MANIFESTÃRI SI FAPTE ANTIORTODOXE
ORGANIZATE ORI ÎNGÃDUITE DE
IERARHII SI PREOTII BISERICII

(lãudate în publicatiile bisericesti si nebisericesti,
dar condamnate însã de sfintii si mucenicii bisericii)

de Ieromonah Spiridon Lungu

Din dragoste de Hristos si a Lui turmã, voim a face o însiruire de capete de acuzare ce aratã drept antiortodocsi pe cei ce le propovãduiesc. Sub diverse chipuri, aceste viclesuguri au intrat pe nesimtite în viata crestinului, încît au ajuns sã se manifeste ca firesc în viata acestuia. Lista din pãcate este mult mai lungã, dar ne limitãm la a prezenta semintele ce de vor ajunge sã rodeascã, vor prinde mai pe urmã multe suflete în jungla lepãdãrii de Hristos.
1. Fortarea mãnãstirilor de a gãzdui tabere ecumenice.
2. Impunerea de cãtre ierarhia BOR a noului regulament zis "bisericesc" de tip comunist si lumesc prin care candidatul la preotie va fi supus unor teste de cenzurã si autodemascare numite "examene", nu fãrã a fi recomandat de o inchizitie teologicã poreclitã consiliu profesoral si ajutatã de vînãtori de recompense deghizati în preoti parohi si protopopi.
3. Candidatul la treapta de duhovnic va fi anchetat de un alt comisariat al poporului format din sase entitãti corecte - tovarãsi reeducati (5 preoti si un laic) din care unul este medic psihiatru (nu se specificã dacã trebuie sã fie botezat si spovedit, ori dacã poate fi comunist, sionist, mason, pastor, rabin, homosexual, pedofil, zoofil, apostat, ateu etc.)
4. Se interzice oricãrui cãlugãr si preot scriitor de a publica articole si cãrti la alte edituri decît cele din propria eparhie, ori de a scrie în ziare si reviste apartinînd altei eparhii, cu binecuvîntarea altui arhiereu decît cel sub care se aflã.
5. Fortarea preotilor de a participa la tabere si întruniri ecumeniste ori de a le organiza si gãzdui.

