisericã nu era vãzut ca rebotezare ci tocmai ca primul si singurul botez. Noi - spunea Sf. Ciprian în Scrisoare cãtre Cvint - zicem cã pe cei care vin de acolo la noi nu îi rebotezãm, ci botezãm (non rebaptizari apud nos sed baptizari); pentru cã ei nu primesc nimic acolo unde nici nu este nimic. Botezul în afara Bisericii este doar murdara scãldare (sordida et protana tinctio) - spune Sfîntul Pãrinte în aceeasi scrisoare. Acolo nu se curãtã ci mai mult se intinã; pãcatele nu se spalã ci mai mult se îngreuiazã. Acest fel de nastere nu dã fii lui Dumnezeu, ci diavolului - Despre unitatea Bisericii.

Biserica este înfãptuirea iubirii lui Hristos, si orice despãrtire de Bisericã este atentat împotriva acestei iubiri. Împotriva iubirii pãcãtuiesc la fel si ereticii si schismaticii. Aceasta este ideea principalã a tratatului Sfîntului Ciprian al Cartaginei Despre unitatea Bisericii care se mai repetã si în alte scrisori si epistole ale acestui Sfînt Pãrinte. Nu poate sã fie al lui Hristos acela care prin viclenie atenteazã iubirea lui Hristos: cel care n-are iubire, n-are nici pe Dumnezeu. Nu pot fi cu Dumnezeu aceia care n-au vrut sã fie în acord cu Biserica lui Dumnezeu - Despre unitatea Bisericii.

Sfîntul Ioan Gurã de Aur scriind despre cei ce urmeazã ereticilor si schismaticilor, spune asa: Dacã acestia din urmã (ereticii n.n) mãrturisesc dogme contrare a lor noastre, trebuie sã nu mai avem cu ei nici o comuniune; dar dacã ei cugetã la fel ca noi (schismaticii n.n) , atunci cu atît mai mult trebuie sã ne ferim de ei. De ce ? Pentru cã ei sunt în patima iubirii de stãpînire... De ce îmi spui - continuã Sfîntul Ioan Gurã de Aur - " Ei au aceeasi credintã, ei sunt la fel de ortodocsi ca si noi." Dacã e asa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o credintã, un botez. Dacã la ei este bine înseamnã cã la noi este rãu, dacã la noi este bine înseamnã cã la ei este rãu. Spune-mi: oare este suficient cã ei îsi spun ortodocsi, atunci cînd la ei a dispãrut harul hirotoniei? Ce folos pot sã aibã toate celelalte (taine n.n) dacã nu s-a pãstrat cea din urmã? [28]

Sinodul local de la Cartagina tinut în timpul Sfîntului Ciprian în anul 256 a dat un singur canon dar care pe drept poate fi socotit ca o capodoperã în ceea ce priveste formularea învãtãturii Bisericii Ortodoxe despre unitatea Bisericii si Tainele sãvîrsite în afarã de ea. Sfintii Pãrinti întruniti la Cartagina spun: Iubitilor frati, fiind noi întruniti în sfat, am citit scrisorile trimise de la voi, în privinta celor care cred cã sunt Botezati de eretici, ori de schismatici, si vin la Catoliceasca Bisericã, care una este, în care ne botezãm si ne renastem. În privinta cãrora suntem încredintati cã si voi însivã procedînd în acelasi chip pãstrati tãria canonului Bisericii Ecumenice însã fiindcã sunteti în comuniune cu noi, si voiti sã cercetati aceasta din dragostea obsteascã, nu vã punem înainte o socotintã nouã acum formulatã, ci pe cea din vechime cercatã cu toatã acuratetea si sîrguinta de înaintasii nostri, si pãstratã de noi (subl. n) , o împãrtãsim vouã, si adãugãm, hotãrînd si acum tot ceea ce cu tãrie si statornicie totdeauna tinem, cã nimeni nu se poate boteza afarã de Catoliceasca Bisericã; fiindcã botezul este unul si se aflã numai îm Catoliceasca Bisericã. Cã scris este: Pe mine m-a pãrãsit , izvorul de apã vie, si si-au sãpat lor groape gãuroase, care nu pot tine apã." (Iier. 2,13 ) Si iarãsi Sfînta Scripturã vestind înainte zice: " Depãrtati-vã de apã strãinã si sã nu beti din izvorul strãin." (Pilde 5, 15-16). Si se cuvine ca mai întîi apa sã se curãteascã si sã se sfinteascã de preot, pentru ca cu însusi botezul sã poatã sterge pãcatele omului celui care se boteazã. Si prin proorocul Ezechiil zice Domnul: " Si vã va stropi pe voi cu apã curatã si vã voi curãti pe voi, si voi da vouã inimã nouã, si duh vã voi da vouã. Deci nu poate curãti si sfinti apã cel ce însusi este necurat , si care nu este Duh Sfînt"(Ezechiil 36,25 ), iar, la Numere zice Domnul: " Si de toate, de care se va atinge cel necurat, necurate vor fi." (Num, 19,22). Deci cel ce nu poate lepãda pãcatele sale proprii, fiind afarã de Bisericã, cum poate, botezînd, sã dea altuia iertare de pãcate? Cãci si însãsi întrebarea, care cum se pune la botez, este dovadã adevãrului; cãci zicînd celui ce se cerceteazã: " Crezi cã primesti iertare de pãcate si viatã vesnicã?" nu zice altceva, decît cã aceasta se poate da în Catoliceasca Bisericã. Dar la eretici, unde nu este Bisericã, e cu neputintã a primi iertarea pãcatelor (subl. n). Si prin urmare apãrãtorii ereticilor sunt datori sau sã schimbe întrebarea, sau sã apere adevãrul, dacã nu cumva sã le atribuie si bisericã acelora, despre care sustin cã au botez (subl. n). Trebuie însã ca cel ce se boteazã sã se si ungã cu Sf. Mir , pentru ca, primind ungerea, sã se facã pãrtasii lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici bisericã, nu poate sfinti untdelemnul; prin urmare nicidecum nu poate fi ungere la eretici (subl. n). Cãci ne este lãmurit cã la aceia cu nici un chip nu se poate sfinti untdelemn spre lucrarea harului. Fiindcã suntem datori a sti si a nu ignora cã s-a scris: " Untdelemn al pãcãtosului sã ungã capul meu" (Ps:140), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfînt în psalmi. Ca nu cumva, abãtîndu-se vreunul, si rãtãcindu-se de la calea cea dreaptã, sã se ungã de eretici, dusmanii lui Hristos. Cãci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat cel ce nu este preot, ci sacrileg si pãcãtos, deoarece Scriptura zice cã " Dumnezeu pe cei pãcãtosi nu ascultã, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu si voia Lui o face, pe acela îl ascultã" (Ioan, 9, 31); prin Sfînta Bisericã întelegem cã se dã iertare pãcatelor; dar cine poate sã dea ceea ce el însusi nu are? Sau cum poate sãvîrsi cele duhovnicesti cel ce leapãdã pe Duhul Sfînt? Pentru aceasta cel ce vine cãtre Bisericã este dator a se reînnoi, ca sã se sfinteascã înlãuntrul prin sfinti; cãci scris este: " Fiti sfinti, precum sfînt sunt Eu", zice Domnul (Levitic 11,44 - 19,2; 20,7) pentru ca si cel prins de rãtãcire sã se dezbrace si el înainte de aceasta prin Botezul adevãrat si bisericesc, fiindcã oricare om venind cãtre Dumnezeu, si cãutînd un preot, aflînd-o în rãtãcire, a cãzut în scarilegiu. Cãci admiterea botezului ereticilor si schismaticilor cuprinde în sine si consimtirea din partea celor botezati de dînsii. Fiindcã nu poate fi valid în parte; dacã a putut sã boteze, a putut sã dea si pe Duhul Sfînt; de n-a putut, din cauzã cã este în afarã de Bisericã, n-are pe Duhul Sfînt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfînt si una Biserica întemeiatã de Hristos Domnul nostru, fiindcã dintru început a zis Apostolul Petru cã ea este întemeiatã pe unitate; prin urmare cele ce sãvîrsesc de dînsii, mincinoase si desarte fiind, toate sunt fãrã valoare. Cã nimic nu poate fi primit si ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceea, pe care Domnul în Evanghelie îi numeste vrãjmasi, potrivnici ai sãi: " Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, si cel ce nu adunã cu Mine risipeste". (Matei 12, 30). Si fericitul Apostol Ioan, pãzind poruncile Domnului a scris mai înainte în epistolã: " Ati auzit cã vine Antihrist, si acum încã s-au fãcut multi antihristi." (I Ioan 2, 18); drept aceea stim cã este vremea cea de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea si noi datori suntem a pricepe si a întelege cã vrãjmasii Domnului, si cei ce se numesc antihristi, nu sunt în stare a da harul Domnului. Si pentru aceasta noi cei ce suntem cu Domnul, si pãstrãm unirea cu Domnul, si suntem înzestrati dupã vointa Lui, administrînd preotia Lui în Bisericã, suntem datori a lepãda si a înlãtura si a dispretui si a socoti ca spurcate pe toate ce le sãvîrsesc potrivnicii lui, adicã vrãjmasii si antihristii. Si celor care vin de la rãtãcire si rãzvrãtire la cunoasterea credintei adevãrate si bisericesti sã le dãm îndeobste taina puterii dumnezeiesti, si a unirii, si a credintei si a adevãrului [29].

