Ecumenismul întreţine strânse contacte cu organizaţii internaţionale nebisericeşti, politice, unele din ele oculte, îndreptate împotriva Bisericii lui Hristos. Primele dintre acestea este Masoneria. Acest fapt nu mai este tăgăduit, ci este declarat cu calm şi obrăznicie drept o calitate aproape pozitivă a Mişcării Ecumeniste, care se doreşte a fi organizaţia politică cea mai mare din lume, după cum mărturisesc elocvent documentele Adunării Generale a C.E.B. din Evanston (august 1954). La această Adunare a luat parte Dag Hammarchield, secretarul general al O.N.U., care, în cuvântarea pe care a ţinut-o la forul ecumenic, a subliniat: „Copierea şi similitudinea fundamentală ce marchează activitatea celor două organizaţii este reliefată prin faptul că îşi propun aceleaşi sarcini, cu o mică deplasare a accentelor”.
O.N.U. şi C.E.B. sunt reciproc apropiate prin obiective pur pământeşti. Pentru noi, ortodocşii, este mai important să scoatem la iveală contactele directe ale ecumenismului cu ­masoneria şi influenţa nemijlocită a celei din urmă.


A) Masoneria, protestantismul şi catolicismul

Ce reprezintă Masoneria? Cuvântul franţuzesc „mason” se traduce ca zidar. Masonii îşi zic „zidari liberi”, susţinând că ei făuresc viitorul omenirii, „fericirea întregii lumi”. În acelaşi timp, Masoneria este cel mai mare duşman al creştinismului, având ca scop distrugerea Bisericii, în special, şi unitatea religioasă, în general. În anul 1881, masonul belgian Flerie scria: „Jos Răstignitul! Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” Alt mason de vază, de gradul 33, a declarat în anul 1912: „Până nu vom lichida bisericile, nu vom putea să activăm fructuos şi să construim ceva durabil”. În anul 1913, francmasonul Sicar de Plauson spunea: „Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte - e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile”. Să reţinem că între creştinism şi masonerie există o totală incompatibilitate şi de aceea a aparţine uneia înseamnă a fi despărţit de cealaltă. Unii masoni ajung chiar până acolo, încât se declară slujitori ai satanei: „Noi, masonii, spunea Lessing, maestru superior în Ritul Scoţian, descindem din neamul lui Lucifer”. La masoni, triunghiul înlocuieşte crucea, iar loja - biserica.
Sciziunea ce s-a produs în sânul Bisericii Ruse din diaspora a fost cauzată de influenţa păgubitoare a masoneriei, care s-a infiltrat în instituţiile ecleziastice parohiale ruseşti, destrămând şi corupând viaţa bisericească. În anul 1923, cunoscutul mason rus Kuzmin Karavayev a declarat la Conventul Marii Loje a Franţei: „Noi, refugiaţii ruşi, suntem ucenicii voştri. Noi învăţăm cum să devenim buni masoni, pentru a avea posibilitatea să traducem în fapt deviza masoneriei: libertate, egalitate şi fraternitate”.

În pofida deosebirilor rituale şi de iniţiere, masoneria este o organizaţie unitară. Masonul Kolson scria în „Analele masonice mondiale” (1930, mai, p. 110): „În lojele noastre nu avem străini. Fraţi din toate popoarele, din toate lojile, se simt ca la ei acasă”. De aceea fiecare mason, indiferent de loja sau ritul de care aparţine, este pe deplin răspunzător pentru activitatea anticreştină şi antistatală pe care o desfăşoară organizaţia masonică mondială.
După cum afirmă autorul rus I. Makarov, „prin apartenenţa lor religioasă, masonii sunt în mare parte protestanţi, deşi la baza creării acestei asociaţii a fost pusă ideea pan-religiozităţii uniunii zidarilor liberi. Curia papală, în tendinţa ei de a înlătura un concurent influent (adică masoneria) a început s-o dea anatemei. Majoritatea papilor de la Roma blestemau franc­masoneria. Papa Pius IX, într-una din bulele sale, a supranumit-o „sinagogă a satanei”, sinteză a tuturor ereziilor. Cu toate acestea, masoneria a continuat să se dezvolte, atrăgând în mrejele sale o mulţime de catolici”.
Este consemnat faptul că în ultimul timp, papii de la Roma şi-au schimbat radical atitudinea faţă de masonerie. Makarov afirmă că „în 1939 a fost lansată ideea apropierii ­masonilor de Biserica catolică. Astăzi, ei declară fără ocol că susţin politica Vaticanului”.
Cum se poate explica începutul apropierii Vaticanului de masonerie? Cele două puteri mondiale, în aparenţă contrare, îşi dau mâna cu scopul de a stăpâni şi de a guverna lumea. Instituţia religioasă catolică, în virtutea caracterului său politic, fiind asemănătoare unui stat pământesc şi ducând o politică flexibilă, îşi poate schimba zilnic principiile. Pentru a-şi justifica noua poziţie faţă de ­masonerie, a inventat un argument ingenios, făcându-l cunoscut prin articolul „Biserica şi franc-masoneria”, publicat în ziarul francez „Le Monde” din 17 aprilie 1975: „Deşi în trecut masoneria se pronunţa împotriva bisericii, astăzi pare să aibă o atitudine mai bună faţă de biserică, apără credinţa într-o Fiinţă Supremă şi manifestă respect faţă de Biblie, deopotrivă cu cărţile sfinte ale altor religii.” În articol se exprimă ideea că a venit timpul să se abroge Amendamentul catolic nr. 2335, care interzice catolicilor, sub ameninţarea excomunicării, să adere la lojile masonice.
Ideea abrogării canonului antimasonic, lansată în 1975, astăzi este deja materializată: respectiva oprelişte a fost eliminată din noul Cod de drept canonic al Bisericii catolice, în timpul papei Ioan Paul al II-lea. Mai mult decât atât, însuşi papa Ioan Paul al II-lea este membru al unei loje masonice, după cum demonstrează revista italiană „Oggi”, publicând în octombrie 1983 o fotografie în care Ioan Paul al II-lea, împreună cu alţi „înalţi demnitari”, se ţin de mâini, în „lanţul frăţesc”, la un banchet masonic. Potrivit informaţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” din Atena, Vaticanul a încercat să confişte numărul respectiv al revistei, însă acesta fusese deja difuzat în Italia şi peste hotarele ei. După cum s-a exprimat un episcop catolic onest, „fotografia papei în „lanţul masonic” o să circule şi o să aibă urmări... întrucât ea a apărut într-un moment când lojile masonice din Italia provocaseră nu puţine scandaluri, în care este evident implicată Biserica catolică şi mai ales banca Vaticanului!”
La o lună după această demascare, Vaticanul a publicat o declaraţie privind „incompatibilitatea calităţii de membru al vreunei organizaţii masonice cu apartenenţa la Biserică”. În această declaraţie, semnată de cardinalul Joseph Radzingher, şeful Congregaţiei religioase, şi autorizată spre publicare de însuşi Ioan Paul al II-lea, se arată: „Referitor la întrebarea dacă s-a schimbat punctul de vedere al Bisericii asupra organizaţiilor masonice în legătură cu faptul că în noul Cod de drept canonic ele nu sunt vizate în mod special, ca în Codul vechi, Congregaţia răspunde: La baza redactării (noului Cod) s-a pus condiţia de a nu se vorbi şi despre alte organizaţii, deoarece acestea sunt tratate în capitolele cu caracter mai general. Punctul de vedere negativ al Bisericii asupra organizaţiilor masonice rămâne neschimbat, căci principiile lor întotdeauna au fost incompatibile cu învăţătura Bisericii, şi aderarea la aceste asociaţii este interzisă de Biserică. Credincioşii care fac parte din organizaţiile masonice săvârşesc un mare păcat şi nu au dreptul la Sfânta împărtăşanie.”
Oricât de abili ar fi membrii amintitei congregaţii, în frunte cu papa, ei nu au putut evita un scandal la scară mondială, stârnit de apariţia în presă a fotografiei papei în calitate de ­mason. Trecerea sub tăcere a acestui fapt în documentul oficial citat dă în vileag conştiinţa încărcată a marilor demnitari ipocriţi de la Vatican, în frunte cu papa.
Explicaţia privind eliminarea din noul Cod a canonului antimasonic nr. 2335 nu pare concludentă. Dacă acesta a intrat într-un „capitol cu caracter mai general”, de ce nu s-a arătat în care anume? În ce priveşte cuvintele liniştitoare, că atitudinea Bisericii catolice faţă de loja masonică ar fi rămas „neschimbată” şi că a fi mason este un mare păcat care împiedică împărtăşania, toate acestea sunt de-a dreptul neconvingătoare, de vreme ce capul acestei biserici, surprins în flagrant ca mason, continuă să slujească şi să se împărtăşească!
Totuşi, apropierea provizorie a masoneriei de Vatican nu schimbă câtuşi de puţin caracterul ei de mişcare antireligioasă şi antistatală, care caută să dirijeze evenimentele din lume şi să-şi urmeze scopurile oculte sub acoperirea diferitelor organizaţii umaniste, de culturalizare şi de educaţie, pe care le înfiinţează. Principalul scop masonic e să nimicească credinţa în Iisus Hristos, punând în locul acesteia o religie masonică anticreştină. Apoi, masoneria urmăreşte eliminarea graniţelor statele şi instaurarea propriei puteri absolute asupra omenirii „unificate”.