6. Initiative si demersuri ale unor ierarhi pentru desfiintarea unor reviste si ziare bisericesti ce prezintã si încurajeazã atitudini ortodoxe românesti si antiecumeniste, catalogîndu-le drept xenofobe, sovine, extremiste etc. (vezi "Credinta ortodoxã" din cadrul Episcopiei Romanului).
7. Pagini întregi în revistele eparhiale în care sunt prezentate vizitele de lucru si tovãrãsestile întruniri la nivel înalt ale iubitilor nostri conducãtori ierarhi BOR, multe iesiri în decor care nu tin seama de smerenia faptei fãcute în ascuns, altele sunt deghizate manevre de campane politicã, si unele ce nu prezintã interes duhovnicesc pentru crestinii de rînd (vezi "Candela Moldovei").
8. Lipsa unor atitudini si lãmuriri oficiale ale ierarhilor BOR fatã de hotãrîrile de guvern privind noile buletine (cu cip si fãrã), cãrtile de credit electronice, primul pas de colectivizare electronicã cu ajutorul cipurilor a cailor si mãgarilor gospodarilor si tãranilor (mai ales ortodocsi, deci fii ai Bisericii, fapt ce obligã pe ierarhi si preoti sã-si apere turma de orice abuzuri oricît de legale, oficiale sau guvernamentale), lucruri ce lasã loc interpretãrilor tendentioase.
9. Lipsa unei opozitii ortodoxe (oficiale si neoficiale) din partea ierarhilor si preotilor BOR fatã de hotãrîri de guvern ce încalcã libertatea ortodoxã a romanului, dreptul la autodeterminare a crestinului, siguranta si viitorul familiei ortodoxe, proprietatea privatã a crestinului ortodox, trecerea sub tãcere a noilor prevederi ale Constitutiei ce lezeazã Romania ca tarã, pe romani ca natie, dar mai ales Biserica Ortodoxã ca pãzitoare a celor douã.
10. Punerea în urmãrire, prin circulare politienesti, a monahilor si preotilor ce nu se aliniazã prevederilor totalitariste si ecumeniste - hotãrîte cu usile închise în consistorii si sedinte de tip comunist -, sub acuzatia de indisciplinã si abatere de la regulile vietii monahale, acestia fiind pasibili, pentru "încãlcãrile" de mai sus, cu osînde penale.
11. Înfiintarea de consistorii monahale (tribunale în care dreptatea o face Ana si Caiafa) pentru hãrtuirea si judecarea monahilor antiecumenisti, adicã iubitori de dreapta credintã a Sfintei Biserici si dusmani ai trãdãrii ortodoxiei de cãtre ierarhii iubitori de Noul Babilon religios numit ecumenism - ce ca o nouã religie mondialã se transformã într-o matcã spiritualã desãvîrsitã pentru întronarea celui ce va aduna într-o unicã putere mondialã cele douã investituri pînã acum despãrtite: cea religioasã si cea pãmînteascã, adicã patriarh al întregii lumi si presedinte al tuturor oamenilor, puteri care vor fi date unui singur om: Antihristul.
12. Hotãrîrea abuzivã prin care se interzice preotilor si monahilor plecarea dintr-o eparhie în alta (ca cel prigonit de staret sã nu poatã evada de sub tutela lui, nici de a se refugia sub oblãduirea altuia mai iertãtor) sub amenintarea excluderii din cler si din monahism (adicã aruncarea în stradã, santaj tipic al ierarhilor comunisti, mercenari ai ortodoxiei).
13. Evitarea condamnãrii oficiale (de cãtre ierarhii BOR) în adunãri sinodale, predici, conferinte, cãrti, reviste, ziare, a hotãrîrilor de guvern precum si a responsabililor politiei care au legalizat, sustinut si încurajat întemeierea si stabilirea sectelor în România ortodoxã , numite de sfinti erezii, înselãri, rãtãciri, iar de actualii ierarhi - culte, confesiuni, ba chiar "biserici".
14. Evitarea adunãrii ierarhilor într-un sinod ortodox national care sã condamne oficial si public:
- pe toti sectarii si ereticii ce rãtãcesc pe români de la singura credintã adevãratã si mîntuitoare: credinta ortodoxã;
- pe toti masonii, sionistii strecurati în ierarhia bisericii si conducerea tãrii (parlamentari, ministri, deputati, senatori, guvernanti, reprezentanti ai cultelor si artelor etc.) ce luptã împotriva ortodoxiei si neamului românesc;
- pe toti ocultistii (yoghini, budisti, hindusi, radiestezisti si bioenergeticieni alchimisti, ufologi, practicanti ai oricãror terapii mistice, astrologi, spiritisti si vrãjitori mediatizati)
- pe toti producãtorii, comerciantii si furnizorii de materiale pornografice (ziare, reviste, casete, imprimeuri si obiecte erotice aflate în fabrici, tipografii, chioscuri, magazine) si anticonceptionale (sterilete, pastile, prezervative si tot instrumentarul adecvat crimelor medicale) ce desfiinteazã duhovniceste, moral, demografic un neam ortodox;
- pe toti patronii caselor de tolerantã si organizatorii industriei de streeptease si spectacole gen Chippendales (streeptease masculin)
15. Sã condamne oficial si public:
- pe toti patronii, producãtorii, comerciantii si distribuitorii de cosmetice (aflate în fabrici, magazine, chioscuri etc.) prin care crestinii ortodocsi pãcãtuiesc împotriva smereniei, simplitãtii, dreptei socoteli, a înfrînãrii si cumpãtãrii, împotriva lepãdãrii de poftele si dulcetile lumesti, fãcîndu-se astfel vrãjmasi ai rãstignirii pe crucea înfrînãrii si a muceniciei ortodoxe;
- pe toti guvernantii responsabili de oficializarea si legalizarea vrãjitoriei în România si pe toti edilii de orase si sate care oferã spatii pentru înfiintarea de biroruri, cabinete si sãli de radiestezie, bioenergie, ayur-veda, qui-kong, dianeticã, spiritism, yoga, shiatsu, reiki etc., precum si vrãjitorie traditionalã (tigãneascã);
- pe toti medicii (în frunte cu ministerul sãnãtãtii) ce practicã, încurajeazã ori sustin avortul si/ori utilizarea metodelor anticonceptionale, fãcîndu-se astfel ei însisi cãlãi ai neamului românesc si vrãjmasi ai lui Hristos, Dãtãtorul de viatã;
- pe toti ce au contribuit la disparitia unor industrii românesti ce asigurau vietuirea neamului crestin românesc, fapt ce pune în primejdie existenta duhovniceascã, moralã si trupeascã a familiei ortodoxe (sã ne gîndim la marea migratiune a românilor în Occident);
- faptul cã nu existã o hotãrîre legislativã în baza cãreia guvernul sã fie obligat a se consulta cu Sfîntul Sinod al BOR în privinta fiecãrei decizii ce priveste viitorul ortodox (economic, politic, militar etc.) al tãrii;
- faptul cã nu existã o hotãrîre legislativã (bisericeascã si guvernamentalã în baza cãreia sã se interzicã profanarea trupului crestinului ortodox (si nu numai) botezat în Hristos si împãrtãsit cu trupul si sîngele lui Dumnezeu, batjocurã numitã autopsie.
16. Gãzduirea în episcopii, mãnãstiri si biserici a taberelor de catolici, protestanti evrei, musulmani, etc.
17. Rugãciuni si slujbe ale ortodocsilor la un loc cu catolicii, anglicanii, protestantii, evreii etc., adicã primirea pe picior de egalitate a "fratilor" ecumenisti în bisericile si mãnãstirile ortodoxe.
18. Împrumuturi financiare solicitate catolicilor, protestantilor sau evreilor de cãtre episcopi ortodocsi pentru ctitorirea de orfelinate, aziluri, pensioane, ospicii, spitale si fundatii filantropice, precum si centre si biblioteci ecumeniste.
19. Organizarea de pelerinaje la Vatican, la mãnãstiri si asezãminte ale ereticilor catolici, protestanti (Taise, Lourdes, Fatima…) pentru împrietenirea ortodocsilor cu ereticii.
20. "Înfrãtiri" între parohii, biserici, mãnãstiri, fundatii si asociatii ortodoxe cu cele catolice, anglicane, protestante etc., organizate de ierarhi si preoti ortodocsi în colaboare cu cãpetenii ale ereticilor.
21. Expozitii de icoane si tablouri de graficã si picturã în biserici si mãnãstiri, manifestãri ce au rolul de a seculariza Ortodoxia si de a profana sfintele lãcase.
22. Amenajarea de muzee (de arheologie, geologie, istorie, artã, etnografie si folclor etc.) si saloane literare în biserici si mãnãstiri.
23. Comemorãri, serbãri si colocvii cultural-artistice desfãsurate în biserici si mãnãstiri, întruniri ce nu-si au locul în aceste spatii sacre de rugãciune si slujire divinã.
24. Participãri ale ierarhilor si preotilor la întruniri (comemorãri, simpozioane, rugãciuni, slujbe, sfintiri) bisericesti, culturale, bancare, politice etc., alãturi de rabini, cardinali, pastori, muftii, sionisti, masoni (comunisti, democrati etc.).
25. Înscrierea ierarhilor si preotilor bisericii ortodoxe în organizatii, ligi, departamente si comitete ecumeniste, umaniste, ecologiste, pacifiste, bancare, masonice, adicã profund eretice si total antiortodoxe.
26. Înfiintarea, finantarea si publicarea de ziare, reviste, brosuri, pliante si cãrti ecumeniste de cãtre ierarhi si preoti ai BOR.
27. Binecuvîntãri, medalii, titluri onorifice si burse acordate de ierarhi si preoti persoanelor ce sprijinã ecumenismul prin publicatii, scrieri si participãri la întruniri ecumeniste si masonice.
28. Participãri ale ierarhilor si preotilor la festivitãti lumesti (spectacole, festivaluri, concerte, evenimente sportive, jocuri, concursuri etc.) ce nu pot avea nimic în comun cu vietuirea ortodoxã întru înfrînare, nevointã si rãstignire pe Crucea lui Hristos.
29. Înfiintarea de noi discipline teologice ce propovãduiesc ideile ecumeniste în facultãtile de teologice, în metodica religioasã pedagogicã, precum si rescrierea unor manuale ce cenzureazã grosolan adevãrurile istorice si de credintã.
30. Fortarea dascãlilor de religie din scoli la a participa "plenar" la manifestatii inter-religioase ecumeniste cu copii, pentru a le da acestora o cît mai desãvîrsitã educatie în spirit euro-globalizant si pseudo-ortodox. Celor reticenti astfel de metodici li se aplicã reduceri salariale si retrogadãri considerabile, putîndu-se ajunge chiar la temutele consistorii mai sus amintite.
31. Înfiintarea de centre si fundatii misionar-ecumeniste (Durãu, Vulcana Bãi, M-rea Neamt, Schit Cãrbuna etc.) de cãtre ierarhi ai bisericii.
32. Programe educationale importate din Occident si adaptate la "cerintele" copiilor ortodocsi romani, ce au la baza antroposofismul si teosofia.
33. Fortarea cãlugãrilor de a primi legitimatii monahale.



