Canonul liturgic al Bisericii Ortodoxe

În Biserica Ortodoxă este cunoscut un singur canon liturgic, moştenire de mult preţ lăsată de Apostolii lui Hristos (prin Liturghia Sfântului Apostol Iacob), continuat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întărit de-a lungul secolelor de practica bisericească şi de Sfânta Tradiţie şi ajuns până la noi în continuitatea plină de har a Bisericii. Canonul liturgic cristalizat în Liturghiile Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Grigorie Dialogul, poate fi caracterizat pe scurt prin următoarele cuvinte: rugăciune, pocăinţă, evlavie, mulţumire, jertfă şi dragoste de Dumnezeu.
Liturghia şi slujbele de tipic ortodoxe impun prin alcătuirea lor închinare smerită şi faţă de Dumnezeu - Dătătorul tuturor bunătăţilor, cât şi sfială faţă de această moştenire a Bisericii. Slujbele ortodoxe ne liniştesc duhovniceşte, ne îndepărtează de păcate, ne apropie de Dumnezeu în rugăciune, prin Tainele dătătoare de har ale Bisericii. Slujba bisericească ortodoxă ne pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia Cerurilor şi ne descoperă Sfânta Liturghie ca împreună-slujire cerească săvârşită aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „În cer cântă laude Domnului oştile de îngeri; pe pământ oamenii, adunându-se în biserici, imită aceste laude ale lor. În cer, serafimii dau glas cântării cereşti întreit sfinţite, pe pământ mulţimea credincioşilor înalţă aceeaşi cântare, bucurându-se laolaltă de comuniunea celor cereşti cu cele pământeşti, arătând aceeaşi recunoştinţă, aceeaşi încântare, aceeaşi nădejde. Această biruinţă asupra trupului şi a timpului se datorează negrăitei îngăduinţe a Sfintei Treimi şi a lucrării necontenite a Sfântului Duh”. Potrivit Sfinţilor Părinţi, creştinii trebuie să dobândească evlavia şi frica de Dumnezeu, pentru a se învrednici de harul Sfintei Liturghii, la care în ceruri îngerii participă cu mare înfiorare (I Petru 1, 17).

Cuvioşii lui Dumnezeu stârpeau cu hotărâre rămăşiţele cultelor păgâne, răsărite uneori pe pământ creştin, precum: purtare necuviincioasă în lăcaşul sfânt, strigăte, râsete, cântare fără evlavie, fără a mai vorbi de jocuri şi dănţuiri indecente, neîngăduite în sfintele lăcaşuri şi îndeobşte necuviincioase pentru creştini.
Sfântul Chiril al Cartaginei spune că în adunările de rugăciuni trebuie să domine evlavia şi ordinea: „Nu e cuviincios să înălţăm rugi Domnului cu glasuri necumpătate şi nesimţitoare, căci Dumnezeu ascultă glasul inimii noastre, nu al buzelor noastre”. Fericitul Ieronim roagă pe tineri să cânte nu atât din gură, cât din inima lor, ca lăcaşul lui Dumnezeu să nu se prefacă în teatru.
Fericitul Augustin, în ale sale „Confesiuni”, scrie: „Când se întâmplă să mă înduioşeze mai mult cântarea, decât ceea ce se cântă, îmi dau seama că păcătuiesc greu, şi atunci aş vrea să nu ascult pe cel care cântă”.
Cuvioşii lui Dumnezeu văd în cântarea bisericească nu un scop în sine, ci doar un mijloc pentru aprinderea sufletului de rugăciune şi pocăinţă şi un mijloc de apropiere a minţii de Dumnezeu. Potrivit cu acest fel de înţelegere a lucrurilor, scopul psalmodiei bisericeşti constă nu în a oferi satisfacţie muzicală, ci în a înălţa pe om la cer.