Constatãm faptul cã pe lîngã Teoria Ramificatilor, despre care am vorbit noi pînã acum, în forma ei durã, o seamã de teologi ortodocsi încercînd sã gãseascã o cale de mijloc între învãtãtura Sfintilor Pãrinti pe de o parte si curentul scolastic pe de altã parte au încercat sã elaboreze în gîndirea lor o atitudine fata de confesiunile eterodoxe si Tainele lor care ar împãca toate pãrtile implicate în aceastã disputã. Aceastã nouã atitudine pe care am putea sã o numim Teoria Ramificatilor Moderatã desi respinge ideea identitãtii tuturor confesiunilor crestine în har si sfintenie dar totusi acceptã valabilitatea Tainelor la eterodocsi, într-o mãsurã mai mare sau mai micã pe mãsura deportãrii lor de Biserica Ortodoxã în privinta adevãrului de credintã. Aceastã teorie desi într-o formã mai camuflatã dar cu atît mai mult si periculoasã promoveazã erori teologice foarte grave care în ultima instantã duce la acelasi rezultat de dizolvare a Bisericii Ortodoxe într-o masã de oameni fãrã nici o identitate si constiinta confesionalã.

Iatã de exemplu cîteva citate din diferite lucrãri ale pãrintelui profesor D. Stãniloae: Ce sunt celelalte confesiuni crestine - pune întrebarea autorul si însusi dã rãspunsul - socotim cã ele sunt biserici nedepline, unele mai aproape de deplinãtate, altele mai depãrtate... Confesiunile neortodoxe sunt despãrtãminte care s-au format într-o anumitã legãturã cu Biserica deplinã si existã într-o anumitã legãturã cu ea, dar nu se împãrtãsesc de lumina si de puterea deplinã a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile despãrtite de ea, întrucît ele nu s-au putut despãrti deplin de Traditia prezentã în ea [30].

Nu putem spune exact ce primesc cei din afarã de Bisericã în asa zisele lor Taine. Atîta însã credem, cã se poate spune, cã aceste ceremonii nu sunt numai o formã goalã de orice continut obiectiv, ci implicã ceva ce poate alcãtui, în unele cazuri mai mult, în altele mai putin, baza pentru o completare si îndreptare a relatiei ce s-a initiat între omul respectiv si Hristos ... (Ceremoniile din afarã de Bisericã) pun si ele pe om într-o anumitã relatie cu Hristos, se reflectã si asupra lor ceva din caracterul Tainelor [31].

Aici foarte usor se observã o oarecare contradictie în ceea ce spune Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, pe de o parte el foloseste expresia asa - zisele Taine iar pe de altã parte recunoaste o oarecare obiectivitate în ceremoniile sãvîrsite în afara Bisericii, care pun pe primitorul lor într-o oarecare relatie, mai mult sau mai putin deplinã cu Hristos. Pãrintele Stãniloaie încearcã sã explice aceastã pãrere, spunînd cã existã Biserica în care Hristos lucreazã integral prin Duhul Lui, Biserica care face posibilã o iradiere a puterii Lui si dincolo de ea (...) [32].

Sau iatã un alt citat deja de la Diacon Dr. Andrei Kuraev: Oare putem noi spune cã imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia, lipsa de har? Sau putem noi nega oarecãri prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã desi ceva mai slab, dar totusi hrãnesc comunitãtile religioase aflate în afara Ortodoxiei? [33]

Citatele de mai sus ne obligã sã facem cîteva precizãri esentiale: întîi de toate, grupãrile eterodoxe nu se depãrteazã de o oarecare Traditie prezintã în Biserica Ortodoxã (vezi citatul 30 al Pãrintelui Prof. D. Stãniloaie de mai sus). Ci ei se rup de Însusi Duhul Sfînt care este prezent si lucrãtor prin harul sãu sfintitor exclusiv în Biserica Ortodoxã. Duhul Sfînt este Persoanã si Biserica este Trupul Tainic al lui Hristos si cu aceste douã realitãti poti sã ai comuniune ori în mod deplin, ori în nici-un alt fel, jumãtãtile fiind de neimaginat.

Este foarte greu de înteles ce înseamnã Biserici nedepline, asa cum se exprimã Pr. Prof. Dr. D. Stãniloaie, precum si existenta harului înjumãtãtit, îndoit sau împãtrit. Dacã în grupãrile eretice eterodoxe lucreazã harul sfintilor si mîntuitor, înseamnã cã ele sunt înlãuntrul Bisericii celei Una, cã de fapt sunt ortodocsi în sensul deplin al acestui cuvînt. Atunci Sfintii Pãrinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sã fie socotiti ca niste rãufãcãtori si cãlcãtori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu anume: ca toti sã fie una si sã vã iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.

Pãrintele Profesor Ioan N. Floca discutînd despre validitatea Tainelor la eterodocsi se exprimã si el în felul urmãtor: În privinta schismaticilori, Biserica a introdus de asemenea unele distinctii, dupã mãsurã îndepãrtãrii lor de Bisericã (subl.n) [34].

Aceastã învãtãturã eclesiologicã nouã, n-are nimic comun cu cea ortodoxã, exprimatã de Sfintii Pãrinti si confirmatã de Sinoadele Ecumenice. În viziunea teologilor mai sus amintiti, atunci cînd ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã, harul nu este privit în sensul ortodox, ca o comuniune nemijlocitã cu Dumnezeu, prin participarea la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeu Cel Viu. Neoplatonismul lui Plotin a contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slãbesc cu cît se depãrteazã de izvorul lor; cel mai depãrtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare gresealã a acestei teorii, constã în faptul cã Biserica nu este privatã ca un organism integral si viu, ca Trupul tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Un mãdular tãiat si separat de organism, înceteazã sã mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe sã putrezeascã. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort viu nici mãcar pe jumãtate. O asemãnare aparentã a unor grupãri eterodoxe cu Biserica Ortodoxã, nu poate sã facã din ele al doilea Trup al Mîntuitorului Hristos.

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neîmpãrtit, nedespãrtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu existã nici o distantã, nici fizicã, nici geograficã sau de alt fel. Si de aceea, învãtãtura despre harul micsorat sau fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintã micsorarea Dumnezeului Însusi, în însãsi esenta sa. Conform învãtãturii Sfîntului Grigorie Palama, trebuie fãcutã distinctie între esenta divinã si energiile necreate divine care nu sunt tot una cu esenta , însã sunt într-o strînsã legãturã cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespãrtite de aceasta. Dumnezeu lucreazã în lume prin energiile Sale necreate si atunci întelegem cît de periculoasã este pentru ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume bisericã - aceasta însemnînd cã în aceea bisericã este manifestã, prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.

Aceastã învãtãturã gresitã pe care noi am numit-o Teoria ramificatiilor moderatã de foarte multe ori este argumentatã cu întelegerea incorectã a Dreptului Canonic Bisericesc care prevede mai multe forme de primire a ereticilor si schismaticilor în Biserica Ortodoxã, anume: 1) prin Botez , sau prin iconomie - ca sã usureze eterodocsilor venirea la Biserica mamã - 2) Mirungere 3) Pocãinta si lepãdarea de eres.

Iatã cîteva citate: Dacã Biserica într-adevãr ar fi fost deplin convinsã cã în schisme si eresuri Botezul nu este valid, atunci cum i-ar fi primit pe schismatici fãrã botez? [35] - spune Protoiereul, Dr. Gh. Florovsky.

Mitropolitul Nicolai Iarusevici (Biserica Rusã) spune cã schismaticii si ereticii depãrtîndu-se de izvorul hrãnitor, ei ca niste crengi rupte din copac, continuã sã pãstreze înlãuntrul lor umezealã si avînd anumite conditii pot sã înverzeascã si chiar sã dea roade. Si într-adevãr, Biserica Ortodoxã, recunoscînd Botezul la crestinii eterodocsi, vede diferite grade de depãrtare a lor de Trupul Bisericii [36].

Patriarhul Serghie al Moscovei se exprimã în felul urmãtor: Dacã noi împreunã cu teologii duri si încãpãtînati (so stroghimi tercovnicami) vom spune cã afarã de Bisericã nu existã nici-o Tainã, atunci... iconomia va fi cu totul de neînteles: cum poate un om practic nebotezat sã fie socotit ca membru al Bisericii si admis la Tainele ei, chiar pînã la Sfînta împãrtãsanie inclusiv? [37] Dezvoltînd mai departe aceastã temã, Patriarhul Serghie ajunge la urmãtoarea concluzie: Primind de la Biserica Ortodoxã ceea ce îi lipseste, cel convertit îsi pãstreazã toate acele Taine valide pe care putea sã-i dea comunitatea lui eterodoxã, adicã însãsi Biserica prin mijlocul acelei comunitãti încã nu cu totul depãrtate de ea ...[38]

Este foarte usor de înteles cã aceastã întelegere gresitã a Dreptului Canonic nu este altceva decît aceeasi Teoria Ramificatiilor dar într-o formã mai mascatã. Pentru cã recunoasterea Tainelor la eterodocsi într-o mãsurã mai mare sau mai micã, inevitabil duce la recunoasterea deplinã a valabilitãtii Tainelor eterodoxe.
Pãrintele Profesor Ioan N. Floca în privinta validitãtii Tainelor la eterodocsi se exprimã în felul urmãtor: pentru cîntãrirea si aprecierea gravitãtii ereziilor, precum si pentru avizarea la mijloace care trebuie folosite în scopul primirii lor în Bisericã, Sf. Canoane îi împart pe eretici chiar în trei categorii si anume: în eretici care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite fãrã de nici o valoare, în eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide si în eretici, cãrora nu li se mai administreazã nici mãcar ungerea cu Sf. Mir, ci li se acordã numai Sf. Împãrtãsanie, ca semn si mijloc de primire a lor în comuniunea Bisericii [39] .

Foarte grãitoare în acest sens sunt cuvintele lui Robert Gardiner, secretar al comisiei pentru organizarea conferintei crestine mondiale, exprimate în a doua scrisoare adresatã Arhiepiscopului de Harcov, Antonie (Patriarhia Rusã): Nu cred - spune Robert Gardiner - cã Biserica Ortodoxã Rusã doar din principiu de iconomie primeste în sînul ei oameni practic nebotezati. Teoria iconomiei nu poate sã permitã ca un pãgîn sau un evreu sã devinã crestin fãrã sã fie botezat. Biserica Ortodoxã nu reboteazã pe romano-catolici, nici nu repetã hirotonia asupra clericilor tocmai pentru cã ea recunoaste valabilitatea botezului si a hirotoniei lor [40].