Epistola enciclica a Bisericii Ortodoxe de la 1848 catre Papa Pius al IX

EPISTOLA ENCICLICÃ [1]
A BISERICII UNA, SFINTE, CATOLICE SI APOSTOLICE,
CÃTRE ORTODOCSII DE PRETUTINDENI [2]

în care cei patru patriarhi ai Rãsãritului dau, la anul 1848, un rãspuns ferm enciclicei Cãtre Orientali a Papei Pius IX si afirmã fundamentele Ortodoxiei contra tuturor ereziilor (Tradusã de prof. univ. Teodor M. Popescu)

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfînt iubiti si doriti frati ai nostri, sfintiti Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor si tuturor ortodocsilor, fii adevãrati ai Bisericii una, sfinte, catolice si apostolice, îmbrãtisare frãteascã în Duhul Sfînt si toate cele bune si de mîntuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca propovãduirea evanghelicã, sfîntã si dumnezeiascã a rãscumpãrãrii[3] noastre sã fie vestitã de cãtre toti asa neschimbatã si sã fie crezutã în veci asa de curatã, cum a descoperit-o dumnezeiestilor si sfintilor Sãi Ucenici Mîntuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a desertat pe Sine luînd chip de rob[4], coborînd din sînurile pãrintesti si dumnezeiesti. Si cum aceia devenind martori vãzãtori si auzitori, ca niste trîmbite puternice au rãsunat în toatã lumea (cãci în tot pãmîntul a iesit graiul lor si pînã la marginile lumii cuvintele lor)[5]; si, în sfîrsit, asa neatinsã, cum ne-au predat-o de obste atîtia si atît de mari de Dumnezeu purtãtori Pãrinti ai Bisericii catolice, cei de la marginile pãmîntului, cari au repetat aceleasi graiuri si au învãtat pînã la noi în sinoade si fiecare în parte. Dar precum odinioarã în Eden, începãtorul rãutãtii, vrãjmasul cel neîntelegãtor al mîntuirii oamenilor, luînd cu viclenie chip de sfetnic folositor, a fãcut pe om cãlcãtor al poruncii dumnezeiesti celei cunoscute, tot astfel amãgind pe multi cu timpul si în Edenul cel întelegãtor, Biserica lui Dumnezeu si fãcîndu-i uneltele sale, amestecînd veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învãtãturii ortodoxe, adapã pe multi, ce sunt nevinovati dar vietuiesc fãrã pazã, în (pahare) aurite asa zicînd cu hristologia evanghelicã, si cari neluînd seama mai mult la cele auzite (Evrei II, 1) si vestite de Pãrintii lor (Deuteronom[6], XXXII, 7) potrivit Evangheliei si la fel pururea cu învãtãtorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulãtor spre mîntuirea lor sufleteascã cuvîntul cel grãit si scris al Domnului si autoritatea Bisericii celei de totdeauna, urmãresc nelegiuire nouã si inovatii, ca în îmbrãcãminte, si desfãsoarã în toate chipurile învãtãtura evanghelicã cea de ei stricatã.

2. De acolo ereziile cele multe sfîsiate si îngrozitoare, pe cari Biserica cea catolicã, primind chiar din scutecele ei armãtura lui Dumnezeu si apucînd cutitul Duhului, care este cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni VI, 17), a fost nevoitã sã le combatã, si împotriva tuturor a triumfat pînã azi si va triumfa biruitoare în toti vecii, înfãtisîndu-se totdeauna mai strãlucitã si mai puternicã dupã luptã.

3. Dar din aceste erezii unele au si dispãrut cu totul, altele se duc, altele s-au vestejit, altele si înfloresc mai mult sau mai putin, fiind în putere pînã la timpul restabilirii lor, altele iarãsi reapar, ca sã-si meargã drumul lor de la nastere pînã la distrugere, cãci fiind gînduri si nãscociri nenorocite de oameni nenorociti, trãsnite ca anatema celor sapte Sinoade ecumenice, ca si ei se nimicesc, chiar de ar mai tine o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice si apostolice, cea însufletitã de Cuvîntul Cel viu al lui Dumnezeu, ea dãinuieste vesnic, dupã fãgãduinta cea nemincinoasã a Domnului: Portile iadului nu o vor birui (Matei XVI, 18), adicã gurile nelegiuitilor si ereticilor (cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti), oricît de grozave, oricît de uimitoare, nu vor birui dreapta învãtãturã cea linistitã si tãcutã. Dar oare ce este cã drumul celor pãcãtosi merge bine? (Ieremia XII, 1) si nelegiuitii se semetesc si se înaltã ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), tulburînd adorarea cea linistitã a lui Dumnezeu?

Pricina acestui lucru este nespusã, si Biserica, desi se roagã zilnic ca sã lipseascã de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: Destul îti este tie harul Meu: cãci puterea mea întru slãbiciune se desãvîrseste (Corinteni XII, 9). De aceea mai cu plãcere se laudã întru slãbiciunile sale, ca sã se sãlãsluiascã asupra ei puterea lui Hristos[7] si pentru ca cei încercati sã se vãdeascã (Corinteni XI, 19).

4. Dintre aceste erezii rãspîndite - pentru judecãti pe care le stie Dumnezeu - pe o mare parte a pãmîntului era cîndva arianismul, iar astãzi este si Papismul[8], dar si acesta (ca si acela, care a dispãrut cu totul), desi este în putere acum, nu va birui pînã la sfîrsit, ci va trece si va fi doborît si va rãsuna marele glas din cer: Doborîtu-s-a (Apocalipsa XII, 10).

