Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 2

ProOrtodoxia

,



Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 2
Read more...

Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 1

ProOrtodoxia

,



Pr. Gheorghe Anitulesei - Biserica in fata apostaziei 1
Read more...

IPS Bartolomeu Anania - Predica Sfintii Marturisitori Ardeleni

ProOrtodoxia

,



IPS Bartolomeu Anania - Predica Sfintii Marturisitori Ardeleni
Read more...

Parintele Amfilohie-Curajul marturisirii adevarului

ProOrtodoxia

,



Parintele Amfilohie-Curajul marturisirii adevarului
Vezi mai multe video Diverse »
Read more...

Manifestari si fapte antiortodoxe

ProOrtodoxia

,

MANIFESTÃRI SI FAPTE ANTIORTODOXE
ORGANIZATE ORI ÎNGÃDUITE DE
IERARHII SI PREOTII BISERICII

(lãudate în publicatiile bisericesti si nebisericesti,
dar condamnate însã de sfintii si mucenicii bisericii)

de Ieromonah Spiridon Lungu

Din dragoste de Hristos si a Lui turmã, voim a face o însiruire de capete de acuzare ce aratã drept antiortodocsi pe cei ce le propovãduiesc. Sub diverse chipuri, aceste viclesuguri au intrat pe nesimtite în viata crestinului, încît au ajuns sã se manifeste ca firesc în viata acestuia. Lista din pãcate este mult mai lungã, dar ne limitãm la a prezenta semintele ce de vor ajunge sã rodeascã, vor prinde mai pe urmã multe suflete în jungla lepãdãrii de Hristos.
1. Fortarea mãnãstirilor de a gãzdui tabere ecumenice.
2. Impunerea de cãtre ierarhia BOR a noului regulament zis "bisericesc" de tip comunist si lumesc prin care candidatul la preotie va fi supus unor teste de cenzurã si autodemascare numite "examene", nu fãrã a fi recomandat de o inchizitie teologicã poreclitã consiliu profesoral si ajutatã de vînãtori de recompense deghizati în preoti parohi si protopopi.
3. Candidatul la treapta de duhovnic va fi anchetat de un alt comisariat al poporului format din sase entitãti corecte - tovarãsi reeducati (5 preoti si un laic) din care unul este medic psihiatru (nu se specificã dacã trebuie sã fie botezat si spovedit, ori dacã poate fi comunist, sionist, mason, pastor, rabin, homosexual, pedofil, zoofil, apostat, ateu etc.)
4. Se interzice oricãrui cãlugãr si preot scriitor de a publica articole si cãrti la alte edituri decît cele din propria eparhie, ori de a scrie în ziare si reviste apartinînd altei eparhii, cu binecuvîntarea altui arhiereu decît cel sub care se aflã.
5. Fortarea preotilor de a participa la tabere si întruniri ecumeniste ori de a le organiza si gãzdui.

6. Initiative si demersuri ale unor ierarhi pentru desfiintarea unor reviste si ziare bisericesti ce prezintã si încurajeazã atitudini ortodoxe românesti si antiecumeniste, catalogîndu-le drept xenofobe, sovine, extremiste etc. (vezi "Credinta ortodoxã" din cadrul Episcopiei Romanului).
7. Pagini întregi în revistele eparhiale în care sunt prezentate vizitele de lucru si tovãrãsestile întruniri la nivel înalt ale iubitilor nostri conducãtori ierarhi BOR, multe iesiri în decor care nu tin seama de smerenia faptei fãcute în ascuns, altele sunt deghizate manevre de campane politicã, si unele ce nu prezintã interes duhovnicesc pentru crestinii de rînd (vezi "Candela Moldovei").
8. Lipsa unor atitudini si lãmuriri oficiale ale ierarhilor BOR fatã de hotãrîrile de guvern privind noile buletine (cu cip si fãrã), cãrtile de credit electronice, primul pas de colectivizare electronicã cu ajutorul cipurilor a cailor si mãgarilor gospodarilor si tãranilor (mai ales ortodocsi, deci fii ai Bisericii, fapt ce obligã pe ierarhi si preoti sã-si apere turma de orice abuzuri oricît de legale, oficiale sau guvernamentale), lucruri ce lasã loc interpretãrilor tendentioase.
9. Lipsa unei opozitii ortodoxe (oficiale si neoficiale) din partea ierarhilor si preotilor BOR fatã de hotãrîri de guvern ce încalcã libertatea ortodoxã a romanului, dreptul la autodeterminare a crestinului, siguranta si viitorul familiei ortodoxe, proprietatea privatã a crestinului ortodox, trecerea sub tãcere a noilor prevederi ale Constitutiei ce lezeazã Romania ca tarã, pe romani ca natie, dar mai ales Biserica Ortodoxã ca pãzitoare a celor douã.
10. Punerea în urmãrire, prin circulare politienesti, a monahilor si preotilor ce nu se aliniazã prevederilor totalitariste si ecumeniste - hotãrîte cu usile închise în consistorii si sedinte de tip comunist -, sub acuzatia de indisciplinã si abatere de la regulile vietii monahale, acestia fiind pasibili, pentru "încãlcãrile" de mai sus, cu osînde penale.
11. Înfiintarea de consistorii monahale (tribunale în care dreptatea o face Ana si Caiafa) pentru hãrtuirea si judecarea monahilor antiecumenisti, adicã iubitori de dreapta credintã a Sfintei Biserici si dusmani ai trãdãrii ortodoxiei de cãtre ierarhii iubitori de Noul Babilon religios numit ecumenism - ce ca o nouã religie mondialã se transformã într-o matcã spiritualã desãvîrsitã pentru întronarea celui ce va aduna într-o unicã putere mondialã cele douã investituri pînã acum despãrtite: cea religioasã si cea pãmînteascã, adicã patriarh al întregii lumi si presedinte al tuturor oamenilor, puteri care vor fi date unui singur om: Antihristul.
12. Hotãrîrea abuzivã prin care se interzice preotilor si monahilor plecarea dintr-o eparhie în alta (ca cel prigonit de staret sã nu poatã evada de sub tutela lui, nici de a se refugia sub oblãduirea altuia mai iertãtor) sub amenintarea excluderii din cler si din monahism (adicã aruncarea în stradã, santaj tipic al ierarhilor comunisti, mercenari ai ortodoxiei).
13. Evitarea condamnãrii oficiale (de cãtre ierarhii BOR) în adunãri sinodale, predici, conferinte, cãrti, reviste, ziare, a hotãrîrilor de guvern precum si a responsabililor politiei care au legalizat, sustinut si încurajat întemeierea si stabilirea sectelor în România ortodoxã , numite de sfinti erezii, înselãri, rãtãciri, iar de actualii ierarhi - culte, confesiuni, ba chiar "biserici".
14. Evitarea adunãrii ierarhilor într-un sinod ortodox national care sã condamne oficial si public:
- pe toti sectarii si ereticii ce rãtãcesc pe români de la singura credintã adevãratã si mîntuitoare: credinta ortodoxã;
- pe toti masonii, sionistii strecurati în ierarhia bisericii si conducerea tãrii (parlamentari, ministri, deputati, senatori, guvernanti, reprezentanti ai cultelor si artelor etc.) ce luptã împotriva ortodoxiei si neamului românesc;
- pe toti ocultistii (yoghini, budisti, hindusi, radiestezisti si bioenergeticieni alchimisti, ufologi, practicanti ai oricãror terapii mistice, astrologi, spiritisti si vrãjitori mediatizati)
- pe toti producãtorii, comerciantii si furnizorii de materiale pornografice (ziare, reviste, casete, imprimeuri si obiecte erotice aflate în fabrici, tipografii, chioscuri, magazine) si anticonceptionale (sterilete, pastile, prezervative si tot instrumentarul adecvat crimelor medicale) ce desfiinteazã duhovniceste, moral, demografic un neam ortodox;
- pe toti patronii caselor de tolerantã si organizatorii industriei de streeptease si spectacole gen Chippendales (streeptease masculin)
15. Sã condamne oficial si public:
- pe toti patronii, producãtorii, comerciantii si distribuitorii de cosmetice (aflate în fabrici, magazine, chioscuri etc.) prin care crestinii ortodocsi pãcãtuiesc împotriva smereniei, simplitãtii, dreptei socoteli, a înfrînãrii si cumpãtãrii, împotriva lepãdãrii de poftele si dulcetile lumesti, fãcîndu-se astfel vrãjmasi ai rãstignirii pe crucea înfrînãrii si a muceniciei ortodoxe;
- pe toti guvernantii responsabili de oficializarea si legalizarea vrãjitoriei în România si pe toti edilii de orase si sate care oferã spatii pentru înfiintarea de biroruri, cabinete si sãli de radiestezie, bioenergie, ayur-veda, qui-kong, dianeticã, spiritism, yoga, shiatsu, reiki etc., precum si vrãjitorie traditionalã (tigãneascã);
- pe toti medicii (în frunte cu ministerul sãnãtãtii) ce practicã, încurajeazã ori sustin avortul si/ori utilizarea metodelor anticonceptionale, fãcîndu-se astfel ei însisi cãlãi ai neamului românesc si vrãjmasi ai lui Hristos, Dãtãtorul de viatã;
- pe toti ce au contribuit la disparitia unor industrii românesti ce asigurau vietuirea neamului crestin românesc, fapt ce pune în primejdie existenta duhovniceascã, moralã si trupeascã a familiei ortodoxe (sã ne gîndim la marea migratiune a românilor în Occident);
- faptul cã nu existã o hotãrîre legislativã în baza cãreia guvernul sã fie obligat a se consulta cu Sfîntul Sinod al BOR în privinta fiecãrei decizii ce priveste viitorul ortodox (economic, politic, militar etc.) al tãrii;
- faptul cã nu existã o hotãrîre legislativã (bisericeascã si guvernamentalã în baza cãreia sã se interzicã profanarea trupului crestinului ortodox (si nu numai) botezat în Hristos si împãrtãsit cu trupul si sîngele lui Dumnezeu, batjocurã numitã autopsie.
16. Gãzduirea în episcopii, mãnãstiri si biserici a taberelor de catolici, protestanti evrei, musulmani, etc.
17. Rugãciuni si slujbe ale ortodocsilor la un loc cu catolicii, anglicanii, protestantii, evreii etc., adicã primirea pe picior de egalitate a "fratilor" ecumenisti în bisericile si mãnãstirile ortodoxe.
18. Împrumuturi financiare solicitate catolicilor, protestantilor sau evreilor de cãtre episcopi ortodocsi pentru ctitorirea de orfelinate, aziluri, pensioane, ospicii, spitale si fundatii filantropice, precum si centre si biblioteci ecumeniste.
19. Organizarea de pelerinaje la Vatican, la mãnãstiri si asezãminte ale ereticilor catolici, protestanti (Taise, Lourdes, Fatima…) pentru împrietenirea ortodocsilor cu ereticii.
20. "Înfrãtiri" între parohii, biserici, mãnãstiri, fundatii si asociatii ortodoxe cu cele catolice, anglicane, protestante etc., organizate de ierarhi si preoti ortodocsi în colaboare cu cãpetenii ale ereticilor.
21. Expozitii de icoane si tablouri de graficã si picturã în biserici si mãnãstiri, manifestãri ce au rolul de a seculariza Ortodoxia si de a profana sfintele lãcase.
22. Amenajarea de muzee (de arheologie, geologie, istorie, artã, etnografie si folclor etc.) si saloane literare în biserici si mãnãstiri.
23. Comemorãri, serbãri si colocvii cultural-artistice desfãsurate în biserici si mãnãstiri, întruniri ce nu-si au locul în aceste spatii sacre de rugãciune si slujire divinã.
24. Participãri ale ierarhilor si preotilor la întruniri (comemorãri, simpozioane, rugãciuni, slujbe, sfintiri) bisericesti, culturale, bancare, politice etc., alãturi de rabini, cardinali, pastori, muftii, sionisti, masoni (comunisti, democrati etc.).
25. Înscrierea ierarhilor si preotilor bisericii ortodoxe în organizatii, ligi, departamente si comitete ecumeniste, umaniste, ecologiste, pacifiste, bancare, masonice, adicã profund eretice si total antiortodoxe.
26. Înfiintarea, finantarea si publicarea de ziare, reviste, brosuri, pliante si cãrti ecumeniste de cãtre ierarhi si preoti ai BOR.
27. Binecuvîntãri, medalii, titluri onorifice si burse acordate de ierarhi si preoti persoanelor ce sprijinã ecumenismul prin publicatii, scrieri si participãri la întruniri ecumeniste si masonice.
28. Participãri ale ierarhilor si preotilor la festivitãti lumesti (spectacole, festivaluri, concerte, evenimente sportive, jocuri, concursuri etc.) ce nu pot avea nimic în comun cu vietuirea ortodoxã întru înfrînare, nevointã si rãstignire pe Crucea lui Hristos.
29. Înfiintarea de noi discipline teologice ce propovãduiesc ideile ecumeniste în facultãtile de teologice, în metodica religioasã pedagogicã, precum si rescrierea unor manuale ce cenzureazã grosolan adevãrurile istorice si de credintã.
30. Fortarea dascãlilor de religie din scoli la a participa "plenar" la manifestatii inter-religioase ecumeniste cu copii, pentru a le da acestora o cît mai desãvîrsitã educatie în spirit euro-globalizant si pseudo-ortodox. Celor reticenti astfel de metodici li se aplicã reduceri salariale si retrogadãri considerabile, putîndu-se ajunge chiar la temutele consistorii mai sus amintite.
31. Înfiintarea de centre si fundatii misionar-ecumeniste (Durãu, Vulcana Bãi, M-rea Neamt, Schit Cãrbuna etc.) de cãtre ierarhi ai bisericii.
32. Programe educationale importate din Occident si adaptate la "cerintele" copiilor ortodocsi romani, ce au la baza antroposofismul si teosofia.
33. Fortarea cãlugãrilor de a primi legitimatii monahale.



Epistola enciclica a Bisericii Ortodoxe de la 1848 catre Papa Pius al IX

EPISTOLA ENCICLICÃ [1]
A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE SI APOSTOLICE,
CÃTRE ORTODOCSII DE PRETUTINDENI [2]

în care cei patru patriarhi ai Rãsãritului dau, la anul 1848, un rãspuns ferm enciclicei Cãtre Orientali a Papei Pius IX si afirmã fundamentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor (Tradusã de prof. univ. Teodor M. Popescu)

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfînt iubiti si doriti frati ai nostri, sfintiti Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor si tuturor ortodocsilor, fii adevãrati ai Bisericii una, sfinte, catolice si apostolice, îmbrãtisare frãteascã în Duhul Sfînt si toate cele bune si de mîntuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca propovãduirea evanghelicã, sfîntã si dumnezeiascã a rãscumpãrãrii[3] noastre sã fie vestitã de cãtre toti asa neschimbatã si sã fie crezutã în veci asa de curatã, cum a descoperit-o dumnezeiestilor si sfintilor Sãi Ucenici Mîntuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a desertat pe Sine luînd chip de rob[4], coborînd din sînurile pãrintesti si dumnezeiesti. Si cum aceia devenind martori vãzãtori si auzitori, ca niste trîmbite puternice au rãsunat în toatã lumea (cãci în tot pãmîntul a iesit graiul lor si pînã la marginile lumii cuvintele lor)[5]; si, în sfîrsit, asa neatinsã, cum ne-au predat-o de obste atîtia si atît de mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii catolice, cei de la marginile pãmîntului, cari au repetat aceleasi graiuri si au învãtat pînã la noi în sinoade si fiecare în parte. Dar precum odinioarã în Eden, începãtorul rãutãtii, vrãjmasul cel neîntelegãtor al mîntuirii oamenilor, luînd cu viclenie chip de sfetnic folositor, a fãcut pe om cãlcãtor al poruncii dumnezeiesti celei cunoscute, tot astfel amãgind pe multi cu timpul si în Edenul cel întelegãtor, Biserica lui Dumnezeu si fãcîndu-i uneltele sale, amestecînd veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învãtãturii ortodoxe, adapã pe multi, ce sunt nevinovati dar vietuiesc fãrã pazã, în (pahare) aurite asa zicînd cu hristologia evanghelicã, si cari neluînd seama mai mult la cele auzite (Evrei II, 1) si vestite de Pãrintii lor (Deuteronom[6], XXXII, 7) potrivit Evangheliei si la fel pururea cu învãtãtorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulãtor spre mîntuirea lor sufleteascã cuvîntul cel grãit si scris al Domnului si autoritatea Bisericii celei de totdeauna, urmãresc nelegiuire nouã si inovatii, ca în îmbrãcãminte, si desfãsoarã în toate chipurile învãtãtura evanghelicã cea de ei stricatã.

2. De acolo ereziile cele multe sfîsiate si îngrozitoare, pe cari Biserica cea catolicã, primind chiar din scutecele ei armãtura lui Dumnezeu si apucînd cutitul Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VI, 17), a fost nevoitã sã le combatã, si împotriva tuturor a triumfat pînã azi si va triumfa biruitoare în toti vecii, înfãtisîndu-se totdeauna mai strãlucitã si mai puternicã dupã luptã.