Sfinţii Părinţi de la Sinodul VI al Ortodoxiei arată în Canonul 75: „Dorim ca cei care intră în biserică pentru a cânta, să nu strige necuviincios, să nu-şi ridice vocea până la ţipăt şi să nu introducă nimic nepotrivit şi necuvenit unui lăcaş de rugăciune, ci să cânte cu mai multă grijă şi smerenie lui Dumnezeu, care vede în ascuns”. (Mt. 6, 6) Sfinţii Părinţi, apărând mai ales curăţia creştinilor, opreau chiar şi în viaţa laică orice participare la jocuri şi petreceri necuviincioase (Sinodul VI, Canonul 51 şi 62), la dansuri ce aţâţă duhul necurat, la tot felul de distracţii păgâne, precum: travestirea bărbaţilor în femei şi invers, arătarea goliciunilor trupeşti, purtarea de măşti comice, satirice şi tragice, ca şi orice fel de petreceri necuviincioase. Toate acestea nu trebuie să aibă loc în viaţa de zi cu zi a dreptmăritorilor creştini, darătmite în Sfânta Biserică, loc al pocăinţei şi al vederii propriilor păcate.
Datorită unei asemenea severităţi, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat în viaţa liturgică duhul rugăciunii, al pocăinţei, al umilinţei sufleteşti şi al liniştirii duhovniceşti.
Patriarhul întregii Rusii Alexie (+1970), care a trudit cu mare osârdie pentru o slujire cultică evlavioasă şi neabătută de la rânduieli, în numeroase dintre epistolele sale a promovat stăruitor ideea că muzica psaltică bisericească trebuie să difere radical de cea de operă, care exaltă patimi trupeşti şi nu trăiri duhovniceşti.
„Interpretarea cântărilor bisericeşti cu tonalitatea ţipătoare a romanţelor profane sau a ariilor senzuale de operă - scrie Patriarhul – nu dă posibilitate celor care se roagă de a se linişti lăuntric, ci îi depărtează de la înţelesul cântărilor. Scopul slujbelor noastre religioase constă nu în crearea efectelor muzicale şi nu în imitarea operelor şi concertelor cu solo şi alte „reprezentaţii” de acest fel, ci în apropierea de starea de rugăciune lăuntrică, de muzica sacră înduioşătoare şi bogată în conţinut. Lăcaşul în care se admit cântări nereligioase se transformă din casă de rugăciune (Mt. 21, 13) în sală pentru concerte fără plată, care atrage publicul. Adevăraţii credincioşi însă sunt puşi în situaţia să asculte această muzică, care îi distrage de la rugăciune”.
Celebrul compozitor rus P.I. Ceaikovski era indignat de tendinţele moderniste din muzica bisericească rusă, care începuse să se depărteze de tonurile sobre şi sublime prin măreţia spirituală a psalmodierii, începând să se coboare până la dulcegăriile melodiilor profane, care încântă auzul dar pustiesc sufletul.
În Biserica Ortodoxă nu numai o dată s-au făcut încercări de modernizare a muzicii sacre dar, din fericire, ele nu au prins rădăcini adânci, întrucât Biserica a dus necontenit lupta împotriva spiritului profan în muzica bisericească.


B) Noile stiluri „liturgice” în Occident


Începând cu Reforma, Occidentul a pornit pe o cale proprie, şi în toată lumea protestantă s-a instaurat un spirit complet nou. Slujba religioasă şi-a pierdut în Apus orice aspect mistic, dar nu numai protestantismul e vinovat de aceasta. Încă mai înainte catolicii au încălcat tradiţiile creştine, introducând în slujba religioasă muzica instrumentală, ceea ce a adus în cântarea bisericească un element profan. Dacă în slujba religioasă vetero-testamentarâ cântul era acompaniat uneori de muzică, aceasta se făcea din îngăduinţă pentru slăbiciunile sufleteşti ale omului din epoca Vechiului Testament (Mt. 19, 8). O dată cu începutul erei nou-testamentare, nu mai era nevoie de instrumente muzicale în timpul slujbei religioase, deoarece binecredincioşii se întraripau spre înălţimile cereşti cu harul rugăciunii, întărită cu cuvinte pline de evlavie, căci cântarea bisericească trebuie să ne scoată din lumea materială în lumea nepieritoare a Sfântului Duh cu ajutorul Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.
În Occident, unde valorile materiale întotdeauna au predominat asupra celor duhovniceşti, în slujba religioasă s-a afirmat muzica instrumentală. Elementul laic al muzicii s-a strecurat în muzica sacră, înscriind deja o serie de cuceriri, acestea exprimându-se, de exemplu, în posibilitatea participării unei orchestre mari de operă în serviciul divin al apusenilor, deşi partea „literară” a liturghiei, timp de aproape 2000 de ani, a fost ferită de intervenţiile poeţilor şi dramaturgilor, care ar fi putut prezenta bucuroşi noi variante „mistice” în completarea liturghiilor Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Dacă în anii '30 ai secolului nostru se putea scrie chiar despre Occident ca urmând riguroasa statornicie a vechilor texte liturgice, astăzi, în epoca noastră ecumenistă aceasta este imposibil. În lumea protestantă contemporană apar noi stiluri „ liturgice” care înlătură orice urmă de rânduială cultică de altădată, ajungându-se până la a înlocui muzica orchestrală cu jazz.