Mulţi factori din lumea contemporană contribuie la realizarea obiectivelor finale ale masoneriei, în special a unirii tuturor popoarelor, în frunte cu un guvern mondial unic. Este vorba, în primul rând, de mijloacele tehnice moderne, cu „minunatele” lor performanţe. Redactorul revistei americane „Saturday Review” scrie: „Astăzi întreaga lume reprezintă un potenţial indivizibil: pe globul pământesc nu există loc la care nu ar putea ajunge vocea omenească. De aici rezultă că, în definitiv, îmbinarea cuvântului cu electronica va face posibilă trecerea la un guvern mondial”.
Un astfel de guvern presupune un singur conducător mondial. Cine va fi acesta dacă nu antihristul, prevestit de cuvântul lui Dumnezeu ca „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), care îşi va face apariţia la sfârşitul lumii ca unificator şi „binefăcător” al întregii omeniri?
Masoneria pregăteşte treptat omenirea pentru a ridica, pe ruinele actualelor religii „dezbinate”, o religie nouă, capabilă prin acţiunile sale politice, culturale şi sociale să-i unească pe toţi. Arhimandritul grec Arsenie Kompugia, în articolul „Legătura papei cu antihristul” din „Orthodoxos Thypos” (nr.733/1986), face cunoscut că în America a apărut o carte a unui evreu - Veniamin Creme -, în care se spune direct că „mesia-hristos s-a născut deja şi se pregăteşte să se arate curând lumii în calitate de conducător al guvernului mondial. Planurile pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cuprind şi nimicirea creştinismului şi instituirea unei noi religii cu ajutorul lojilor masonice. Reunirea creştinismului, incluzând Ortodoxia, o va face succesorul actualului papă, cel care pregăteşte acum terenul...” Aceste mărturii se leagă de acţiunea din martie 1986, când papa Ioan Paul al II-lea a adresat evreilor, musulmanilor şi creştinilor apelul de a se uni sub un singur dumnezeu. Ce blasfemie! Iar la 27 noiembrie, în acelaşi an, a convocat la Assisi (Italia) pe liderii tuturor religiilor (neexcluzând nici pe satanişti) la o slujbă religioasă comună pentru pacea întregii lumi!
Un grec ortodox din Hanovra, Vasile Kaunas, la 19 ianuarie 1988 a comunicat redacţiei ziarului „Orthodoxos Thypos” (nr. 776/12.11.1988,) că într-un număr de lux al unei reviste masonice se scrie: „Iisus Hristos (adică antihristul) şi stăpânirea lui sunt de-acum aproape. Iată că i se aud deja paşii şi foarte curând îl vom primi!... Papa dirijează, cu ajutorul nostru [adică al masonilor, n.n.], pregătirea unei pan-religii, care va fi zidită pe ruinele marilor religii monoteiste”
Acum e clar de ce masoneria încearcă astăzi o apropiere de catolicism; acesta din urmă trebuie să joace un rol important în procesul uniformizării creştinismului celorlalte religii şi supunerii în faţa antihristului. Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Rom. 9, 32-33), întrucât este strâns legată de dogmele şi canoanele care o păzesc de orice amestecare. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a adevăratei credinţe a lui Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice.


B) Masoneria şi ecumenismul


Masonii recunosc că se află în strâns contact cu ecumenismul, lăudându-se în acest sens cu meritele lor, după cum a arătat protoiereul rus Grigorie Razumovski în referatele sale intitulate „Mişcarea ecumenistă şi Biserica Ortodoxă Rusă” - prezentat la Conferinţa de la Moscova în anul 1948 - şi „Amsterdamul şi Ortodoxia”.
Vă prezentăm mai jos un pasaj din revista masonică franceză „Temple” (nr. 3/1946), în care înşişi francmasonii recunosc că Mişcarea Ecumenistă se află în sfera influenţei lor:
„Uneori suntem întrebaţi de ce ne implicăm în dispute de ordin religios; în ce măsură problemele unirii Bisericilor, congresele ecumenice etc. pot să prezinte interes pentru francmasonerie? Chestiunea abordată în proiectul unirii Bisericilor ce mărturisesc pe Hristos interesează îndeaproape franc­masoneria, deoarece cuprinde ca atare ideea universalismului. Să ne fie îngăduit să adăugăm că, în cazul în care această unire este pe calea cea dreaptă, să se ştie că e şi datorită Ordinului nostru. Nu se poate nega că la organizarea primelor congrese ecumeniste, amestecul fraţilor noştri anglo-saxoni şi scandinavi a fost determinat, şi activitatea lor a fost canalizată continuu în sensul organizării unităţii creştine”.
De ce totuşi masoneria, fiind un duşman de moarte al creştinismului, vrea să unească pe creştini? Tocmai aici e toată viclenia! Duşmanul e mai periculos atunci când se dă drept „prieten”. Masonii declară sus şi tare că doresc unirea tuturor oamenilor fără a avea însă în vedere unirea în adevărul Domnului Iisus Hristos (In 18, 37), ci o unire în minciună, în numele tatălui lor - diavolul (In 8,44). De aceea, tinzând să unească guvernele şi finanţele, ei visează să unească pe creştini cu toate celelalte religii.
Tocmai în acest scop ei au creat organizaţia laică „Uniunea creştină a tineretului” (Y.M.C.A.) pe care încearcă s-o implanteze în ţările ortodoxe, pentru a converti tineretul ortodox la credinţa inter-confesională, rupându-l de Ortodoxie. Într-adevăr, asimilând concepţiile ecumeniste, tânărul ortodox devine indiferent faţă de dogmele veşnice ale credinţei şi neutru faţă de mărturisirea neschimbată a credinţei (Ef. 4, 14), îşi pierde interesul pentru Sfânta Predanie Ortodoxă, ajungând să trateze zeflemitor hotărnicia Ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi drept „fanatism” mărginit. Putem dovedi că Y.M.C.A. îşi ţine întrunirile anume în zilele şi orele slujbelor religioase ortodoxe, în marile sărbători bisericeşti, pentru a despărţi de biserică pe credincioşii şovăitori (de pildă, în Vinerea Mare în timpul Prohodului Mântuitorului).
În cercurile emigranţilor ruşi funcţionează o organizaţie masonică similară de tineret - Mişcarea Creştină Rusă (M.C.R.), care a refuzat să se numească „ortodoxă”. Drept răspuns la propunerea Soborului Arhieresc rus de peste hotare din august 1938 de a face acest lucru, în ziarul „Calea nouă” a apărut un articol al preşedintelui M.C.R., A. Lodîjenski, intitulat „Binevoitorilor noştri”, în care se spune: „Ar trebui ca „binevoitorii” noştri să nu încerce să ne pună în situaţia celor supravegheaţi. M.C.R. este o organizaţie publică şi nu bisericească, care îşi propune sarcini laice practice, şi, de aceea, aşa cum întotdeauna a fost independentă, nu va îngădui nici în viitor nici un fel de atacuri asupra independenţei sale, ori de unde ar veni ele!”
La aceasta, arhiepiscopul Serafim, pe care Soborul Arhieresc l-a însărcinat să definească ideologia MCR, a obiectat rezonabil: „Dacă denumirea ei n-ar fi însoţită de determinativul „Creştină”, s-ar fi putut bănui că e vorba de o Mişcare ortodoxă, deoarece Dostoievski spunea: dacă eşti rus, înseamnă că eşti ortodox, şi noi ne-am obişnuit să credem că rusul este ortodox.” Argumentul că prin determinativul „creştin” se subînţelege „ortodox” ar fi fost exhaustiv, dacă am fi trăit în timpurile apostoliceşti, când inima şi sufletul creştinilor erau una (Fapte 4, 32). Oricine ştie însă că astăzi în această noţiune se încadrează nu numai creştinii ortodocşi, ci şi catolicii, şi luteranii, şi anglicanii, şi sectanţii de tot soiul. Prin urmare, denumind această Mişcare drept „creştină”, admitem în mod conştient posibilitatea de a se enunţa în numele respectivei MCR nu numai idei şi păreri ortodoxe, ci şi ne-ortodoxe.
Aşadar, toate aceste organizaţii - Y.M.K.A., M.C.R., Mişcarea mondială a studenţilor, Mişcarea ecumenistă etc. nu reprezintă decât nişte instrumente pentru realizarea scopului masonic general. în special C.E.B. şi Y.M.K.A., deşi în aparenţă sunt independente una de alta, sunt de fapt strâns legate între ele, fiind dirijate de aceleaşi puteri masonice secrete. E semnificativ că dr. John Mott a fost în acelaşi timp preşedinte al Y.M.K.A., al Federaţiei mondiale a studenţilor - fondată în 1895 - şi al tuturor asociaţiilor mondiale similare de tineret. Şi tot el a fost unul din cei cinci co-preşedinţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor! Acest fapt confirmă fără echivoc profunda înrudire lăuntrică a C.E.B. cu Y.M.K.A. şi sprijinirea lor de francmasonerie. Între altele, înşişi conducătorii mişcării ecumenice recunosc că Y.M.K.A., Y.V.C.A., Federaţia mondială a studenţilor creştini şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) au fost primite în francmasonerie.


C) Masoneria, Sionismul şi Antihristul


Scopul final al franc-masoneriei este acela de a uni omenirea în frunte cu un conducător unic -antihristul. Acelaşi obiectiv îl urmăreşte şi sionismul de astăzi, o grupare de bază a masoneriei. Organizaţiile masonice ajută în toate privinţele sionismul. După cum afirmă liderii sionişti, crearea statului Israel în mai 1948 nu reprezintă decât primul pas spre realizarea unor „sarcini mai importante” ale sionismului, şi anume, transformarea comunităţii evreieşti într-o asociaţie mondială internaţională. Misiunea evreilor este o „misiune la scară mondială”, o misiune a „poporului evreiesc mondial” care pretinde să domine peste toate celelalte popoare.