3. Dar din aceste erezii unele au si dispãrut cu totul, altele se duc, altele s-au vestejit, altele si înfloresc mai mult sau mai putin, fiind în putere pînã la timpul restabilirii lor, altele iarãsi reapar, ca sã-si meargã drumul lor de la nastere pînã la distrugere, cãci fiind gînduri si nãscociri nenorocite de oameni nenorociti, trãsnite ca anatema celor sapte Sinoade ecumenice, ca si ei se nimicesc, chiar de ar mai tine o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice si apostolice, cea însufletitã de Cuvîntul Cel viu al lui Dumnezeu, ea dãinuieste vesnic, dupã fãgãduinta cea nemincinoasã a Domnului: Portile iadului nu o vor birui (Matei XVI, 18), adicã gurile nelegiuitilor si ereticilor (cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti), oricît de grozave, oricît de uimitoare, nu vor birui dreapta învãtãturã cea linistitã si tãcutã. Dar oare ce este cã drumul celor pãcãtosi merge bine? (Ieremia XII, 1) si nelegiuitii se semetesc si se înaltã ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), tulburînd adorarea cea linistitã a lui Dumnezeu?

Pricina acestui lucru este nespusã, si Biserica, desi se roagã zilnic ca sã lipseascã de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: Destul îti este tie harul Meu: cãci puterea mea întru slãbiciune se desãvîrseste (Corinteni XII, 9). De aceea mai cu plãcere se laudã întru slãbiciunile sale, ca sã se sãlãsluiascã asupra ei puterea lui Hristos[7] si pentru ca cei încercati sã se vãdeascã (Corinteni XI, 19).

4. Dintre aceste erezii rãspîndite - pentru judecãti pe care le stie Dumnezeu - pe o mare parte a pãmîntului era cîndva arianismul, iar astãzi este si Papismul[8], dar si acesta (ca si acela, care a dispãrut cu totul), desi este în putere acum, nu va birui pînã la sfîrsit, ci va trece si va fi doborît si va rãsuna marele glas din cer: Doborîtu-s-a (Apocalipsa XII, 10).

5. Pãrerea cea nouã cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul este potrivnicã lãmuririi hotãrîte a Domnului nostru, datã cu grijã pentru aceasta (Ioan XV, 26): Care de la Tatãl purcede, si potrivnicã mãrturisirii întregii Biserici catolice, dupã cum este încredintatã de cãtre cele sapte Sinoade ecumenice: Care de la Tatãl purcede (Simbolul Credintei). I. Pentru cã înlãturã progresiunea cea mãrturisitã de Evanghelie a persoanelor dumnezeiesti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singurã cauzã, unicã, dar diferitã. II. Pentru cã introduce raporturi diferite si inegale între ipostasele cele de aceeasi putere si împreunã mãrite, si confundarea sau amestecarea lor. III. Pentru cã dovedeste asa zicînd ca fiind imperfectã, ba chiar obscurã si greu de înteles pînã la ea mãrturisirea Bisericii una, sfîntã, catolicã si apostolicã. IV. Pentru cã atacã pe sfintii Pãrinti din sinodul întîi ecumenic de la Niceea si din Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol, ca si cum adicã ar fi teologhisit nedesãvîrsit despre Fiul si Sfîntul Duh si ar fi trecut sub tãcere o asemenea însusire a Dumnezeirii fiecãreia din cele douã persoane, desi era nevoie sã fie lãmurite toate însusirile lor dumnezeiesti împotriva si a arienilor si a macedonenilor. V. Pentru cã insultã pe Pãrintii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al saselea si al saptelea ecumenic, cari au vestit în lume desãvîrsit si întreg dumnezeiescul Simbol, încît si cu blesteme înfricosate si cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scãdere sau schimbare sau mutare fie si de o cirtã, si lor însisi si oricãror altii[9]; ca si cum[10] ar trebui sã fie îndreptat si mãrit, si prin urmare toatã învãtãtura teologicã a Pãrintilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcã noi însusiri tuturor celor trei persoane ale Fericitei Treimi. VI. Pentru cã s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un lup în piele de oaie, cu însemnare adicã nu de purcedere, dupã întelesul grecesc din Evanghelie si din simbol, ci cu însemnarea de trimitere[11], cum se apãra papa Martin[12] fatã de Maxim Mãrturisitorul si cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[13]. VII. Pentru cã forteazã în chip deosebit, cu neînchipuitã îndrãznealã, si falsificã Simbolul însusi, care este depozit comun al crestinismului. VIII. Pentru cã a adus atîtea tulburãri în Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu si a dezbinat neamurile. IX. Pentru cã a fost dezaprobatã în chip solemn de la prima înfãtisare de cãtre doi papi de vesnicã amintire, Leon III si Ioan VIII, care - acesta din urmã - în epistola[14] cãtre sfîntul[15] Fotie - a pus în rîndul lui Iuda pe cei care au introdus-o întîi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru cã a fost condamnatã de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Rãsãritului. XI. Pentru cã a fost lovitã cu anatemã, ca o inovatie si adãogire în Simbol, la Sinodul al optulea ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor rãsãritene si apusene[16]. XII. Pentru cã odatã introdusã în Bisericile din Apus, fie a nãscut fãpturi de rusine, fie a atras dupã sine în curînd alte inovatii, cele mai multe potrivnice poruncilor celor hotãrît scrise în Evanghelie ale Mîntuitorului nostru si tinute pînã la introducerea ei în Bisericile în care s-a furisat, ca: stropire în loc de botez, refuzarea sfîntului Potir[17] laicilor, ridicarea uneia si aceleiasi pîini frînte, dar folosirea de hostii, azimã în loc de pîine, lãsarea din liturghii a binecuvîntãrii, adicã a dumnezeiestii chemãri a prea Sfîntului Duh celui Care sfinteste slujirea[18] si desfiintarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu sfîntul mir si împãrtãsirea cu prea curatele Taine a pruncilor botezati; necãsãtorirea preotilor, infailibilitatea si vicariatul lui Hristos în persoana Papii si celelalte, înlãturînd astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor tainelor si al întregii învãtãturi, pe care-l tinea vechea sfîntã si dreptcredincioasã Bisericã a Romei, pe atunci mãdular prea cinstit al sfintei Biserici catolice si apostolice. XIII. Pentru cã a îndemnat pe teologii Apusului, apãrãtorii ei, neavînd nici un loc nici în Scripturã, nici în Pãrinti, pentru a da chip plãcut gresitelor învãtãturi enumerate, nu numai la rãstãlmãcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Pãrintii sfintei Biserici catolice, dar si la falsificarea textelor sfinte si neatinse ale dumnezeiestilor Pãrinti rãsãriteni ca si apuseni. XIV. Pentru cã a apãrut ca ceva strãin, nemaiauzit si blasfemiator chiar si pentru celelalte comunitãti crestine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlãturate din Staulul catolic[19]. XV. Pentru cã nu se poate încã apãra nici mãcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel putin în chip rational din Pãrinti, cu tot zelul si cu toatã lupta apãrãtorilor ei, în nici una din acuzatiile enumerate[20]. O asemenea pãrere poartã toate caracteristicile învãtãturii gresite, ce provin din firea si din însusirile ei. Si deoarece orice învãtãturã gresitã, care atinge cugetarea catolicã cu privire la Fericita Treime si la progresiunile[21] dumnezeiesti, si încã chiar existenta Prea Sfîntului Duh, este si se numeste erezie, si cei care cugetã astfel eretici, dupã hotãrîrea celui întru sfinti Damasus Papã al Romei: Dacã cineva va avea dreaptã pãrere despre Tatãl si Fiul, dar nu va avea despre Sfîntul Duh, este eretic (Mãrturisirea credintei catolice pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[22]), de aceea Biserica una, sfîntã, catolicã si apostolicã, mergînd pe urmele sfintilor Pãrinti, rãsãriteni ca si apuseni, a declarat odinioarã pe timpul Pãrintilor si declarã iarãsi astãzi în sinod, cã aceastã nouã pãrere mai sus arãtatã, cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul, este în esentã erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici, potrivit cu sus numita hotãrîre sinodicã a Prea Sfintitului Papã Damasus, si adunãrile lor eretice, si orice comuniune duhovniceascã si religioasã a fiilor ortodocsi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngãduitã, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic[23].

6. Aceastã erezie, care a atras dupã sine si foarte multe inovatii, precum s-a arãtat, cunoscutã fiind pe la jumãtatea secolului al saptelea[24], necunoscutã si anonimã la început, si încã diferite însemnãri avînd în provinciile apusene ale Europei, furisîndu-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covîrsind vechea Ortodoxie a acelor pãrti prin nepãsarea Pãstorilor de atunci si prin protectia Suveranilor[25], a dus la rãtãcire putin cîte putin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încã ale Spaniei, dar si pe cele germane, galice si italiene, a cãror ortodoxie se vestea odinioarã în toatã lumea, si cu care adeseori comunicau dumnezeiestii nostri Pãrinti, ca marele Atanasie si Vasile cel pînã la cer strãlucitor[26], si a cãror împreunã bunã întelegere si lucrare cu noi pînã la Sinodul al saptelea ecumenic a pãstrat neatinsã învãtãtura Bisericii catolice si apostolice. Dar în urmã, prin pisma celui care urãste binele, inovatiile ei cu privire la Teologia cea sãnãtoasã si ortodoxã a Prea Sfîntului Duh (a Cãrui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va sã fie, dupã hotãrîrea Domnului, Matei XII, 31-32) si una dupã alta, inovatiile privitoare la dumnezeiestile taine si mai ales la taina cea de-lume-mîntuitoare a Botezului si a dumnezeiestii Împãrtãsanii si a Preotiei, ca niste fãpturi îngrozitoare urmîndu-i, au pus stãpînire si pe Roma cea veche însãsi, de unde luînd caracter oficial în Bisericã, au[27] primit spre a se deosebi si numele de Papism. Cãci episcopii ei supranumindu-se Papi, desi la început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovatiei, ca Leon III si Ioan VIII, precum am mai spus, si au dezaprobat-o în toatã lumea, unul prin acele plãci de argint[28], iar celãlalt prin epistola sa cãtre sfîntul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic si prin cea cãtre Sfendopulchros[29] pentru Metodiu episcopul Moraviei, cei mai multi dintre urmasii lor, momiti de privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[30], întru apãsarea Bisericilor lui Dumnezeu si gãsind în ele mult folos lumesc si cîstig mult, închipuind conducerea monarhicã în Biserica cea catolicã si monopol al harurilor Sfîntului Duh, nu numai au schimbat cît îi priveste religia veche, despãrtindu-se prin arãtatele inovatii de cealaltã veche si existentã încã formã de conducere crestinã, ci s-au silit nu fãrã îngãduite tratative, cum ne încredinteazã istoria cea adevãratã, ca sã atragã cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor si celelalte patru Patriarhii si sã robeascã astfel Biserica cea catolicã[31] voilor si poruncilor oamenilor.

7. Înaintasii si Pãrintii nostri de fericitã amintire de atunci, întru ostenealã si sfat îndeobste, vãzînd cãlcatã în picioare învãtãtura strãmoseascã evanghelicã si sfîsiat cu mîini nelegiuite vesmîntul cel de sus tesut al Mîntuitorului nostru, miscati de dragoste pãrinteascã si frãteascã au plîns[32] pierderea atîtor crestini pentru care a murit Hristos si au depus mult zel si iubitoare strãduintã, si în sinoade si în particular, pentru ca, salvînd învãtãtura ortodoxã a sfintei Biserici catolice, sã coasã împreunã la loc de vor putea ceea ce s-a sfîsiat, si ca doctori încercati au chibzuit laolaltã pentru mîntuirea mãdularului suferind, îndurînd multe supãrãri si dispret si prigoniri, numai ca sã nu se despartã în bucãti corpul lui Hristos, numai ca sã nu se calce în picioare hotãrîrile dumnezeiestilor si venerabilelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasã ne-a încredintat de neînduplecata stãruintã apuseanã în rãtãcire. Acesti bãrbati de fericitã amintire au încercat în faptã si în aceastã chestiune adevãrul cuvintelor celui întru sfinti Pãrintelui nostru Vasile cel pînã la cer strãlucitor[33], care zicea si atunci din experientã despre episcopii Apusului si îndeosebi despre Papa însusi: Care nici nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care vor sã le anunte adevãrul si întinzînd prin ei însisi erezia[34] (cãtre Eusebiu al Samosatei)[35] si astfel cunoscînd neîndreptarea lor dupã prima si a doua certare frãteascã, lãsîndu-i în pace si evitîndu-i i-au lãsat la mintea lor cea neîncercatã (cãci mai bun este rãzboiul decît o pace care desparte de Dumnezeu, cum a spus si cel întru sfinti Pãrintele nostru Grigorie despre arieni)[36]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovniceascã între noi si ei. Cãci au sãpat cu mîinile lor prãpastie adîncã, cea între ei si ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a tulbura Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu, ci trimitînd pretutindeni asa numiti Misionari, oameni traficanti de suflete, înconjoarã pãmîntul si marea, ca sã facã un prozelit, sã însele pe vreunul dintre ortodocsi, sã strice învãtãtura Domnului nostru, sã falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credinte, sã arate de prisos Botezul[37] cel lãsat de Dumnezeu, inutilã împãrtãsirea cu Potirul Testamentului si cîte altele nenumãrate a insuflat demonul inovatiei scolasticilor, care au îndrãznit totul în evul mediu, si Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stãpînire. Fericitii pentru evlavie înaintasii si Pãrintii nostri, desi în multe feluri si în multe chipuri supãrati si prigoniti dinãuntru si dinafarã, direct si indirect de cãtre Papism, încrezîndu-se în Domnul, au izbutit sã pãstreze si sã ne predea si nouã aceastã nepretuitã mostenire a Pãrintilor lor, pe care si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult pret generatiilor ce vor veni pînã la sfîrsitul veacului. Dar nu înceteazã pînã astãzi si nu vor înceta pentru aceasta Papistii sã atace dupã obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostati de la credinta lor cea strãmoseascã. De ar fi dat Dumnezeu sã îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a nãvãlit în Apus si a pus stãpînire pe el! Cine se îndoieste, cã dacã zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei s-ar fi întrebuintat cumva pentru distrugerea ereziei si a inovatiilor, dupã sfaturile cele lui Dumnezeu plãcute ale lui Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocsi de fericitã pomenire, de mult n-ar mai fi rãmas nici urmã din ea pe lume si am putea acum sã spunem acelasi lucru[38], dupã fãgãduinta apostolicã? Dar zelul urmasilor lor nu era pentru apãrarea Credintei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiti Leon al III-lea.

9. Pînã în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintasi încetaserã si nu mai erau decît cele ale misionarilor; de curînd însã Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[39], a dat la 6 ianuarie acest an o enciclicã intitulatã Cãtre Orientali, avînd douãsprezece pagini în traducerea greacã, pe care trimisii sãi au rãspîndit-o ca pe o miasmã venitã de undeva din afarã înãuntrul Turmei noastre ortodoxe. Aceastã enciclicã se adreseazã cãtre cei care în diferite timpuri si în diferite comunitãti crestine au apostaziat si au dezertat la Papism si prin urmare îi sunt partizani, dar se îndreaptã intentionat si cãtre ortodocsi, nu în particular si numindu-i, dar citînd pe nume[40] (pag.3. r.14-18, pag.4 r.19 si pag.9, r 5, 17 si 23) pe dumnezeiestii si sfintii nostri Pãrinti, calomniindu-i adicã pe ei si pe noi, mostenitorii si urmasii lor; pe ei ca ascultînd zice-se de ordinele papale si de hotãrîrile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe niste neascultãtori de pildele acelora si prin urmare calomniindu-ne fatã de Turma noastrã cea de Dumnezeu încredintatã, ca pe niste despãrtiti de Pãrintii nostri si nepurtãtori de grijã pentru datoriile noastre cele sfinte si pentru mîntuirea sufleteascã a fiilor nostri duhovnicesti. Si uzurpînd anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolicã a lui Hristos, pentru cã detin, cum se laudã, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiesc sã amãgeascã astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adãugînd acele cuvinte surprinzãtoare pentru oricine s-a hrãnit cu învãtãtura teologicã (pag.10, r. 29): nici nu existã motiv sã pretextati contra întoarcerii la adevãrata Bisericã si comuniune cu acest sfînt scaun.

10. Desigur cã fiecare dintre fratii si fiii nostri în Hristos cu educatie si instructie religioasã, citind cu atentie si cu întelepciunea cea datã lui de Dumnezeu, observã cã si cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca si ale înaintasilor lui de la schismã, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag.7, r.8) si de iubire, ci cuvinte de amãgire si absurde, tinzînd la interes, dupã obiceiul înaintasilor lui antisinodali. De aceea si suntem siguri cã asa cum nu s-au înselat pînã azi, ortodocsii nu se vor însela nici de acum înainte; cãci cuvîntul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): Nu vor urma pe cel strãin, ci vor fugi de la el, pentru cã nu cunosc glasul celor strãini.