Când mai înainte, sub influenţa tradiţiei sentimental-estetice a messei occidentale acompaniate de orgă şi orchestră, se punea întrebarea „De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă în biserică muzica instrumentală?”, se răspundea, de regulă, că orchestra provoacă trăiri pătimaşe şi nu duhovniceşti, şi în ultimă instanţă „coboară” sufletul, nelăsându-l să se înalţe în împărăţia Duhului. Acum, când muzica bisericească instrumentală a adus în biserică jazzul, nu putem decât să exclamăm cu recunoştinţă: Slavă lui Dumnezeu, Care îndrumă cu atâta înţelepciune Sfânta Biserică Ortodoxă cu harul Sfântului Duh, căci orchestrele în biserică au fost cu totul interzise!
Altfel introducerea muzicii orchestrale a uşurat pătrunderea în cultul apusean a muzicii jazz.
În 1969 revista pentru tineret „Risk” editată la Geneva de Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Educaţiei creştine şi-a consacrat primul său număr temei: „Stilul liturgic viu”, relatând despre noi feluri de liturghii şi noi rugăciuni către Dumnezeu. Ce reprezintă însă acestea? Bineînţeles, nu au nimic comun cu rânduielile aducătoare de har pătrunse de duhul de pocăinţă şi rugă, de laudă şi mulţumire, de înduioşare şi evlavie ale Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Ele şi-au pierdut până şi orice legătură cu slujbele protestante de altădată. În „noile liturghii” s-a introdus o muzică ultramodernă, jazz cu instrumente de percuţie, iar în timpul „serviciului divin” se dansează calipso, twist, rock cu mişcări obscene sau care imită dansul ritualic şamanic. Astfel de noutăţi „liturgice” în Occidentul protestant sunt inspirate şi ghidate neîndoielnic de masonerie.
În aceeaşi revistă citim: „La Conferinţa liturgică naţională de la Washington (1968), în timpul liturghiei finale, oamenii au dansat calipso, jazz şi rock evanghelic, care s-a încheiat cu violente bătăi de tobe, iar după cuminecare un grup a executat în faţa altarului un dans ritualic indian [...] La catedrala Sfântul Pavel din Londra un festival de trei luni al tineretului a fost încheiat cu o slujbă alcătuită din muzică, dramă şi dans”.
Ca să vedeţi, ecumenistul indian Ronni Seckwiera şi-a susţinut doctoratul pe tema dansului ca mijloc de exprimare liturgică, el însuşi dansând în timpul liturghiei pe cântarea rugăciunii „Tatăl nostru”. În revistă este inserată o imagine unde pastorul oficiază pe masa din altar „euharistia”, iar în faţa lui se contorsionează dansatorul indian. E cu neputinţă să-ţi imaginezi o parodie mai profanatoare!
În Australia, studenţii Institutului anglican de teologie au prezentat la televiziune un „serviciu liturgic”, a cărui rugăciuni au fost concepute punându-se la bază lectura ziarului de duminică. S-au citit ştiri despre evenimentele din viaţa politică, comercială şi sportivă, alternativ cu intonarea rugăciunilor.
Justificând jazzul „liturgic”, revista „Risk” susţine că „percuţia este la fel de expresivă ca dangătul clopotelor bisericeşti”. Care om credincios poate fi de acord cu o asemenea aberaţie? Căci nu este nimic comun între dangătul de clopot, care cheamă credincioşii la rugăciune şi muzica de jaz cu ritmul ei sălbatic şi bătaia turbată a tobelor, ce stârnesc sentimente carnale în rândul ascultătorilor. Argumentul precum că jazzul atrage în sfintele lăcaşuri tineretul, este lipsit de orice temei. Căci jazzul nu va aduce tineretul la pocăinţă, ci mai curând va alunga din biserică pe oamenii evlavioşi, ceea ce se şi întâmplă în majoritatea cultelor catolice şi protestante. Nu jazzul şi nu dansurile vor atrage pe tineri la Hristos, ci dorinţa jertfelnică şi curăţenia sufletească!