Cotidianul francez „Le Monde” a publicat, la 24 iulie 1980, un articol intitulat „Singur - contra întregii lumi”, al cărui autor evreu plasează poporul său deasupra celorlalte popoare, afirmând că „ar fi timpul să înţelegem că statul Israel are toate drepturile dar nici un fel de obligaţiuni”.
O atare sfidare impertinentă a opiniei publice mondiale ar fi trebuit să stârnească cele mai vehemente proteste, căci întreaga viaţă socială şi personală a omului se întemeiază pe îmbinarea între drepturi şi îndatoriri: drepturile impun anumite îndatoriri, iar îndatoririle presupun anumite drepturi. Obligaţiile fără drepturi ar însemna înrobirea personalităţii, ceea ce vine în contradicţie principială cu legislaţia contemporană. Dar şi drepturile fără îndatoriri duc la o samavolnicie şi tiranie cumplită. Articolul din ziarul „Le Monde” tocmai prevesteşte tirania statului Israel asupra altor state.
Aspiraţia sionistă către un stat mondial corespunde în întregime prezicerilor biblice despre antihrist şi dominaţia lui mondială. Antihristul este înfăţişat în Biblie ca o personalitate istorică, ca o căpetenie de origine evreiască din seminţia lui Dan (Facerea 49, 17), unde Dan este asemuit unui şarpe. Evreii, neprimind pe Hristos - adevăratul Mesia, venit în numele lui Dumnezeu-Tatăl, îşi aşteaptă propriul „mesia” - pe antihrist, care va veni în numele lui însuşi; pe acesta îl vor primi, după cum a vestit Însuşi Mântuitorul: „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu mă primiţi; dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (In. 5, 43).
Sfântul Ignatie Brianceaninov subliniază că cei ce Îl resping pe Hristos acum sunt cei care îl vor primi pe antihrist: „Refuzând pe Hristos, după dispoziţia duhului lor, ei îl primeau totodată pe antihrist după aceeaşi dispoziţie a duhului. Aşa cum duhul lor era în vrăjmăşie faţă de Hristos, la fel se afla în legătură cu antihristul, despărţit de acesta de o mare întindere de timp, care a ajuns azi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Cei care se lasă mânaţi de duhul lui antihrist (I In. 4, 3) nu-L primesc pe Hristos, ci îl primesc pe antihrist în inima lor, intră în legătură cu el, îl glorifică şi se închină lui în duh, mărturisind că este dumnezeul lor”.
Antihristul îşi va începe lucrarea pentru binele omenirii, în numele fericirii pământeşti a omului. În unele privinţe, va căuta să imite în aparenţă pe Hristos, ascunzându-şi sub masca bunătăţii răutatea care fierbe înlăuntrul lui, setea de putere, îngâmfarea şi ura faţă de Dumnezeu. La început, va căuta să fie plăcut omenirii: mai întâi, se va apuca să facă pace şi lege dreaptă în întreaga lume; în al doilea rând, se va îngriji de cei sărmani şi năpăstuiţi; în cel de-al treilea pas, va face dreptate socială, aşa încât, după cum a arătat Sfântul Efrem Sirul – „popoarele, văzându-i faptele bune şi puterea, îl vor pune împărat şi vor spune unul altuia: S-ar mai găsi oare un alt om atât de bun şi drept?”
În vederea unirii omenirii, antihristul va face unele reforme, ce vor părea bune oamenilor care nu trăiesc decât pentru viaţa trupească. El va strânge în jurul său nu numai poporul iudeu, împrăştiat prin toate ţările, ci va chema la el întregul neam omenesc, făcând părtaşi ai săi şi pe străini şi făgăduind tuturor salvarea. Potrivit învăţăturii celor doisprezece Apostoli, Antihristul va fi „amăgitorul lumii”, va veni ca „fiu al lui Dumnezeu”, va face semne şi minuni false, „şi pământul va fi lăsat pe mâinile lui”.
Antihristul „va înălţa în Ierusalim un templu de piatră”, şi când va culege slava succeselor sale se va umple de o înfumurare satanică. Stăpânind peste întreaga lume, se va înălţa mai presus de Dumnezeu şi va cere oamenilor să i se închine ca unui dumnezeu, aşa încât, după cum prezice Sfântul Apostol Pavel, „să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sfântul Chiril al Ierusalimului tălmăceşte astfel aceste cuvinte: „Se are în vedere, aici, templul distrus al iudeilor. Dacă antihristul va veni la iudei, ca Hristos, şi va cere de la iudei adorare, atunci, ca să-i ademenească şi mai mult, va arăta o mare râvnă pentru templu, insuflându-le ideea că el este din neamul lui David şi că el trebuie să înalţe templul cel zidit de Solomon”.
Amintind de templul din Ierusalim, e cazul să arătăm că, în ultimul timp, evreii se pregătesc intens pentru construirea acestui templu, care a fost de două ori distrus, ca să întâlnească în el pe „mesia” lor. După cum se ştie, primul templu, înălţat de Solomon, a fost distrus în anul 586 î.H., în timpul regelui babilonian Nabucodonosor, de către căpetenia gărzii acestuia, Nabuzaradan (IV Reg. 25, 8-9). Al doilea templu, ridicat de Zorobabel spre sfârşitul secolului al VI-lea î.H., după întoarcerea din captivitatea babiloniană, a fost ars în timpul cuceririi Ierusalimului de către împăratul roman Titus (e drept că împotriva voinţei lui), în 70 d.H., astfel împlinindu-se proorocirea lui Hristos, că din templu „nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu se risipească” (Mt. 24, 2). Al treilea, şi ultimul templu evreiesc, va fi înălţat în timpul lui antihrist; în el, iudeii aşteaptă să întâmpine şi să slăvească pe „mesia”, pe care vor dori să-l facă împăratul lumii.
În revista „Pravoslavnaia Rusi” a fost publicat următorul articol: „Rabinul Haim Drukman, membru al Knessetului (parlamentul Israelului) şi conducător de vază al partidului naţional religios, este sigur că cel de-al treilea templu va fi construit în Ierusalim, repede şi în zilele noastre”. În cuvântările sale, ţinute în faţa a mii de ascultători, rabinul Drukman spunea: „Ne aflăm în ajunul construirii celui de-al treilea templu (Beth Ha' Mikdash), care va fi înălţat pe colina Templului, în zilele noastre. Spre deosebire de Întâiul şi al Doilea, care au fost distruse din pricina păcatelor noastre, Cel de-al Treilea va sta veşnic”.
Cunoscutul publicist israelian Amos Alon scrie, în ziarul „Ha'arets”, că în mediul evreilor fundamentalişti din America se observă o strânsă colaborare, în vederea construirii celui de-al treilea templu. Jurnalistul citează şi un şir de publicaţii pretins „creştine”, gen „Israelul este slava mea”, al căror conţinut este în întregime consacrat acestei teme.
Miliardarii evrei din SUA sunt hotărâţi să finanţeze această acţiune: „Construirea templului se impune cât mai urgent şi din considerente politice. Ea va constitui un act politic de mare importanţă, pentru că în felul acesta reunirea Ierusalimului va deveni o realitate politică, şi Israelul se va întări”. De asemenea, motivele religioase determină construirea templului, întrucât iudeii din întreaga lume vin către locul unde se află Zidul plângerii. Evreii vor să-şi vadă templul construit, fără a-şi da seama că în aceasta constă tragedia lor!
Cu câteva secole înainte de a fi început era creştină, în Vechiul Testament au fost făcute două proorociri care vesteau că aşteptatul Mântuitor al omenirii va veni în cel de-al doilea templu. Proorocii vetero-testamentari nu spun nici un cuvânt de un al treilea templu în legătură cu Mesia!
Prima prezicere aparţine sfântului prooroc Agheu, care a proorocit la sfârşitul captivităţii babiloniene, cu 520 de ani înainte de Hristos. Inspirat de Dumnezeu, sfântul prooroc Agheu a îndemnat pe Zorobabel, cârmuitorul Iudeii, să zidească la Ierusalim un alt templu în locul celui ars, rostind următoarea proorocire surprinzătoare: „Căci aşa zice Domnul Savaot: „Peste puţină vreme, Eu voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul; voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta... zice Domnul Savaot” (Ag. 2, 6-9).
Aceste cuvinte profetice s-au împlinit întocmai prin Domnul Iisus Hristos - adevăratul Mesia, Care a intrat în cel de-al doilea templu din Ierusalim (Mt. 21, 12, 23; In. 7, 14; 8, 2), umplându-l cu adevărat de slava Sa dumnezeiască, prin minunile făcute de El ca adevăratul Dumnezeu-Om (Mt. 21, 14-15). Evreii datorează propriilor prooroci prevestirea clară a venirii Mântuitorului în cel de-al doilea templu şi recunoaşterea Domnului Iisus Hristos drept adevăratul Mesia, pentru că această proorocire nu putea să se împlinească după distrugerea celui de-al doilea templu în anul 70.
O altă proorocire asemănătoare găsim în ultima carte profetică din Vechiul Testament, aparţinând proorocului Maleahi, care a proorocit cu aproximativ 400 de ani înaintea Naşterii lui Hristos, după captivitatea babiloniană, când cel de-al doilea templu din Ierusalim era de-acum zidit. Proorocul zice, în numele Domnului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu (Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul), şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi îl doriţi” (Mt. 3, 1). Cine, deci, este acest „Înger” (adică Vestitor) al legământului, dacă nu Însuşi Izbăvitorul şi Mântuitorul vestit de prooroci, venit deja în persoana Domnului Iisus Hristos? Tot El este supranumit Chezaşul şi Mijlocitorul unui testament mai bun (Evr. 7, 20; 8, 6), adică al Noului Testament (Evr. 9, 15; 12, 24), în care s-au împlinit minunat toate proorocirile mesianice ale Vechiului Testament.