În ceea ce urmeazã vom încerca sã gãsim explicatia corectã a practicii Bisericii Ortodoxe cînd ea primeste în sînul ei pe eterodocsi fãrã sã-i reboteze. Întîi de toate, dacã Tainele sunt valide si afarã de Biserica cea Una, aceasta înseamnã cã existã mai multe Biserici si atunci trebuie sã excludem din Crez, al noulea paragraf ca fiind fãrã temei si iesit din uz. Doi, dacã recunoastem valabilitatea Tainelor, de exemplu, la romano-catolici, atunci ce justificare poate sã aibã faptul cã noi ortodocsii pînã azi nu avem cu ei acea communio in sacris. Ce ne opreste deci sã slujim împreunã cu ei, sã ne împãrtãsim din acelasi potir? Nu ajungem noi astfel la o confuzie doctrinarã extraordinarã si contradictie între ceea ce spunem si ceea ce facem?

Disputele aprige în legãturã cu modul de primire a ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie au izbucnit în Bisericã la mijlocul secolului III între Episcopul Romei, Stefan pe de o parte si Sfîntul Ciprian al Cartaginei si Firmilian al Cezareei Capadociei pe de altã parte. Pe scurt, spunem cã Stefan al Romei recunostea valabilitatea Tainei botezului la eterodocsi si ca urmare insista ca în întreaga Bisericã Ortodoxã de pretutindeni ereticii si schismaticii sã fie primiti doar prin punerea mîinilor deci Mirungere cum se practicã azi fãrã sã fie rebotezati. Adversarii lui arãtau cã pozitia lui Stefan era cu totul lipsitã de baza doctrinarã.
Evident cã Episcopul Stefan recunostea faptul cã ereticii nu posedã Duhul Sfînt, de altfel n-ar fi cerut punerea mîinilor prin care tocmai se împãrtãseau darurile Sfîntului Duh. Dar atunci în mod firesc se punea întrebare cum puteau sã boteze cei care n-au pe Duhul Sfînt?

Sfîntul Ciprian al Cartaginei spunea: Celor care recunosc cã toti ereticii si schismaticii nu au pe Duhul Sfînt si neputînd sã dea pe Duhul Sfînt totusi pot sã boteze, unora ca acestia le spunem cã cei care n-au pe Duhul Sfînt nu pot nici a boteza. Sã boteze si sã dea iertarea pãcatelor poate exclusiv cel care are pe Duhul Sfînt. Pentru cã a ierta pãcatele si a sfinti o apã simplã fãrã Duhul Sfînt nu se poate. Asadar trebuie sã alegeti: ori sã recunoasteti cã acolo unde e botez este prezent si Duhul Sfînt, ori acolo unde lipseste Duhul Sfînt nu este nici botez, întrucît botezul nu e cu putintã fãrã Duhul Sfînt [41].

Dar ceea ce este foarte important de subliniat este faptul cã si Sfîntul Ciprian, si Firmilian al Cezareei Capadaciei permiteau ca în diferite Biserici locale sã existe diferite practici de a primi pe eterodocsi în Bisericã, pe primul plan fiind pusã importanta pãcii si unitãtii între episcopi. Este clar cã Sf. Ciprian, fãrã sã recunoascã valabilitatea Tainelor la eretici si fãrã sã schimbe ceva din învãtãtura dogmaticã ortodoxã despre unitatea Bisericii credea cã Taina corect sãvîrsitã în exterior la eterodocsi îsi cãpãta valabilitatea ei, sau altfel spus se umplea de Duhul Sfînt, în momentul în care omul intra în Biserica Ortodoxã, prin faptul cã omul mãrturisea dreapta credintã si participa la Trupul tainic al lui Hristos. Deci Biserica are putere sã primeascã în sînul ei pe un eretic sau schismatic fãrã sã repete ritualul tainei botezului corect sãvîrsit la eterodocsi . Ca un argument doveditor într-un fel în sprijinul acestei explicatii poate sã fie si asa numitul "botez al sîngelui" la martiri care introduce pe om direct în Biserica cea cereascã fãrã sã aibã loc vreun ritual liturgic.

O mãrturie foarte importantã gãsim în scrisoarea lui Dionisie Alexandrinul adresatã Episcopului Romei, Xist. Sfîntul Dionisie povesteste de un credincios din turma lui care trãia foarte activ viata religioasã încã înaintea hirotoniei lui Dionisie întru episcop. Si într-o zi acel credincios asistînd în Bisericã la Taina botezului si vãzînd toate amãnuntele acestui ritual a venit la Sfîntul Dionisie si cu mare plîngere si zdrobire a inimii i-a mãrturisit cã înainte el a fost botezat de eretici, al cãror ritual de Botez diferã cu totul fatã de cel ortodox, ba mai mult contine si blasfemii. Dar cînd acest om s-a convertit la Ortodoxie a fost primit în Bisericã fãrã sã fie rebotezat. Asadar acel credincios cu lacrimi pe fatã, insistent cerea Sfîntului Dionisie sã sãvîrseascã asupra lui botezul adevãrat dupã rînduiala ortodoxã. Dar iatã rãspunsul Sfîntului Dionisie: Eu n-am îndrãznit sã fac aceasta - scrie lui Xist al Romei - spunîndu-i cã pentru el este suficient îndelunga comuniune a lui cu Biserica Ortodoxã, eu nu îndrãznesc sã pregãtesc pe acela care participã la sfintirea darurilor, împreunã cu toti ceilalti rostea "Amin", venea la Cinã, întindea mîinile sã primeascã hrana sa sfîntã, o primea si mult timp se împãrtãsea cu Sfîntul Trup si Sînge al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Eu i-am poruncit sã se linisteascã si cu credinta tare si inima împãcatã, în continuare sã se apropie de cele sfinte [42].

Din continutul scrisorii Sfîntului Dionisie reiese clar cã nici nu se punea problema validitãtii Tainelor la eterodocsi fie cã deplinã, fie partialã. Dar în ceea ce priveste felul de a primi pe eretici în Bisericã, el punea accentul pe mãrturisirea dreptei credinte si pe comuniunea cu Biserica Ortodoxã adicã pe calitatea de membru al ei.

Foarte des unii istorici ai Bisericii Universale si unii patrologi exprimã pãrerea cã în istorie s-a arãtat cã dreptatea a fost de partea Episcopului Romei, Stefan si nu a Sfîntului Ciprian al Cartaginei. Aceastã pãrere este total gresitã. Dealungul istoriei, Biserica Ortodoxã a preferat si a urmãrit practica iconomiei sau de pogorãmînt în relatiile cu eterodocsi iar nu de acrivie pe care o urmãrea Sfîntul Ciprian. Dar aceasta de loc nu înseamnã cã a fost schimbatã învãtãtura dogmaticã ortodoxã despre unitatea Bisericii, si cã Tainele ereticilor vreodatã au fost vãzute ca fiind valide.

Ca sã ne încredintãm de aceasta este suficient sã citim prima epistolã canonicã a Sfîntului Vasile cel Mare scrisã la anul 374 si adresatã lui Amfilohie Episcopul Iconiei din Frigia. Aceastã epistolã redã cu fidelitate învãtãtura Sfîntului Ciprian si a Sinodului din Cartagina tinut în anul 256 în privinta nevaliditãtii Tainelor în afara Bisericii celei Una. Iatã un citat: Dar s-a pãrut celor din vechime, si de cei împreunã cu Ciprian si cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toti acestia unei hotãrîri, pe catari si pe encratiti, si pe idroparastati, si pe apotactiti. Cãci începutul dezbinãrii s-a fãcut prin schismã; iar cei ce s-au lepãdat de Bisericã n-au mai avut harul Duhului Sfînt peste ei, cãci a lipsit comuniunea prin întreruperea succesiunii. Cãci cei dintîi, care s-au depãrtat aveau hirotoniile de la Pãrinti, si prin punerea mîinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar, cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfînt, de la care ei au cãzut; pentru aceasta Pãrintii au hotãrît ca botezati de dînsii ca de niste mireni, viind la Bisericã, sã se curãteascã din nou cu adevãratul Botez al Bisericii [43] - can.1 Sf. Vasile cel Mare.

Asadar din citatul de mai sus se vede limpede cã Sf. Vasile cel Mare în nici-un caz nu admitea existenta Tainelor valide la eterodocsi. Dar cînd este vorba de modul de a primi pe eretici sau schismatici în Bisericã, Sf. Vasile admite diferite practici fãrã ca aceasta sã contrazicã învãtãtura dogmaticã. Fiindcã în general unora din Asia, li s-a pãrut ca din interesul conducerii multora sã se primeascã Botezul acestora, fie primit [44] - spune în continuare Sfîntul Vasile cel Mare referindu-se la eretici si schismatici amintiti mai sus.

Deci învãtãtura dogmaticã ortodoxã cã Tainele la eretici nu sunt valide nu se schimbã ci doar se permite practicarea pogorãmîntului din interesul conducerii multora. Dacã Sf. Vasile ar fi crezut cã Tainele la eretici sau schismatici sunt valide întru totul, atunci el categoric ar fi interzis practicarea rebotezului celor convertiti de la dînsii în Biserica Ortodoxã, întrucît unul este botez (Ef. 4,5). Dar asa ceva nu întîlnim nicãieri la Sf. Vasile cel Mare.

În a doua epistolã canonicã a Sfîntului Vasile cãtre Amfilohie, Sfîntul ierarh iarãsi insistã cã encratiti trebuie sã fie Botezati din nou: Noi cu un cuvînt îi rebotezãm pe acestia ; iar dacã la voi s-a oprit aceastã rebotezare, precum si la romani, pentru oarecare pricinã, totusi norma noastrã sã aibã tãrie... [45] - can.47 Sf. Vasile cel Mare.