5. Pãrerea cea nouã cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul este potrivnicã lãmuririi hotãrîte a Domnului nostru, datã cu grijã pentru aceasta (Ioan XV, 26): Care de la Tatãl purcede, si potrivnicã mãrturisirii întregii Biserici catolice, dupã cum este încredintatã de cãtre cele sapte Sinoade ecumenice: Care de la Tatãl purcede (Simbolul Credintei). I. Pentru cã înlãturã progresiunea cea mãrturisitã de Evanghelie a persoanelor dumnezeiesti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singurã cauzã, unicã, dar diferitã. II. Pentru cã introduce raporturi diferite si inegale între ipostasele cele de aceeasi putere si împreunã mãrite, si confundarea sau amestecarea lor. III. Pentru cã dovedeste asa zicînd ca fiind imperfectã, ba chiar obscurã si greu de înteles pînã la ea mãrturisirea Bisericii una, sfîntã, catolicã si apostolicã. IV. Pentru cã atacã pe sfintii Pãrinti din sinodul întîi ecumenic de la Niceea si din Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol, ca si cum adicã ar fi teologhisit nedesãvîrsit despre Fiul si Sfîntul Duh si ar fi trecut sub tãcere o asemenea însusire a Dumnezeirii fiecãreia din cele douã persoane, desi era nevoie sã fie lãmurite toate însusirile lor dumnezeiesti împotriva si a arienilor si a macedonenilor. V. Pentru cã insultã pe Pãrintii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al saselea si al saptelea ecumenic, cari au vestit în lume desãvîrsit si întreg dumnezeiescul Simbol, încît si cu blesteme înfricosate si cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scãdere sau schimbare sau mutare fie si de o cirtã, si lor însisi si oricãror altii[9]; ca si cum[10] ar trebui sã fie îndreptat si mãrit, si prin urmare toatã învãtãtura teologicã a Pãrintilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcã noi însusiri tuturor celor trei persoane ale Fericitei Treimi. VI. Pentru cã s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un lup în piele de oaie, cu însemnare adicã nu de purcedere, dupã întelesul grecesc din Evanghelie si din simbol, ci cu însemnarea de trimitere[11], cum se apãra papa Martin[12] fatã de Maxim Mãrturisitorul si cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII[13]. VII. Pentru cã forteazã în chip deosebit, cu neînchipuitã îndrãznealã, si falsificã Simbolul însusi, care este depozit comun al crestinismului. VIII. Pentru cã a adus atîtea tulburãri în Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu si a dezbinat neamurile. IX. Pentru cã a fost dezaprobatã în chip solemn de la prima înfãtisare de cãtre doi papi de vesnicã amintire, Leon III si Ioan VIII, care - acesta din urmã - în epistola[14] cãtre sfîntul[15] Fotie - a pus în rîndul lui Iuda pe cei care au introdus-o întîi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru cã a fost condamnatã de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Rãsãritului. XI. Pentru cã a fost lovitã cu anatemã, ca o inovatie si adãogire în Simbol, la Sinodul al optulea ecumenic cel întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor rãsãritene si apusene[16]. XII. Pentru cã odatã introdusã în Bisericile din Apus, fie a nãscut fãpturi de rusine, fie a atras dupã sine în curînd alte inovatii, cele mai multe potrivnice poruncilor celor hotãrît scrise în Evanghelie ale Mîntuitorului nostru si tinute pînã la introducerea ei în Bisericile în care s-a furisat, ca: stropire în loc de botez, refuzarea sfîntului Potir[17] laicilor, ridicarea uneia si aceleiasi pîini frînte, dar folosirea de hostii, azimã în loc de pîine, lãsarea din liturghii a binecuvîntãrii, adicã a dumnezeiestii chemãri a prea Sfîntului Duh celui Care sfinteste slujirea[18] si desfiintarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu sfîntul mir si împãrtãsirea cu prea curatele Taine a pruncilor botezati; necãsãtorirea preotilor, infailibilitatea si vicariatul lui Hristos în persoana Papii si celelalte, înlãturînd astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor tainelor si al întregii învãtãturi, pe care-l tinea vechea sfîntã si dreptcredincioasã Bisericã a Romei, pe atunci mãdular prea cinstit al sfintei Biserici catolice si apostolice. XIII. Pentru cã a îndemnat pe teologii Apusului, apãrãtorii ei, neavînd nici un loc nici în Scripturã, nici în Pãrinti, pentru a da chip plãcut gresitelor învãtãturi enumerate, nu numai la rãstãlmãcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Pãrintii sfintei Biserici catolice, dar si la falsificarea textelor sfinte si neatinse ale dumnezeiestilor Pãrinti rãsãriteni ca si apuseni. XIV. Pentru cã a apãrut ca ceva strãin, nemaiauzit si blasfemiator chiar si pentru celelalte comunitãti crestine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlãturate din Staulul catolic[19]. XV. Pentru cã nu se poate încã apãra nici mãcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel putin în chip rational din Pãrinti, cu tot zelul si cu toatã lupta apãrãtorilor ei, în nici una din acuzatiile enumerate[20]. O asemenea pãrere poartã toate caracteristicile învãtãturii gresite, ce provin din firea si din însusirile ei. Si deoarece orice învãtãturã gresitã, care atinge cugetarea catolicã cu privire la Fericita Treime si la progresiunile[21] dumnezeiesti, si încã chiar existenta Prea Sfîntului Duh, este si se numeste erezie, si cei care cugetã astfel eretici, dupã hotãrîrea celui întru sfinti Damasus Papã al Romei: Dacã cineva va avea dreaptã pãrere despre Tatãl si Fiul, dar nu va avea despre Sfîntul Duh, este eretic (Mãrturisirea credintei catolice pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului[22]), de aceea Biserica una, sfîntã, catolicã si apostolicã, mergînd pe urmele sfintilor Pãrinti, rãsãriteni ca si apuseni, a declarat odinioarã pe timpul Pãrintilor si declarã iarãsi astãzi în sinod, cã aceastã nouã pãrere mai sus arãtatã, cã Duhul Sfînt purcede de la Tatãl si de la Fiul, este în esentã erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici, potrivit cu sus numita hotãrîre sinodicã a Prea Sfintitului Papã Damasus, si adunãrile lor eretice, si orice comuniune duhovniceascã si religioasã a fiilor ortodocsi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngãduitã, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic[23].

6. Aceastã erezie, care a atras dupã sine si foarte multe inovatii, precum s-a arãtat, cunoscutã fiind pe la jumãtatea secolului al saptelea[24], necunoscutã si anonimã la început, si încã diferite însemnãri avînd în provinciile apusene ale Europei, furisîndu-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covîrsind vechea Ortodoxie a acelor pãrti prin nepãsarea Pãstorilor de atunci si prin protectia Suveranilor[25], a dus la rãtãcire putin cîte putin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încã ale Spaniei, dar si pe cele germane, galice si italiene, a cãror ortodoxie se vestea odinioarã în toatã lumea, si cu care adeseori comunicau dumnezeiestii nostri Pãrinti, ca marele Atanasie si Vasile cel pînã la cer strãlucitor[26], si a cãror împreunã bunã întelegere si lucrare cu noi pînã la Sinodul al saptelea ecumenic a pãstrat neatinsã învãtãtura Bisericii catolice si apostolice. Dar în urmã, prin pisma celui care urãste binele, inovatiile ei cu privire la Teologia cea sãnãtoasã si ortodoxã a Prea Sfîntului Duh (a Cãrui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va sã fie, dupã hotãrîrea Domnului, Matei XII, 31-32) si una dupã alta, inovatiile privitoare la dumnezeiestile taine si mai ales la taina cea de-lume-mîntuitoare a Botezului si a dumnezeiestii Împãrtãsanii si a Preotiei, ca niste fãpturi îngrozitoare urmîndu-i, au pus stãpînire si pe Roma cea veche însãsi, de unde luînd caracter oficial în Bisericã, au[27] primit spre a se deosebi si numele de Papism. Cãci episcopii ei supranumindu-se Papi, desi la început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovatiei, ca Leon III si Ioan VIII, precum am mai spus, si au dezaprobat-o în toatã lumea, unul prin acele plãci de argint[28], iar celãlalt prin epistola sa cãtre sfîntul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic si prin cea cãtre Sfendopulchros[29] pentru Metodiu episcopul Moraviei, cei mai multi dintre urmasii lor, momiti de privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie[30], întru apãsarea Bisericilor lui Dumnezeu si gãsind în ele mult folos lumesc si cîstig mult, închipuind conducerea monarhicã în Biserica cea catolicã si monopol al harurilor Sfîntului Duh, nu numai au schimbat cît îi priveste religia veche, despãrtindu-se prin arãtatele inovatii de cealaltã veche si existentã încã formã de conducere crestinã, ci s-au silit nu fãrã îngãduite tratative, cum ne încredinteazã istoria cea adevãratã, ca sã atragã cu ei de la Ortodoxie la apostazia lor si celelalte patru Patriarhii si sã robeascã astfel Biserica cea catolicã[31] voilor si poruncilor oamenilor.