Cele două proorociri arătate coincid nu numai cu evenimentele nou-testamentare, ci şi cu însăşi cuvintele profetice ale Mântuitorului Hristos, adresate iudeilor: „Iată, casa voastră vi se lasă pustie; căci nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Mt. 23, 38-39).
Primele cuvinte sunt tălmăcite de Sfinţii Părinţi în sensul că Dumnezeu a lăsat templul din Ierusalim şi poporul evreiesc fără ocrotirea Sa din pricina necredinţei lor în Mântuitorul Hristos ca Mesia. Lăsarea spre pustiire a templului din Ierusalim, pustiire ce durează de douăzeci de secole, va conduce la mântuire, până la a doua venire a lui Hristos, pe mulţi dintre iudei, „rămăşiţa” Israelului (Rom. 9, 27, 11, 9), dezamăgiţi de minciuna lui antihrist şi convinşi de împlinirea prorociilor şi prigoana ce se va petrece sub ochii lor, primindu-L pe Hristos - Judecătorul şi Biruitorul lui antihrist cu cuvintele: „Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului!”
Întrucât cel de-al doilea templu, despre care s-a prezis că îl va primi pe Mesia Hristos, va rămâne pustiit până la sfârşitul lumii, oricare „al treilea” templu ce se va zidi, nu-l va primi pe adevăratul Mesia, ci pe falsul mesia, adică antihristul!
Din păcate, majoritatea iudeilor şi în general a oamenilor, necrezând adevărul (II Tes. 2, 12) şi nedorindu-şi decât bunăstare pământească, aşteaptă astăzi un salvator pământesc, care le-ar asigura „pacea” şi huzurul pe pământ. Acest conducător va fi de fapt antihristul. Luând toată puterea în mâinile lui, îi va urî de moarte pe toţi cei care nu i se vor supune, se va război cu toţi creştinii, îi va prigoni şi asupri şi chiar „îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Dan 7, 25).
Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei ortodoxe şi a sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.
Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşi de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”?
Activiştii ecumenici se pronunţă deja făţiş împotriva canoanelor, calificându-le drept „învechite” şi chiar declarându-le, cu de la sine putere, „abrogate”.
Iată cu câtă sinistră consecvenţă se înfăptuiesc planurile masonice de pregătire a omenirii pentru zidirea „celui de-al treilea templu” şi înscăunarea falsului mesia – antihrist.


D) Aşteptarea unei noi ere „mesianice”

Duhul lui antihrist lucrează de-acum de multă vreme prin Taina fărădelegii (II Tes. 2, 7), înteţindu-se tot mai mult în zilele noastre lipsite de credinţă. Se pregăteşte, treptat şi consecvent, terenul pentru primirea viitorului „binefăcător” al omenirii. Deocamdată, principala piedică în calea realizării planurilor antihristice este Credinţa Ortodoxă în Hristos, singura care poartă deplin revelaţia dumnezeiască şi care dezvăluie cel mai profund planurile sumbre ale satanei.
Numeroase forţe şi organizaţii aflate în slujba întunericului lucrează de pe acum pentru a submina Credinţa Ortodoxă. C.E.B. este în acest sens organizaţia cea mai perfidă, deci şi cea mai periculoasă. Dându-se drept organizaţie „creştină”, care vrea, chipurile, să unească confesiunile creştine, de fapt roade pe dinăuntru creştinismul şi mai ales Ortodoxia. Sub pretextul luptei cu ateismul, C.E.B. creează neabătut un front împotriva Ortodoxiei şi pregăteşte, încetul cu încetul, conştiinţa creştinilor de astăzi pentru intrarea în noua eră „mesianică”, în spiritul aspiraţiilor evreieşti.
În acest scop, la Institutul Ecumenic din Bossey deseori sunt invitaţi evrei, care ţin în faţa creştinilor lecţii în vederea pregătirii dialogurilor iudeo-creştine, se organizează vizite colective la slujbele religioase din sinagogi. În acelaşi scop, publicaţiile ecumenice inserează articole de autori evrei, care scriu deschis despre „rolul mesianic” al poporului evreiesc în zilele noastre şi despre faptul că mântuirea poporului evreiesc înseamnă mântuirea întregii omeniri. Izbăvire de ce? - se pune întrebarea. E clar că nu de păcat, de care ne-a izbăvit Hristos (In. 8, 36), ci de Însuşi Hristos.
În acelaşi spirit sunt formulate şi alte declaraţii ale evreilor: „Israelul are misiunea de a fi lumina popoarelor ... el va aduce eliberarea întregii omeniri.” Procesul de „eliberare” a şi început cu întemeierea statului israelit în mai 1948, cu doar trei luni înainte de instituirea C.E.B., la Amsterdam, în august 1948 - legătura reciprocă a acestor evenimente este evidentă.
În articolul „Mântuirea în concepţia contemporană a evreilor”, Tsvi Iaron, un activist cultural de vază al Israelului, vorbind despre izgonirea şi răspândirea evreilor în lumea întreagă, spune deschis că revenirea tuturor evreilor din lume în Palestina, înseamnă împlinirea vechilor proorociri privind venirea erei mesianice: „Concepţia mesianică despre mântuire include nu numai eliberare de asuprire, ci şi începutul unei ere noi, a echităţii sociale, a bogăţiei şi păcii între oameni şi popoare.” Iudaismul este privit universal în viziunea asupra viitorului omenirii. Pentru acest scop, potrivit afirmaţiilor rabinului Kuck: „Omenirea trebuie să se unească într-o singură familie, şi atunci vor dispărea orice războaie şi orice rău, provocate de dezbinarea popoarelor. Scopul final este orânduirea împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ.”
Nu este nevoie să arătăm în ce măsură un asemenea „ideal” se deosebeşte de învăţătura lăsată ca testament de Domnul nostru Iisus Hristos! Mântuitorul spune că înainte de sfârşitul lumii pe pământ se vor înmulţi fărădelegile (Mt. 24, 12), neorânduielile, vrajba, ororile, războaiele, pieirea şi nicidecum omenirea nu se va huzuri într-o bunăstare idilică. După cum era de aşteptat, în publicaţiile ecumeniste nu se spune nici un cuvânt despre evenimentele scrise în Cartea Apocalipsei, deoarece C.E.B. interzice membrilor săi să scrie şi să vorbească despre aceasta, pentru ca în conştiinţa creştinilor superficiali şi creduli să pătrundă treptat, în locul convingerii creştine că Mesia şi era mesianică au venit demult, idei despre altă eră „mesianică”, necunoscută nouă, ce ar urma să vină!
Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în C.E.B. pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte.
Deşi încă nu a aderat la C.E.B., Vaticanul se interesează în mod special de iniţiativele ecumenice, delegându-şi reprezentanţii în calitate de „observatori” la toate adunările şi conferinţele ecumenice, chiar oferindu-şi lăcaşurile de cult pentru „slujbe ecumenice”. Toate acestea dovedesc clar hotărârea catolicilor de a colabora cu C.E.B..
Drept temei şi impuls pentru o atare conlucrare a servit „Decretul cu privire la ecumenism” al Conciliului II de la Vatican. În anul 1969 papa Paul al VI-lea a făcut o vizită oficială la sediul C.E.B. de la Geneva, iar în cuvântul de omagiu rostit cu prilejul aniversării a douăzeci şi cinci de ani de la înfiinţare, a declarat că C.E.B. a fost fondat pentru reinstaurarea credinţei şi a dragostei între comunităţile bisericeşti şi că papa apreciază mult dezvoltarea relaţiilor dintre C.E.B. şi catolicism, pentru faptul că „deşi aceste două organisme sunt foarte diferite prin natura lor, conlucrarea lor este fructuoasă şi trebuie să continue şi să se dezvolte în spiritul Conciliului II de la Vatican”.
Explicând motivele pentru care catolicismul nu a aderat deocamdată la C.E.B., preşedintele Secţiei unităţii creştine a Vaticanului, cardinalul Villebrens, scria într-o scrisoare către secretarul general al C.E.B. din 4 iulie 1983: „Biserica romano-catolică, într-o măsură mai mare decât alte biserici, îşi consideră propria structură de comunitate universală şi misiune universală drept un element esenţial al identităţii sale. Hotărârea privind aderarea ei la Consiliul Mondial al Bisericilor ar putea fi interpretată neadecvat de pe poziţia puterii (autorităţii) în Biserica romano-catolică şi căilor de înfăptuire a ei”.
Redacţia revistei „Irenikon”, comentând această declaraţie a cardinalului Villebrens, arată că „Biserica catolică reprezintă mai mult de a doua parte din lumea creştină”, şi pune întrebarea: „Cum ar putea ea să aibă în C.E.B. o reprezentanţă echitabilă, fără a încălca echilibrul interior foarte şubred din organismul de la Geneva?”
Se vorbeşte, de exemplu, despre „disconfortul pe care îl resimt în C.E.B. Bisericile Ortodoxe, căci ele au deseori impresia că sunt reprezentate insuficient. Ce va fi atunci când va participa şi Biserica catolică?”