11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastrã pãrinteascã si frãteascã si ca o obligatie sfîntã, ca sã vã întãrim prin prezenta rugãminte[41] în ortodoxia pe care o tineti din strãmosi si sã arãtãm totodatã în treacãt netemeinicia celor gîndite de Episcopul Romei si ce este vãdit cã el cugetã. Cãci nu cu mãrturisirea sa apostolicã îsi împodobeste scaunul, ci cu tronul apostolic se sileste sã-si stabileascã autoritatea, si cu autoritatea mãrturisirea sa. Dar lucrul nu stã asa. Cãci nu numai cã scaunul Romei se socoteste a fi cinstit cumva de cãtre fericitul Petru dintr-o simplã traditie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, mãrturisit de Sfînta Scripturã, adicã Antiohia, a cãrei Bisericã este de aceea mãrturisitã de sfîntul Vasile (Epist. 48 cãtre Atanasie cel Mare)[42] ca cea mai însemnatã dintre Bisericile din lume[43], si ceea ce este si mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind cãtre Sinodul Apusenilor[44] (prea cinstitilor si cucernicilor frati si împreunã-liturghisitori Damasus[45], Ambrozie[46], Britton[47], Valerian[48] si ceilalti)[49] mãrturiseste zicînd[50]: Biserica cea prea veche si în adevãr apostolicã din Antiohia Siriei, în care pentru prima datã s-a întrebuintat cinstitul nume al crestinilor[51], nici aceasta, zicem, Biserica apostolicã din Antiohia, n-a avut vreodatã dreptul de a nu fi judecatã cu Sfînta Scripturã si cu hotãrîrile sinodale, ca una care în adevãr se poate mîndri cu scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însãsi persoana fericitului Petru a fost judecatã înaintea tuturor dupã adevãrul Evangheliei (Galateni II) si a fost gãsit, dupã mãrturie scripturisticã, vinovat si nu drept mergînd[52]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudã si se semetesc numai cu ocuparea scaunului lui? Si, într-adevãr, însusi marele Vasile, cel pînã la cer strãlucitor[53], acest didascãl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolicã, la care si Episcopii Romei sunt nevoiti sã trimitã (pag. 8, r.31)[54], lãmurit si curat ne-a arãtat mai sus[55] ce consideratie trebuie sã avem pentru judecãtile nepãtrunsului Vatican[56]: Care nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care le vestesc adevãrul si întãrind prin ei însisi erezia. Asa cã însisi acei sfinti Pãrinti ai nostri, pe care admirîndu-i pe drept, ca pe niste luminãtori si învãtãtori chiar ai Apusului, ni-i enumerã Fericirea Sa si ne sfãtuieste sã-i urmãm (aceeasi paginã), ne învatã sã nu judecãm Ortodoxia dupã sfîntul scaun, ci scaunul însusi si pe cel de pe scaun sã-l judecãm dupã dumnezeiestile Scripturi si regulile sinodale si dupã credinta cea propovãduitã, adicã dupã Ortodoxia învãtãturii celei de totdeauna. Asa au judecat si au condamnat în Sinod Pãrintii nostri si pe Honorius Papã al Romei[57] si pe Dioscur Papã al Alexandriei[58] si pe Macedonie[59] si pe Nestorie[60] Patriarhi de Constantinopol si pe Petru Knafevs[61] Patriarhul Antiohiei[62] si pe ceilalti. Cãci dacã si urîciunea pustiirii a stat în locul cel sfînt, dupã mãrturia Scripturilor (Daniil IX, 27 si Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi si erezia pe scaun sfînt? Si de aici se aratã dintr-o privire zãdãrnicia si slãbiciunea si a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Cãci dacã Biserica lui Hristos nu s-ar fi întemeiat pe piatra cea neclintitã a mãrturisirii lui Petru (care era rãspuns comun din partea apostolilor întrebati Voi cine ziceti cã sunt? - Matei XVI, 15): Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (ibidem, 16), cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti rãsãriteni si apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie gresitã chiar pe însusi Petru, dar încã pe Papa, care, dupã ce si-a însusit si cheile Împãrãtiei cerurilor, ce fel de întrebuintare a fãcut de ele se vãdeste din istorie. Dar si însemnarea întreitului Paste oile mele, dumnezeiestii nostri Pãrinti comuni de acord învatã cã nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalti Apostoli, si cu atît mai putin si al urmasilor lui, ci o simplã restabilire a lui în apostolat, din care cãzuse prin întreitã lepãdare. Dumnezeiescul Petru însusi se aratã a primi astfel întelesul întreitei întrebãri a Domnului Mã iubesti? si mai mult si decît acestia (Ioan XXI, l6). Cãci aducîndu-si aminte de chiar dacã toti s-ar scandaliza de tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã (par.12), s-a întristat cã i-a zis a treia oarã mã iubesti. Dar urmasii lui iau zicerea în chip oportun în întelesul cel foarte plãcut lor[63].

12. Dar, zice Fericirea sa (pag. 8, r.12) cã Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): Eu m-am rugat pentru tine, ca sã nu lipseascã credinta ta, iar tu întorcîndu-te oarecînd întãreste pe fratii tãi. Rugãciunea Domnului nostru s-a fãcut pentru cuvîntul cã Satan încercase (ibidem 31) sã tulbure credinta tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngãduit numai pentru Petru, si tocmai de aceea anume, pentru cã grãia cuvinte de iubire de sine si se îndreptãtea pe sine mai presus decît ceilalti (Matei XXVI, 33): Chiar dacã toti s-ar scandaliza de Tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã. Dar aceastã îngãduintã a fost trecãtoare, a început sã blesteme si sã jure, cã nu cunosc pe acest om. Atît de slabã este firea omeneascã lãsatã la puterea ei însãsi, duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios (Matei XXVI, 41), trecãtoare, am zis pentru ca iarãsi venindu-si în sine, prin întoarcerea sa întru pocãintã, sã întãreascã si mai mult pe fratii sãi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat gresit, nici nu s-au lepãdat. O, întelepte judecãti ale lui Dumnezeu! Cît de dumnezeiascã si tainicã era cea din urmã noapte pe pãmînt a Mîntuitorului nostru! Cina aceea sfîntã este crezutã a fi sãvîrsitã si astãzi în fiecare zi - aceasta sã faceti întru pomenirea mea (Luca XXII, 19). Si ori de cîte ori veti mînca pîinea aceasta si veti bea paharul acesta, vestiti moartea Domnului pînã ce va veni (I Corinteni XI, 26). Dragostea frãteascã cea cu atîta grijã vestitã nouã de cãtre Învãtãtorul nostru comun, întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii mei, dacã veti avea dragoste între voi (Ioan XIII, 35) ale cãrei zapis si conditii Papii le-au sfîsiat întîi, apãrînd si primind inovatii eretice împotriva celor evanghelizate nouã si rînduite de cãtre Învãtãtorii si Pãrintii nostri comuni, însãsi aceastã dragoste, zicem, lucreazã si astãzi în sufletul popoarelor crestine si îndeosebi al celor care le conduc[64]. Cãci mãrturisim cu tãrie în fata lui Dumnezeu si a oamenilor, cã rugãciunea Mîntuitorului nostru (pag.7, r. 33) cãtre Dumnezeu si Tatãl Sãu pentru dragostea comunã a crestinilor si pentru unitatea întru una sfîntã catolicã si apostolicã Bisericã, în care si credem, ca sã fie una precum si noi una suntem (Ioan XVII, 22), lucreazã în noi, ca si în Fericirea Sa, si aici dorinta si zelul nostru frãtesc întîlnesc pe ale Fericirii Sale, cu aceastã singurã deosebire, cã în noi lucreazã cu conditia de a se pãstra întreg si neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihãnit si desãvîrsit al Credintei crestinilor dupã glasul evanghelic si dupã hotãrîrile celor sapte sfinte Sinoade ecumenice si învãtãtura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întãrirea si predominarea autoritãtii si functiunii celor care stau pe Scaunul apostolic si cea a noii lor învãtãturi. Iatã pe scurt capitolul întregii deosebiri si neîntelegeri dintre noi si aceia si zidul cel din mijloc al despãrtirii, care, dupã cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, l6), si alte oi am, care nu sunt din acest staul. Si acelea Mi se cade sã le aduc si vor asculta de glasul Meu, (care de la Tatãl purcede), nãdãjduim cã, cu împreuna-lucrare a vestitei întelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusã acum si cea de a treia. Cãci dacã socotim dupã cuvintele Fericirii Sale, cã rugãciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea sã se lepede si sã-si calce jurãmîntul, rãmîne legatã si unitã cu scaunul lui Petru si cã se reface virtual si la cei care stau în timp pe el, desi, cum s-a spus mai sus (par. 11) cu nimic nu contribuie la întãrirea pãrerii (dupã cum din exemplul fericitului Petru însusi din Scripturã aflãm, încã si dupã pogorîrea Sfîntului Duh), încredintãm totusi din cuvintele Domnului, cã va veni timpul cînd aceastã dumnezeiascã[65] rugãciune, cea pentru lepãdarea lui Petru, ca sã nu lipseascã întru sfîrsit credinta lui, va lucra si asupra vreunuia dintre urmasii scaunului[66] lui, care va si plînge amar ca el si întorcîndu-se oarecînd ne va întãri si mai mult pe noi, fratii lui, în mãrturisirea ortodoxã pe care o tinem din strãmosi. Si dea Dumnezeu ca acest urmas al lui Petru sã fie Fericirea Sa! Dar la aceastã umilã rugãminte a noastrã oare ce împiedicã sã adãugãm si sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrãznim nicidecum sã zicem, cum a zis (pag 10, r 22) Fericirea Sa, fãrã altã întîrziere. Zicem însã fãrã grabã, cu maturã chibzuintã, si încã, de va trebui, cu sfatul Episcopilor si teologilor si învãtãtorilor celor mai întelepti, mai evlaviosi si totdeauna mai iubitori de adevãr si nepãrtinitori, de care destui au astãzi, dupã dumnezeiasca iconomie, toate popoarele din Apus.

13. Zice Fericirea Sa, cã Episcopul de Lugdunum[67], Sfîntul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: Toatã Biserica, adicã credinciosii de pretutindeni, trebuie sã fie de acord, pentru întîietatea ei, cu aceastã Bisericã, în care totdeauna s-a tinut în totul de cãtre credinciosii de pretutindeni traditia cea datã de Apostoli[68]. Desi acest sfînt spune cu totul altceva decît ceea ce cred cei de la Vatican, le lãsãm întelesul si explicarea lor cea dupã bunul plac si zicem: cine tãgãduieste cã vechea Bisericã romanã era apostolicã si ortodoxã? Si nimeni dintre noi nu va pregeta sã o numeascã si pildã a Ortodoxiei[69]. Noi mai ales vom adãoga spre marea ei laudã, dupã istoricul Sozomen (Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 13) si chipul în care, pînã la un timp, a putut sã pãstreze Ortodoxia ce-i lãudãm si pe care Fericirea Sa a pãrãsit-o: Pentru cã în general Biserica cea din tot Apusul, conducîndu-se curat de dogmele Pãrintilor, a fost scutitã de ceartã si de rãtãcirile ei[70]. Oare cine dintre Pãrinti sau dintre noi însine a tãgãduit întîietatea[71] ei canonicã în ordinea Ierarhiei, atîta timp cît s-a condus curat de dogmele Pãrintilor, alãturîndu-se regulii infailibile a Scripturii si a sfintelor Sinoade? Dar acum nu gãsim pãstratã în ea nici dogma Fericitei[72] Treimi dupã simbolul dumnezeiestilor[73] Pãrinti adunati la sinodul I de la Niceea si la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mãrturisit si l-au întãrit si sub atîtea blesteme au pus ca pe niste caterisiti pe cei ce-l vor schimba, fie si cu o cirtã, celelalte cinci sinoade ecumenice, nici forma cea apostolicã a dumnezeiescului[74] Botez, nici invocarea Duhului celui de tainã sãvîrsitor[75] asupra celor Sfinte, ci vedem în ea si dumnezeiescul Potir socotit - fie departe de noi[76] - ca o bãuturã de prisos, si foarte multe altele, necunoscute nu numai sfintilor nostri Pãrinti, care au fost totdeauna canon si dreptar catolic infailibil[77] al Ortodoxiei, precum si Fericirea Sa învatã cu respectul adevãrului (pag.2), dar si vechilor sfinti Pãrinti ai Apusului. Dar încã si acest primat, pentru care pledeazã din toate puterile Fericirea Sa, ca si înaintasii sãi, a decãzut de la un semn frãtesc si privilegiu ierarhic la suprematie[78]. Ce trebuie deci sã credem despre traditiile ei nescrise, dacã cele scrise au suferit asa transformare si schimbare în rãu? Sau cine este atît de îndrãznet si de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încît sã cuteze a spune, cã dacã ar trãi din nou cel întru sfinti Pãrintele nostru Irineu si ar vedea-o astãzi ruptã de vechea si originara învãtãturã apostolicã în atît de esentiale si catolice articole ale crestinismului, nu s-ar împotrivi el cel dintîi la inovatiile si la dispozitiile arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lãudate atunci, ca una ce se conduce curat dupã dogmele pãrintesti? Vãzînd, de pildã, cã Biserica romanã nu numai înlãturã din canonul ei liturgic dupã inspiratia scolasticilor[79] strãvechea si apostolica invocare[80] a Duhului celui de tainã sfintitor si cã mutileazã Ierurgia[81] în chip deplorabil în partea ei cea mai esentialã, dar se si sileste cu hotãrîre ca sã o scoatã si din liturghia celorlalte comunitãti crestine, calomniind în chip atît de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudã, cã s-au strecurat dupã schismã (pag. 11, r. 11)[82], ce n-ar zice despre aceastã inovatie acest dumnezeiesc Pãrinte? El care ne asigurã (cartea IV, cap.34, editia Massuet[83], 18) cã pîinea cea din pãmînt, primind si evocarea[84] lui Dumnezeu, nu mai este pîine comunã etc., numind evocare invocarea[85]. Cã prin ea crede Irineu cã se sãvîrseste Misterul jertfei, a notat în chip deosebit si Francois Feuardent[86] din ordinul numitilor cãlugãri minori papali[87], care a editat la 1639 scrierile sfîntului cu scolii, la capitolul 18 al primei cãrti, pagina 114: Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri, cã Irineu învatã pîinea euharistiei si Paharul amestecat[88] prin cuvintele invocãrii[89] devin adevãrat trup si sînge al lui Hristos[90]. Iar dacã ar auzi despre vicariatul si arbitrariul lui[91], ce ar zice el, care si pentru o micã si aproape indiferentã disputã despre serbarea Pastilor (Eusebiu, Istoria Bisericeascã V, 24) a retinut violenta Papii Victor în Biserica liberã a lui Hristos, sfãtuindu-l tocmai contrariul cu atît curaj si succes? Astfel cã chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane aratã cã autoritatea ei nu este suveranã si nici arbitralã, cum n-a avut-o niciodatã nici însusi fericitul Petru, ci un privilegiu frãtesc în Biserica cea catolicã si o distinctie acordatã Papilor pentru faima si pentru privilegiul Orasului[92]. Asa cum si Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a mentine independenta Bisericilor cea hotãrîtã de Sinodul al III-lea ecumenic (can.8)[93], urmînd Sinodului al II-lea ecumenic (can.3)[94] si însusi Sinodului I ecumenic (can.6)[95] care, numind suprematia arbitrarã a Papii peste Apus Obicei, a decis: Pentru cã Orasul acela este capitalã, Pãrintii i-au acordat pe drept τα Πρεσβεια[96](can.28), nespunînd nimic despre emanatia apostolicã de la Petru, cea însusitã de ei si mai putin decît orice despre vicariatul Episcopilor ei si despre Pãstoria catolicã[97]. Iar o asemenea tãcere profundã asupra unor atît de mari privilegii, si nu numai aceasta, dar si motivarea întîietãtii lor nu cu paste oile Mele, nici cu pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, ci pur si simplu cu obiceiul si cu calitatea de oras-capitalã si aceasta nu de la Domnul ci de la Pãrinti va pãrea cu atît mai paradoxalã - suntem convinsi - Fericirii Sale, care gîndeste altfel despre întîietatea sa[98] (pag.8. r.16)[99], cu cît el însusi, cum vom vedea (par.15), tine în mare stimã mãrturia ce crede a fi gãsit în favoarea scaunului Sãu apostolic a Sinodului al IV-lea ecumenic amintit, si cu cît Sfîntul Grigore Dialogul, numit si cel Mare (cartea I, ep.25), obisnuia sã numeascã aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii si piatrã în patru colturi, pe care s-a zidit Biserica cea catolicã[100].

14. Zice Fericirea Sa (pag.10, r. 12): certîndu-se între ei Corintenii au fãcut arãtare[101] cãtre Clement Papã al Romei, care judecînd cazul le-a scris, iar ei atît de mult au îmbrãtisat hotãrîrea lui, încît o citeau si în Bisericã[102]. Dar acesta este un argument foarte slab al autoritãtii papale în Casa lui Dumnezeu. Cãci atunci, fiind Roma centru al conducerii si capitalã, în care rezidau împãratii, trebuia ca orice chestiune de oarecare importantã, cum este cea istorisitã a Corintenilor, sã se hotãrascã acolo, mai ales dacã una din pãrtile ce erau în neîntelegere recurgea la ajutor dinafarã, cum se întîmplã si pînã astãzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare si greu de rezolvat scriu patriarhului de Constantinopol, pentru cã este în resedintã imperialã si încã pentru întîietatea lui sinodalã[103]. Si dacã colaborarea frãteascã va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacã nu, se anuntã lucrul si Conducerii dupã rînduialã[104]. Dar acest concurs frãtesc întru credinta crestinã nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise si despre exemplele citate de Fericirea Sa din sfintii Atanasie cel Mare si Ioan Hrisostom (p.9, 5, 17) despre protectia frãteascã si cuvenitã întîietãtii[105] Episcopilor Romei Iuliu si Inocentiu, a cãrei datorintã o cer de la noi astãzi urmasii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, desi Iuliu însusi s-a indignat atunci contra unora, cã tulburã Bisericile nestãruind în învãtãtura de la Niceea (Sozomen[106], Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 7) si a amenintat (ibidem)...sau în viitor nu vor fi tolerati, de nu vor înceta cu inovatiile[107]. De notat încã, în cazul Corintenilor, cã atunci fiind numai trei scaune patriarhale[108], cel mai aproape si cel mai indicat ca loc[109] pentru Corinteni era al Romei, cãtre care si trebuiau sã se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care sã arate suprematia[110] Papei în Biserica liberã a lui Dumnezeu.