Judecând după toate acestea, scopul „reprezentaţiilor liturgice” descrise mai sus este acela de a se face din Euharistie un paravan în spatele căruia s-ar săvârşi parodii nelegiuite, profanând-o în aşa măsură încât să devină un teatru absolut de prisos în aceste vremuri ce pregătesc venirea Antihristului.
În articolul „Rugăciune, laudă şi protest”, Brian Fraust vorbeşte cu însufleţire despre noile forme ale serviciului divin, care reprezintă „o adevărată expresie a Duhului, care creează şi înnoieşte totul”. Autorul, speculând în chip blasfemiator textul sfânt al Apocalipsei (21, 5), atribuie Sfântului Duh prezenţa sentimentelor de exaltare la participanţii acestor „liturghii” cu jazz şi dansuri, cu glume şi veselie. Nu Sfântul Duh al lui Dumnezeu, ci duhul ce potrivnic al răutăţii (Ef. 6, 12), îşi dă silinţa de a distruge sentimentul evlavios faţă de cele sfinte şi să transforme adunările religioase într-o manifestare distractivă propice pentru orice fel de nelegiuiri.
Autorul articolului merge şi mai departe, vrând să transforme rugăciunea în mijloc de protest: „Dacă serviciul nostru divin, cântecele noastre, trebuie să posede puterea unui duh unic, care conduce la unitate multilaterală, oare nu trebuie să învăţăm să protestăm în faţa lui Dumnezeu pentru om?” Autorul îşi manifestă evident aici nemulţumirea faţă de Dumnezeu, ca şi cum Hristos ar fi vinovat pentru păcatele omeneşti ce dau naştere nedreptăţilor vieţii. Şi continuă: „Protestatarii spun că ei au în mâini puterea de a schimba lumea, de a schimba oamenii şi structurile. Numai de s-ar găsi suficienţi oameni care să se apuce de această treabă, şi totul poate fi schimbat!”. Aceasta este ca şi cum ar zice: „Noi nu avem nevoie de Dumnezeu. Noi posedăm puterea să schimbăm lumea”. De parcă oamenii păcătoşi ar putea schimba ei înşişi, fără ajutorul harului lui Dumnezeu, lumea păcătoasă care zace sub puterea celui rău (I In. 5, 19), continuând să rămână păcătoşi! De fapt, în aceste idei este condensată toată esenţa umanismului ateist, renăscut astăzi în miezul ecumenismului.
La sfârşitul articolului autorul dă un sfat care dezvăluie în sfârşit scopul său satanic: „Fie ca alături de rugăciuni şi protest să avem satiră şi îndoială, ironie şi râs, mânie şi ură, agresivitate şi sex! Căci suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu cu foc în inimă şi trup, chiar şi în ştrengăriile noastre”. La sfârşitul revistei este publicată o rugăciune-protest care, probabil, ar urma să servească drept model: „Doamne, eu nu pot crede în Tine, atunci când lumea Ta este atât de crudă! Doamne, unde eşti Tu? La Biafra se săvârşesc omoruri; în Vietnam se trage în popor; în India oamenii mor de foame, iar în ţările bogate oamenii trăiesc în belşug! Doamne, unde eşti Tu, Cel Care ai creat omul după chipul Tău, Care l-ai creat pentru dreptate şi dragoste, şi nu omul care seamănă discordii, care este nedrept şi plin de ură? Doamne, eu nu pot crede în Tine, văzând cât de puţin lumea este asemănătoare cu Tine! Amin”.
O asemenea răzvrătire blasfemiatoare împotriva lui Dumnezeu, sub chip de „rugăciune”, este revoltătoare mai ales pentru că se produce sub auspiciile unui organizaţii ce poartă numele de Consiliul Mondial al Bisericilor! Ateismul comunist nu este atât de dăunător pentru credinţă ca această acţiune ascunsă a ecumenismului masonic.