Aşadar, papa îşi dă bine seama că C.E.B. doreşte, ca şi Roma, să joace rolul de organ bisericesc universal. Pentru papă însă, ca şef „infailibil” al catolicismului, acest lucru este inacceptabil. Cum poate papismul intra în C.E.B., dacă nu-l va putea conduce?! Iar dacă papa va intra în C.E.B., atunci, bineînţeles, va pretinde locul de preşedinte, până când se va putea numi capul „bisericii ecumenice universale”.
De aceea s-a şi petrecut, treptat, apropierea neverosimilă dintre luterani şi romano-catolici în temeiul eventualei recunoaşteri a papei în calitate de cel mai potrivit şef al viitoarei „biserici universale”. În revista „Irenikon (nr. 2/1974, p. 255-257) se poate citi următoarea relatare: „Comisia luterano-catolică pentru dialogul cu S.U.A. a publicat, la 4 martie 1974, o declaraţie foarte importantă privind papalitatea înnoită, ca centru al bisericii creştine. Documentul arată că luteranii îşi dau din ce în ce mai bine seama de necesitatea unei conduceri distincte în slujba unităţii bisericii şi a misiunii ei universale. Membrii comisiei consideră drept posibilă schimbarea formei papalităţii, astfel încât să răspundă mai bine exigenţelor timpului”.
Apropierea dintre romano-catolici şi protestanţi ajunge pe alocuri până acolo încât se fac de pe acum „liturghii” catolico-luterane comune, iar în timpul canonului euharistic celebrantul catolic rosteşte formulele de preschimbare asupra pâinii, iar pastorul luteran asupra potirului.
Prin urmare, romano-catolicii şi protestanţii caută apropierea pentru a-i aduce pe toţi creştinii sub puterea unui singur cap - papa.
Referitor la Biserica Ortodoxă, de care Vaticanul pretinde „apropiere sinceră”, papa încearcă să-şi asigure în rândul Patriarhilor ortodocşi locul de întâietate „după merit”, deţinut până în anul 1054. El cere ortodocşilor să-i recunoască „primatul”, deşi în răstimpul ce s-a scurs catolicismul a adoptat o puzderie de schimbări dogmatice. Mai adăugăm la acestea că papa nu renunţă la teritoriile capturate de la Bisericile Ortodoxe locale cu ajutorul uniaţilor greco-catolici.
Papa Paul al VI-lea a declarat într-o cuvântare rostită la 19 aprilie 1970: „Nu credem că o unire sinceră între Biserica romano-catolică şi Biserica Ortodoxă se poate realiza în detrimentul bisericilor catolice din Est”.
De care „biserici catolice din Est” este vorba totuşi? Acestea sunt de fapt lăcaşurile parohiilor şi mănăstirilor ortodoxe care au fost aduse, prin toate mijloacele violente posibile, la unirea silnică cu Roma. După părerea papei, uniaţia - acea mare cucerire a agresivităţii papale -, trebuie să rămână neatinsă. Prin urmare, unirea cu Bisericile Ortodoxe locale nu va însemna altceva decât subordonarea acestora Romei. În 1969, un reprezentant al Vaticanului a declarat făţiş: „Ortodocşii înţeleg unirea ca o apropiere, iar noi o înţelegem ca o unire sub un papă unic”.
Un grup de studenţi greci din Italia se referă la activitatea prozelitistă de azi a uniaţilor, într-o scrisoare publicată în „Orthodoxos Thypos” (20 apr. 1984, p.4) sub titlul: „Unia continuă să fie un necruţător prigonitor al Ortodoxiei noastre!”
Începând cu anul 1983, autorii dau numeroase exemple privind ocuparea forţată de către uniaţi a lăcaşurilor de cult ortodoxe, urmărirea slujitorilor ortodocşi ai altarului, mai ales la Roma, Bolognia şi Bari, unde preoţii uniaţi atrag pe ortodocşii creduli, dându-se ei înşişi drept „ortodocşi”.
Aşadar, în activitatea sa ecumenistă, alături de C.E.B. papismul îşi urmăreşte propriile scopuri hrăpăreţe, împreună pledând pentru unirea omenirii în spiritul ­masoneriei. Roma înţelege foarte bine încotro merg lucrurile, şi încearcă să se apropie din timp de masonerie, duşmanul de odinoară şi concurentul periculos de astăzi, aşa încât să tragă maxim de profituri în actuala conjunctură. Aşa se şi explică turnura sa bruscă spre evreime şi masonerie. Primele semnalmente ale acestei cotituri s-au făcut simţite la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a fost adoptată o nouă linie de comportament faţă de iudaism. În Declaraţia sinodală cu privire la atitudinea bisericii faţă de religiile necreştine, gruparea romano-catolică a declarat că „pentru suferinţele şi moartea Mântuitorului nu pot fi învinuiţi nici toţi iudeii care trăiau atunci, nici cei de astăzi”.
Această declaraţie a Conciliului Vatican II, apărută din tendinţa de a face pe plac masoneriei, contravine Sfintei Scripturi, în care găsim numeroase afirmaţii că evreii îndeobşte (şi nu numai acei care au fost de faţă pe Golgota şi au luat parte personal la răstignirea lui Hristos) au ucis pe Domnul (Fapte 2, 24; 3, 15; 5, 30; 7, 52; I Tes. 2, 15; 8 etc). Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, toţi iudeii, chiar şi cei de acum, deşi sunt despărţiţi în spaţiu şi timp de ucigaşii propriu-zişi ai Mântuitorului, sunt răspunzători împreună cu strămoşii lor dacă urăsc pe Hristos şi nu cred în El ca Mesia, şi dimpotrivă, se pot elibera de vină dacă vor crede în Hristos şi se vor boteza (Mc. 16, 16; Fapte 3, 19, 2, 38). La fel şi creştinii care cred în Hristos, dacă se vor lepăda de credinţa ortodoxă se vor face părtaşi ai celor ce L-au răstignit pe Hristos, deşi nu au luat nemijlocit parte la Răstignirea de pe Golgota. Aceştia, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, „răstignesc iarăşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu” (Evr. 6, 6).
Sămânţa, aruncată de Conciliul Vatican II, cu scopul de a dezvinovăţi pe iudei, a adus foarte curând - după numai 8 ani - roadele sale. La 16 aprilie 1973 catolicismul francez a lansat nişte „Directive duhovniceşti”, fără precedent, în care a fost expusă o poziţie principial nouă faţă de iudaism. Aceste direcţii, pătrunse de spirit masonic, au fost alcătuite neîndoielnic cu acordul Vaticanului şi al Marelui Rabinat al Franţei, al cărui comentariu (cu prilejul paştelui iudaic) a fost făcut public în timpul unei conferinţe de presă ţinută în aceeaşi zi. Comentariul a fost publicat în anexă la „Directive” în organul catolic oficial francez „Documentation catholique” (nr. 1631/1973,p. 419-422). În introducere se subliniază că respectivele „realizează prevederile Declaraţiei Conciliului Vatican II „Nostra aetate” [În timpurile noastre] care cuprinde un capitol despre poporul evreu”. În continuare se afirmă că documentul „trasează o cotitură în poziţia creştină faţă de iudaism şi sugerează o nouă atitudine, de acum încolo, a creştinilor faţă de poporul evreu, nu numai în raporturile dintre oameni, ci şi în planul credinţei”.
În partea a treia, „Chemarea neschimbată a poporului evreu”, Bisericii i se reaminteşte că ea se alimentează de la rădăcina măslinului sălbatic - iudaismul (Rom. 11, 17), că prin poporul israelit „credinţa în Dumnezeul Cel Unic a intrat în istoria omenirii şi că prin el monoteismul a devenit, deşi cu unele deosebiri, un apanaj comun a trei mari neamuri, care se mândresc cu provenienţa lor de la Avraam: iudaismul, creştinismul şi islamul”. Spre final se subliniază că evreii sunt un popor ales al lui Dumnezeu şi chemarea sa este neîndoielnică (Rom. 11, 29).
Autorii „Directivelor” trec însă sub tăcere faptul că aceste privilegii istorice ale iudaismului vetero-testamentar, subliniate de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 4-5), au putere doar dacă iudeii „nu vor stărui în necredinţă” (Rom. 11, 23), şi dacă-L vor primi pe Domnul Iisus Hristos ca Mesia şi vor crede în El ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu (Rom. 9,5), asemenea felului în care a crezut în Hristos însuşi Apostolul Pavel (Gal. 1, 13-16). Însă o râvnă fără cunoştinţă (Rom. 10, 2) şi împietrirea împotriva lui Hristos (Rom. 11, 25) arătau şi atunci iudeii contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, cel care se ruga pentru ca „neamul ales” să vină la Hristos (Rom: 9,2-3). Tocmai în acest sens Pavel foloseşte pilda măslinului sălbatic (Rom. 11, 24), asemuindu-l iudaismului provenit de la patriarhii întemeietori ai neamului, cărora Dumnezeu le-a făgăduit mântuirea (Evr. 11, 17). Această făgăduinţă are putere şi asupra evreilor din viitor, dar numai cu condiţia ca aceştia să stăruie „în acelaşi duh de credinţă în Dumnezeu cu cel al patriarhilor şi de împlinire a voii lui”.