Asadar încã o datã ne încredintãm cã învãtãtura dogmaticã nu se schimbã cu nimic. Tainele ereticilor si schismaticilor sunt nevalide dar în practica primirii lor se admite principiul iconomiei.
În epistolele sale canonice Sf. Vasile cel Mare împarte pe toti eterodocsi în trei categorii: ereticii, schismaticii si adunãrii nelegiuite. Dar aceastã împãrtire se referã exclusiv la modul cum a fost ruptã de Bisericã fiecare din grupãrile eterodoxe si în nici-un caz la mãsura de depãrtare a lor de Trupul Mistic al lui Hristos.

Sf. Vasile spune: (Botezul) schismaticilor, (os eti ek tis ekklisias onton) sã se primeascã [46] - can.1 Sf. Vasile cel Mare. Cuvintele grecesti din citatul de mai sus de foarte multe ori sunt traduse - ca al unora care sunt încã în Bisericã [47]. Dar Sfîntul ierarh Ilarian Troitky sustinã cã acest mod de a traduce nu este corect. Traducerea corectã dupã pãrerea lui ar trebui sã fie asa: care sunt încã (abia) din Bisericã [48]. Si din contextul întregului canon nu reiese deloc cã schismaticii ar fi membrii Bisericii Ortodoxe: cãci începutul dezbinãrii s-a fãcut prin schisma; iar cei ce s-au lepãdat de Bisericã n-au mai avut harul Duhului Sfînt - spune în continuare Sf. Vasile. Cuvintele Sfîntului: (Botezul) schismaticilor, ca al unora care sunt încã (abia) din Bisericã, sã se primeascã, trebuie sã le privim ca referindu-se la schismaticii care întîi au fost botezati în Biserica Ortodoxã si dupã aceea au fost atrasi în schismã. Unii ca acestia, bineînteles, datoritã caracterului indelibil al Tainei Botezului, nu trebuie sã fie botezati din nou în cazul revenirii lor la Bisericã.

Dacã cuvintele - os eti ek tis ekklisias onton - ar fi însemnat cã schismaticii îsi mai pãstreazã o oarecare apartenentã la Biserica Ortodoxã, atunci adunãrile nelegiuite -parasinaghoghai - de cãtre Sfîntul Vasile cu atît mai mult ar fi trebuit socotite ca fiind incorporate Bisericii. Dar iatã ce spune despre ei Sf. Vasile: precum dacã cineva fiind gãsit în gresealã a fost înlãturat din slujbã, si nu s-a supus canoanelor ci singur si-a atribuit siesi întîietate si slujbã, si împreunã cu dînsul au plecat si altii, pãrãsind Catoliceasca Bisericã (subl.n.), aceasta este adunare ilegalã [49] - can.1 Sf.Vasile cel Mare. Asadar, dacã noi presupunem cã schismaticii - sunt încã în Bisericã - atunci cuvintele referitoare la adunãri ilegale cum cã ei au pãrãsit Catoliceasca Bisericã ar reprezenta o afirmatie contradictorie.

Din continutul canoanelor 1 si 47 ale Sfîntului Vasile cel Mare nu rezultã deloc cã atunci cînd el acceptã primirea eterodocsilor în Bisericã fãrã rebotezare, ar fi justificat aceastã practicã dupã consideratii dogmatice cã unele grupãri eterodoxe si-ar pãstra o oarecare apartenentã la Biserica Ortodoxã si cã Tainele lor ar avea o oarecare obiectivitate. Dacã Sfîntul Vasile ar fi recunoscut Tainele sãvîrsite de unii eterodocsi drept valide (în functie de gravitatea ereziei lor) atunci el trebuia sã se exprime hotãrît împotriva rebotezãrii acelor eterodocsi întrucît unul este Botezi. Obiceiul locului nu poate justifica încãlcarea dogmei Bisericii Ortodoxe despre Unitatea si Unicitatea Bisericii ca loc al lucrãrii harului Sfîntului Duh prin Taine. De aici rezultã cã Sfîntul Vasile cel Mare admitînd primirea eterodocsilor fãrã rebotezare în nici-un caz nu considera Botezul sãvîrsit de unii eretici drept valid, de altfel el însusi practicînd primirea lor prin rebotezare, ar fi cãzut sub grava pedeapsã a canonului 47 apostolic.
Episcopul sau presbiterul dacã ar boteza din nou pe cel care are Botez cu adevãrat ... sã se cateriseascã, ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului - can.47 Apostolic [50].

Dacã practica bisericeascã ar fi fost justificatã de consideratii dogmatice, dacã primirea ereticilor sau schismaticilor fãrã rebotezare ar fi însemnat apartenenta lor la Biserica Ortodoxã si validitatea Tainelor sãvîrsite în afarã Bisericii, dacã validitatea Tainelor ar fi fost conditionatã de gradul depãrtãrii ereticilor de adevãrul de credintã, atunci Biserica trebuia sã precizeze clar, care grad de rãtãcire depãrteazã de Biserica "fatal" fãcînd Taine nevalide. Dar nici-o hotãrîre sau precizare în acest sens nu existã [51].

În concluzie iatã ce ne învatã prima epistolã canonicã a Sfîntului Vasile cel Mare: Biserica este Una si numai ea detine plinãtatea darurilor Sfîntului Duh. Oricine, în orice fel s-ar despãrti de ea - prin erezie, schismã sau adunare nelegiuitã - pierde pãrtãsia cu harul divin. De aceea Tainele sãvîrsite afarã de Bisericã nu pot sã aibã nici o validitate haricã. Numai din considerãri de iconomie bisericeascã, pentru usurarea procesului de venire a eterodocsilor la Biserica mamã se permite nerepetarea ritualului botezului sãvîrsit corect exterior în comunitatea eterodoxã [52]. Nu pentru cã Taina a fost validã în ea însãsi ci pentru cã ea capãtã valabilitate prin mãrturisirea de credintã ortodoxã adevãratã si intrarea în comuniune cu Biserica lui Hristos [53].

Sã oprim atentia noastrã asupra Canonului 95 al Sinodului VI Ecumenic: ... pe arieni si pe macedonieni si pe novatienii care-si zic lorusi catari si stîngaci ... îi primim dînd zapise (scrisori) si dînd anatemei toatã erezia car nu cugetã cum cugetã sfînta soborniceascã si apostoleascã a lui Dumnezeu Bisericã, pecetluindu-i, adicã ungîndu-le mai întîi cu Sfîntul Mir, fruntea si ochii si nãrile si gura si urechile si pecetluindu-i pe ei zicem: " Pecetea Darului Duhului Sfînt."
... Iar nestorienii si eutihienii si severienii, si cei veniti din erezii asemenea (acestora) trebuie sã facã zapis si sã dea anatemei erezia lor, si pe Nestorie si pe Eutihie, si pe Dioscor, si pe Sever si pe ceilalti începãtori ai unor astfel de erezii, si pe cei ce cugetã cele ale lor si toate ereziile arãtate mai înainte si asa sã se împãrtãseascã cu Sfînta Cuminecãturã [54].

Dacã presupunem cã ereziile si schisme treptat - treptat se depãrteazã de Bisericã si în functie de gravitate a rãtãcirii lor Biserica recunoaste sau nu ca fiind valide Tainele sãvîrsite în diferite grupãri eterodoxe, atunci canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic ni se prezintã ca fiind ceva contradictoriu sie însusi. Novatienii au fost doar schismatici si pentru ei în afarã de anatematizarea rãtãcirii lor, se cere si sãvîrsirea Tainei mirungerii. Nestorienii, eutihienii si severienii desigur sunt eretici si pentru primirea lor se cere doar anatematizarea ereziei si mãrturisirea dreptei credinte fãrã sã fie unsi cu Sfîntul Mir. Prevederile acestui canon nu se explicã altfel decît prin iconomia bisericeascã si în nici-un caz cã Sfintii Pãrinti ar fi recunoscut valabilitatea Tainelor la unii din eterodocsi ierarhizînd gravitatea ereziilor lor.

La fel se explicã si hotãrîrea Canonului 68 al Sinodului al optulea local de la Cartagina din anul 419. Acest canon spune: S-a hotãrît ca sã trimitã scrisori cãtre sinepiscopii nostri, si mai ales cãtre fratele nostru Anastasie de pe scaunul apostolic (Roma). El stie cã Africa are nevoie de pace. Însisi fostii clerici, donatisti, care s-au convertit si ar voi sã vinã la soborniceasca Bisericã, ar putea fi primiti de episcopii sobornicesti în slujba de clerici, dacã acesta ar contribui la unirea tuturor crestinilor. Tot asa s-a procedat si în trecut în mai multe Biserici ale Africii unde a odrãslit acest eres. Prin aceasta nu se dezleagã cele hotãrîte de sinodul de peste mare (Italia), ci ca sã se usureze unirea celor ce vor sã vie la soborniceasca Bisericã. Întotdeauna trebuie sã se urmãreascã unitatea ecumenicã si folosul mîntuirii sufletelor în toate locurile. Sinodul de peste mare (Italia) este împotriva primirii clericilor în aceeasi demnitate, dar noi tinem seama cã mîntuirea este datã pentru toti. Astfel, dacã cei ce s-au hirotonit de donatisti, vin la soborniceasca Bisericã, nu vom proceda dupã sinodul italian, ci noi îi vom primi în demnitatea clericalã pentru a se face unirea soborniceascã a Bisericii [55] - can.68 Cartagina.

Pentru Sinodul de peste mare donatismul a fost o problemã strãinã si sinodalii puteau sã-si permitã practica mai riguroasã fatã de donatisti. Pe cînd pentru Africani donatismul a fost o mare ispitã. De aceea episcopii întruniti la Cartagina aplicã principiul iconomiei hotãrînd ca cei apartinînd clerului convertiti de la donatisti sã fie primiti în slujba conform rangului lor ierarhic. Prin aceasta nu se dezleagã cele hotãrîte de sinodul de peste mare - precizeazã sinodalii din Cartagina, întrucît din punct de vedere dogmatic el este corect, Tainele ereticilor si schismaticilor nu sunt valide - ci numai ca sã se usureze unirea celor ce vor sã vie la soborniceasca Bisericã. Altfel acest canon nu poate fi explicat în nici un fel.