15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeasi paginã, r.20), cã Sinodul al IV-lea ecumenic (pe care din gresealã, desigur, îl mutã de la Calcedon la Cartagena[111]), a strigat dupã citirea epistolei Papei Leon I: Petru a vorbit astfel prin Leon. Lucrul este adevãrat. Dar nu trebuia sã treacã cu vederea Fericirea Sa si cum si dupã ce fel de lucrare au strigat Pãrintii nostri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru cã aceea[112] poate din preocuparea de a fi concisã pare necompletã în acest punct necesar, care aratã cu evidentã cu cît stã mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decît a Papei, dar si decît a Sinodului[113] lui, iatã vom arãta noi în public faptul, asa cum a fost. Din cei peste sase sute de Pãrinti adunati de Sinodul de la Calcedon, aproape douã sute, cei mai învãtati dinte ei, au fost însãrcinati de Sinod ca sã cerceteze si dupã literã si dupã sens amintita Epistolã a lui Leon[114], si nu numai atît, ci sã raporteze în scris si sub semnãturã pãrerea lor asupra ei, dacã este sau nu ortodoxã. Cele aproape douã sute de aprobãri si cercetãri partiale ale Epistolei se gãsesc îndeosebi în sedinta a patra a numitului Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfîntului Arhiepiscop Leon al Romei celei împãrãtesti este de acord cu cele expuse de cãtre cei trei sute optsprezece sfinti Pãrinti de la Niceea si cei o sutã cincizeci de la Constantinopol noua Romã si cu credinta expusã la Efes de prea sfintitul Episcop Ciril. Si am subscris.

Si iarãsi: Teodoret prea cucernicul[115] Episcop al Cirului: Epistola prea sfintitului Arhiepiscop domnul[116] Leon este de acord cu credinta expusã la Niceea de cãtre sfintii si fericitii[117] Pãrinti si cu Simbolul Credintei cel întocmit la Constantinopol de cãtre cei o sutã cincizeci si cu Epistolele fericitului[118] Ciril. Si acceptînd sus numita Epistolã am subscris.

Si asa mai departe, toti mãrturisesc: Epistola concordã, Epistola este conformã, Epistola este conformã cît priveste sensul etc.; dupã atît de multã si asa de riguroasã cercetare fãcutã alãturi de sfintele Sinoade de mai înainte[119] si dupã deplinã informare asupra Ortodoxiei[120] ideilor, si nu pentru cã era pur si simplu Epistolã a Papei, au scos, fãrã nici o pismã, aceastã exclamatie faimoasã, cu care si Fericirea Sa acum lãudîndu-se se mîndreste. Dar dacã si Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme si de acord cu sfintele sapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc sã se laude cu pietatea înaintasilor sãi cea vestitã de înaintasii si Pãrintii nostri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lãuda pe drept cu propria sa Ortodoxie, vestind adicã în loc de onoruri strãmosesti virtuti proprii. Asa cã depinde si acum de Fericirea Sa, ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetîndu-le si comparîndu-le cei douã sute de Pãrinti sã le gãseascã de acord si conforme cu Sinoadele mai sus pomenite[121], de el - zicem - depinde ca sã audã si de la noi pãcãtosii astãzi nu numai Petru a vorbit asa[122], si orice alt se mai cuvine[123], dar si: Fie sãrutatã sfînta mînã, care a sters lacrimile Bisericii catolice.

16. Si este permis întru totul sã asteptãm de la întelegerea Fericirii Sale un lucru atît de mare, vrednic de adevãratul urmas al fericitului Petru, al lui Leon I si Leon III, cel care pentru paza Credintei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fãrã inovatie[124], lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfîntã catolicã, în care sunt încã vacante si gata de primire si scaunul de întîi - stãtãtor canonic[125] al Fericirii Sale si celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Cãci Biserica cea catolicã, asteptînd în tot cazul întoarcerea Pãstorilor ce au apostaziat, împreunã cu turmele lor, nu numeste nominal[126] intrusi la locul de conducere al celor în functiune, traficînd cu Preotia[127]. Si am asteptat cuvînt de mîngîiere si-l nãdãjduiam, cum scria sfîntul Vasile cãtre sfîntul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epistola 55)[128], sã se reînnoiascã vechile urme ale Pãrintilor, cînd nu fãrã mare surprindere am citit numita enciclicã adresatã rãsãritenilor.




ECUMENISMUL:origini, esenta, deziderate


[Photo]"Să ştii că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului" (Sf. Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie) Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni şi slujire ecumenică; discuţiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, poziţii pro sau contra ale celor două părţi cvasiconstant prezente în sălile de conferinţe teologice: susţinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocşilor prin adunările ecumenice şi adversarii acestei mişcări. Voi menţiona doar câteva aspecte privind mişcarea ecumenică, scopurile acesteia şi concretizarea lor în viaţa Bisericii Ortodoxe. Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine ce se autointitulează greşit “biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea aşa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scoţia) în 1910, Congres al organizaţiei I.M.K.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a şi prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea mişcării sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos” care aparţine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intenţiile acestei mişcări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicităţii, universalităţii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. Dealtfel chiar una din Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuţi, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care ameninţă grav unitatea creştină şi viitorul mişcării ecumenice {…} este iluzia, nutrită de unii participanţi la mişcarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creştin ecumenic”. Aşadar încă dintru început, autodenumirea acestei mişcări drept “ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreşte ea. Noi afirmăm că aparţinem de acel ecumenism, vechi şi pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos şi înfăptuirii mântuirii făgăduite de El. Între acest ecumenism ortodox şi “ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradicţii flagrante şi deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenţa la Sfânt Biserică Ortodoxă Universală şi în acelaşi timp la mişcarea ecumenică ce îşi impune în ultima vreme concepţiile sale, tot mai insistent şi tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox: Mişcarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spaţiul eterodox în zorii veacului XX şi care susţine întâi de toate existenţa Sfintelor Taine mântuitoare şi sfinţitoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe. Această concepţie care consideră grupările eretice şi schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernişti să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, ş.a.) săvârşite de eterodocşi lucrează acelaşi har mântuitor şi sfinţitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Menţionăm că încă din 1982, comisia “Credinţă şi organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii creştinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preoţie). Analiza atentă a conţinutului acestui document demonstrează două aspecte: Faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate 4 Taine bisericeşti: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaşte drept Taine. B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinţe: “nu trebuie să ne aşteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preoţiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată şi nedorită”. Teologia modernistă promovează aşa zisa “teorie a ramificaţiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care deţin şi ele - ca biserică romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor şi sfinţitor. Consecinţa imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocşii şi chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârşirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate. De multe ori, autoprezentarea membrilor sau susţinătorilor mişcării ecumenice îmbracă forme aberante: să menţionăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgovişte, august 1998) când în materialul pus la dispoziţia participanţilor se defineşte ecumenismul ca “religia sec. XXI, religia speranţei” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu şi convingător”, în care funcţionează alte legi decât cele creştine şi anume “legea curcubeului”, sau Conferinţa Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, ţinută la Bucureşti în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” şi rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentanţii confesiunilor creştine eterodoxe, dar şi cu necreştinii şi cei aparţinând cultelor păgâne asiatice. Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinţa noastră legată de ele: În privinţa harului mântuitor şi sfinţitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: "Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărţire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărţirii lor. La începuturi, înainte de despărţire, aceştia aveau harul preoţiei şi prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfinţitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupţi de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită şi altora harul Sf. Duh." Sf. Irineu de Lyon afirmă: "Unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;" "Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei înşişi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima şi a doua mustrare, îndepărtează-te de ei." Sf. Ciprian al Cartaginei: "În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură şi este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea şi unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos." Fericitul Augustin: "Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viaţa veşnică." Sf. Chiril al Ierusalimului: "Mărturisirea credinţei ne învaţă despre una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică." Fericitul Augustin: "Afară de graniţele Bisericii poţi avea orice, cu excepţia mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, "Aliluia" şi "Amin", Evanghelie, credinţă şi să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poţi să ai exclusiv în Biserica universală şi dreptmăritoare." Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinţi, cât şi întreaga noastră tradiţie ne îndreptăţesc să credem că: nici graţia divină creată împărtăşită credincioşilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveşte mântuirii şi sfinţirii primitorilor. nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat. nici o altă Taină săvârşită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este deţinătoare a harului Sf. Duh. în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârşirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înţelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îşi recapătă valabilitatea şi devin realităţi după întoarcerea în Biserica Ortodoxă. Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credinţă este una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe "piatra cea din capul unghiului" care este credinţa. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zideşte şi actul liturgic şi morala creştin ortodoxă şi activitatea misionară şi orice manifestare a creştinului ortodox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credinţă de care vom da seama ştiind că vom fi întrebaţi şi "despre orice cuvânt deşert". De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr şi nici jumătăţi de credinţă, odată ce "Vestea cea bună", Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfinţii săi ucenici şi apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică deţine adevărul integral despre mântuire şi cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucăţele de adevăr doar, acela se înşeală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viaţă prun sine însuşi şi cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda viţei cele adevărate "Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte ca mai multă roadă să aducă…"; "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.", In. 15, 1-2 şi 5-6). Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credinţei în cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: "Cine nu crede a şi fost judecat." Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinţa dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: "Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei." Toţi Sf. Părinţi au preţuit înalt Credinţa Ortodoxă ca singura dătătoare de har şi mântuitoare: "Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu" (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: "Credinţa noastră este dreapta mărturisire a părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic." Cuviosul Marcu Grecul: "A înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice." Sf. Paisie Velicicovski: "Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credinţă ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice." Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte har peste har […] Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh." Graniţele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două condiţii esenţiale: Credinţa adevărată. Unitatea euharistică. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte astfel despre dreapta credinţă: "Mântuitorul şi-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare". Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: "Trebuie să ştii că episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică şi se înşeală cei care nu sunt împăcaţi cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-şi găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească şi neîmpărţibilă şi peste toate unită şi întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor." De aici rezultă clar că unitatea de credinţă şi liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos. Aşadar cei care s-au despărţit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credinţa cea adevărată şi dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxă şi oricare din cele ale eterodocşilor - înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer şi nu una singură pe care a instituit-o Însuşi Domnul. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: "Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărţit diverse adunări eretice şi grupări schismatice." Sf. Ioan Hrisostom îi numeşte pe cei desprinşi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice creştin ortodox trebuie să respingă categoric învăţătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu şi Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinţa cea dreaptă ? Nu au fost declaraţi eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaşte şi nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Şi ştim că acestea au fost aşa şi s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus menţionată. Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii şi ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceşte: "Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească." La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că "Latinii sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie şi dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte." Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credinţă, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăşirea harului necreat care îndumnezeieşte pe adevăratul luptător şi trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim şi ne face să împărtăşim acelaşi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredinţarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredinţare izvorâtă din credinţa lui. Aşadar dacă credinţa este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăşi un ortodox şi un romano-catolic, spre exemplu, ştiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăşi dogma Sf. Treimi ? Dacă în tradiţia Bisericii s-ar fi înţeles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credinţă în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declaraţi eretici în veacurile următoare (iconoclaşti, monofiziţi, monoteliţi, etc.). Ori toţi cei care s-au abătut numai "cu o iotă sau o cirtă" de la adevăr au fost anatematizaţi şi s-a oprit rugăciunea în comun cu ei. Noi, ortodocşii spunem oricând "da" rugăciunii pentru cei căzuţi în rătăcire, faptelor de iubire faţă de aceştia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei ştiut fiind că acelaşi Duh Sfânt lucrează şi se roagă atât la Sf. Euharistie cât şi la orice act religios individual sau colectiv realizat de creştinul ortodox care are o relaţie vie şi conştientă cu Dumnezeu Sfânta Treime. În legătură cu aspectele menţionate despre manifestările de la Vulcana-Băi şi Bucureşti din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând şi oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună creştinii ortodocşi şi ereticii ori păgânii, dacă recunoaştem că actul rugăciunii ţâşneşte dinlăuntrul sufletului care a primit şi acceptă o anumită învăţătură de credinţă ? Pentru că unul este Dumnezeul creştinilor cel slăvit în Treime, pe când "toţi dumnezeii neamurilor sunt draci" (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. şi întreaga sa ideologie arată că mişcarea ecumenistă este o mişcare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificaţiilor şi valabilitatea Sf. Taine şi în cadrul celorlalte confesiuni creştine. În cadrul acestui C.M.B., situaţia de facto constă în aceea că şi cei mai înverşunaţi eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos - Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează "biserici" fără a fi ca atare şi însuşi Consiliul de la Geneva acţionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăşi această denumire, Biserica Creştină este pusă pe aceeaşi treaptă cu toate aşa-numitele "biserici" care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma noţiunea de Biserică într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o abstracţie ce reuneşte pe principii egale diferitele "biserici", însemnând ştergerea treptată şi completă a sensului dogmatic de Biserică. Urmând calea ecumenismului şi eterodocşii şi ortodocşii sunt păgubiţi de adevăr. Eterodocşii care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor nu vor fi motivaţi să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: "ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că şi ei au biserică şi taine." Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunităţile eretice "biserici" şi să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, "prea mică" pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: "Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseşte credinţa Bisericii se află în afara Bisericii." Astfel temeiurile pe care funcţionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie: Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: "C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor." Pentru ortodocşi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeşte despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinariştilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu şi totuşi sunt deosebiţi radical de ortodoxie. Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): "C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul - Tatăl, Fiul şi Sf. Duh." Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinariştilor, subordinaţioniştilor şi fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toţi reprezentanţii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm şi nu poate accepta ideea "minimului dogmatic" proferată de ecumenişti în favoarea unirii, aceasta însemnând renunţarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi, etc. La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat "preoţia feminină", iar unele voci "îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeiţe-mamă." Protestele şi vocile ortodocşilor au devenit în timp din ce în ce mai puţin auzite. Iată câteva poziţii categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): "Se constată, aşa cum am sesizat de mult, tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum de dorinţa sfântă spre unitate în Hristos şi unire sinceră" (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); "În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru "ecumenism" este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică şi pentru fiecare creştin în parte." (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: "Ecumenismul este pan-erezia veacului XX." Afirmaţie semnificativă prin aceea că însuşi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu siguranţă nu a putut să-i scape natura anticreştină a ecumenismului pe care pr. Prof. îl recunoaşte în acelaşi interviu luat în ultimul an al vieţii sale drept o mişcare afiliată masoneriei mondiale. Mulţi teologi ecumenişti susţin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox faţă de confesiunile creştine ce se intitulează biserici şi care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu deţine Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bis. Ort. Ruse, pr. Ilarion Alfeev: "Ortodocşii nu pot influenţa activităţile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că "divizează". Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim şi de recentele practici şamanice promovate la o şedinţă a Adunării de la Harare '98 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare în tradiţia şamanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bis. Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din mişcarea ecumenică. Aceste biserici locale au înţeles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună şi chiar anti-ortodoxă. Concluzii Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocşi şi chiar a unor biserici locale faţă de ecumenism precum şi scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului şi a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra mişc. ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele: că neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii şi solidarităţii dintre oameni; că respectarea adevărului fără "dragoste" nu este justificată în condiţiile situaţiei tragice actuale din lume; că noi ne-am opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele alianţe politico-militare aparent favorabile. Trebuie răspuns la acestea următoarele: Creştinii ortodocşi niciodată nu au înţeles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic şi sacramental cu eterodocşii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relaţiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice "pentru pace în lumea întreagă": "să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii… ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bunacuviinţă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea creştină, bunacuviinţă nu trebuie să aibă a face cu promovarea "minimului dogmatic" ştiut fiind că "în materie de dogmă nu există concesie." (Sf. Marcu al Efesului) Toţi Sf. Părinţi care au fost pentru pacea în lume îndreptau atenţia creştinului înainte de toate către cer şi către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: "Dobândeşte duh paşnic şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău." Sf. Macarie cel Mare se referă şi el întâi de toate la o anume pace: "pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sf. Părinţi şi i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh. Amin". Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinţi noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii şi Învăţătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârşi dacă în numele unei alte păci am consimţi să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) ş.a.m.d. cu eterodocşii conform principiului ecumenic enunţat de unul din susţinătorii mişcării ecumenice: "Dai ca să dau, renunţi ca să accept… este un început". Puritatea credinţei ortodoxe este singura condiţie pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu. Alexia Tardea
Bibliografie: "Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de astăzi" - diacon Petru I. David ,Editura Gnosis,Bucureşti,1998 "Ecumenismul religia secolului XXI, religia speranţei", ed. Centrul Internaţional Ecumenic, Vulcana-Băi,29 august 1998. "Ortodoxia şi ecumenismul", arhim. Serafim Alexiev si arhim. Serghie Jazadjiev, ed. Mănăstirii Slătioara,1997 "Pravila bisericească", Ierom. Nicodim Sachelarie, ed. Parohia Valea Plopului, 1999 "Buletin de informaţie nr. 3/1998- Învăţături eretice cu caracter eclesiologic din sec. XX", Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiene, Tbilisi, 1998 "Teologia dogmatică ortodoxă - vol. 2", Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., 1997 "Vestitorul Ortodoxiei", nr. 218-219, ian. 1999

Read more...