Iudeii nu au dreptul să se fălească că provin după trup de la Avraam fără a crede aşa cum a crezut Avraam şi toţi dreptcredincioşii vetero-testamentari în viitorul Mântuitor (Evr. 11, 13), care este Hristos Dumnezeu-Omul (Gal. 3, 16, Rom. 9, 5). De aceea nu iudeii circumcişi după trup, ci creştinii sunt adevăraţii urmaşi după credinţă ai lui Avraam, „care este părinte al nostru al tuturor” (Rom. 4, 16). Prin necredinţa în adevăratul Mesia şi răstignirea lui Hristos, iudeii au pierdut dreptul de „popor ales” moştenit de la Avraam (Rom. 4, 12), drept câştigat prin Învierea lui Hristos de către toţi creştinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, adică noi, ortodocşii, suntem acea „seminţie împărătească, neam ales”, drept pe care unii aleg să-l lepede aşa uşor pentru niscai avantaje materiale. Aici nu e vorba de „unele deosebiri” dintre creştinism şi iudaism, ci de o abatere esenţială a iudaismului de la poruncile Dumnezeului Cel Viu şi ale Fiului Său Unul-Născut - Iisus Hristos (Mt. 16, 16).
În ceea ce priveşte „legământul veşnic”, încheiat între Dumnezeu şi Avraam (Fac. 17, 7), acesta a fost anulat şi înlocuit de Domnul nostru Iisus Hristos - Păstorul cel Mare al oilor - „prin sângele unui testament veşnic” (Evr. 13, 20). Pe când în „Directiva pastorală” se sugerează ideea că Vechiul Testament - desprins de Noul Testament al lui Iisus Hristos -, îşi păstrează caracterul legitim pentru poporul evreu, care îşi continuă misiunea sa în lume „Şi cu toate că pentru noi (creştinii), Vechiul Testament îşi dezvăluie sensul final doar în lumina Noului Testament, aceasta presupune că înainte de toate el este primit şi recunoscut prin el însuşi”. Ultima frază contradictorie, arată că se atribuie un sens subiectiv relativ cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Sfârşitul legii este Hristos” (Rom. 10, 4). „Directivele”, fără a aminti că proorocirile mesianice vetero-testamentare s-au şi împlinit în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Lc. 24, 44), accentuează valoarea de sine stătătoare a Vechiului Testament şi după venirea Noului Testament. În felul acesta se ignoră proorocirea inspirată de Dumnezeu a lui Ieremia că „Domnul va încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou” (Ier. 31,31; Evr. 8, 8), trecându-se de asemenea sub tăcere comentariul respectiv al Sfântul Apostol Pavel, obligatoriu pentru creştini: „Noul [testament] a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evr. 8, 13); „Căci dacă testamentul cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evr. 8, 7).
Trecând toate acestea sub tăcere, episcopatul „creştin” francez stăruie în ideea că „primul testament n-a fost anulat prin Noul Testament [...] În ciuda unei vechi, dar discutabile interpretări, din Noul Testament nu se poate deduce că poporul evreu a fost privat de calitatea sa de popor ales. Dimpotrivă, rămânând credincios Legii sale (Tora), poporul evreu este şi astăzi o binecuvântare pentru toate popoarele de pe pământ”. Dacă totuşi poporul evreu a fost pedepsit de Dumnezeu şi împrăştiat prin toate popoarele, aceasta a avut şi un sens „misionar” pozitiv. Repatrierea, evreilor în Palestina şi strângerea lor în jurul Ierusalimului trebuie interpretată nu numai sub aspect politic, în spiritul credinţei evreilor, care socoteau aceasta drept o „binecuvântare”... Se pune întrebarea dacă repatrierea evreilor dispersaţi nu va deveni „una din căile adevărului lui Dumnezeu pentru poporul evreu şi în acelaşi timp pentru toate popoarele de pe pământ”. Toate aceste cuvinte nu fac decât o aluzie evidentă că „mesianismul” poporului evreu, în rândul tuturor celorlalte popoare, a rămas nestrămutat!
Aceste idei, expuse în numele catolicismului „creştin” al Franţei, contravin cu desăvârşire sensului fundamental al Sfintei Scripturi, ca şi interpretărilor patristice pe care „Directivele” le resping, ca fiind o „interpretare veche dar discutabilă”. De ce?
Acelaşi lucru se poate spune referitor la problema disculpării evreilor pentru suferinţele şi moartea lui Iisus Hristos. Recunoscând, pe de o parte, că „din punct de vedere istoric, răspunderea pentru moartea lui Iisus a fost împărţită între unele autorităţile evreieşti şi romane”, episcopii francezi opun acestei teze faptul că „Hristos, în nemărginita Sa dragoste, pentru păcatul tuturor oamenilor s-a expus pe Sine suferinţelor şi morţii, ca toţi să dobândească mântuirea”, şi de aceea contestă termenul „ucigaşi de Dumnezeu” referitor la evrei. În această formulare sunt amestecate însă două lucruri diferite:
- Planul lui Dumnezeu de răscumpărare a păcatelor întregii omeniri prin suferinţele şi moartea prin răstignire pe cruce a lui Hristos şi
- vina deosebită a conducătorilor evrei pentru condamnarea lui Hristos, chiar împotriva voinţei lui Pilat, reprezentantului puterii romane, care dorea să-L pună în libertate (Fapte 3, 13-15). Despre această prea-mare vinovăţie mărturiseşte Însuşi Mântuitorul în cuvântarea Sa de despărţire: „...acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (In. 15, 22).
Faptul că papistaşii francezi „condamnă categoric învinuirea adusă evreilor de a fi omorât pe Hristos” – afirmaţie apreciată de Marele rabinat drept un „merit excepţional” - denotă o viclenie perfidă în negarea lui Hristos ca Fiu al Iui Dumnezeu. De vreme ce se recunoaşte istoric faptul că evreii sunt cei ce au omorât pe Hristos, iar în acelaşi timp se neagă că iudeii sunt ucigaşi de Dumnezeu, înseamnă că Vaticanul de comun acord cu Rabinatul neagă demnitatea Dumnezeiască a Mântuitorului!
În loc să accentueze răspunderea iudeilor pentru orbirea de a nu-l recunoaşte drept Mesia pe Hristos - „Fiul Celui binecuvântat” (Mc. 14, 61-62), Care este împlinirea Legii şi Proorocilor (Lc. 24, 44), papismul ridică în slăvi iudaismul, subliniind că „noi, creştinii, le suntem datori pentru cele cinci cărţi ale Legii (adică cele cinci cărţi ale lui Moise), pentru Prooroci şi alte cărţi sfinte... care au fost adoptate de creştini, rămânând şi la iudei”, deşi Însuşi Mântuitorul îi acuză pe iudei că nu cred celor scrise de Moise (In. 5, 47) despre El, căci „dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele” (In. 5, 46).
Aşadar, prin lepădarea şi răstignirea contemporană a lui Hristos, iudeii se lipsesc pe ei înşişi de cărţile Profeţilor vetero-testamentari care mărturisesc despre Hristos. Pentru aceea, în loc să declare slugarnic că „Noul Testament n-ar fi existat fără Vechiul Testament”, catolicii ar trebui să spună contrariul, şi anume că prin necredinţa lor în Hristos, noul iudaism trădează Vechiul Testament cuprins în propriile lor cărţi sfinte!
În penultimul capitol al „Directivelor”, intitulat „Pentru o mai bună cunoaştere şi stimă reciprocă”, creştinilor li se recomandă să dea dovadă de mai multă înţelegere faţă de tradiţiile, obiceiurile şi istoria iudaismului, fapt pentru care sunt sfătuiţi să respecte opiniile evreilor şi, în dialogul cu aceştia, creştinii să nu-i despartă de comunitatea evreiască şi să nu încerce să-i atragă în comunitatea creştină: „Biserica se identifică pe sine fără a-şi propune dispariţia comunităţii evreieşti, ci căutând să intre în relaţie cu ea”. O asemenea declaraţie defetistă şi trădătoare a cardinalilor catolici este extrem de ciudată, dacă ne amintim de prozelitismul agresiv, inchizitorial, folosit mai ales în convertirea creştinilor ortodocşi la papism, atât cu ajutorul uniaţilor, a concordatelor, cât şi prin abuzurile politice şi militare, potrivit principiului iezuit - „întru slava lui Dumnezeu”. După cum se vede, singura excepţie pe care papismul o face în propaganda sa este în favoarea iudaismului, nutrind o atracţie aparte şi manifestând o surprinzătoare „delicateţe” faţă de cei ce l-au răstignit pe Hristos.
Acest lucru este deosebit de evident în ultimul capitol, al VII-lea, intitulat „Biserica şi poporul evreu”, în care au fost trase următoarele concluzii generale: „Poporul evreu are conştiinţa că, datorită chemării sale alese, a primit o misiune universală între popoare. Biserica, la rândul ei, socoate că propria ei misiune nu poate decât să fie cuprinsă în acelaşi plan universal al salvării. Cuvintele lui Iisus Hristos şi învăţătura lui Pavel [noi nu am găsit aceste învăţături, n.a.] mărturisesc despre rolul poporului evreu în dobândirea unităţii finale a omenirii, ca unitate a Israelului şi popoarelor. De aceea, actuala tendinţă a iudaismului spre unitate nu poate fi străină pentru planul mântuitor al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea este apropiată năzuinţelor creştinilor spre unitatea lor.”
De vreme ce grija comună a evreilor şi a creştinilor este îndreptată către „era mesianică”, ei ar trebui, în sfârşit, să pornească pe calea recunoaşterii şi înţelegerii reciproce, şi să înalţe rugi către Tatăl într-o singură speranţă, care va fi făgăduinţa pentru întregul pământ.”
Aşadar, sub influenţa masoneriei şi a sionismului, catolicismul a recunoscut oficial că:
- în pofida necredinţei în Iisus Hristos, evreii şi astăzi sunt o „binecuvântare” pentru toate popoarele de pe pământ;
- evreii au „o misiune universală între popoare”;
- Biserica trebuie să se încadreze „în acelaşi plan universal al mântuirii” şi
- grija comună a evreilor şi creştinilor este îndreptată spre o oarecare apropiată „eră mesianică”.