În acelasi sens se explicã si canonul 12 al sinodului local de la Ruis-Urbnisi din anul 1103 (Patriathia Georgianã):
Toti cei care de la hulitoare de Dumnezeu erezie a hacetarilor, care sunt armenii, vin la dreapta si curata credintã si se unesc cu Sfînta si Soborniceascã Bisericã anatematizînd spurcata erezia monofizitã, monofelitã si monoenergistã, amestecãtoare în Hristos a divinului si umanului si nedeosebitoare în El nici pe Dumnezeu, nici pe Om, ci învãtãtoare nebuneste unei amestecãturi strãine; pentru toti acestia hotãrîm ca sã fie botezati cu totul precum pãgînii, pentru cã si în alte mari Biserici am gãsit fãcîndu-se asa, precum, de exemplu, este Marea Patriarhie a Antiohiei si toate Bisericile supuse ei în tot Orientul [56].

Asadar pe cînd Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 hotãreste primirea anticalcedonienilor dor prin Taina Pocãintei, sinodalii georgieni de la anul 1103 hotãresc ca acestia sã fie primiti exclusiv prin rebotezare. Iarãsi, aici vedem încã o dovadã faptului cã atunci cînd un Sinod hotãreste primirea eterodocsilor doar prin Mirungere sau chiar prin Taina Pocãintei, acestei practici niciodatã nu i s-a dat interpretarea dogmaticã precum cã Tainele sãvîrsite la acei eretici ar fi valide si cã acea comunitate eterodoxã si-ar pãstra o oarecare legãturã sau apartenentã invizibilã la Biserica Ortodoxã. Din acest punct de vedere sunt foarte grãitoare cuvintele canonului 13 al Sinodului de la Ruis-Urbnisi:
... fiecare om drept-mãritor este Templul lui Dumnezeu; ... dar fiecare om rãu-mãritor sau ne-mãritor este templul dracului (un comentator necunoscut la marginea manuscrisului a scris despre armeni îti vorbeste) [57].

În ceea ce priveste pe romano-catolici aici este de spus cã de-a lungul veacurilor Biserica aplica în practicã diferite moduri de primire a lor: prin rebotezare, prin mirungere si prin pocãintã.

Sunt mai multe mãrturii care aratã cã deja din secolul XII mai multe Biserici Ortodoxe locale practicau rebotezarea celor care se converteau de la romano-catolicism. Asa se proceda în Constantinopol, Rusia, Serbia, desi paralel existau si unele exceptii. De exemplu Nifon Episcop al Novgorodului din Rusia primea pe romano-catolici prin mirungere. Un mare canonist tot din secolul XII Teodor Balsaman cerea un minimum pe care apusenii sã-l îndeplineascã: lepãdarea de ereziile lor si Taina Pocãintei [58].

Al patrulea Sinod local din Lateran (1215) precizeazã cã dupã cãderea Romei din Biserica Ortodoxã grecii au început sã practice primirea latinilor prin rebotezare, practicã care se mentine si în secolul XIII. La rusi de asemenea în secolul XIII si XIV catolicii erau primiti prin rebotezare.
Sinodul local din Constantinopol din anul 1484 hotãrãste ca romano-catolicii sã fie primiti întîi lepãdîndu-se de rãtãcirile lor iar dupã aceea sã fie unsi cu Sfîntul Mir.

Sfîntul Marcu al Efesului referindu-se la canonul 7 al Sinodului II Ecumenic spune cã latinii sunt primiti în Bisericã prin mirungere la fel precum în vechime se primeau alti mari eretici - arieni, macedonienii, sabelienii etc. Astfel Sfîntul Marcu Efeseanul aratã cã si latinii sunt eretici [59].

Începînd din secolul XV, la rusi, din contra se înrãdãcineazã practica rebotezãrii romano-catolicilor convertiti la Ortodoxie. Aceastã practicã este confirmatã si de un Sinod local din Moscova în anul 1620. În anul 1621 Patriarhul Moscovei si a toatã Rusia, Filaret, a dat o circularã specialã prin care obliga rebotezarea belorusilor greco-catolici în cazul întoarcerii lor la Biserica Ortodoxã justificînd aceastã hotãrîre prin cuvinte: intrucît ei sunt botezati de cãtre apostatul care se roagã pentru papa [60].

Sinodul local de la Moscova din anul 1667 hotãrãste sã adopte practica primirii catolicilor conform hotãrîrii Sinodului din Constantinopol din 1484 anume prin mirungere. Dar în practicã, pînã la începutul secolului XVIII, la Moscova latinii se primeau tot prin rebotezare, pînã la anul 1718 cînd împãratul a toatã Rusia, Petru cel Mare, prooccidental prin formare, cu forta impune practica primirii catolicilor doar prin pocãintã.

Biserica Ortodoxã Rusã din Kiev care prin unele practici se deosebea fatã de cea din Moscova, începînd din secolul XVII cade sub puternica influentã a teologiei apusene scolastice. Mitropolitul Kievului Petru Movilã este primul ierarh si teolog din istoria crestinismului ortodox care afirmã validitatea Tainelor sãvîrsite afarã de Biserica Orodoxã cea Una.

În Molitfelnicul tipãrit în anul 1646 la Kiev de cãtre sus amintitul Mitropolit despre luterani si calvini este scris: Pe acestia a îi boteza în nici-un caz nu se cuvine, întrucît botezati sunt [61]. Dar despre catolici scrie: Pe acestia nu numai nu îi botezãm, dar si unsi cu Mirul deja fiind sã nu îi mai mirungem din nou [62]. Tot acolo Mitropolitul filocatolic Petru Movilã continuã asa: Dar cel care îndrãzneste sã repete aceste Sfinte Taine, sacrilegiu face, si pe Hristos a doua oarã îl rãstigneste si huleste [63].

Asadar Mitropolitul Petru Movilã este primul ierarh ortodox care vechii practici Bisericii Ortodoxe de iconomie i-a dat interpretarea dogmaticã precum cã Tainele sãvîrsite de cãtre eterodocsi ar fi valide în ele însele astfel preluînd teza scolasticã dupã care se face totala abstractie de sãvîrsitorul Tainei cerînd doar respectarea formei si materii Tainei precum si intentia sãvîrsitorului.
Este interesant de vãzut cum aceastã pãrere gresitã a persistat în teologia rusã de-a lungul secolelor în mod special în scolile teologice din Kiev si Sankt-Peterburg. Iatã de exemplu ce spune manualul de Drept Canonic tipãrit la Kiev în anul 1848:
"O perioadã de timp a fost neclaritate în privinta Latinilor si Protestantilor, pînã la timpul lui Petru I cel Mare, cînd aceastã problemã a fost rezolvatã de cãtre Pastorii nostri si Patriarhul de la Constantinopol (vezi circular de la 7 feb. 1719). De atunci Biserica noastrã primeste pe crestini eterodocsi care nu au Mirungere (Luteranii si Calvinii) prin Mirungere, dar pe cei care au aceastã Tainã - prin Mãrturisire si Sfînta Împãrtãsanie în Biserica noastrã dupã ce s-au lepãdat de credinta anterioarã. Poate sã fie respectatã si Taina Hirotoniei la Romano-Catolici". [64]

Manualul de Drept Canonic tipãrit în anul 1827 la Sankt-Petersburg foarte pe scurt spune:
Pe Calvini, Luterani si alti Reformatori nu îi botezãm, ci dupã lepãdarea lor doar îi ungem cu Sfîntul Mir. (Scrisoarea Patriarhului Ieremie de Constantinopol de la 12 august 1718. Si circular de la 11 martie1726) [65].
Biserica greacã din Constantinopol în timpul Patriarhului Kiril V în anul 1756 hotãrãste ca cei care vin la Ortodoxie de la confesiunile apusene sã fie primiti ca necurãtiti si nebotezati (os anieroys kai abaptistons). În acelasi timp se aminteste cã Biserica cea adevãratã si apostolicã este Una si numai aceastã Bisericã are Taine adevãrate. Dar botezul ereticilor care nu este conform predaniilor apostolice este apã simplã (ydata anonita) [66].
Pidalionul grecesc alcãtuit în a doua jumãtate a secolului XVIII numeste botezul romano-catolicilor pseudo botez (pseydo nymon baptisma) [67].

Luînd drept adevãrate consideratiile unor teologi ortodocsi, cã atunci cînd Biserica Ortodoxã primeste pe eterodocsi fãrã rebotezare, aceasta ar fi de fapt recunoasterea oficialã de cãtre Biserica Ortodoxã a Botezului valid în acea confesiune eterodoxã. Atunci cum trebuie sã privim la toate aceste fapte istorice însiruite mai sus? Faptul ca Biserica Ortodoxã în diferite timpuri primea pe romano-catolici cînd prin rebotezare, cînd prin Mirungere si cînd doar prin Taina Pocãintei oare înseamnã aceasta cã Biserica Ortodoxã o datã recunostea validitatea Tainelor lor si altã datã nu?
Oare înseamnã aceasta cã Romano-Catolicismul vreodatã a fost vãzut ca o parte integrantã a Bisericii lui Hristos celei Una? Presupunînd cã romano-catolicii au Tainele valide (sau cel putin Taina Botezului) aceasta înseamnã cã mii de ierarhi si clerici ortodocsi care primeau si mai primesc pe catolici prin rebotezare încalcã al zecelea punct al Crezului ortodox: Mãrturisesc un Botez spre iertarea pãcatelor. Dacã este asa, atunci mii de slujitori ai Bisericii conform Canonului 47 Apostolic trebuie sã fie caterisiti ca unul care ia în rîs crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevãrati de preotii mincinosi.