Ecumenismul,pro sau contra?

ProOrtodoxia

Pãrintele Alexi Ksutasvili-Lenski

Secolul XX va rãmâne in istoria crestinismului marcat prin aparitia miscãrii ecumenice si a unei noi ideologii care a devenit preocuparea si modul de gândire a multor teologi din toate confesiunile crestine. Pentru foarte multi oameni, Ecumenismul a însemnat o punte pentru apropierea credinciosilor din diferite confesiuni, spre reconciliere si unitate. Bisericile Ortodoxe locale s-au angajat in aceasta miscare la început mai distantat, dar mai târziu, unele au devenit dintre cele mai active membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB).

Astãzi, aflându-ne la începutul primului deceniu al secolului XXI, noi asistam totusi la o criza in ecumenismul contemporan, criza care are mai multe motive-subiective si obiective. Bisericile Ortodoxe locale care, dupã cum am mentionat, la început au fost foarte active in promovarea ideologiei ecumeniste, astãzi deja manifest atitudine cu totul diferita fatã de cum era ea in urmã cu 15-20 de ani.

Din momentul in care unele Biserici rãmân fidele ideilor si scopurilor muscarii ecumenice, altele deja au pãrãsit-o, considerând ca participarea ortodocsilor la aceasta miscare este incompatibila cu învãtãtura Evanghelica a Sfintilor Parinti.
Si de aceea noi, teologii care ne formam acum, suntem obligati sa fim foarte bine informati si orientati, pentru ca de noi depinde viitorul Bisericii noastre. Orice pas eronat dogmatic fãcut de noi poate fi dezastruos pentru biserica si pentru sufletele noastre. In aceasta lucrare, nu ne-am propus sa facem analiza istorica cum si când a apãrut si s-a dezvoltat iscarea ecumenica si cum s-a concretizat in Organizatia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru ca aceste informatii sunt usor de gãsit in publicatii teologice apãrute recent. Dorinta noastrã este in schimb sa arãtãm care sunt scopurile acestei miscãri, care sunt metodele si mijloacele folosite pentru atingerea scopurilor ei; in general ce înseamnã ecumenismul in sensul modern al acestui cuvânt si in ce consta pozitivitatea sau negativitatea lui. Cum am observat noi, din pãcate, de mai multe ori in disputele despre ecumenism, este trecuta cu vederea cea mai importanta întrebare, anume: ideea in sine a ecumenismului, este adevãrata sau nu. Ideologia, scopurile si metodele acestei miscãri sunt in concordanta cu învãtãtura dogmatica, ascetico-mistica si canonica a Bisericii Ortodoxe?
Dacã da, atunci noi suntem chiar obligati sã participãm la ecumenism, dacã nu, atunci din contra, suntem obligati sã-l pãrãsim.

Morala ortodoxã, diferentiindu-se de cea romano-catolicã, cere ca nu numai scopurile sã fie curate, ci si metodele sã fie conform poruncilor lui Dumnezeu. Compromisurile religioase nu trebuie sã existe la noi. Aceasta ar însemna intrarea în spatiul minciunii, ceea ce duce la deformarea gândirii teologice si trãdarea ortodoxiei.

Ca sã începem sã discutãm la subiect, întâi de toate, trebuie sã precizãm ce înseamnã" miscarea ecumenicã". În cãrtile cu continut teologic ecumenist gãsim urmãtoarea definitie:" Miscarea Ecumenicã în sensul pe care l-a cãpãtat în epoca modernã, este încercarea Confesiunilor si Bisericilor crestine de a se cunoaste, de a se apropia, de a se studia- direct sau prin dialog- în vederea unitãtii de credintã si a unirii lor."(1)

Scopul ecumenismului afirmat în definitia lui de mai sus, la prima vedere este bun si binecuvântat; ce poate fi mai lãudabil decât revenirea la unitatea crestinã a primelor veacuri , dupã porunca Mântuitorului " ca toti sã fie una". Dar înainte de a ne bucura, meritã sã ne gândim cum si în ce chip este posibilã aceastã apropiere si unire. Modurile pentru atingerea acestui scop pot fi urmãtoarele:
1. Contopirea tuturor confesiunilor, precum componentele unui aliaj
2. Sincretismul religios ca unire a tuturor confesiunilor dupã principiul pãstrãrii diversitãtii si specificului fiecãreia cu o eventualã bazã dogmaticã (principiul minimului dogmatic).
3. Al treilea fel de unire, care se propune de obicei de cãtre teologii ortodocsi, este de a predica si de a face cunoscutã Ortodoxia eterodocsilor, spre a-i aduce în sânul Bisericii.

Primele douã feluri de unire sunt de respins din start, pentru cã presupun renuntarea la adevãrul evanghelic exprimat în Sfânta Scripturã si în învãtãtura Sfintilor Pãrinti care aratã cã adevãrul este unic si nu multiplu si cã renuntarea la "o iotã sau o cirtã" din învãtãtura apostolicã, înseamnã pierderea întregului Hristos.

Noi sã ne oprim asupra celui de al treilea fel de unire propus adesea de noi ortodocsii, binecuvântat în sine, dar din pãcate imposibil de realizat în cadrul miscãrii ecumenice. Pentru cã ecumenismul la ora actualã reprezintã o miscare având un program si o ideologie foarte bine precizatã si formulatã si care presupune tocmai primele douã feluri de unire.

Ca sã ne încredintãm de aceasta, este suficient sã citim definitia Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La cea de a treia Adunare Generalã a CEB, care a avut loc în decembrie 1961 la New-Delhi, a fost adoptatã urmãtoarea definitie, constituind articolul II al Constitutiei CEB: "Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociatie frãteascã de Biserici, care mãrturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor dupã Scripturã si se strãduiesc sã rãspundã împreunã la chemarea lor comunã, spre slava unui singur Dumnezeu: Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt."(2)

Deci din aceastã definitie se vede clar cã toate confesiunile si grupãrile eretice, din start sunt recunoscute drept Biserici:" Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o asociatie frãteascã de Biserici(...)" . Despre care misiune si predicã a Ortodoxiei se poate vorbi, dacã abia devenind membri ai CEB, noi deja i-am recunoscut pe eretici ca pãrtasi ai harului Sântului Duh pogorât la Cincizecime si mãdulare ale trupului unic al lui Hristos.

La 3 Septembrie 1967, un ecumenist englez, Michael Moore, adjunct al secretarului general al CEB pentru relatii externe cu Biserica Anglicanã, la întrebarea: " Cum întelege unitatea Bisericii?", a rãspuns asa: " ea este unitarã ca Bisericã nevãzutã". La altã întrebare: "Cine face parte din aceastã Bisericã nevãzutã?", a urmat rãspunsul: "Toti crestinii". Adicã, în adevãrata Bisericã a lui Hristos sunt incluse toate denominatiunile, grupãrile si sectele, care în trecutul nu prea îndepãrtat au fost anatematizate de Biserica ortodoxã din pricina devierilor lor eretice de la adevãrul lui Hristos. Michael Moore transferã eronat calitãtile Bisericii ceresti biruitoare, nevãzutã nouã, asupra Bisericii pãmântesti, luptãtoare, care este vãzutã, incluzând în Biserica pãmânteascã, numitã de el " invizibilã", pe toti ereticii, cu numele comun de "crestini".
Ar fi fost oare cu putintã în vremea Sfintilor pãrinti, ca ereticii sã se întretinã "de la egal la egal" cu crestinii ortodocsi si sã caute o oarecare "unitate" a Bisericii prin intermediul unor hotãrâri si acorduri de compromis? Sfintii Pãrinti nu îngãduiau nici o grupãrile eretice sã se numeascã "biserici", dar mai ales egale ca valoare cu Biserica Ortodoxã!

Astfel pentru noi este clar cã nici o convertire la Ortodoxie nu este cu putintã în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru cã ecumenismul promoveazã o eclesiologie cu totul diferitã fatã de cea ortodoxã exprimatã în Sfânta Scripturã si învãtãtura Sfintilor Pãrinti. Conform ideologiei ecumeniste, ca sã îndeplinesti conditiile de a fi Biserica cea adevãratã a lui Hristos, nu e nevoie nici de succesiunea apostolicã, nici de succesiunea în adevãr si sfintenie, nici de împãrtãsirea cu Hristosul euharistic cel adevãrat, ci doar sã mãrturisesti" pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu si Mântuitor(...) si sã te strãduiesti sã rãspunzi la chemarea comunã spre slava unui singur Dumnezeu: Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt"(3)

Pentru noi, crestinii ortodocsi, aceastã definitie a CEB care expune conditii pentru a deveni membru al acestei organizatii si care exprimã toatã eclesiologia ecumenistã si baza de unire, nu poate fi acceptatã, întrucât:
1) presupune existenta si lucrarea harului Sfântului Duh sfintitor si mântuitor si în afara Bisericii celei Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã.
2) În acest temei al CEB se aminteste oarecum timid si doar spre sfârsit de credinta în treimea Dumnezeirii, fãrã a se defini cum anume trebuie sã crezi în Dumnezeul Cel Unul în Trei Ipostasuri si fãrã o legãturã reciprocã directã cu credinta în Domnul Iisus Hristos ca al doilea ipostas întrupat al lui Dumnezeu
Dupã eforturi atât de mari depuse pentru precizarea si dezvãluirea credintei ortodoxe în Sfânta Treime, eforturi îndreptate împotriva tuturor ereziilor antitrinitare si hristologice, ar fi trebuit sã profesãm învãtãtura Bisericii lui Hristos despre Sfânta Treime în mod clar, îndrãznet si inspirat si nu atât de confuz, plat si anemic.
Acest temei nu contestã ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinarienilor, subordinationistilor, monofizitilor, etc. si, fiind formulat vag si confuz, el poate fi contrasemnat oricând de toti discipolii contemporani ai acestor erezii vechi.
Ne dãm seama foarte clar cã acest principiu "triadologic" este formulat special într-atât de confuz si vag, pentru a deveni o punte de legãturã între adevãr si minciunã . De altfel, Philippe Potter, secretarul general al CEB, a declarat cã pentru a fi admise în calitate de membri ai CEB, nu se cere "bisericilor" decât sã accepte "baza" respectivã; alte conditii în acest sens nu se vor pune.
Si de aceea, nici nu este de mirat cã dupã zeci de ani de existenta a CEB, nu s-a ajuns la nici un progres în ceea ce priveste întoarcerea eterodocsilor spre crestinismul autentic, spre gândirea Sf. Pãrinti, spre Biserica mamã. Ci din contrã, noi asistãm la mai multã desacralizare si chiar profanare a celor sfinte în gândirea teologilor ecumenisti. Fãrã cãlãuzirea dupã Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe si dupã învãtãtura Sf. Pãrinti, teologhisirea poate sã ne ducã la aberatiile scolasticismului apusean si la hula împotriva lui Dumnezeu. De aceea este foarte de înteles regretul Î.P.S. Mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului care spune:" Adunarea nu a oferit spatiul pentru dezbateri teologice. Teologia si morala, gândirea si ratiunea sunt încã separate de viziunea ecumenistilor(...) În curând în CEB nimeni nu se va mai interesa de teologie(...). Duhul Sfânt pentru ecumenism este o temã, nicidecum o persoanã a Sfintei Treimi de aceeasi fiintã cu Tatãl si cu Fiul(...). Dogma Sfintei Treimi este vitalã pentru Bisericã si pentru fiecare crestin în parte. " (4)
Din pãcate, aceastã ideologie neomodernistã care nu mai vede granitele canonice ale Bisericii adevãrate si nu poate da nici o importantã pentru mântuire faptului de a fi sau nu aderent al confesiunii crestin ortodoxe - singura mântuitoare - aceastã ideologie asadar a pãtruns si în mintile mai multor teologi ortodocsi. Faptul e dovedit de aceea cã la conferintele ecumeniste, mai degrabã protestantii reusesc sã facã propagandã si misiune printre ortodocsi, decât ortodocsii printre protestanti.
Iatã câteva citate: "Se pune întrebarea - Ce sunt celelalte confesiuni crestine (afarã de cea ortodoxã, n.n.) (...) Socotim cã ele sunt Biserici nedepline, unele mai aproape de deplinãtate, altele mai depãrtate." (5) Sau încã : "Oare putem noi spune cã imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, începe pustia lipsitã de har? Sau putem noi nega oarecari prezente harice care au izvorul lor tocmai într-Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã? - desi ceva mai slab, dar totusi hrãnesc comunitãti religioase aflate în afara Ortodoxiei" . (6) " (...) Existã încã foarte multi ortodocsi, mai cu seamã printre cei ce au doar o brumã de culturã teologicã, ce calificã de-a valma drept eretici pe protestanti, pe catolici, si chiar pe ortodocsii precalcedonieni." (7)
Oare cum putem comenta citatele de mai sus? Cred cã meritã sã ne felicitãm unii pe altii cã în sfârsit s-a descoperit învãtãtura ortodoxã adevãratã de eclesiologie si soteriologie pe care pare-se cã n-au cunoscut-o pãrintii si Apostolii lui Hristos, ostenindu-se vasãzicã în zadar atât de mult, ba chiar au fost prigoniti si omorâti în lupta lor contra ereziilor. Si de acum cu îndrãznealã si mândrie, putem sã ne adresãm tuturor pe care i-au anatematizat Sfintii Pãrinti, spunându-le: " Dragi eretici, dumneavoastrã sunteti ai nostri, desi n-ati stiut si nici n-ati vrut aceasta. N-ati reusit sã fugiti de la noi. Tot ceea ce aveti bun vi se dã de la noi, cã având noi ortodocsii plinãtatea harului, mai scapã si cãtre voi câte o luminitã sau bucãticã de har."

Faptul cã Biserica ortodoxã care singurã îndeplineste conditiile de Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã este o singurã Împãrãtie a harului lui Dumnezeu pe pãmânt, locul unde permanent este prezent si lucreazã Dumnezeul Cel în trei ipostasuri, trupul mistic al lui Hristos Mântuitorul si cã in afara Bisericii nu existã mântuire, au spus-o toti Sf. Pãrinti. Noi putem doar sã repetãm ceea ce avem descoperit în Sf. Scripturã si Sf. Traditie si în ceea ce dintotdeauna credea Sfânta Bisericã.

Sfântul Ciprian al Cartaginei spune :" În afara Bisericii nu existã mântuire: casa lui Dumnezeu este una singurã si e cu neputintã sã se mântuiascã cineva în altã parte decât în Bisericã(...) Oricine se depãrteazã de Bisericã, devine strãin de testamentul Bisericii. Cel care stricã pacea si unitatea în Hristos, lucreazã împotriva lui Hristos."

Sfântul Irineu de Lungdunum :" Unde este Biserica, acolo este si Duhul Sfânt. De aceea cei care nu au pãrtãsie cu ea, nu au parte nici de trupul lui Hristos, din care izvorãste apa vietii."

Fer. Augustin:" Mântuirea ni se dã prin Bisericã, iar cei care sunt în afara Bisericii, ei nu vor primi viata vesnicã."

Sfântul Chiril al Ierusalimului:" Mãrturisirea credintei ne învatã despre Una, Sfântã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã, pentru ca sã te pãzesti de stricãciunea adunãrilor eretice si sã fii totdeauna în Sfânta Soborniceascã Bisericã."

Este foarte greu de înteles ce înseamnã" biserici nedepline" (asa cum se exprimã pr. Stãniloae) precum si existenta harului înjumãtãtit, îndoit sau împãtrit. Dacã în grupãrile eretice eterodoxe lucreazã harul sfintitor si mântuitor, înseamnã cã ele sunt înlãuntrul Bisericii celei Una, înseamnã cã de fapt sunt ortodoxe în sensul deplin al acestui cuvânt. Atunci Sfintii pãrinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sã fie socotiti ca niste rãufãcãtori si cãlcãtori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu: "ca toti sã fie una" si sã vã iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi." - porunci preluate strâmb si scoase din contextul lor real mistico-dogmatic de cãtre ecumenisti. Atunci ar trebui sã scoatem din uzul Bisericesc ca pe ceva învechit si lipsit de sens si Dogmatica si Dreptul Canonic si Patrologia si sã excludem din Sfânta Scripturã Epistolele Sf. Evanghelist Ioan, ale Apostolului Iuda si în general sã facem o cenzurã radicalã a Evangheliei.

Aceastã teologie nouã care învatã cã în afara Bisericii Celei Una, harul Sf. Duh sfintitor si mântuitor, nu înceteazã sã lucreze, ci doar îsi micsoreazã lucrarea, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã , a fost elaboratã si pusã în circulatie de biserica Romano - Catolicã la Conciliul II Vatican ( vezi schema finalã De Ecclesiis Orientalibus Catholicis) cu scopul de a absorbi si de a înghiti Biserica Ortodoxã.