Toate acestea au un caracter atât de anticreştinesc, încât ne întrebăm cu nedumerire: catolicii care le-au scris, mai sunt ei oare „creştini”? Da, cândva evreii au fost într-adevăr o binecuvântare pentru toate neamurile (Facerea 22, 12), pregătind omenirea pentru venirea lui Hristos. Însă Mesia Hristos a venit (In. 4, 25-26), dar iudeii nu L-au primit (In. 1,11).
Prin necredinţa lor, neamul evreiesc s-a exclus din planul lui Dumnezeu de mântuire universală a neamului omenesc. Şi acum, după ce Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat sângele pentru răscumpărarea întregii omeniri - inclusiv a iudeilor şi păgânilor (In. 11, 51-52); după ce a început era creştinismului (Lc. 4, 18-21), cu atâtea binefaceri, minuni şi semne ale lui Dumnezeu (Mc. 16, 17-18, 20); după ce prin Iisus Hristos a venit harul şi adevărul deplin (In. 1, 17) - după toate acestea să mai aştepţi o nouă eră „mesianică” şi să ceri Bisericii să se alăture planului universal evreiesc al „mântuirii” şi să aştepţi un „mesia mai bun” - înseamnă de fapt să renunţi la credinţa în Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos şi la răscumpărarea săvârşită de El.
Cred oare catolicii că mântuirea a fost făptuită o dată pentru totdeauna (Evr. 9, 26) de Domnul Iisus Hristos - Singurul, în istoria omenirii, Care a venit să-şi dea sufletul răscumpărare pentru oameni (Mc. 10, 45)? Istoria Bisericii lui Dumnezeu ne dovedeşte într-adevăr (In. 20, 31), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), că El este uşa prin care cei ce intră se vor mântui (In. 10, 9), că „întru nimeni altul nu este mântuirea” (Fapte 4, 12) şi, prin urmare, nu trebuie să mai aşteptăm pe altul (comp. Lc. 7, 19-20). Aşadar, dacă papismul crede în Evanghelie (Mc. 1,15) -singura Bună Vestire despre răscumpărarea neamului omenesc, atunci cu ce drept vorbeşte, în unison cu evreii, despre „noua eră mesianică”?
Dacă însă latinii nu cred în Evanghelie şi se solidarizează cu evreii, atunci nu trebuie să se mai socotească „biserică creştină”, ci să se declare lojă masonică iudaizantă, care nu are nimic comun cu mărturisirea adevăratului Hristos.
De multă vreme, pentru evrei, sunt caracteristice aşteptările „mesianice” pământeşti, care i-au împiedicat să primească şi să recunoască pe Iisus Hristos drept Mesia. Până în ziua de astăzi aceştia stăruie în aceste false speranţe de iudaizare şi supunere a lumii. Cunoscând toate acestea rămânem nedumeriţi, cum gruparea catolică zisă „creştină”, a putut întocmi o declaraţie atât de stupidă sub aspect teologic şi atât de perfidă din punctul de vedere al Bibliei şi al Sfinţilor Părinţi?
Totuşi Declaraţia a suscitat o avalanşă de proteste din partea mai multor catolici tradiţionalişti, iar cardinalii catolici din Egipt au dat un răspuns bine argumentat, în care au contestat ideile absurde din „Directive”.
Dacă însă catolicii tradiţionalişti s-au indignat de Declaraţia colegilor francezi, Marele rabinat al Franţei a aprobat-o şi a elogiat-o într-un „Comentariu” unde sunt preamărite „calităţile remarcabile” ale unui text unicat, prin care evreii sunt eliberaţi de acuzaţia de „omorâtori de Dumnezeu”, prin care se renunţă la convertirea evreilor la creştinism şi se recunoaşte chemarea „divină” a poporului evreu, popor ce este o „binecuvântare pentru toate neamurile lumii”.
Potrivit „Comentariului” rabinatului, „Directivele” catolice „sunt asemănătoare cu învăţătura celor mai mari teologi evrei, pentru care religiile care s-au născut din iudaism au misiunea să pregătească omenirea pentru venirea erei mesianice prevestită de Biblie”. Aceste laude de rău augur subliniază cel mai bine caracterul apostat al „Directivelor” vizate, prin care gruparea religioasă romano-catolică inaugurează o eră a antihristului, şi nu una a lui Hristos!
Uneori fac declaraţii revoltătoare şi unii prelaţi latini. De exemplu, Roger Etcegarey, fost cardinal al Marsiliei, membru al Comitetului pentru relaţii cu iudaismul, în documentul „Misiunea noastră de împăcare cu poporul evreu”, expune următoarele idei: „O mare şi inevitabilă întrebare ce se pune Bisericii [de către cine? - n.a.] este aceea privind chemarea „indiscutabilă” a poporului evreu şi însemnătatea ei pentru creştini”. Îngrijindu-se pentru recunoaşterea chemării „indiscutabile” a evreilor, cardinalul „creştin” trece abil sub tăcere chestiunea principală: dacă poporul evreu recunoaşte pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia!
După cum încearcă să dovedească cardinalul, după Conciliul II Vatican, catolicismul a început să înţeleagă că „înfloreşte” cu atât mai mult cu cât îşi trage seva din rădăcina sa evreiască! După părerea lui Etcegarey, aceasta „implică Biserica în problema nu doar a raportului exterior, ci şi a celui interior, care se referă la însăşi definiţia Bisericii”. O asemenea relaţie între Biserică şi iudaism, după expresia cardinalului, „comportă un fel de competiţie perseverentă între cei care aşteaptă pe viitorul mesia şi cei care aşteaptă întoarcerea lui”.
O astfel de substituire perfidă a adevăratului Mesia - Domnul Iisus Hristos, Care a venit o dată şi trebuie din nou să vină din cer pentru a judeca lumea, - printr-un oarecare fals „mesia”, care încă nu a venit, dar a cărui venire o pregătesc de acum înainte evreii, a fost demascată convingător de preacuviosul Iosif Voloţki: „O voi, eretici şi trădători fără minte, şi voi, evrei necredincioşi! Cel pe care îl aşteptaţi voi nu este Hristos, ci antihristul, după cum mărturisesc Scripturile dumnezeieşti. Iar noi îl propovăduim pe Hristos Dumnezeul nostru, Care s-a născut fără prihană din Preacurata Fecioară Maria, şi prin rugăciunile ei, Hristoase, izbăveşte-ne pe noi de ispite şi mântuieşte sufletele noastre!”
Papistaşii francezi n-au fost singurii în aventura „teologică” cu „Directivele”; cu siguranţă că au avut sprijinul Romei, atâta vreme cât papa Paul al VI-lea n-a obiectat câtuşi de puţin. Papa Ioan Paul al II-lea a mers însă şi mai departe prin primirea şorţului ­masonic. Pe data de 13 aprilie 1986, el a vizitat oficial sinagoga iudaică de la Roma, unde a avut o întrevedere şi s-a rugat împreună cu rabinul şef dr. Elio Toaf, comiţând – dacă mai avea vreo importanţă - o gravă încălcare a canoanelor bisericeşti, care interzic comuniunea religioasă cu iudeii (Canoanele Apostolice 64 şi 70).
În revista „Observatore romano” (din 18.04.1986; p.9) este publicat un articol consacrat acestei vizite, şi este reprodus integral discursul papei, în care acesta adresează rabinilor iudaici următoarele cuvinte: „Voi sunteţi fraţii noştri cei aleşi, fraţii noştri mai mari”. Aşadar, papa, care se crede primul în creştinism şi „locţiitor” al lui Hristos pe pământ, deodată şi în modul cel mai resemnat, îi numeşte „fraţii mai mari” pe iudei, deşi aceştia nu recunosc pe Domnul Iisus Hristos drept Mesia! În tot discursul papal, numai într-un singur loc se aminteşte de „Iisus din Nazaret”, dar şi aici subliniindu-se cu slugărnicie că „El este fiul poporului vostru”, fără a rosti nici un cuvânt despre calitatea Lui Hristos ca Fiu întrupat al lui Dumnezeu.
O trecere sub tăcere atât de laşă, în sinagoga din Roma, a principalului adevăr creştin despre Mesia Hristos (Mt. 16, 16; In. 1, 49) denaturează întregul sens al propovăduirii apostolice, care constă în a încredinţa lumea, cu ajutorul Scripturii, „că Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). Să ne amintim că Sfântul Apostol Pavel, după convertirea şi botezarea lui de către Sfântul Apostol Anania la Damasc, a început să propovăduiască în sinagogi „pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [...] dovedind că Acesta este Hristos” (Fapte 9, 20, 22). Într-un mod deosebit de convingător subliniază acest lucru Sfântul Evanghelist Luca, el însuşi martor la predica Sfântul Apostol Pavel în sinagoga din Tesalonic: „Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei [la iudei, n.a.] şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus” (Fapte .17, 2-3). Discursul papal ţinut în sinagoga din Roma nu conţine nici o fărâmă din mărturisirea îndrăzneaţă a lui Hristos, măcar că însuşi papalitatea poartă numele marelui Apostol al lui Hristos, Pavel.
Biserica Ortodoxă, contrar slugărniciei laşe a papei faţă de sinagoga iudaică, adresează iudeilor următoarele cuvinte demascatoare: „Adunătură vicleană şi desfrânată, de ce ţii legământul, dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?” (Stihul III pentru Vecernia Marei Luni).
Catolicilor le place să se numească urmaşii Sfântului Apostol Petru, dar ce au ei în comun cu marele Apostol al lui Hristos, neînfricatul propovăduitor al adevăratei credinţe? Aceştia dezvinovăţesc pe evrei de omorârea lui Hristos şi pregătesc pe credincioşi pentru aşteptarea unei noi ere „mesianice”.