Recunoastera de cãtre Biserica Ortodoxã validitãtii Tainei Botezului într-o comunitate eterodoxã sau altã aceasta automat înseamnã si recunoasterea validitãtii a tuturor celorlalte si Taine a Euharistiei în primul rînd. Pentru cã Duhul Sfînt nu poate sã lucreze doar într-o singurã Tainã si în altele nu. Atunci faptul cã Biserica Ortodoxã nu primeste pe romano-catolici în comuniune euharisticã îsi pierde orice explicatie. Dacã apusenii se împãrtãsesc cu acelasi Trup si Sînge al Mîntuitorului Hristos, atunci ce ne mai opreste sã ne mai împãrtãsim din acelasi potir cu ei? Diferente de rit ar putea fi lãsate de o parte.
Asadar, a accepta cã Tainele la eterodocsi ar fi valide, aceasta înseamnã o confuzie doctrinarã grosolanã care poate sã aibã ca urmare nimicirea Bisericii Ortodoxe. Pentru cã recunoasterea valabilitãtii Tainelor la eterodocsi obligatoriu presupune si comuniunea euharisticã cu confesiunile respective.
Dar comuniunea euharisticã deplinã precedatã si bazatã pe unitatea sau comuniunea în credintã, este o recunoastere totalã a unei Biserici în cealaltã, nu în minimum sãu comun, ci în maximalismul fiecãruia. ... Deci, comuniunea euharisticã plenarã nu poate avea loc decît într-o singurã Bisericã. Dar aceasta înseamnã realizarea mai întîi a comuniunii plenare în credintã, adicã în adevãrul dumnezeiesc revelat, încredintat de Hristos, prin Apostolii Bisericii Sale [68].

Practicarea deja a intercomuniunii de cãtre toate Bisericile protestante traditionale între ele, de cãtre Bisericile anglicane cu Bisericile sau mai exact denominatiunile ecleziale iesite din rîndul lor, de cãtre Bisericile protestante cu Bisericile anglicane si denominatiunile crestine ale acestora din urmã, si chiar de cãtre Biserica Romano-Catolicã cu unele Biserici protestante (luteranã îndeosebi) ca ospitalitate euharisticã, din ratiuni ecumeniste, nu constituie pentru Biserica Ortodoxã un argument pentru favoarea intercomuniunii, ci dimpotrivã, un motiv în plus si puternic pentru respingerea acesteia [69].

Intercomuniunea implicã admiterea validitãtii si eficientei Tainelor din afara Bisericii, coborîrea Tainelor Bisericii la treapta de simple simboluri, disocierea dintre Taine si credinta Bisericii, relativizarea credintei Bisericii, relativizarea Euharistiei, ca plinitudine a Bisericii, si în sfîrsit, relativizarea calitãtii si identitãtii ecleziale plenare care se bazeazã pe succesiunea apostolicã de credintã si har [70].

În legãtura cu acest subiect iatã ce spune un manual de Drept Canonic tipãrit în anul 1902 la Academia Teologicã din Moscova:
În felul în care noi întelegem Biserica, intrã si acea esentiala caracteristicã a ei, cã ea este Una, precum si adevãrul de credintã. Dacã de fapt existã mai multe comunitãti crestino-religioase, care mai mult sau mia putin diferã între ele în dogmã si cult, atunci relatiile între ele pot fi exclusiv negative: pentru cã, fiecare din aceste confesiuni, considerîndu-se ca unica bisericã a lui Hristos astfel neagã autenticitatea celorlalte. De aceea din punct de vedere bisericesc nu poate sã existe toleranta religioasã (veroterpimost), înteleasã ca recunoastere a unei biserici de cãtre alta, precum nu pot fi recunoscute de drept adevãrate douã principii contradictorii.

... De aceea nici-o confesiune nu permite credinciosilor sãi indiferenta comuniune cu membrii altei confesiuni sau asa zisã communicatio in sacris. O astfel de comuniune în vechime se numea la noi foarte caracteristic dublocredinciosie (dvoeverie), adicã recunoasterea a douã biserici diferite de drept adevãrate [71].

Recunoasterea validitãtii Tainelor la eterodocsi si ca urmare intercomuniunea euharisticã constituie un pericol de dizolvare a Bisericii Ortodoxe, a unitãtii de credintã si de încetare a Euharistiei, cum constatã nu numai teologii ortodocsi de orientare patristicã, ci si chiar si unii teologi catolici de buna credintã. De exemplu Cardinalul Paul Gouyon atentioneazã: Dacã marea multime se dezintereseazã de ecumenism, adeptii înversunati ai intercomuniunii riscã sã se detaseze de Bisericile lor respective pentru a veni sã creeze practic o nouã Bisericã zisã "ecumenicã" (...). Se naste pericolul unei a treia Biserici, între cele douã, distinctã si separatã de Bisericile crestine. Rezultatul paradoxal al intercomuniunii ar putea fi nu de a reduce diviziunile, ci de a le mãri. În sînul celei de-a treia Biserici, acordul nu ar fi decît aparent, fiecare putînd continua sã profeseze propriile sale optiuni sub masca unei unanimitãti artificiale [72].
În anul 1925, teologul si scriitorul Gala Galaction declarã cã în relatiile cu alte confesiuni este nevoie de o rigorioasã contabilitate dogmaticã [73]. Astãzi, cînd unii teologi ecumenisti sunt contaminati cu diferite idei eterodoxe, aceastã necesitate a devenit si urgentã. Aceastã riguroasã contabilitate dogmaticã este necesitatã si de redactarea unor texte teologice comune, care trebuie sã exprime credinta apostolicã si patristicã [74] - precizeazã în zilele noastre Pãrintele Profesor Nicolae V. Durã.

Asadar, Biserica Ortodoxã în nici un caz nu poate sã accepte recunoasterea valabilitãtii Tainelor sãvîrsite la eterodocsi. Ritualul care se sãvîrseste în diferite comunitãti ecleziale aflate afarã de Biserica cea Una este doar o formã goalã, lipsitã de orice continut obiectiv.

Practica Bisericii Ortodoxe de primire a eterodocsilor fãrã sã repete Tainele de initiere (Botezul, Mirungere) are explicatie exclusiv în iconomia bisericeascã, este practica de pogorãmînt ca sã usureze eterodocsilior procesul de venire la Biserica mamã. Dar aceastã practicã de iconomie obligatoriu presupune respectarea conditiei ca forma exterioarã a Tainei sãvîrsite în comunitatea eterodoxã sã fi fost respectatã corect. Atunci acea formã goalã a Tainei capãtã valabilitate sau altfel zis se umple de Duhul Sfînt din momentul în care omul mãrturisind dreapta credintã apostolicã intrã în comuniune cu Trupul Mistic al lui Hristos - Biserica primind Taina Pocãintei si Taina Euharistiei.
În încheierea acestui capitol sã citãm cuvintele Sfîntului Ierarh si Mãrturisitor Ilarion Troitki: Nu existã crestinism, nu existã Hristos, nu existã har, nu existã adevãrul, nu existã viatã, nu existã mîntuire, nimic nu existã în afara Bisericii, si toate acestea existã exclusiv într-o singurã Bisericã cea Una! [75]
III. CONCLUZII
În Cuvîntul înainte la cartea Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie si Catolicism, Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist spunea: Secolul al XX-lea va rãmîne în istoria crestinismului ca secolul în care a apãrut si s-a dezvoltat miscarea ecumenicã. Schimbarea radicalã pe care miscarea ecumenicã a adus-o în cuprinsul lumii crestine, constã în faptul cã ea a determinat Bisericile crestine sã treacã de la politica confruntãrii, care se ocupã de deosebirile dintre diferitele confesiuni crestine, la o politicã de reconciliere, animatã de dorinta de a descoperi elementele de convergentã doctrinarã, pentru ca astfel sã poatã pãsi pe calea unitãtii crestine [76]. Fãrã îndoialã cã acesta este drumul pe care trebuie sã-l parcurgã atît Biserica Ortodoxã cît si celelalte confesiuni crestine, calea cunoasterii reciproce, a dialogului sincer si a dorintei de a fi întru Adevãr, adicã de a fi cu Hristosul cel Viu.

Lucrarea de fatã îsi propune tocmai acest scop. Anume acela de a prezenta, în lumina autenticei Traditii rãsãritene, pozitia Bisericii Ortodoxe, din punctul de vedere al Dreptului Canonic Bisericesc, asupra Tainelor la diversele confesiuni si denominatiuni crestine.

Orice lucrare de Drept Canonic Bisericesc recunoaste o anume rigurozitate, proprie demersului exact al cercetãrii juridice. Astfel marele teolog si canonist romîn Pãrintele Profesor Liviu Stan în legãtura cu subiectul nostru, spune transant cã învãtãtura Bisericii Ortodoxe din primul mileniul exprimatã prin texte canonice, impune considerarea ca nevalide a tuturor tainelor cari se sãvîrsesc în afara Bisericii Ortodoxe fie de cãtre eretici, fie de cãtre schismatici ... Ca urmare, dacã ar fi sã urmeze norma pe care o indicã aceastã învãtãturã si canoanele corespunzetoare, atunci ar trebui ca în cazul cînd orice neortodox ar dori sã intre în Bisericã, botezul nici unuia sã nu mai fie socotit valid. De asemenea, cînd ar dori sã intre în Biserica ortodoxã vreun cleric neortodox, indiferent din care Bisericã sau confesiune, acesta ar trebui sã fie întîi botezat si apoi hirotonit, bine înteles în cazul cã ar urma sã fie admis în cler... În nici un caz, dupã cum am mai spus, Biserica nu poate declara validã, nici chiar prin iconomie (subl.n.), o lucrare sau o tainã a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat mãcar în tinda ei [77].