7. Înaintasii si Pãrintii nostri de fericitã amintire de atunci, întru ostenealã si sfat îndeobste, vãzînd cãlcatã în picioare învãtãtura strãmoseascã evanghelicã si sfîsiat cu mîini nelegiuite vesmîntul cel de sus tesut al Mîntuitorului nostru, miscati de dragoste pãrinteascã si frãteascã au plîns[32] pierderea atîtor crestini pentru care a murit Hristos si au depus mult zel si iubitoare strãduintã, si în sinoade si în particular, pentru ca, salvînd învãtãtura ortodoxã a sfintei Biserici catolice, sã coasã împreunã la loc de vor putea ceea ce s-a sfîsiat, si ca doctori încercati au chibzuit laolaltã pentru mîntuirea mãdularului suferind, îndurînd multe supãrãri si dispret si prigoniri, numai ca sã nu se despartã în bucãti corpul lui Hristos, numai ca sã nu se calce în picioare hotãrîrile dumnezeiestilor si venerabilelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasã ne-a încredintat de neînduplecata stãruintã apuseanã în rãtãcire. Acesti bãrbati de fericitã amintire au încercat în faptã si în aceastã chestiune adevãrul cuvintelor celui întru sfinti Pãrintelui nostru Vasile cel pînã la cer strãlucitor[33], care zicea si atunci din experientã despre episcopii Apusului si îndeosebi despre Papa însusi: Care nici nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care vor sã le anunte adevãrul si întinzînd prin ei însisi erezia[34] (cãtre Eusebiu al Samosatei)[35] si astfel cunoscînd neîndreptarea lor dupã prima si a doua certare frãteascã, lãsîndu-i în pace si evitîndu-i i-au lãsat la mintea lor cea neîncercatã (cãci mai bun este rãzboiul decît o pace care desparte de Dumnezeu, cum a spus si cel întru sfinti Pãrintele nostru Grigorie despre arieni)[36]. De atunci nu mai este nici o comuniune duhovniceascã între noi si ei. Cãci au sãpat cu mîinile lor prãpastie adîncã, cea între ei si ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a tulbura Biserica cea linistitã a lui Dumnezeu, ci trimitînd pretutindeni asa numiti Misionari, oameni traficanti de suflete, înconjoarã pãmîntul si marea, ca sã facã un prozelit, sã însele pe vreunul dintre ortodocsi, sã strice învãtãtura Domnului nostru, sã falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credinte, sã arate de prisos Botezul[37] cel lãsat de Dumnezeu, inutilã împãrtãsirea cu Potirul Testamentului si cîte altele nenumãrate a insuflat demonul inovatiei scolasticilor, care au îndrãznit totul în evul mediu, si Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stãpînire. Fericitii pentru evlavie înaintasii si Pãrintii nostri, desi în multe feluri si în multe chipuri supãrati si prigoniti dinãuntru si dinafarã, direct si indirect de cãtre Papism, încrezîndu-se în Domnul, au izbutit sã pãstreze si sã ne predea si nouã aceastã nepretuitã mostenire a Pãrintilor lor, pe care si noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult pret generatiilor ce vor veni pînã la sfîrsitul veacului. Dar nu înceteazã pînã astãzi si nu vor înceta pentru aceasta Papistii sã atace dupã obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostati de la credinta lor cea strãmoseascã. De ar fi dat Dumnezeu sã îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a nãvãlit în Apus si a pus stãpînire pe el! Cine se îndoieste, cã dacã zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei s-ar fi întrebuintat cumva pentru distrugerea ereziei si a inovatiilor, dupã sfaturile cele lui Dumnezeu plãcute ale lui Leon al III-lea si Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocsi de fericitã pomenire, de mult n-ar mai fi rãmas nici urmã din ea pe lume si am putea acum sã spunem acelasi lucru[38], dupã fãgãduinta apostolicã? Dar zelul urmasilor lor nu era pentru apãrarea Credintei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiti Leon al III-lea.

9. Pînã în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintasi încetaserã si nu mai erau decît cele ale misionarilor; de curînd însã Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847[39], a dat la 6 ianuarie acest an o enciclicã intitulatã Cãtre Orientali, avînd douãsprezece pagini în traducerea greacã, pe care trimisii sãi au rãspîndit-o ca pe o miasmã venitã de undeva din afarã înãuntrul Turmei noastre ortodoxe. Aceastã enciclicã se adreseazã cãtre cei care în diferite timpuri si în diferite comunitãti crestine au apostaziat si au dezertat la Papism si prin urmare îi sunt partizani, dar se îndreaptã intentionat si cãtre ortodocsi, nu în particular si numindu-i, dar citînd pe nume[40] (pag.3. r.14-18, pag.4 r.19 si pag.9, r 5, 17 si 23) pe dumnezeiestii si sfintii nostri Pãrinti, calomniindu-i adicã pe ei si pe noi, mostenitorii si urmasii lor; pe ei ca ascultînd zice-se de ordinele papale si de hotãrîrile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe niste neascultãtori de pildele acelora si prin urmare calomniindu-ne fatã de Turma noastrã cea de Dumnezeu încredintatã, ca pe niste despãrtiti de Pãrintii nostri si nepurtãtori de grijã pentru datoriile noastre cele sfinte si pentru mîntuirea sufleteascã a fiilor nostri duhovnicesti. Si uzurpînd anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolicã a lui Hristos, pentru cã detin, cum se laudã, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voiesc sã amãgeascã astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, adãugînd acele cuvinte surprinzãtoare pentru oricine s-a hrãnit cu învãtãtura teologicã (pag.10, r. 29): nici nu existã motiv sã pretextati contra întoarcerii la adevãrata Bisericã si comuniune cu acest sfînt scaun.

10. Desigur cã fiecare dintre fratii si fiii nostri în Hristos cu educatie si instructie religioasã, citind cu atentie si cu întelepciunea cea datã lui de Dumnezeu, observã cã si cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca si ale înaintasilor lui de la schismã, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag.7, r.8) si de iubire, ci cuvinte de amãgire si absurde, tinzînd la interes, dupã obiceiul înaintasilor lui antisinodali. De aceea si suntem siguri cã asa cum nu s-au înselat pînã azi, ortodocsii nu se vor însela nici de acum înainte; cãci cuvîntul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): Nu vor urma pe cel strãin, ci vor fugi de la el, pentru cã nu cunosc glasul celor strãini.