Iată ce spune Sfântul Apostol Petru, vindecând un olog la uşa Templului din Ierusalim, evreilor uimiţi ce se adunaseră în jurul lui - că nu el, Petru, a vindecat pe bolnav, ci Hristos cel trădat de farisei, începătorul Vieţii, pe Care ei l-au omorât, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi; că despre acest Hristos au vorbit toţi proorocii şi că zilele acestea sunt tocmai acele vremuri mesianice vestite în Vechiul Testament (Fapte 3, 2-24).
Sfânta Biserică Ortodoxă a oglindit din cele mai vechi timpuri, în cărţile sale de cult, învăţătura despre vechiul Israel, care a respins pe Hristos şi a rămas în afara Bisericii din pricina necredinţei lui în Hristos (Rom. 11,23), precum şi învăţătura despre noul Israel, alcătuit din iudeii care au crezut în Hristos, alături de păgânii creştinaţi care au intrat în Biserică prin credinţa lor în Hristos: „Sioane, munte sfânt al lui Dumnezeu, şi Ierusalime... vezi pe fiii tăi adunaţi întru tine, că iată au venit de departe să se închine împăratului tău, pace noului Israel şi mântuire limbilor”.
În una din stihirile Triodului din Postul Mare, Israelul cel Vechi care s-a lepădat de Hristos este asemuit bogatului, iar Israelul Nou primitor de Hristos - lui Lazăr din pilda evanghelică (Lc. 16, 119-31).
Sfântul Vasile scrie, în cuvântul „Despre înţelepciunea cea smerită”:
„Teme-te să te asemeni în cădere diavolului, care, preamărindu-se în faţa oamenilor, a căzut aruncat jos de Om - asemenea este şi căderea israeliţilor. Preamărindu-se în faţa păgânilor, ca în faţa celor necuraţi, cu adevărat au ajuns ei necuraţi, iar nelegiuirea şi nenorocirea păgânilor au fost şterse prin credinţă”.
Pentru un observator atent al evenimentelor bisericeşti din ultimele decenii devine tot mai clar săvârşirea unei lucrări nemaipomenit de îndrăzneaţă - substituirea credinţei noastre ortodoxe în Domnul Iisus Hristos, adevăratul Mesia şi Mântuitor, printr-o pretinsă nouă „credinţă” - credinţa într-un viitor „binefăcător” al omenirii, într-un pretins nou „mesia” - obiectul unei aşteptări ardente din partea evreilor şi a unor „creştini” leapădaţi de credinţa în Hristos. Dovezi ale reeducării conştiinţei creştine pentru adoptarea acestui fals pot fi găsite nu numai în „Directive”, ci şi în o serie de articole şi predici autorizate de C.E.B. Aşa este, de pildă, introducerea citată mai sus din Revista „Risk” (nr. 1-2/1967,), pe care autorul ei a intitulat-o: „Apocalipsa progresului, sau: nedreptatea internaţională va distruge oare mişcarea ecumenică?”
În finalul articolului, autorul spune că „dacă biserica [în sens ecumenic] nu va avea voinţă să meargă înainte [adică să-şi schimbe dogmele şi canoanele], ne va fi tot mai greu şi mai greu, iar în cele din urmă şi teologic irealizabil, să admitem că [...] Hristos, pe Care noi îl cinstim, este într-adevăr Hristos”!
Chiar însăşi apariţia în mediul ecumenist a ideii de a pune la îndoială că Mântuitorul Hristos, care a murit pentru noi şi a înviat din morţi (Rom. 4, 25), este Mesia cel prevestit în Vechiul Testament, arată că ecumenismul nu are nimic comun cu creştinismul. Prin organizaţiile afiliate şi întrunirile sale, ecumenismul deschide larg uşile creştinismului în faţa propagandei anticreştine, potrivit căreia Cel ce a suferit pe Golgota nu este Mesia, ci un impostor şi un amăgitor (Mt. 27, 63) şi trebuie ca noi, creştinii, să primim pe adevăratul „mântuitor” al omenirii, cel aşteptat de iudei. E foarte ciudat că ecumeniştii „ortodocşi”, cunoscând caracterul anticreştin al ideilor răspândite de presa ecumenică, nu-şi întorc faţa de la o astfel de propagandă, care deocamdată pregăteşte doar terenul, dar mâine va începe a călca în picioare credinţa lui Hristos!
Spre ruşinea participanţilor „ortodocşi” la Mişcarea Ecumenistă trebuie menţionat că până şi unele secte protestante încep a-şi da seama de spiritul antihristic al ecumenismului, chemând la luptă împotriva lui. De curând în Germania şi în alte ţări s-au format „grupe de biserici confesionale integriste” ca de pildă „Conferinţa comunităţilor confesionale ale Bisericilor evanghelice din Germania” care a afirmat că „Consiliul Mondial al Bisericilor încearcă să înlocuiască pe Iisus Hristos cu antipodul Său antihristic”.
Această acuzaţie a fost formulată într-o declaraţie alcătuită din douăsprezece teze şi făcută publică la 23 mai 1974, de Înălţarea Domnului, sub titlul: „Libertate şi colaborare întru Hristos”. Declaraţia cheamă pe creştinii din Germania să se opună falsificării credinţei. Cele douăsprezece teze descriu actuala confruntare spirituală în care „noul umanism îşi dezvăluie fizionomia sa antihristică în numele divinizării antireligioase a omului”.
Prin urmare, ecumenismul pregăteşte creştinii pentru a primi, deopotrivă cu evreii, pe noul „mesia”, prin secularizarea treptată a omenirii. Aşa cum evreii au respins pe Hristos pentru că aşteptările lor mesianice erau materiale, la fel şi întreaga omenire, prin aspiraţiile sale pentru bunuri materiale, îşi întoarce faţa de la Hristos şi se îndreaptă cu duhul spre antihrist. În felul acesta, „împreună cu evreii, aşteaptă pe mesia iudaic milioane de oameni, majoritatea cărora îşi zic „creştini”, fără a bănui cel puţin că aşteaptă un „mesia” pe care îl aşteaptă şi evreii”. Şi când, în cele din urmă, îşi va face apariţia falsul mesia dorit de evrei, el se va dovedi înrudit prin duh cu întreaga omenire materialistă!
„Prin lepădarea de Hristos - scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov - omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.
Acest fals „mântuitor”, deşi va fi duşmanul lui Hristos, va căuta însă să-l imite pe Hristos pentru a-i amăgi pe creştini, după cum învaţă Sfântul Ipolit al Romei: „În toate amăgitor, antihristul va dori să se asemuiască Fiului lui Dumnezeu. Hristos este împăratul - şi antihristul va fi împărat, deşi pe pământ. Mântuitorul a venit ca un Miel - în chip asemănător şi acesta se va arăta ca un miel, deşi pe dinăuntru va fi lup [...] Domnul a trimis pe apostolii Săi către toate popoarele - şi acesta îşi va trimite fii săi apostoli pretutindeni (Mt. 28, 19). Mântuitorul şi-a strâns oile Sale (In. 10, 4), şi acesta va aduna poporul iudeu împrăştiat prin toată lumea. Domnul a dat pecete celor care cred în El (Apoc. 7, 2-3; 9, 4), în chip asemănător şi acesta va pune un semn celor ai lui (Apoc. 13, 16-17). Domnul a venit în chip de Om, şi acesta va veni în chip de om. Mântuitorul a înviat din morţi şi Şi-a asemuit trupul Său templului (In. 2, 19-21), şi acesta va reface templul de piatră din Ierusalim”.
Aşa cum Domnul Iisus Hristos a avut un Înainte-Mergător al Său în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, la fel şi antihristul va avea premergătorii săi, care vor striga spre amăgire cuvintele Înainte-Mergătorului lui Hristos: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui; orice vale se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase, drumuri netede” (Lc. 3, 4-5; Is. 40, 3-5).
Sensul acestei proorociri biblice, împlinită odată pentru totdeauna întru Hristos, stă în chemarea la pocăinţă a oamenilor, spre a-şi îndrepta şi netezi duhovniceşte cărările inimilor pe care va trece Fiul întrupat al lui Dumnezeu. O tălmăcire minunată dă sfintelor cuvinte Fericitul Teofilact: „Calea pe care trebuie s-o pregătim pentru Domnul este un mod de viaţă potrivit cu învăţătura lui Hristos; căci Domnul trebuia să-şi înceapă curând propovăduirea Sa. „Cărările” sunt poruncile legii, care fuseseră deja şterse; şi pe care azi trebuie să le facem drepte. Aşadar, noi trebuie să ne pregătim sufletul şi să ne îndreptăm faptele şi gândurile. Potrivit cu cele spuse, sufletele care pier în josnicia păcatului trebuie să se umple de virtuţi, firile mândre - să se smerească, strâmbăturile - să se îndrepte, şi îndeobşte orice rău trebuie să fie înlăturat din calea lui Mesia ce va să vină. El însuşi, potrivit vechilor făgăduinţe, va face toate acestea uşor de împlinit, căci va birui forţele demonice vrăjmaşe şi va însufleţi înclinaţiile fireşti pentru bine”.
Astăzi însă, această proorocire este folosită de către ecumenism în sens absolut contrar, antihristic.
Ecumeniştii, în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă, se vădeşte tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită - Hristos Dumnezeu-Omul (Dan. 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.
Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu C.E.B., pregăteşte calea antihristului!
Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, pentru că este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul ortodox al credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!