Aceastã eclesiologie nouã, n-are nimic comun cu cea ortodoxã, exprimatã de Sf. Pãrinti si confirmatã de Sinoadele Ecumenice. Aici( în viziunea ecumenistilor, atunci când ei iau în discutie "micsorarea" harului, pe mãsura depãrtãrii de "sursa" ortodoxã), harul nu este privit în sensul ortodox, ca pe o comuniune nemijlocitã cu Dumnezeu, prin participarea noastrã la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeul Cel Viu.. Neoplatonismul lui Plotin a contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divinitate si care slãbesc cu cât se depãrteazã de izvorul lor; cel mai depãrtat punct în care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material.

Cea mai mare gresealã a acestei teorii, constã în faptul cã Biserica nu este privitã ca un organism integral si viu, ca trupul mistic al lui Hristos Mântuitorul. Un mãdular tãiat si separat de organism, înceteazã sã mai fie un tesut viu, el imediat moare si începe sã putrezeascã. Apropierea mortului de cel viu, nu-l face si pe mort ,viu , nici mãcar pe jumãtate. O asemãnare aparentã a unor grupãri eterodoxe cu Biserica Ortodoxã, nu poate sã facã din ele al doilea trup al Mântuitorului Hristos . Fer. Augustin spune:" În afara Bisericii Celei Una, poti sã ai orice, afarã de mântuire. Afara granitelor Bisericii poti sã ai trepte ierarhice, "tainele", Aliluia si Amin, Evanghelie, credintã si sã mãrturisesti pe Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, dar mântuirea poti s-o gãsesti exclusiv în Biserica Ortodoxã Soborniceascã."

Harul divin este unit cu esenta lui Dumnezeu neâmpãrtit, nedespãrtit si neamestecat. Harul este etern si absolut, ca si Însusi Dumnezeu. Între esenta lui Dumnezeu si har, nu existã nici o distantã, nici fizicã, nici geograficã sau de alt fel. Si de aceea, învãtãtura despre harul micsorat sau despre fragmentele de har, ar avea asadar drept consecintã micsorarea Dumnezeului Însusi, în însãsi esenta Sa. Conform învãtãturii Sfântului Grigorie Palama, trebuie fãcutã distinctie între esenta divinã si energiile necreate divine care nu sunt totuna cu esenta, însã sunt într-o strânsã legãturã cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespãrtite de aceasta. Dumnezeu lucreazã în lume prin energiile Sale necreate si atunci întelegem cât de periculoasã este pentru Ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har într-o anume bisericã - aceasta însemnând cã în acea bisericã este manifestã prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.
Dar gândirea ortodocsilor ecumenisti nu se mãrgineste la recunoasterea existentei harului micsorat la eterodocsi, ci ei se grãbesc sã recunoascã chiar si plinãtatea harului sfintitor si mântuitor la eretici. De foarte multe ori poti sã auzi întrebarea:" poate opri Ortodoxia Duhul lui Dumnezeu sã sufle unde vrea, adicã si dincolo de granitele tãrilor de traditie ortodoxã?" Sã analizãm pe puncte aceastã afirmatie.

1) Întâi de toate, granitele canonice ale Bisericii Ortodoxe si lucrarea Duhului Sfânt în Ea, nu sunt conditionate de frontierele politico-administrative ale tãrilor cu populatie majoritar ortodoxã; ci Biserica ortodoxã este pretutindeni unde se pãstreazã dreapta credintã si comuniunea euharisticã.

2) Ortodoxia nu este doar "traditie" ci un singur adevãr revelat omenirii de cãtre Dumnezeu. Si erezia nu este o altã "traditie" - cu nuantã de mostenire culturalã, cum spun ecumenistii cã e suficient pentru mântuire sã mori în traditia strãmoseascã în care au murit si înaintasii tãi - ci cu totul o altã credintã, produsul patimilor omenesti si inspiratã de primul teomah din lume, satana. Mântuitorul Hristos a întemeiat o singurã Bisericã si a fi crestin înseamnã a trãi în Ea.

3) Când toti Sfintii Pãrinti spun cã harul Sf. Duh lucreazã exclusiv în Biserica Ortodoxã, aceasta nu înseamnã cã noi oamenii impunem conditii Sfântului Duh, unde sã lucreze si unde nu, ci din contrã, aceasta este conditia impusã nouã, oamenilor de cãtre Dumnezeu, unde si cum putem participa la energiile Lui necreate. Astfel ,nouã ni se aratã calea cãtre cer, pe unde trece ea, vorbind figurat, limanul mântuirii. Afirmatia cã Sf. Duh suflã unde vrea, indiferent de esti ortodox, schismatic sau eretic, tocmai aceasta este o mare îndrãznealã, chiar si hulã, pentru cã încearcã sã subordoneze în fapt, lucrarea harului, vointei omului. Nu se mai cautã adevãrata casã a lui Dumnezeu, ci este suficient sã crezi în persoana lui Hristos si dupã aceea poti sã stai linistit, cã Duhul suflã unde vrea, asa cã poate ajunge si la tine, indiferent de esti ortodox sau eretic. Aici se uitã cã Sf. Duh nu suflã aiurea, spontan si irational, precum vântul, ci El este Persoanã divinã, rationalã. E adevãrat cã noi nu întelegem ratiunile lui Dumnezeu si nici putem pricepe judecãtile Lui, dar a spune cã Duhul Sfânt Dumnezeu este prezent si altundeva decât în casa Sa, adicã în Bisericã este una din cele mai mari erezii pe care le-a auzit crestinãtatea. În plus, ecumenistii ne-ar putea contrazice cu urmãtorul citat evanghelic: "În casa Tatãlui Meu sunt multe locasuri". Dar sã bage de seamã cei rãtãciti care folosesc acest citat biblic scos din context, cã este întâi de toate vorba aici despre "CASA TATÃLUI MEU", adicã despre BISERICÃ si nu despre capistile satanei, cãci ce pãrtãsie are Dumnezeu cu veliar? De ce numesc Sfintii Pãrinti "capisti" locasurile de rugãciune ale eterodocsilor? Pentru acelasi motiv pentru care si dumnezeiescul David spune "Dumnezeii neamurilor sunt draci."(Ps. 95.5).

Iatã o altã întrebare care ar putea fi ridicatã de ecumenisti: "Oare ajung granitele confesionale pânã la cer?"(9) Rãspunsul oricãrui credincios ortodox fidel credintei sale este cã tocmai dogmele reprezintã ziduri de apãrare ale Bisericii, ziduri care asigurã garantia ajungerii în cer a sufletelor tuturor acelor credinciosi care rãmân in interiorul acestor ziduri. Dogmele sunt "din cer" si nu produsul unei ratiuni umane, niste fapte inventate - asa cum se întâmplã în biserica romano-catolicã unde "se fabricã" dogme; în Ortodoxie, dogmele sunt revelate de la Duhul Sfânt si formulate cu cuvinte omenesti, pentru întelesul credinciosilor, tocmai pentru a le garanta ajungerea "pânã la cer". Ce dovadã mai clarã avem decât formularea dumnezeiestilor pãrinti ai Sinoadelor Ecumenice: " Pãrutu-sa Duhului Sfânt si nouã"?

Acei care au adresat întrebãrile citate mai sus, desi poate au pretentia cã sunt teologi ortodocsi versati, se pare cã n-au înteles nimic nici mãcar din axiomele teologiei ortodoxe, nedând nici o importantã adevãratei Biserici a lui Hristos pentru mântuirea noastrã si crezând cã harul Sfântului Duh sfintitor si mântuitor suflã si dincolo de granitele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ba chiar însesi aceste granitele ar fi lipsite de obiectivitate si absurde.

Dreptul canonic bisericesc ne spune:" (...) la eretici, unde nu este bisericã, e cu neputintã a primi iertarea pãcatelor. Si prin urmare, apãrãtorii ereticilor sunt datori sau sã schimbe întrebarea( dacã lucreazã sau nu Sf. Duh în tainele sãvârsite de eretici sau schismatici - N.N), sau sã apere adevãrul, dar nu cumva sã le atribuie si bisericã acelora despre care sustin cã au Botez.(...). Fiindcã nu poate fi valid în parte; dacã a putut sã boteze, a putut sã dea si pe Duhul Sfânt; de n-a putut, din cauzã cã este în afarã de Bisericã, n-are pe Duhul Sfânt si nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, si unul este Duhul Sfânt si Una Biserica întemeiatã de Hristos Domul nostru(...)" - Canonul I, Sin. Cartagina , tinut pe timpul Sf. Ciprian al Cartaginei, 256. (10).

Crezul ortodocsilor din miscarea ecumenicã despre Bisericã si lucrarea Sf. Duh în ea, n-are nimic comun cu cel al Sfintilor Pãrinti exprimat în canonul citat mai sus, în schimb parcã repetã cuvânt cu cuvânt pe cel al fostului secretar general al Consiliului Ecumenic al bisericilor, Filipp Potter, care în ajunul celei de-a 5-a Adunãri de la Nairobi scria: " În sensul comunitãtii ecumenice, fiecare Bisericã are puterea catolicã si universalã deplinã si mãrturiseste una si aceeasi credintã apostolicã. Fiecare din aceste Biserici, reciproc legate printr-un singur botez si o singurã euharistie, recunoaste ierarhiile celorlalte" (11)

Ca sã pãtrundem si mai bine în esenta ecumenismului, trebuie sã vedem ce mijloace si metode ni se propun a accepta de dragul unirii cu eterodocsii. Pe lângã CEB, de ani de zile functioneazã Comisia Credintã si Organizare, în cadrul cãreia se cautã si se elaboreazã "minimul dogmatic" sau mai bine zis "minimul comun", în baza cãreia se va putea purcede la unire.
Ce reprezintã dar acest minimum dogmatic? Potrivit expresiei lui A. Vedernikov, este " o diminuare a credintei, o reducere a plenitudinii ei, înfãtisatã în Ortodoxie, pânã la nivelul unui oarecare unitarism si modernism". Cu alte cuvinte, ni se propune o denaturare a credintei, interzisã de Sinoadele Ecumenice si condamnatã de Sf. Pãrinti, stirbirea integritãtii confesionale a unicii Biserici Sfinte Sobornicesti si Apostolicesti si rezumarea adevãrurilor confesionale, obligatorii pentru crestinii ortodocsi, la câteva dogme esentiale, celelalte fiind subapreciate sau chiar neglijate.(12)

Întâi de toate, aceastã metodã de unire cu ereticii care constã în cãutarea minimului dogmatic comun, nu este cea a Sfintilor Pãrinti. Participantii la primul Sinod Ecumenic de la Niceea nu au cãutat o formulã de compromis dogmatic care sã împace ambele tabere si care sã conducã la o împãciuire în dauna adevãrului de credintã.

Pentru Sfintii Pãrinti, unitatea bisericeascã, niciodatã n-a fost un scop în sine ci telul suprem al lor era pãstrarea adevãrului dogmatic ferit de orice inovatie, adevãr dogmatic ce este singurul garant pentru mântuire. Întreaga activitate a Primului Sinod Ecumenic a fost tocmai spre gãsirea acelor formule de diferentiere care sã deosebeascã dogma ortodoxã de erezie. La început pentru Simbolul de Credintã era propusã formula "Fiu din Dumnezeu" dar s-a aflat cã si arienii sunt de acord cu ea, încât "toate sunt de la Dumnezeu"(2Cor.5.18) Altã formulã" Fiu este Dumnezeu" iarãsi era acceptatã de arieni care spuneau cã Fiu a devenit Dumnezeu. Dupã aceea de cãtre ortodocsi s-a propus formula "în Tatãl, Fiul se sãlãsluieste" si iarãsi arienii au interpretat aceasta ca referitor la zidire, cãci " în El trãim si ne miscãm si suntem" (Fapte 17.28). S-a mai propus. "Logosul ca adevãrata putere a lui Dumnezeu" dar în Sfânta Scripturã si lãcustele sunt numite ca puterea sau ostirea lui Dumnezeu, deci arianul poate sã mãrturiseascã pe Fiu cã este "puterea lui Dumnezeu" dar în acelasi timp sã vadã în El doar zidirea. Au mai fost propuse si alte formule de definitie a firii lui Iisus Hristos Mântuitorul dar cu toate erau de acord si arienii, interpretându-le în felul lor.

Era nevoie de termenul care sã fi separat adevãrul de minciunã. Si atunci a fost propusã formula "deofiintã cu Tatãl" ("omousios") si abia atunci arienii au votat contra. Astfel era apãrat si pãstrat adevãrul fãrã care este cu neputintã mântuirea noastrã. Teologia înseamnã tocmai cãutarea formulelor de exprimare a adevãrului de credintã cât mai exact. Pe când ecumenismul nu face altceva decât sã caute formule cât mai acceptabile pentru toti. "Mai cedãm noi, mai cedeazã ei, si asa ajungem la unire"- tot mai des poti sã auzi asa în jurul tãu si aceasta se numeste "progres" în dialogurile ecumenice.

Istoria Bisericii ortodoxe ne aratã cã toate încercãrile de a rezolva neîntelegerile cu ereticii, prin unele formule de compromis care cuprindeau doar ceea ce era comun la unii si la altii. De fiecare datã se terminau cu un esec, ba chiar duceau la eresuri si schisme noi. Sã ne amintim de "Henoticonul" promulgat în anul 482 de cãtre împãratul Zenon si care a dus la prima schismã între Apus si Rãsãrit. Împãratul Iustinian în anul 533 promulgã o nouã formulã de credintã care avea ca scop sã împace pe ortodocsi cu monofizitii: ca rezultat multe mii de oameni au avut de pãtimit. Împãratul Heraclius si "Edictul" din 638, cunoscut sub numele de "Ecthesis" promulgat cu acelasi scop dar care a adus Bisericii o nouã erezie - monoenergismul.

Ideologia ecumenistã insistã tot mai energic asupra abaterii de la dogme ca necesitate întru gãsirea cu orice pret a unitãtii pierdute.
În raportul prezentat la Consfãtuirea din 1948 de la Moscova "Miscarea ecumenica si Biserica Ortodoxã", Pr. prof. I.G.Coman a sesizat cã la reuniunile ecumenice se subliniazã frecvent precum cã " în crestinism existã o realitate esentialã în cadrul cãreia ne putem uni, si existã realitãti secundare, care ne separã. Aceastã realitate esentialã o constituie viata, devotamentul sufletesc fatã de Hristos si întrajutorarea frãteascã. Iar realitãtile secundare sunt dogmele, slujba religioasã si organizatiile bisericesti." (13)

Asadar noi am arãtat suficiente dovezi ca sã ne convingem cã miscarea ecumenicã în esenta ei nu este cea care ar servi la aducerea eterodocsilor la sânul Biserici Ortodoxe .Ecumenismul considerând dogmele drept ceva secundar si lipsit de importantã încearcã tocmai crearea unei noi credinte supraconfesionale, unde Bisericii Ortodoxe în cel mai bun caz i se va permite sã-si pãstreze unele forme exterioare cum ar fi de exemplu arhitectura si arta bisericeascã dar si aceasta doar ca simplã mostenire culturalã. Acest duh de decãdere moralã pãtrunde pe nesimtite în constiinta participantilor la miscarea ecumenicã.
Sã luãm aminte încã o datã la ceea ce ne spun Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe celei Una: "Iar dacã cineva dintre toti, nu va pãzi si nu va îmbrãtisa învãtãturile despre buna cinstire de Dumnezeu arãtate mai sus si nu le va cinsti si propovãdui asa, ci s-ar apuca sã se împotriveascã, sã fie anatema, potrivit cu hotãrârea statornicitã de Sfintii si fericitii Pãrinti arãtati mai înainte si sã fie scos si cãzut din rândul crestinilor . Cãci noi am socotit cã nu se poate adãuga sau scoate ceva din cele hotãrâte mai înainte. Aceasta deloc si sub nici un cuvânt."(VI.ec.1.) (14)

Una din cele mai mari aberatii la care s-a ajuns în gândirea ortodocsilor ecumenisti este rugãciunea comunã cu ereticii si chiar cu pãgânii si ceea ce este foarte interesant, se încearcã justificarea acestei practici chiar cu Sfânta Scripturã. Iatã un citat: "Specificul moralei pusã în circulatie de Hristos este iubirea care include si iubirea vrãjmasului. Dacã este asa ,cum pot spune cã împlinesc invitatia lui Hristos sã-mi iubesc aproapele (care poate fi chiar dusman) atâta vreme cât nu pot accepta sã mã rog împreunã romano-catolicul sau cu protestantul? Precizez: una este sã ne rugãm împreunã, altã este sã ne împãrtãsim din acelasi potir. Pânã aici, din nefericire, mai avem multe de împlinit. Un bun început este rugãciunea comunã."(15)

Fãrã îndoialã ,autorul acestui citat se pare cã n-a rãsfoit niciodatã Canoanele Bisericii Ortodoxe unde este foarte clar precizatã interdictia de a se ruga împreunã cu ereticii si nu numai interdictia de împãrtãsire comunã . Ca sã ne încredintãm în aceasta sã citim câteva din acele canoane referitoare la subiectul nostru:

"Episcopul , presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreunã cu ereticii , sã se afuriseascã , iar de le va da voie a lucra ca unor clerici ,sã se cateriseascã" - Canon Apostolic 45 (16) Deci , acest canon precizeazã clar ce anume este interzis de fãcut în comun cu eterodocsii cã cuvintele "numai de se va ruga " nicidecum nu pot fi întelese ca împãrtãsanie din acelasi potir.