11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastrã pãrinteascã si frãteascã si ca o obligatie sfîntã, ca sã vã întãrim prin prezenta rugãminte[41] în ortodoxia pe care o tineti din strãmosi si sã arãtãm totodatã în treacãt netemeinicia celor gîndite de Episcopul Romei si ce este vãdit cã el cugetã. Cãci nu cu mãrturisirea sa apostolicã îsi împodobeste scaunul, ci cu tronul apostolic se sileste sã-si stabileascã autoritatea, si cu autoritatea mãrturisirea sa. Dar lucrul nu stã asa. Cãci nu numai cã scaunul Romei se socoteste a fi cinstit cumva de cãtre fericitul Petru dintr-o simplã traditie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, mãrturisit de Sfînta Scripturã, adicã Antiohia, a cãrei Bisericã este de aceea mãrturisitã de sfîntul Vasile (Epist. 48 cãtre Atanasie cel Mare)[42] ca cea mai însemnatã dintre Bisericile din lume[43], si ceea ce este si mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind cãtre Sinodul Apusenilor[44] (prea cinstitilor si cucernicilor frati si împreunã-liturghisitori Damasus[45], Ambrozie[46], Britton[47], Valerian[48] si ceilalti)[49] mãrturiseste zicînd[50]: Biserica cea prea veche si în adevãr apostolicã din Antiohia Siriei, în care pentru prima datã s-a întrebuintat cinstitul nume al crestinilor[51], nici aceasta, zicem, Biserica apostolicã din Antiohia, n-a avut vreodatã dreptul de a nu fi judecatã cu Sfînta Scripturã si cu hotãrîrile sinodale, ca una care în adevãr se poate mîndri cu scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însãsi persoana fericitului Petru a fost judecatã înaintea tuturor dupã adevãrul Evangheliei (Galateni II) si a fost gãsit, dupã mãrturie scripturisticã, vinovat si nu drept mergînd[52]. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudã si se semetesc numai cu ocuparea scaunului lui? Si, într-adevãr, însusi marele Vasile, cel pînã la cer strãlucitor[53], acest didascãl ecumenic al Ortodoxiei în Biserica cea catolicã, la care si Episcopii Romei sunt nevoiti sã trimitã (pag. 8, r.31)[54], lãmurit si curat ne-a arãtat mai sus[55] ce consideratie trebuie sã avem pentru judecãtile nepãtrunsului Vatican[56]: Care nu cunosc adevãrul, nici nu suferã sã-l învete, certîndu-se cu cei care le vestesc adevãrul si întãrind prin ei însisi erezia. Asa cã însisi acei sfinti Pãrinti ai nostri, pe care admirîndu-i pe drept, ca pe niste luminãtori si învãtãtori chiar ai Apusului, ni-i enumerã Fericirea Sa si ne sfãtuieste sã-i urmãm (aceeasi paginã), ne învatã sã nu judecãm Ortodoxia dupã sfîntul scaun, ci scaunul însusi si pe cel de pe scaun sã-l judecãm dupã dumnezeiestile Scripturi si regulile sinodale si dupã credinta cea propovãduitã, adicã dupã Ortodoxia învãtãturii celei de totdeauna. Asa au judecat si au condamnat în Sinod Pãrintii nostri si pe Honorius Papã al Romei[57] si pe Dioscur Papã al Alexandriei[58] si pe Macedonie[59] si pe Nestorie[60] Patriarhi de Constantinopol si pe Petru Knafevs[61] Patriarhul Antiohiei[62] si pe ceilalti. Cãci dacã si urîciunea pustiirii a stat în locul cel sfînt, dupã mãrturia Scripturilor (Daniil IX, 27 si Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi si erezia pe scaun sfînt? Si de aici se aratã dintr-o privire zãdãrnicia si slãbiciunea si a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Cãci dacã Biserica lui Hristos nu s-ar fi întemeiat pe piatra cea neclintitã a mãrturisirii lui Petru (care era rãspuns comun din partea apostolilor întrebati Voi cine ziceti cã sunt? - Matei XVI, 15): Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (ibidem, 16), cum ne tãlmãcesc nouã dumnezeiestii Pãrinti rãsãriteni si apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie gresitã chiar pe însusi Petru, dar încã pe Papa, care, dupã ce si-a însusit si cheile Împãrãtiei cerurilor, ce fel de întrebuintare a fãcut de ele se vãdeste din istorie. Dar si însemnarea întreitului Paste oile mele, dumnezeiestii nostri Pãrinti comuni de acord învatã cã nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalti Apostoli, si cu atît mai putin si al urmasilor lui, ci o simplã restabilire a lui în apostolat, din care cãzuse prin întreitã lepãdare. Dumnezeiescul Petru însusi se aratã a primi astfel întelesul întreitei întrebãri a Domnului Mã iubesti? si mai mult si decît acestia (Ioan XXI, l6). Cãci aducîndu-si aminte de chiar dacã toti s-ar scandaliza de tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã (par.12), s-a întristat cã i-a zis a treia oarã mã iubesti. Dar urmasii lui iau zicerea în chip oportun în întelesul cel foarte plãcut lor[63].

12. Dar, zice Fericirea sa (pag. 8, r.12) cã Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): Eu m-am rugat pentru tine, ca sã nu lipseascã credinta ta, iar tu întorcîndu-te oarecînd întãreste pe fratii tãi. Rugãciunea Domnului nostru s-a fãcut pentru cuvîntul cã Satan încercase (ibidem 31) sã tulbure credinta tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngãduit numai pentru Petru, si tocmai de aceea anume, pentru cã grãia cuvinte de iubire de sine si se îndreptãtea pe sine mai presus decît ceilalti (Matei XXVI, 33): Chiar dacã toti s-ar scandaliza de Tine, eu nu mã voi scandaliza niciodatã. Dar aceastã îngãduintã a fost trecãtoare, a început sã blesteme si sã jure, cã nu cunosc pe acest om. Atît de slabã este firea omeneascã lãsatã la puterea ei însãsi, duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios (Matei XXVI, 41), trecãtoare, am zis pentru ca iarãsi venindu-si în sine, prin întoarcerea sa întru pocãintã, sã întãreascã si mai mult pe fratii sãi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat gresit, nici nu s-au lepãdat. O, întelepte judecãti ale lui Dumnezeu! Cît de dumnezeiascã si tainicã era cea din urmã noapte pe pãmînt a Mîntuitorului nostru! Cina aceea sfîntã este crezutã a fi sãvîrsitã si astãzi în fiecare zi - aceasta sã faceti întru pomenirea mea (Luca XXII, 19). Si ori de cîte ori veti mînca pîinea aceasta si veti bea paharul acesta, vestiti moartea Domnului pînã ce va veni (I Corinteni XI, 26). Dragostea frãteascã cea cu atîta grijã vestitã nouã de cãtre Învãtãtorul nostru comun, întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii mei, dacã veti avea dragoste între voi (Ioan XIII, 35) ale cãrei zapis si conditii Papii le-au sfîsiat întîi, apãrînd si primind inovatii eretice împotriva celor evanghelizate nouã si rînduite de cãtre Învãtãtorii si Pãrintii nostri comuni, însãsi aceastã dragoste, zicem, lucreazã si astãzi în sufletul popoarelor crestine si îndeosebi al celor care le conduc[64]. Cãci mãrturisim cu tãrie în fata lui Dumnezeu si a oamenilor, cã rugãciunea Mîntuitorului nostru (pag.7, r. 33) cãtre Dumnezeu si Tatãl Sãu pentru dragostea comunã a crestinilor si pentru unitatea întru una sfîntã catolicã si apostolicã Bisericã, în care si credem, ca sã fie una precum si noi una suntem (Ioan XVII, 22), lucreazã în noi, ca si în Fericirea Sa, si aici dorinta si zelul nostru frãtesc întîlnesc pe ale Fericirii Sale, cu aceastã singurã deosebire, cã în noi lucreazã cu conditia de a se pãstra întreg si neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihãnit si desãvîrsit al Credintei crestinilor dupã glasul evanghelic si dupã hotãrîrile celor sapte sfinte Sinoade ecumenice si învãtãtura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întãrirea si predominarea autoritãtii si functiunii celor care stau pe Scaunul apostolic si cea a noii lor învãtãturi. Iatã pe scurt capitolul întregii deosebiri si neîntelegeri dintre noi si aceia si zidul cel din mijloc al despãrtirii, care, dupã cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, l6), si alte oi am, care nu sunt din acest staul. Si acelea Mi se cade sã le aduc si vor asculta de glasul Meu, (care de la Tatãl purcede), nãdãjduim cã, cu împreuna-lucrare a vestitei întelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusã acum si cea de a treia. Cãci dacã socotim dupã cuvintele Fericirii Sale, cã rugãciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea sã se lepede si sã-si calce jurãmîntul, rãmîne legatã si unitã cu scaunul lui Petru si cã se reface virtual si la cei care stau în timp pe el, desi, cum s-a spus mai sus (par. 11) cu nimic nu contribuie la întãrirea pãrerii (dupã cum din exemplul fericitului Petru însusi din Scripturã aflãm, încã si dupã pogorîrea Sfîntului Duh), încredintãm totusi din cuvintele Domnului, cã va veni timpul cînd aceastã dumnezeiascã[65] rugãciune, cea pentru lepãdarea lui Petru, ca sã nu lipseascã întru sfîrsit credinta lui, va lucra si asupra vreunuia dintre urmasii scaunului[66] lui, care va si plînge amar ca el si întorcîndu-se oarecînd ne va întãri si mai mult pe noi, fratii lui, în mãrturisirea ortodoxã pe care o tinem din strãmosi. Si dea Dumnezeu ca acest urmas al lui Petru sã fie Fericirea Sa! Dar la aceastã umilã rugãminte a noastrã oare ce împiedicã sã adãugãm si sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrãznim nicidecum sã zicem, cum a zis (pag 10, r 22) Fericirea Sa, fãrã altã întîrziere. Zicem însã fãrã grabã, cu maturã chibzuintã, si încã, de va trebui, cu sfatul Episcopilor si teologilor si învãtãtorilor celor mai întelepti, mai evlaviosi si totdeauna mai iubitori de adevãr si nepãrtinitori, de care destui au astãzi, dupã dumnezeiasca iconomie, toate popoarele din Apus.