Datoritã acestui specific al Dreptului Canonic Bisericesc, poate cã un oarecare grad de acrivie rãzbate si din aceste pagini. Dar aceasta nu trebuie decît sã ne întãreascã în dorinta sincera de cãutare, de sondare a posibilitãtilor de exprimare a Adevãrului Revelat în celelalte teologii occidentale.

Orice cercetare a canoanelor Traditiei noastre rãsãritene este un prilej de a iesi mai îmbogãtiti si mai bine orientati dogmatic asupra adevãrului de credintã. Canoanele Bisericii ortodoxe sunt un segment viu al tezaurului inestimabil pe care ni l-au lãsat Sfintii Pãrinti. Canoanele bisericesti sunt plãmînul prin care respirã Biserica, pentru cã ele filtreazã si purificã aerul duhovnicesc al Bisericii de tot ceea ce este strãin învãtãturii bimilenare a ei.

De aceea, pozitia noastrã legatã de Tainele eterodocsilor are ca miez învãtãtura Pãrintilor, pe care rezumînd-o marele teolog liturghist romîn Pãrintele Petre Vintilescu spune: O recunoastere teoreticã de cãtre Biserica Ortodoxã a Tainelor sãvîrsite afarã de ea, ar echivala pentru dînsa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infaibilitate, ca singura pãstrãtoare neîntreruptã a adevãrului revelat si a harului, precum si cu o contrazicere a normelor Bisericii Vechi (subl.n.), pe care ea a continuat-o fidel [78].

Cunoasterea corectã a pozitiei Bisericii Sobornicesti fatã de Tainele altor confesiuni crestine, fundamentarea ecleziologicã temeinicã a dialogului ecumenic actual, sunt sansele cele mai sigure pentru a depãsi impasul în care a ajuns acum miscarea ecumenicã, dificultãti pe care le recunosc deopotrivã si încearcã sã le depãseascã împreunã atît confesiunile apusene cît si Biserica Ortodoxã din Rãsãrit.

Pentru atingerea acestui scop, teologul ortodox, în activitatea sa ecumenicã, trebuie sã aibã ca punct de plecare convingerea cã: Existã ... o legãturã organicã între doctrinã si Taine [79]. De aceea: Comuniunea euharisticã confirmã si încoroneazã unitatea de credintã a celor ce se împãrtãsesc împreunã din acelasi Potir, dar ea nu mentine si nu restabileste unitatea de credintã, fãrã vointa acelora de a realiza aceastã unitate, sau atîta vreme cît cei ce practicã comuniunea euharisticã înteleg sã-si pãstreze deosebirile lor de credintã ... Între comuniunea euharisticã, comuniunea în credintã si comuniunea eclezialã existã o legãturã indestructibilã, fiecare implicînd pe celelalte douã, si fãcutã posibilã de celelalte douã (subl.n.) [80].

Canoanele Bisericii Ortodoxe rãmîn asadar un instrument perpetuu actual, singurul în stare sã ne cãlãuzeascã spre roadele cele bune si plãcute lui Dumnezeu ale activitãtii clericilor, monahilor si mirenilor în Bisericã. Ele ne vor feri atît de exagerãrile si extremele neproductive, cît si de compromisuri doctrinare.

Si asa precum subliniazã Prea Fericitul Pãrinte Patriarh Teoctist: Avem convingerea cã astfel vom pãsi temeinic pe calea unitãtii voite de Domnul nostru Iisus Hristos si numai astfel vom înainta cãtre unitatea spiritualã de care are nevoie Europa de astãzi si de mîine. Zorile celui de al treilea mileniu trebuie sã ne gãseascã mai aproape de unitatea pe care o cãutãm [81].