"Dacã vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor sã se roage, sã se cateriseascã si sã se afuriseascã." - Can. Apost.64.(17)

"Deoarece unii evrei s-au rãtãcit în credintã, socotind cã pot sã amãgeascã pe Hristos Dumnezeul nostru, se prefac a fi crestini, dar în ascuns îl tãgãduiesc, în tainã serbeazã sâmbãta si fac si alte lucruri evreiesti. Hotãrâm ca acestia sã nu se primeascã nici la Împãrtãsanie, nici la rugãciune, nici la Bisericã (...)"- Sin.7 Ecumenic, Can.8 (18)

"Nu este îngãduit ereticilor sã intre în casa lui Dumnezeu, dacã stãruie în eres."- Sin.5 Local, Laodiceea, Can.6 (19)

"Nu se cade a lua binecuvântãri de la eretici, fiindcã acestea sunt mai mult niste absurditãti decât adevãrate binecuvântãri."- Laodiceea, Can.32 (20)

"Nu se cuvine a se ruga împreunã cu ereticii sau schismaticii." -Laodiceea, Can.33 (21)

Dacã acordãm credit autorului citatului de mai sus care încearcã sã ne convingã cã a se ruga împreunã cu ereticii este datoria noastrã moralo-crestinã reiese cã Sfintii Pãrinti care au alcãtuit Canoanele Bisericesti au fost niste oameni cu totul lipsiti de moralã crestinã , cruzi si care nu stiau nimic despre iubirea fata de aproapele.

Legea moralã crestinã ne obligã pe noi sã ne rugãm pentru ereticii ca Dumnezeu sã i întoarcã la dreapta credinta , dar prin aceasta nicidecum nu se întelege cã trebuie sã ne rugãm împreunã cu ei . Pentru cã rugãciune este si un act de mãrturisire si când ne rugãm împreunã cu cineva aceasta înseamnã recunoastere adevãrului de credintã a celui cu care ne rugãm împreunã.

Dar cineva poate sã spunã cã si romano-catolicii , protestantii si monofizitii mãrturisesc pe acelasi Hristos si Dumnezeu în trei ipostasuri asa cã putem sã ne rugãm împreunã cu ei . ca rãspuns sã aducem cuvintele sfântului Apostol Evanghelist Ioan care spune :" Oricine se abate si nu rãmâne în învãtãtura lui Hristos nu are pe Dumnezeu ."(2 Ioan 1,9)

Mai departe pentru cei care îsi cred datoria moralã sã se roage împreunã cu ereticii Evanghelistul Ioan care este numit si "Apostolul Iubirii " spune urmãtoarele :"Dacã cineva vine la voi si nu aduce învãtãtura aceasta , sã nu-l primiti în casã si sã nu-i ziceti :Bun venit ! Cãci cel ce-i zice : Bun venit ! se face pãrtas la faptele lui cele rele ."(2 Ioan1,10-11)

La prima vedere , aceste cuvinte ar fi în contradictie cu spusele Mântuitorului din predica de pe munte :"Dacã îmbrãtisati numai pe fratii , ce faceti mai mult ? Au nu fac si neamurile acelasi lucru ?"(Matei 5,47) , desi în fond nu existã nici o contradictie , cãci Mântuitorul are în vedere dragostea crestinului fatã de dusmanii nostri ("Iubiti pe vrãjmasii vostri"-(Matei 5,44) , iar Sfântul Ioan Teologul se referã la eretici care sunt vrãjmasii lui Dumnezeu , de aceea trebuie sã ne ferim si sã-i ocolim , pentru cã "cel ce-i zice :Bun venit! se face pãrtas la faptele lui cele rele." Sfântul Apostol Pavel scrie si el : " în numele Domnului nostru Iisus Hristos, sã vã feriti de orice frate care umblã fãrã de rânduialã si nu dupã predania pe care ati primit-o de la noi." (2Tes.3,6)

Dar pentru cei pentru care Sfânta Scripturã a rãmas doar un obiect de studiu universitar si nicidecum cuvântul lui Dumnezeu, cât si pentru cei ce cred cã toate Sfintele Canoane ale Bisericii ortodoxe alcãtuite în primele opt veacuri ale crestinismului s-au învechit si numai sunt actuale, aducem la cunostintã hotãrârea Sinodului Panortodox tinut între 29 aprilie si 2 mai 1998, la Tesalonic care precizeazã: " Delegatiile ortodoxe nu vor participa la slujbele ecumenice, rugãciuni comune, venerãri si alt ceremonii religioase, împreunã cu eterodocsii."

Unul din cele mai preferate argumente ale teologilor modernisti, deci ecumenisti, în sprijinul convingerilor lor este cã si eterodocsii ar avea sfinti. Aceasta înseamnã evident cã lucrarea sfintitoare si mântuitoare a Sfântului Duh se întinde si dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe si cã pentru sfintenie n-ar avea nici o importantã cãrei confesiuni apartii. Iatã câteva citate în sprijinul acestei idei:" Sfântul este omul universal, omul total, care nu mai este separat de nimeni si de nimic. În el, toate frontierele, chiar si cele confesionale, sunt depãsite."(22)

"Pe culmile spiritualitãtii, pe culmile desãvârsirii crestine, marile personalitãti duhovnicesti se întâlnesc. " Confesiunile"- catolici, ortodocsi, vechi orientali, vechi catolici - rãmân undeva sub norii deasupra cãrora se înaltã sfintii, a cãror râvnã se dirijeazã mai mult spre desãvârsirea moralã si spre întâlnirea cu Dumnezeu prin ascezã si prin rugãciune, situându-se în dreapta credintã prin miracolul urcãrii deasupra disputelor."(23)

Ca rãspuns la aceste afirmatii, mai bine sã lãsãm sã vorbeascã pe însisi "sfintii" romano-catolici. Iatã de exemplu: Angela (anul mortii 1309) la romano-catolici consideratã ca "fericitã", prin metodele ei de rugãciune, a ajuns sã vadã pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei îi spunea:" Am fost eu cu apostolii si m-au vãzut ei cu ochii lor trupesti dar nu m-au simtit asa cum mã simti tu." Angela considera cã atât de tare pãtimeste si chiar trãieste personal patimile lui Hristos, cã cum credea ea nici Pre Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu Maria care a stat lângã crucea Mântuitorului n-ar fi putut sã le descrie atât de clar ca Angela.(24)

Unele stãri spirituale la "sfinti" romano catolici sunt atât de sensibile, cã ne fac sã ne îndoim serios de curãtia lor. iatã un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla :" adeseori Hristos îmi spune: De acum Eu sunt al tãu si tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mã fac sã mã rusinez nespus. În ele simt si durere si desfãtare, împreunã. Aceasta este o ranã prea dulce(...).Eu am vãzut un înger care tinea în mânã o sulitã lungã de aur cu vârf de fier pe care ardea o micã limbã de foc. Acest înger, din când în când îmi înfingea sulita în inimã si în alte organe ale trupului meu. Iar când o trãgea înapoi, atunci mi se pãrea cã mi se scoate afarã tot lãuntrul meu. Durerea din cauza acestor rãni a fost atât de puternicã încât eu gemeam, dar si desfãtarea a fost atât de mare încât nu puteam sã-mi doresc sã înceteze vreodatã aceastã stare. Cu cât de adânc îmi intra în mine sulita, cu atât mai mult crestea durerea, dar si desfãtarea devenea mai puternicã, mai dulce." (25)

Un teolog rus D.Merejkovski comenteazã astfel aceste stãri spirituale ale Terezei:" Dacã o femeie stricatã cu o mare experientã în viatã trupeascã în acel moment ar fi vãzut-o pe Tereza ea foarte bine ar fi înteles-o ce simte ea, doar cã s-ar fi mirat nevãzând pe lângã Tereza nici-un bãrbat."(26)

Nici nu este de mirat cã Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei -" Pentru duhovnici nu e cu putintã sã înteleagã toate acestea"- spunea adeseori ea. Aici ar merita sã mentionãm cã Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai înalte ranguri de sfintenie cu titlul "Doctorita Bisericii."

În metodele de ascezã si rugãciune sus amintite se vede cel mai clar toatã minciuna catolicismului. Rugãciunea ortodoxã totdeauna este asezatã în partea de sus a inimii, în nici-un caz mai jos. Prin multa experientã s-a dovedit cã dacã rugãciunea se aseazã undeva în alt loc aceasta de fiecare data este rezultat al înselãrii duhovnicesti. Erotomania catolicã se pare cã este rezultatul asezãrii rugãciunii în partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pântece provoacã stãri de încãlzire si ardere trupeascã.

Sã mai citãm câteva pasaje din mãrturisirile Angelei ca sã ne dãm seama mai bine de "misticismul" romano-catolic: "Când mã apropii de ostie ea îmi dã un sentiment de mare mângâiere. Dar tot corpul meu începe sã se cutremure foarte tare asa cã cu mare greutate reusesc sã mã împãrtãsesc." "Si strigam eu fãrã nici-o rusine: Dragostea mea, eu încã nu Te-am cunoscut! De ce asa mã lasi pe mine? Si nu puteam sã mai zic altceva cã tipãtul mã împiedica sã rostesc altceva. S-a întâmplat pe când intram în biserica sfântului Francisc si când am simtit cã Dumnezeu s-a depãrtat de mine; stând asezatã jos, strigam în prezenta tuturor oamenilor încât cunoscutii mei care veniserã cu mine, rusinându-se, s-au depãrtat de mine. Dar eu din cauza dulcetii Lui, si din faptul cã m-a pãrãsit pe mine tipam asa si vroiam sã mor. Toate legãturile trupului meu se desprindeau atunci. " (27)

"Fericita" Angela si-a dorit sã-L vadã pe Mântuitorul trupeste, si -"Am vãzut pe Hristos aplecându-si capul în mâinile mele. Si atunci El mi-a descoperit gâtul si mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumusete de nespus."

Este de mentionat aici cã Angela vedea în Sfânta Cruce patul de nuntã(!). Însusi Hristos îi face mãrturisiri: "Eu nu în glumã m-am îndrãgostit de tine". Un teolog rus, Lev Karsavin, care toatã viata sa a studiat teologia apuseanã din Evul Mediu, în lucrãrile sale nu poate sã ocoleascã manifestãrile trupesti care se petrec în timpul asa zisei "iubiri mistice" a catolicilor fatã de Dumnezeu; el aratã cã aceastã "iubire misticã" de regulã este însotitã de exacerbarea simtirilor trupesti (28). El trage concluzia cã, "catolicismul este o religie carnalã, chiar foarte carnalã" si de aceea mistica apuseanã introduce în relatiile cu Dumnezeu un simtãmânt cu totul trupesc, o înselare spiritualã profundã (29). Ni se atrage atentia si asupra faptului cã, dupã vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atât de convinse de mântuirea lor, cã nici nu mai considerã necesarã spovedania înainte de moarte.(30)

Noi ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mândrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitãtii papale. Dar acest exemplu nu este de loc singular când mândria domneste în teologia si mistica apuseanã. Noi putem vedea cã tocmai ascetii romano-catolici încep deodatã sã se simtã ca dumnezei întrupati.

Francisc de Assisi - un "sfânt" celebru al romano-catolicilor în timpul captivitãtii sale la Perugia, când prima datã a început sã mediteze la viata de sãrãcie pentru Dumnezeu spunea tovarãsilor sãi de arme: "Sã stiti însã cã, acela care ca si voi, este încãtusat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slãvit de lume"(31). Omul încã nici n-a început viata de ascezã si deja se vede pe sine ca "cel mai slãvit de lume" fiind asadar prea încredintat de sine. Si atunci devine explicabilã vedenia lui Francisc când ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate:" În timpul rugãciunii mele, în fata mea au apãrut doi stâlpi de luminã- într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celãlalt pe mine însumi"- ne relateazã însusi Francisc. A deveni omul cel mai slãvit de lume nu este atât de greu de realizat, dar sã ajungi la adâncul smereniei, într-adevãr, cere multã nevointã duhovniceascã. Aici este usor de observat cã învãtãtura romano-catolicã despre meritele supra-prisositoare, face cu neputintã existenta adevãratei smerenii.

Toma de Aquino-un alt "sfânt" romano-catolic, explicând politica bisericii sale, spunea: " Erezia este pãcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sã fie excomunicat din bisericã dar si sã fie scos din rândul celor vii. Dacã ereticul stãruie în rãtãcirea lui, atunci biserica, pierzând orice nãdejde pentru mântuirea lui, trebuie sã aibã grijã de mântuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupã aceea, biserica îl predã puterii laice ca prin moarte sã-l scoatã din lumea aceasta."(32)

Desigur, este mai mult decât suficient ca sã ne dãm seama cât de curati în simturi, cât de smeriti, cât de milosi si drepti sunt "sfintii" catolici.
Ar merita sa mai facem o parantezã si sã luãm aminte asupra faptului cã atunci când Sfintii pãrinti interzic rugãciunile în comun cu ereticii, în afara motivului pe care deja l-am mentionat mai sus, existã si un altul ,anume: rugându-ne împreunã cu cineva, chiar inconstient ne împãrtãsim si de duhul cu care se roagã acest om , de experienta si metoda lui de a se ruga si astfel ne punem într-un mare pericol, ca încetul cu încetul, noi însine sã devenim pãrtasii acelorasi metode de rugãciune, aceluiasi duh care nu este deloc duhul smereniei, al pocãintei si al iubirii si de asemenea pãrtasi acelorasi patimi care sunt roade ale înselãrii duhovnicesti si pãrerii de sine.

Un alt argument pentru sprijinul ideii Miscãrii Ecumenice foarte des folosit de cãtre ecumenistii ortodocsi sunã cam asa: "Dupã o sutã de ani de când au început dialoguri ecumenice radical s-a schimbat atitudine teologilor occidentali fatã de Ortodoxie în general" ; "astãzi în Europa Occidentalã despre teologie si spiritualitatea ortodoxã deja se vorbeste cu mare respect"(33).

Înainte se obisnuia a vorbi direct - poate cam dur dar în schimb se stia cu cine ai de a face, ce gândeste si ce vrea de la tine interlocutorul tãu. Acum au început sã vorbeascã ceva mai respectuos dar cu aceasta oare s-a schimbat ceva? Desi teologii romano-catolici si protestanti la întâlnirile ecumenice laudã nu numai unii pe altii si pe ortodocsi, ci si pe mahomedanii pentru credinta lor într-Unul Dumnezeu, pe iudeii pentru cã cinstesc pe "pãrintele comun" al tuturor credinciosilor - Avraam, pe pãgânii pentru cãutarea lor unui Dumnezeu necunoscut etc., dar sã întrebãm de adevãratul respect fata de Ortodoxie pe acei crestini ortodocsi care trãiesc în vecinãtate cu lumea protestantã si romano-catolicã. Sã întrebãm pe românii ardeleni , pe ucraineni, pe sârbi; sã ne interesãm câte biserici ortodoxe au fost dãrâmate în Polonia în perioada interbelicã. De asemenea, în Biserica Sârbã a sec. XX au exitat nenumãrati martiri, majoritatea fiind ucisi în al doilea rãzboi mondial, de infamul stat fascist al Croatiei, sub conducerea liderului ustas Ante Pavlici, care justifica toate actiunile sale, ca având binecuvântarea Bisericii Romano-Catolice. În Croatia si în restul Yugoslaviei, din cei douãzeci si unu de episcopi ortodocsi, cinci au fost asasasinati, doi au fost omorâti în bãtaie, doi au pierit în închisoare, iar alti cinci au fost închisi sau izgoniti din diocezele lor; un sfert din preotii ortodocsi au fost ucisi si o jumãtate întemnitati. În Croatia, jumãtate din populatia sârbã a pierit si multi ortodocsi sau convertit la romano-catolicism sub amenintarea pistolului (34). Este foarte interesant faptul cã seful lagãrului de concentrare Iasenovatz unde au fost ucisi 600.000 de sârbi ortodocsi, era un monah franciscan. În acest lagãr existau si cutite speciale care se numeau "serbosek"(tãietor de sârbi)(35).
Foarte des se aduce obiectia cã dialogând cu romano-catolicii, nu trebuie sã fie amintit trecutul dureros, pentru cã aceasta, din start va stopa orice întelegere si apropiere. Adevãrat, este o obiectie nelipsitã de ratiune. Dar, din pãcate spre marea dezamãgire a noastrã, a ortodocsilor, prezentul nu ne alsã nici o sperantã, cã în spatele declaratiilor de pace a Vaticanului ar sta mãcar o undã de sinceritate.

În anul 1991 a început dezmembrarea Yugoslaviei, când Slovenia si Croatia si-au declarat independenta si au cerut sprijin puterilor din vestul Europei. Replica Occidentului a fost definitã de cãtre Germania, iar rreplica Germaniei a fost în mare parte definitã de cãtre conexiunea catolicã. Guvernul de la Bonn a fost presat sã actioneze de cãtre ierarhia catolicã germanã. Germania la rândul sãu a presat Uniunea Europeanã pentru ca sã recunoascã independenta Sloveniei si Croatiei si apoi, dupã ce s-a asigurat de acest lucru, a insistat ca recunoasterea oficialîã a U.E. sã aibã loc în decembrie 1991.