13. Zice Fericirea Sa, cã Episcopul de Lugdunum[67], Sfîntul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: Toatã Biserica, adicã credinciosii de pretutindeni, trebuie sã fie de acord, pentru întîietatea ei, cu aceastã Bisericã, în care totdeauna s-a tinut în totul de cãtre credinciosii de pretutindeni traditia cea datã de Apostoli[68]. Desi acest sfînt spune cu totul altceva decît ceea ce cred cei de la Vatican, le lãsãm întelesul si explicarea lor cea dupã bunul plac si zicem: cine tãgãduieste cã vechea Bisericã romanã era apostolicã si ortodoxã? Si nimeni dintre noi nu va pregeta sã o numeascã si pildã a Ortodoxiei[69]. Noi mai ales vom adãoga spre marea ei laudã, dupã istoricul Sozomen (Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 13) si chipul în care, pînã la un timp, a putut sã pãstreze Ortodoxia ce-i lãudãm si pe care Fericirea Sa a pãrãsit-o: Pentru cã în general Biserica cea din tot Apusul, conducîndu-se curat de dogmele Pãrintilor, a fost scutitã de ceartã si de rãtãcirile ei[70]. Oare cine dintre Pãrinti sau dintre noi însine a tãgãduit întîietatea[71] ei canonicã în ordinea Ierarhiei, atîta timp cît s-a condus curat de dogmele Pãrintilor, alãturîndu-se regulii infailibile a Scripturii si a sfintelor Sinoade? Dar acum nu gãsim pãstratã în ea nici dogma Fericitei[72] Treimi dupã simbolul dumnezeiestilor[73] Pãrinti adunati la sinodul I de la Niceea si la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mãrturisit si l-au întãrit si sub atîtea blesteme au pus ca pe niste caterisiti pe cei ce-l vor schimba, fie si cu o cirtã, celelalte cinci sinoade ecumenice, nici forma cea apostolicã a dumnezeiescului[74] Botez, nici invocarea Duhului celui de tainã sãvîrsitor[75] asupra celor Sfinte, ci vedem în ea si dumnezeiescul Potir socotit - fie departe de noi[76] - ca o bãuturã de prisos, si foarte multe altele, necunoscute nu numai sfintilor nostri Pãrinti, care au fost totdeauna canon si dreptar catolic infailibil[77] al Ortodoxiei, precum si Fericirea Sa învatã cu respectul adevãrului (pag.2), dar si vechilor sfinti Pãrinti ai Apusului. Dar încã si acest primat, pentru care pledeazã din toate puterile Fericirea Sa, ca si înaintasii sãi, a decãzut de la un semn frãtesc si privilegiu ierarhic la suprematie[78]. Ce trebuie deci sã credem despre traditiile ei nescrise, dacã cele scrise au suferit asa transformare si schimbare în rãu? Sau cine este atît de îndrãznet si de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încît sã cuteze a spune, cã dacã ar trãi din nou cel întru sfinti Pãrintele nostru Irineu si ar vedea-o astãzi ruptã de vechea si originara învãtãturã apostolicã în atît de esentiale si catolice articole ale crestinismului, nu s-ar împotrivi el cel dintîi la inovatiile si la dispozitiile arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lãudate atunci, ca una ce se conduce curat dupã dogmele pãrintesti? Vãzînd, de pildã, cã Biserica romanã nu numai înlãturã din canonul ei liturgic dupã inspiratia scolasticilor[79] strãvechea si apostolica invocare[80] a Duhului celui de tainã sfintitor si cã mutileazã Ierurgia[81] în chip deplorabil în partea ei cea mai esentialã, dar se si sileste cu hotãrîre ca sã o scoatã si din liturghia celorlalte comunitãti crestine, calomniind în chip atît de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudã, cã s-au strecurat dupã schismã (pag. 11, r. 11)[82], ce n-ar zice despre aceastã inovatie acest dumnezeiesc Pãrinte? El care ne asigurã (cartea IV, cap.34, editia Massuet[83], 18) cã pîinea cea din pãmînt, primind si evocarea[84] lui Dumnezeu, nu mai este pîine comunã etc., numind evocare invocarea[85]. Cã prin ea crede Irineu cã se sãvîrseste Misterul jertfei, a notat în chip deosebit si Francois Feuardent[86] din ordinul numitilor cãlugãri minori papali[87], care a editat la 1639 scrierile sfîntului cu scolii, la capitolul 18 al primei cãrti, pagina 114: Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri, cã Irineu învatã pîinea euharistiei si Paharul amestecat[88] prin cuvintele invocãrii[89] devin adevãrat trup si sînge al lui Hristos[90]. Iar dacã ar auzi despre vicariatul si arbitrariul lui[91], ce ar zice el, care si pentru o micã si aproape indiferentã disputã despre serbarea Pastilor (Eusebiu, Istoria Bisericeascã V, 24) a retinut violenta Papii Victor în Biserica liberã a lui Hristos, sfãtuindu-l tocmai contrariul cu atît curaj si succes? Astfel cã chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru primatul Bisericii romane aratã cã autoritatea ei nu este suveranã si nici arbitralã, cum n-a avut-o niciodatã nici însusi fericitul Petru, ci un privilegiu frãtesc în Biserica cea catolicã si o distinctie acordatã Papilor pentru faima si pentru privilegiul Orasului[92]. Asa cum si Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a mentine independenta Bisericilor cea hotãrîtã de Sinodul al III-lea ecumenic (can.8)[93], urmînd Sinodului al II-lea ecumenic (can.3)[94] si însusi Sinodului I ecumenic (can.6)[95] care, numind suprematia arbitrarã a Papii peste Apus Obicei, a decis: Pentru cã Orasul acela este capitalã, Pãrintii i-au acordat pe drept τα Πρεσβεια[96](can.28), nespunînd nimic despre emanatia apostolicã de la Petru, cea însusitã de ei si mai putin decît orice despre vicariatul Episcopilor ei si despre Pãstoria catolicã[97]. Iar o asemenea tãcere profundã asupra unor atît de mari privilegii, si nu numai aceasta, dar si motivarea întîietãtii lor nu cu paste oile Mele, nici cu pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea, ci pur si simplu cu obiceiul si cu calitatea de oras-capitalã si aceasta nu de la Domnul ci de la Pãrinti va pãrea cu atît mai paradoxalã - suntem convinsi - Fericirii Sale, care gîndeste altfel despre întîietatea sa[98] (pag.8. r.16)[99], cu cît el însusi, cum vom vedea (par.15), tine în mare stimã mãrturia ce crede a fi gãsit în favoarea scaunului Sãu apostolic a Sinodului al IV-lea ecumenic amintit, si cu cît Sfîntul Grigore Dialogul, numit si cel Mare (cartea I, ep.25), obisnuia sã numeascã aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii si piatrã în patru colturi, pe care s-a zidit Biserica cea catolicã[100].