BIBLIOGRAFIE.
1.Biblia sau Sfînta Scripturã, Tipãritã sub îndrumarea si cu purtarea de grijã a Prea Fericitului Pãrinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romîne, cu aprobarea Sfîntului Sinod. Societatea Biblicã Interconfesionalã din Romînia.
2.Floca, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii, Sibiu, 1993.
3.Sachelarie, Ieromonah Nicodim, Pravila bisericeascã, Editatã de Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999.
4.Milas, Dr. Nicodim, Canonele Bisericii Ortodoxe insotite de comentariiI, vol.I, Traducerea fãcutã de Uros Kovincici si Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1930.
5.Milas, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe insotite de comentarii, vol,II, Trducerea fãcutã de Uros Kovincici si Dr. Nicolae Popovici, Arad, 1936.
6.Dolidze, Prof. I, Kartuli Samartlis Dzeglebi, tomi III, «Saeclesio Sakanondeblo Dzeglebi (XI-XIX ss.)», (în limba georgianã),Ed. "Metniereba", Tbilisi, 1970. (Trad. titlului în romîneste: Monumentele Dreptului Georgian, vol.III, «Monumentele Dreptului Canonic Bisericesc (sec.XI-XIX) ».
7.Floca, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, legislatie si administratie bisericeascã, vol.II, EIBMBOR, Bucuresti, 1990.
8.Zapiski po terkovnomu zakonovedeniu, (în limba rusã), V universitetskoi tipografii, Kiev, 1848.
9.Ghinevski, Assesor, Kolejski Sekretar Sviateisego Sinoda Iakov, Oglavlenie Zakonam Grekorossiiskiia Terkvi, (în limba rusã), V sinodalnoi tipografii, Sanktpeterburg, 1827.
10.Pavlov A.S. Zaslujennîi Profesor Moskovskogo Imperatorskogo Universiteta, Kurs Terkovnogo Prava, (în limba rusã), Sviato-Troitkaia Serghieva Lavra, 1902.
11.Durã, Pret Prof. Dr. Nicolae V., Documentul de la Lima (BEM) si evaluarea sa teologicã, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", LXII, 1986, nr.1-2, p.46-58.
12.Stan, Preot Prof. Dr. Liviu, Succesiunea apostolicã, în "Studii Reologice", 1955, nr.5-6, p.305-323.
13.Radu, Preot Lector Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii, în "Ortodoxia", 1978, nr.1-2.
14.Vintilescu, Preot Petre, Biserica Ortodoxã si hirotoniile anglicane, în "Ortodoxia", I, 1949, nr.1.
15.Tudoran Isidor, Unitatea Bisericii în perspectiva ecumenicã, în "Ortodoxia", 1973, nr.3.
16.Cunescu, Preot Gh., Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în "Biserica Ortodoxã Romînã", LXXXIX, 1971, nr.5-6.
17.Stãniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Numãrul tainelor, raporturile între ele si problema Tainelor din afara Bisericii, în "Ortodoxia", VIII, 1956, nr.2, p.191-215.
18.Stãniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental al Bisericii, în "Studii Teologice", XVIII, 1966, nr.9-10.
19.Florovsky, Protoierei Gheorghi, O granitah Terkvi, (în limba rusã), în "Jurnal Moskovskoi Patriarhii", 1989, nr.5.
20.Stãniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol.2, EIBMBOR, Bucuresti, 1997.
21.Popescu, Preot Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie si Catilicism, Ed, "Romînia Crestinã", Bucuresti, 1999.
22.Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie dogmaticã si ecumenicã, Ed. "Romînia Crestinã", Bucuresti, 1999.
23.Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, Bucuresti, 1989.
24.Savin, Ioan Gh., Mistica si Ascetica Ortdoxã, Cu un cuvînt înainte de Dr. Antonie Plãmãdealã Mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1996.
25.Joantã, ÎPS Serafim, Cîteva gînduri despre ecumenism, în "Porunca Iubirii", revista de spiritualitate ortodoxã, 1998, nr.5.
26.Serafim, Arhimandrit (Alexiev), Serghie Arhimandrit (Jazadjiev), Ortodoxia si Ecumenismul, Mãnãstirea Slãtioarã, 1997.
27.Kuraev, Diacon Andrei, Vîzov Ekumenizma, (în limba rusã), Ed. "Blagovest", Moscova, 1998.
28.Ilarion, Arhimandrit (Troitki), Hristianstva net dez Terkvi, (în limba rusã), Ed. "Pravoslavnaia Beseda", Moscova, 1991.
29.Serghii Patriarh, Otnosenia Pravoslavnoi Terkvi k otdelivsimsia ot nee obsestvam, în "Pravoslavie i ekumenizm: Dokumentî i materialî 1902-1998", (în limba rusã), Moscova, 1999.
30.Iarusevici, Mitropolit Nicolai, Russkaia Pravoslavnaia Terkovi i ecumeniceskoe dvijenie, în "Pravoslavie i ekumenizm; Dokumentî i materialî", (în limba rusã), Moscova, 1999.
31.Svetlov, P.I., Hristianskoe veroucenie v apologheticeskom izlojenii, (în limba rusã), ed. a 3-a, Kiev, 1910, vol.1, p.208-209.
32.Comisia Teologicã a Patriarhiei Georgiene, Erezii Eclesiologice în Secolul XX: 1) Învãtãtura despre existenta harului mîntuitor în afarã granitelor canonice a Bisericii Ortodoxe, 2) asa zisã „Teoria Ramificatilor".82 (în limba georgianã), Buletin de Informatie nr.3, Tbilisi, 1998.
33.Soborul Arhieresc Jubilar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Principiile Fundamentale ale Relatiilor Bisericii Ortodoxe Ruse Fatã de Eterodoxie, (în limba rusã), pagina web: www.russian-orthodox-church.org.ru (serviciul de comunicatii a departamentului relatiilor externe a Patriarhiei Ruse). Note bibliografice
1 Pr.Lect. Dumitru Gh.Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii (tezã de doctorat), în "Ortodoxia",nr.1-2, 1978, p.339.
2 Începînd din anul 1997,din activitatea CMB s-au retras Bisericile locale: Patriarhia Ierusalimului (retrasã unilateral cu peste un deceniu înainte), Patriarhia Rusiei (din structurile de conducere si active), Patriarhia Georgiei, a Serbiei si a Bulgariei.
3 Pr. Dunitru Gh.Radu, op.cit., p.350.
4 Pr. Prof. Dr. Ion Bria Tratat de Teologie Dogmaticã si Ecumenicã, Editura "Romînia Crestinã", Bucuresti, 1999, p. 215, 260.
5 Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolicã, în "Studii Teologice",nr.5-6, 1955,p.306.
6 Dr. Nicodim Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe însotite de comentarii vol.1,partea1,trad.Uros Kovincici si dr. N.Popovici, Arad,1930 prefata de trad. dr., N.Popovici, p.VI.
7 Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Serghie Jazadjiev, Ortodoxia si Ecumenismul, Mãnãst.Slãtioara, 1997, p.118.
8 De exemplu Pr. Prof. Dr. Ion Bria, în cartea "Destinul Ortodoxiei", editatã la EIBMBOR, Buc.1989, scrie urmãtoarele: femeile suferã cel mai mult deoarece, datoritã unor traditii din epoci istorice de declin pastoral, datoritã unor interpretãri confuze si nerealiste ale canoanelor valabile în alt mediu cultural si social (subl.n.), le este interzis accesul în locurile si actele sfintitoare, sunt excluse de la anumite organisme parohiale, nu obtin usor permisiunea sã propovãduiascã si sã evanghelizeze. - p.100. În ultimii ani, Bisericile Ortodoxe au încercat sã considere cu mai mult spirit critic unele aspecte ale traditiei canonice de odinioarã, aspecte care nu mai au o semnificatie majorã pentru spiritualitatea de azi (subl.n.). - p.101. Care este autoritatea Bibliei si chiar a Traditiei, cînd unele practici rituale si atitudini canonice, cu privire la femeie si mamã, nu tin seama de învãtãtura si exemplul lui Iisus Hristos?(subl.n.). În ce mãsurã practica ritualã este aici fidelã sau consecventã spiritului Evangheliei? Acesta este un domeniu în care se pot observa "inconsecvente teologice", sau contradictii sistematice (subl.n.). - p.271
9 Dr.Nicodim Milas,op.cit., p.5.
10 Ibidem, Cuvînt înainte, de PS dr. Gr.Comsa Arãdeanul p.III
11 I. Karmiris, I Orthodoxos Ekklisiologhia, (în limba greacã), Atena-1973, p.242-243, apud Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã, EIBMBOR, vol.2, Bucuresti-1997, p.173.
12 Ioan Gh. Savin, Mistica si Ascetica Ortodoxã, cu un cuvînt înainte de cãtre ÎPS Dr.Antonie Plãmãdealã Mitropolitul Ardealului, Sibiu -1996, p.9.
13 ÎPS Dr. Serafim Joantã Mitropolit al Germaniei si al Europei Centrale, Cîteva Gînduri Despre Ecumenism, în "Porunca Iubirii" revista de spiritualitate ortodoxã, nr.5, 1998, p.11.
14 Pr. Prof. I. Mihãlcescu, La Theologie symbolique, Bucarest-1932, p.101, apud Preot Lector Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema Comuniunii, în "Ortodoxia", nr.1-2, 1978, p.353 la notã.
15 Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, op. cit., p.170.
16 Ibidem, p.174.
17 Ibidem, p.175.
18Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii, Sibiu-1993, p.33.
19 Ibidem, p.33.
20 Ibidem, p.42.
21 Isidor Tudoran, Unitatea Bisericii în perspectivã ecumenicã, în "Ortodoxia", nr.3, 1973, p.
22 Pr. Petre Vintilescu, Biserica Ortodoxã si hirotoniile anglicane, în "Ortodoxia", nr.1, 1949, p.105.
23 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, op.cit., p.225.
24 Ibidem, p.224.
25 Ibidem, p.32.
26 P.I. Svetlov, Hristianscoe veroucenie v apologheticescom izlojenii, (în limba rusã), ed a 3-a, Kiev, 1910, vol.1, p.208-209.
27 Toate citatele din operele Sfîntului Ciprian al Cartaginei prezentate în aceastã lucrare sunt luate din cartea: Arhimandrit Ilarion (Troitki), Hristianstva net bez Tercvi, (în limba rusã), Ed. Pravoslavnaia beseda, Moscva-1991.
28 Sfîntul Ioan Gura de Aur, Omilia la Epistola cãtre Efeseni, apud Arhimandrit Ilarion (Trotki), op. cit., p.61.
29 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.181-183.
30 Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, op. cit., p.176.
31 Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Numãrul Tainelor, raporturile între ele si problema Tainelor din afara Bisericii, în "Ortodoxia", VII, nr.2, 1956, p.212.
32 Ibidem, p.212.
33 Diacon Andrei Kuraev, Vîzov Ecumenizma, (în limba rusã), Moscva, 1998, p.48.
34 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drapt Canonic Ortodox, legislatie si administratie bisericeascã, vol.2, EIBMBOR, Bucuresti-1990, p.115.
35 Protoiereu Gheorghi Florovski, O granitah Tercvi, în "Jurnal Moscovscoi Patriarhii", (în limba rusã), 1989, nr.5, p.72.
36 Mitropolit Nicolai Iarusevici, Russcaia Pravoslavnaia Tercov i ecumenicescoe dvijenie, în "Pravoslavie i ecumenizm: Documentî i materialî 1902-1998", (în liba rusã), Moscva-1999, p.194.
37 Patriarh Serghi, Otnosenia Pravoslavnoi Tercvi k otdelivsimsea ot nee obsestvam, în "Pravoslavie i ecumenizm: Documentî i materialî 1902-1998", (în limba rusã), Moscva-1999, p.89.
38 Ibidem, p.106.
39 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox ... , p.115.
40 Arhimandrit Ilarion (Troitki), Hristianstva net bez Tercvi, (în limba rusã), ed. Pravoslavnaia beseda, Moscva-1991, p.69. Corespondenta între Robert Gardiner si Arhiepiscopul Antonie al Harcovului s-a purtat în anii 1915-1916.
41 Ibidem, p.74-75.
42 Ibidem, p.78.
43 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe ... , p.340.
44 Ibidem, p.340.
45 Ibidem, p.374.
46 Ibidem, p.340.
47 Ibidem, p.340.
48 Arhimandrit Ilarion (Troitki), op. cit., p.82.
49 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.340.
50 Ibidem, p.33.
51 Arhimandrit Ilarion (Troitki), op. cit., p.83-84.
52 În Biserica Ortodoxã s-a stabilit ca o conditie minimã pentru acceptarea primirii eterodocsilor în Biserica fãrã rebotez, faptul dacã acea comunitate eterodoxã practicã botezul prin întreitã scufundare în apã cu rostirea formulei: Se boteazã robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatãlui, Amin, si al Fiului, Amin, si al Sfîntului Duh, Amin, acum si pururea si în vecii vecilor Amin.
53 Arhimandrit Ilarion (Troitki), op. cit., p.83.
54 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p.156.
55 Ieromonah Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeascã, Editatã de Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova-1999, p.174.
56 Prof. I. Dolidze, Kartuli Samartlis Dzeglebi, tomi III, Saeklesio Sakanondeblo Dzeglebi (XI-XIX ss.), Gamomtemloba-"Metniereba", Tbilisi-1970, gv.119. (în rom.: Monumentele Dreptului Georgian, vol. III, Monumentele Dreptului Canonic Bisericesc (sec.XI-XIX), Ed.-"Metniereba", Tbilisi-1970, p.119.)
57 Ibidem, p.120.
58 Arhimandrit Ilarion (Troitki), op. cit., p.90.
59 Ibidem, p.91.
60 Ibidem, p.95.
61 Ibidem, p.98.
62 Ibidem, p.98.
63 Ibidem, p.98.
64 Zapiski po Tercovnomu Zaconovedeniu, Kiev-1848, V universitetscoi Tipografii, Dozvoleno ot S. Piterburgskogo Komiteta Duhovnoi Tenzurî. Tenzor Prptoierei Andrei Okunev, p.260.
65 Assesor, Kolejski Secretar Sveateisego Sinoda Iacov Ghinevski, Oglavlenie Zakonam Grecorossiischia Tercvi, (în limba rusã), V Sinodalnoi Tipografii, Sanktpeterburg-1827, p.105.
66 Arhimandrit Ilarion (Trotki), op. cit., p.98.
67 Ibidem, p.99.
68 Preot Lector Dumitru Gh. Radu, op. cit., p.365.
69 Ibidem, p.341.
70 Ibidem, p.341.
71 Prof. A.S.Pavlov, Kurs Tercovnogo Prava,(în limba rusã), Sviato-Troitkaia Serghieva Lavra-1902, p.515.
72 Cardinal Paul Gouyon, archeveque de Rennes, L intercommunion est-elle possible?, Paris-Fribourg, Editions Saint Paul, 1976, p.112-113.
73 Preot Gh. Cunescu, Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în "Biserca Ortodoxã Romînã", LXXXIX, 1971, nr.5-6, p.660.
74 Preot Asist. Dr. Nicolae V. Durã, Documentul de la Lima (BEM) si evaluarea sa teologicã, în "Mitropolia Moldovei si Sucevei", LXII, nr.1-2, 1986, p.58.
75 Arnimandrit Ilarion (Troitki), op. cit., p.51.
76 Preot Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie si Catolicism, Ed. Romînia Crestinã, Bucuresti-1999, p.9.
77 Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolicã, în "Studii Teologice", 1955, nr.5-6, p.321, 323.
78 Preot Prof. Dr. Petre Vintilescu, Biserica Ortotoxã si hirotoniile anglicane, în "Ortodoxia", I, 1949, nr.1, p.105.
79 Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în "Studii Teologice", XVIII, 1966, nr.9-10, p.557.
80 Preot Lector Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine si problema comuniunii, în "Ortodoxia", 1978, nr.1-2, p.367.
81Preot Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p.12.
82 Hotãrîrile acestei Comisii Teologice Patriarhale au fost oficial aprobate de cãtre Sfîntul Sinod al Bisericii Georgiene pe data de 8 octombrie 1998.