Colin Hojets, într-un articol intitulat „Istoria unei drame şi liturghii”, descrie cum a cutezat să „modernizeze” liturghia, transformând-o într-o piesă atractivă pentru tineret. Prima lui tentativă din anul 1963 n-a fost destul de reuşită. Hojets s-a hotărât să „demitologizeze” istoria naşterii lui Hristos, adică să înfăţişeze în mod umanist Naşterea cu scopul de a distruge, folosind o parodie religioasă, credinţa în dragostea dumnezeiască. După cum autorul a recunoscut, „reprezentaţia nu a fost destul de bine regizată şi mulţi dintre spectatori s-au simţit jigniţi.” Evident, publicul s-a simţit lezat mai ales pentru faptul că naşterea minunată a lui Hristos a fost redusă în chip batjocoritor la naşterea unui om obişnuit. Să observăm că cei care vorbesc despre un hristos născut din împreunare trupească, cred că acesta ar fi moştenit păcatul originar al lui Adam şi n-ar mai putut fi Răscumpărătorul omenirii.
A doua reprezentaţie a lui Hojets, „Moartea omului”, a avut un mare succes. „Omul” este Iisus Hristos cu Patimile Sale în interpretare modernă, însă fără pomenirea învierii. Noua dramă a evoluat în acompaniament de jazz şi dansuri! Pentru cel de-al treilea experiment Hojets a luat din nou Naşterea lui Hristos în prelucrare poetică. Rolul principal îl juca o fată frumoasă. Punctul culminant a fost proiectarea unor imagini despre naşterea naturală, în bătăile turbate ale instrumentelor de percuţie şi mişcările sălbatice ale dansatorilor. Publicul a aclamat cu ovaţii...
Un adevărat creştin ortodox urmărind un „serviciu divin” atât de profanator, ar trebui să înţeleagă care sunt roadele ecumenismului. Psalmistul ne previne să-i ocolim pe hulitori: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Psalm 1,1).
Când nişte studenţi teologi ortodocşi au întrebat pe un cunoscut ecumenist ortodox care ocupă un post important în C.E.B., despre nelegiuirile ecumenice descrise, acesta le-a răspuns că nu e vorba decât de o „reprezentaţie teatrală”, ce nu are nimic comun cu rugăciunea, şi nu a exprimat nici un fel de indignare.
Noutăţile „cultice” descrise reprezintă o batjocorire strigătoare la Cer a sentimentelor sacre ale credincioşilor şi o subminare satanică a credinţei!
La cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. din Upsala se putea observa o manifestare ecumenică specifică de „rugăciune”, amintind mai mult cu un parc de distracţii pentru tineret. Şase tineri şi tinere (steaua masonică în şase colţuri!) se aşezau în cerc şi începeau a „medita”. După aceea „credincioşii”, unul câte unul, se deplasau în centrul cercului, format acum din ceilalţi cinci, şi cu ochii închişi cădea pe spate, iar ceilalţi îl treceau din mână în mână în cerc. În final fiecare se întorcea cu faţa spre confraţi şi, atingându-se de ei, „pronunţa un cuvânt anume”. Un element important al acestui „serviciu divin” (mai exact - al slujirii diavolului) era stabilirea contactului personal.
O serie de parohii ortodoxe din America au ridicat problema dansurilor pentru tineret cu scopul de a-i atrage la biserică. În legătură cu astfel de iniţiative păgubitoare, arhiepiscopul Averchie Jordanvilski remarca: „Sarcina noastră nu constă în a reţine temporar sau aparent membrii Bisericii noastre în sânul ei, ci în a-i conduce spre mântuirea cea veşnică”.
Nu ne vom consola la gândul că „serviciile divine” descrise sunt oficiate deocamdată numai de ecumenişti şi de tineri. Întrucât C.E.B. acceptă profanări „liturgice” în mijlocul tineretului şi îngăduie propagarea acestora, înseamnă că ecumeniştii cu vechime susţin pe cei tineri, deşi ei înşişi se abţin să participe. Când ecumeniştii în etate vor ceda locul celor tineri, iniţiativa de astăzi va fi considerată ca o formă legiferată de comunicare ecumenică prin „rugăciune” şi de inter-comuniune „liturgică”.
Un creştin ortodox trebuie să cunoască adevăratele planuri ale Mişcării Ecumenice, care:
1) introduce în serviciul divin dansurile şi jazzul.
2) parodiază slujba Sfintei Euharistii;
3) corupe tineretul prin iniţiative „religioase” la modă;
4) prin „rugăciuni de protest” manifestă un vădit satanism, aducând sufletele la primirea lui antihrist!