Vaticanul a jucat un loc central. Papa a declarat cã Croatia este bastionul crestinãtãtii (catolice) si s-a grãbit sã recunoascã diplomatic cele douã state înainte ca U.E. sã o facã. Vaticanul a devenit astfel un partizan în conflict, ceea ce a avut consecintã în 1994, când Papa si-a planificat vizite în cele trei republici. Opozitia Bisericii Ortodoxe Sârbe a împiedicat venirea Sa la Belgrad, iar refuzul sârbilor de a-i gatranta securitatea, a dus la anularea vizitei Sale la Sarajevo. Cu toate acestea, papa s-a dus la Zagreb, unde l-a cinstit (dupã alte surse chiar a beatificat ) pe cardinalul Alojzieje Septinac, care a fost asociat cu regimul fascist croat din timpul celui de-al doilea rãzboi mondial si cu binecuvântarea cãruia au fost sãvârsite toate acele crime asupra sârbilor ortodocsi, despre care am mentionat mai sus (36).

Bineînteles cã toatã aceastã politicã a Omului Pãcii, cum de obicei este supranumit Papa Ioan Paul al II-lea, deloc nu a contribuit la stabilirea pãcii în fosta Yugoslavie ci din contra, a accentuat profund caracterul religios al acestui rãzboi. Asadar, din nefericire, de foarte multe ori, prezentul ne forteazã sã ne aduvcem aminzte de trecut si sã întelegem cã istoria cruciadelor încã nu s-a încheiat.

Sã nu uitãm de asemenea, nici de puternicul prozelitism protestant si romano-catolic care se desfãsoarã în toate tãrile ortodoxe si luând aminte la toate aceste fapte ni se va înfãtisa adevãratul chip al acestui "respect" romano-catolic si protestant fatã de Ortodoxie si nu în discursuri oficiale ci în viata de zi cu zi.

Tot mai des poti sã auzi cuvintele : "Ecumenismul este o tribunã de unde se face mãrturisire valorilor spirituale si teologice ortodoxe cãtre lumea eterodoxã".
Consiliul ecumenic al Bisericilor niciodatã nu poate fi folosit eficient în acest scop de cãtre ortodocsi pentru cã, întâi: Bisericile Ortodoxe locale la Conferintele si Adunãrile Generale ale CEB sunt prezentate de delegati în numãr foarte mic, vocea lor este contopitã ca o picãturã de apã în marea protestantismului si mai ales neoprotestantismului.

În al doilea rând, ÎPS-ul Arhiepiscop Abraham (Garmelia) al Ciaturei seful departamentului de relatii externe la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Georgiene explicând motivele de ce Biserica georgianã a luat hotãrârea sã nu mai fie membrã a CEB si sã nu mai participe la nici-o manifestare organizatã în cadrul acestei organizatii printre altele a spus si urmãtorul lucru: "Pãrãsirea miscãrii ecumenice era motivatã fie si numai din simpla cauzã cã de fiecare datã când reprezentantii Bisericilor Ortodoxe luau cuvântul sã prezinte pozitia ortodoxã în diferite chestiuni ei au fost tratati cu dispret si chiar batjocorã, ca oameni arhaici în gândire, fanatici si fundamentalisti".

În al treilea rând: delegatii grupãrilor eterodoxe, în cadrul lucrãrilor CEB , în nici un caz nu sunt preocupati de adevãrul doctrinar al propriei confesiuni si recunoscãtori ai imperfectiunii lor. Ereticul si sectantul, totdeauna se mândresc cu înstrãinarea lor de Biserica, ei tocmai încearcã sã prezinte minciuna lor ca pe unicul adevãr. Ar fi o naivitate sã-i credem pe eterodocsi ca pe elevi de scoalã primarã care doresc sã fie învãtati si educati în duhul Sfintilor pãrinti. Oare cine a vãzu vreodatã ca ereticii sã fie atât de smeriti?

"Asa cã orice pom bun face roade bune, iar pomul rãu face roade rele."(...) "De aceea dupã roadele lor îi veti cunoaste."(Mat.7:17, 20)-spune Mântuitorul Hristos. Si ca urmare se pune întrebarea: care sunt roadele predicii sau mãrturiei valorilor spirituale si teologice ortodoxe în cadrul CEB pentru eterodocsi? S-a întâmplat vreodatã ca un protestant, romano-catolic sau monofizit, dupã vreo Conferintã Ecumenicã sau Adunare Generalã a CEB, sã se lepede de erezia lui si sã treacã la ortodoxie?

Dar din pãcate, pânã acum, imaginile promovate adesea cu entuziasm în mass-media, ale ierarhilor ortodocsi tinându-se de mâini cu ereticii si strigând lozinci de unire si de identitate de credintã în Hristos , mãrturisesc nu adevãrul ortodoxiei, ci cã orice credintã este bunã pentru a te mântui.

Faptul cã în zilele noastre, multi din eterodocsi se convertesc la ortodoxie, aceasta nu se datoreazã ecumenismului, ci faptului cã în secolul nostru în Europa Occidentalã si în America, au fost înfiintate mai multe parohii ortodoxe si cei din alte confesiuni, într-adevãr au putut sã cunoascã spiritualitatea si trãirea ortodoxã. Au fost traduse si tipãrite în diferite limbi mii de volume de teologie si misticã a Sfintilor Pãrinti rãsãriteni. Toate aceste roade, într-adevãr bune, n-au crescut în pomul ecumenismului, ci au rodit din vita care se numeste Hristos Dumnezeu, prezent integral în Biserica Ortodoxã si lucrãtor prin energiile necreate în întreaga zidire.

Ultimul argument proecumenist care trebuie sã fie luat în seamã, este cã-"ecumenismul ajutã mai bine si mai îndeaproape sã cunosti teologia eterodoxã, nu din cãrti sau manuale, ci prin dialoguri vii, de la persoanã la persoanã."

Când discutãm asupra diferitelor probleme cu caracter dogmatic sau moral cu eterodocsii, obligatoriu trebuie sã fim constienti de anumite aspecte: din momentul în care în protestantism nu existã nici un sistem teologic unitar, nu existã nici o autoritate de referire, cum avem noi, ortodocsii pe Sfintii Pãrinti, spre exemplu, ci la ei, fiecare teolog îsi creeazã dogmatica si morala proprie, cu pretentia cã asa i-a descoperit Duhul Sfânt. Încât practic este cu neputintã sã ne întelegem cu ei. Teologii protestanti, ei însisi nu prea se înteleg între ei, permitându-si sã teologhiseascã si sã interpreteze Sf. Scripturã, fiecare dupã placul lui. Atunci oricât am discuta noi cu ei, informatiile dobândite despre protestantismul contemporan vor rãmâne totdeauna subiective si nedepline, ca fiind schimbãtoare de la caz la caz .

Apoi oare meritã sã mergem aiurea în Suedia sau Elvetia, ca sã ne întâlnim cu baptistii, adventistii si alti eretici, când si aici în tarã dai peste ei la fiecare pas.
În relatiile cu romano-catolicii, lucrurile stau mai specific. În nici un caz nu este de uitat ideologia moralã romano-catolicã, care pentru un scop anume justificã orice mijloace. Pentru "binele" bisericii lor care constã în întãrirea puterii papalitãtii în lume, ei binecuvinteazã orice. De aceea, trebuie sã fim foarte atenti, gândindu-ne ce stã în spatele aurei fãcãtorului de pace pe care si-o atribuie papa. În acelasi timp, morala catolicã este caracterizatã si printr-un alt aspect, anume: la ei se permite sã mãrturisesti verbal orice. Deci romano-catolicii fac diferentã între a crede si a mãrturisi, ceea ce nu facem noi, ortodocsii. Tocmai de aceea, ca sã însele pe unii ortodocsi naivi, catolicii usor rostesc Crezul fãrã Filioque, usor cer scuze pentru Inchizitie si alte persecutii religioase sau la fel de usor recunosc Biserica Ortodoxã ca fiind egalã cu cea Romano-catolicã în har si sfintenie.

În anul 1993, pe 23 iunie, în Balamand (Liban) de cãtre o comisie teologicã mixtã, între ortodocsi si catolici, a fost semnat faimosul document prin care romano-catolicii respingeau uniatismul ca pe ceva perimat si lipsit de sens.(vezi articolele 2,4,12,30 ale doc. sus amintit.), si în acelasi timp recunosteau Biserica ortodoxã ca fiind "biserica sorã", detinãtoarea harului sfintitor si mântuitor.
Dar iatã ce scrie în acelasi an când a fost semnat document de la Balamand conducãtorul greco-catolicilor din Rusia exarhul Leonid Feodorov: "Prozelitismul si convertirea unor persoane nu trebuie sã fie scopul misiunii noastre, pentru cã aceasta cu putin va ajuta uniatie. Ci scopul principal al nostru este rãspândirea si popularizarea însãsi conceptiei de uniatism, rãspândirea ideilor pozitive despre catolicism si apropierea cu ierarhii si clericii ortodocsi. Neluminând întunericul rus cu întelegerea actualã a catolicismului este absurd sã asteptãm mari succese. Cu prozelitism putem dobândi mii de suflete, dar aceste mii vor fi un nou obstacol între noi si acele zeci de milioane de oameni pe care trebuie sã-i aducem "într-o singurã turmã".Si deaceea când suntem în fata situatiei de-a alege între succesul efemer în dobândirea unor suflete de oameni si scopul principal al misiunii noastre noi fãrã îndoialã renuntãm la primul, în folosul celui de al doilea scop"(37).

În luna iunie a anului 1997 a fost plãnuitã întâlnirea la Viena Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse Alexie II cu Papa Ioan-Paul II. Dar întâlnirea nu s-a înfãptuit, pentru cã atunci când în comisiile mixte se discuta viitorul comunicat comun, Papa a refuzat sã condamne uniatismul si prozelitismul printre ortodocsi. Fãrã aceastã condamnare orice declaratie despre pace, dragoste si relatiile prietenesti între Biserica Ortodoxã si romano-catolicism ar fi fost "întruchiparea fãtãrniciei"- a explicat Sanctitatea Sa Alexie II.
În cunoscutul "Îndrumãtor Ecumenic al Romei" apãrut în 1993, tot atunci când a fost semnat si documentul de la Balamand, spre dezamãgirea partizanilor naivi ai sintagmei "biserici surori" care cred recunoasterii de cãtre romano-catolici a Bisericii Ortodoxe ca fiind sfintitoare si mântuitoare, se scriu urmãtoarele:" Unica Biserica a lui Hristos existã în Biserica Catolicã, care este condusã de cãtre urmasul lui Petru si de cãtre episcopii aflati în comuniune cu acesta." (pct.17)
Toate aceste fapte mai sus amintite ne fac sã ne îndoim serios de sinceritatea romano-catolicilor, când ei ridicã anatemele sau semneazã documente gen Balamand sau fac alte declaratii despre pace, prietenie sau colaborare.
Mitropolitul Antonie Blum al Surojului (Patriarhia Rusã), în scrisoarea sa adresatã Patriarhului Alexei al II-lea, în 1997, scria urmãtoarele: "A sosit timpul când trebuie sã constientizãm cã Roma doreste exclusiv sã nimiceascã Ortodoxia. Toate întâlnirile teologice interconfesionale si apropierile reciproce semnate doar pe hârtii, nu ne duc nicãieri. Pentru cã dincolo de ele stã dorinta fermã a Vaticanului sã înghitã Biserica Ortodoxã" (38).

Pentru a cunoaste bine învãtãtura romano-catolicã, si ce cred ei despre Ortodoxie, ar fi util sã studiem documentele oficiale scrise si aprobate la Vatican si nu cele fãcute special ca momealã pentru ortodocsi.
În loc de încheiere a acestei lucrãri sã ne amintim cuvintele Sfintei Scripturi: "În vremea de pe urmã vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite. Acestia sunt cei ce fac dezbinãri, oameni firesti, care nu au Duhul. Dar voi, iubitilor, ziditi-vã pe voi însivã, întru a voastrã prea sfântã credintã, rugându-vã în Duhul Sfânt(...) Si pe unii, sovãitori, mustrati-i, pe altii, smulgându-i din foc, mântuiti-i; de altii însã fiindu-vã milã cu fricã, urând si cãmasa spurcatã de pe trupul lor."(Iuda 1:18,23) Si încã: "Copii, este ceasul de pe urmã, si precum ati auzit cã vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au arãtat; de aici cunoastem noi cã este ceasul de pe urmã. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, cãci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi rãmas cu noi; ci ca sã se arate cã nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit."(I Ioan 2:18,19)

Note bibliografice

(1) Diac. Prof. Dr. Petru I. David - Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astãzi. - pg.27
(2) Ibidem - pg.71
(3) Ibidem - pg.71
(4) Ibidem - pg.97
(5) Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloae , Teologia Dogmaticã Ortodoxã, vol.2, p176.
(6) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.34
(7) Porunca Iubirii - revistã de spiritualitate crestin ortodoxã. Nr.5 1998. IPS Serafim Joantã - Câteva gânduri despre ecumenism. - pg12
(8) Vestitorul Ortodoxiei. Periodic de informatie bisericeascã, teologie si spiritualitate al Patriarhiei Române. Nr. 233, 1 octombrie 1999.
(9) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg. 42
(10) Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca - Canoanele Bisericii Ortodoxe. pg. 181
(11) Arhimandrit Serafim (Alexiev), Arhimandrit Serghie (Jazadjiev) - Ortodoxia si ecumenism. - pg.91
(12) Ibidem - pg.119
(13) Ibidem - pg.99
(14) Ieromonah Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeascã. - pg.158
(15) Vestitorul Ortodoxiei. Nr.233, 1octombrie 1999
(16) Ieromonah Nicodim Sachelarie - Pravila bisericeascã. - pg.172
(17) Ibidem - pg.172
(18) Ibidem - pg.173
(19) Ibidem - pg.173.
(20) Ibidem - pg.173.
(21) Ibidem - pg.173.
(22) Porunca Iubirii - revistã de spiritualitate crestin ortodoxã.Nr.5, 1988 ÎPS Serafim Joantã - Câteva gânduri despre ecumenism. - pg.11.
(23) ÎPS Antonie Plãmãdealã - Cuvânt înainte la Mistica si Ascetica Ortodoxã de Ioan Gh. Savin - pg.9.
(24) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.130.
(25) Ibidem - pg.133.
(26) Merejkovski D.C. - Ispanskie mistiki. Bruxel. 1988, pg.72-75, apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.134.
(27) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg138.
(28) Karsavin L.P. Osnovî srednevecovoi religioznosti (...) Petersburg. 1995, pg.231, apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg140.
(29) Idem - Socinenia. Moscova, 1993. Pg.132-133, apud ibidem - pg.140.
(30) Idem - Osnovî srednevecovoi religioznosti(...) - pg.233.apud ibidem - pg.140.
(31) Ioan Gh. Savin - Mistica apuseanã. - pg.44
(32) Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.170.
(33) Ibidem - pg.18.
(34) Timothei Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, pg. 170.
(35) Diac. A. Kuraev, op. cit., pg. 93.
(36) Samuel P. Huntington, Ciocnitrea civilizatiilor, pg. 420-421.
(37) Exarh Leonid Feodorov. -Glava russkih catolicov vostocinogo obriada.- Logos. Bruxel-Moscova, Nr.48, pg.24-25, 1993; apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.183-184.
(38) Poslanie Mitropolita Surojscogo Antonia. - Radonej. Nr.7(51); apud Diacon Andrei Kuraev - Vîzov ecumenizma. - pg.184.


BIBLIOGRAFIE

I. Biblia sau Sfânta Scriptura. - Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucuresti. -1993.
II. David, diac. Prof. Dr., Petru, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astãzi, Editura Gnosis, Bucuresti,1998.
III. Preot Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie - Teologia Dogmaticã Ortodoxã. Vol. 2. Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucuresti. 1997.
IV. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca - Canoanele Bisericii Ortodoxe, note si comentarii. 1993.
V. Ieromonah Nicodim Sachelarie - Pravila Bisericeascã. Editatã de Parohia Valea Plopului. Jud. Prahova. -1999.
VI. Ioan Gh. Savin - Mistica si Ascetica Ortodoxã. (Cu un cuvânt înainte de Dr. Antonie Plãmãdealã Mitropolitul Ardealului Crisanei si Maramuresului). Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu. Sibiu. -1996.
VII. Ioan Gh. Savin - Mistica Apuseanã (Cu un cuvânt înainte de dr. Antonie Plãmãdealã, Mitropolitul Ardealului). Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu. Sibiu - 1996.
VIII. Sfântul Ignatie Briancianinov - Despre Înselare. Ed. Schitul Românesc Lacu Sfântul Munte Athos. - 1999.
IX. Arhimandrit Serafim (Alexiev), Arhimandrit Serghie (Jazadjiev) - Ortodoxia si Ecumenismul. Ed. Mãnãstirea Slãtioara. - 1997.
X. Diacon Andrei Kuraev - Vîzov Ecumenizma . Ed. Blagovest. Moscova. - 1998.
XI. Arhimandrit Rafail Karelin - Vîzov Novomodernizma. Ed. Lestvita. Moscova - 1999.
XII. Protoierei Mitrofan Znosko-Borovski - Pravoslavie, Rimo-katolicestvo, Protestantizm i Sektanstvo. Ed. Sviato-Troitkoi Serghievoi Lavrî. - 1991.
XIII. Porunca Iubirii - revista de spiritualitate crestin ortodoxã. Nr.5. 1998.
XIV. Istoria Bisericii Ortodoxe, Timothi Ware, editor Aldo Press s.r.l., Bucuresti, 1999.
XV. Ciocnirea civilizatiilor, Samuel P. Huntington, editura Antet, Filipestii de Târg, Prahova, 1997.

Read more...

Blogul este vizionat de:

TRAFIC TRIPUL - Directo Web