14. Zice Fericirea Sa (pag.10, r. 12): certîndu-se între ei Corintenii au fãcut arãtare[101] cãtre Clement Papã al Romei, care judecînd cazul le-a scris, iar ei atît de mult au îmbrãtisat hotãrîrea lui, încît o citeau si în Bisericã[102]. Dar acesta este un argument foarte slab al autoritãtii papale în Casa lui Dumnezeu. Cãci atunci, fiind Roma centru al conducerii si capitalã, în care rezidau împãratii, trebuia ca orice chestiune de oarecare importantã, cum este cea istorisitã a Corintenilor, sã se hotãrascã acolo, mai ales dacã una din pãrtile ce erau în neîntelegere recurgea la ajutor dinafarã, cum se întîmplã si pînã astãzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare si greu de rezolvat scriu patriarhului de Constantinopol, pentru cã este în resedintã imperialã si încã pentru întîietatea lui sinodalã[103]. Si dacã colaborarea frãteascã va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacã nu, se anuntã lucrul si Conducerii dupã rînduialã[104]. Dar acest concurs frãtesc întru credinta crestinã nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise si despre exemplele citate de Fericirea Sa din sfintii Atanasie cel Mare si Ioan Hrisostom (p.9, 5, 17) despre protectia frãteascã si cuvenitã întîietãtii[105] Episcopilor Romei Iuliu si Inocentiu, a cãrei datorintã o cer de la noi astãzi urmasii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, desi Iuliu însusi s-a indignat atunci contra unora, cã tulburã Bisericile nestãruind în învãtãtura de la Niceea (Sozomen[106], Istoria bisericeascã, cartea III, cap. 7) si a amenintat (ibidem)...sau în viitor nu vor fi tolerati, de nu vor înceta cu inovatiile[107]. De notat încã, în cazul Corintenilor, cã atunci fiind numai trei scaune patriarhale[108], cel mai aproape si cel mai indicat ca loc[109] pentru Corinteni era al Romei, cãtre care si trebuiau sã se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care sã arate suprematia[110] Papei în Biserica liberã a lui Dumnezeu.

15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeasi paginã, r.20), cã Sinodul al IV-lea ecumenic (pe care din gresealã, desigur, îl mutã de la Calcedon la Cartagena[111]), a strigat dupã citirea epistolei Papei Leon I: Petru a vorbit astfel prin Leon. Lucrul este adevãrat. Dar nu trebuia sã treacã cu vederea Fericirea Sa si cum si dupã ce fel de lucrare au strigat Pãrintii nostri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru cã aceea[112] poate din preocuparea de a fi concisã pare necompletã în acest punct necesar, care aratã cu evidentã cu cît stã mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decît a Papei, dar si decît a Sinodului[113] lui, iatã vom arãta noi în public faptul, asa cum a fost. Din cei peste sase sute de Pãrinti adunati de Sinodul de la Calcedon, aproape douã sute, cei mai învãtati dinte ei, au fost însãrcinati de Sinod ca sã cerceteze si dupã literã si dupã sens amintita Epistolã a lui Leon[114], si nu numai atît, ci sã raporteze în scris si sub semnãturã pãrerea lor asupra ei, dacã este sau nu ortodoxã. Cele aproape douã sute de aprobãri si cercetãri partiale ale Epistolei se gãsesc îndeosebi în sedinta a patra a numitului Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfîntului Arhiepiscop Leon al Romei celei împãrãtesti este de acord cu cele expuse de cãtre cei trei sute optsprezece sfinti Pãrinti de la Niceea si cei o sutã cincizeci de la Constantinopol noua Romã si cu credinta expusã la Efes de prea sfintitul Episcop Ciril. Si am subscris.

Si iarãsi: Teodoret prea cucernicul[115] Episcop al Cirului: Epistola prea sfintitului Arhiepiscop domnul[116] Leon este de acord cu credinta expusã la Niceea de cãtre sfintii si fericitii[117] Pãrinti si cu Simbolul Credintei cel întocmit la Constantinopol de cãtre cei o sutã cincizeci si cu Epistolele fericitului[118] Ciril. Si acceptînd sus numita Epistolã am subscris.

Si asa mai departe, toti mãrturisesc: Epistola concordã, Epistola este conformã, Epistola este conformã cît priveste sensul etc.; dupã atît de multã si asa de riguroasã cercetare fãcutã alãturi de sfintele Sinoade de mai înainte[119] si dupã deplinã informare asupra Ortodoxiei[120] ideilor, si nu pentru cã era pur si simplu Epistolã a Papei, au scos, fãrã nici o pismã, aceastã exclamatie faimoasã, cu care si Fericirea Sa acum lãudîndu-se se mîndreste. Dar dacã si Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme si de acord cu sfintele sapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc sã se laude cu pietatea înaintasilor sãi cea vestitã de înaintasii si Pãrintii nostri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lãuda pe drept cu propria sa Ortodoxie, vestind adicã în loc de onoruri strãmosesti virtuti proprii. Asa cã depinde si acum de Fericirea Sa, ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetîndu-le si comparîndu-le cei douã sute de Pãrinti sã le gãseascã de acord si conforme cu Sinoadele mai sus pomenite[121], de el - zicem - depinde ca sã audã si de la noi pãcãtosii astãzi nu numai Petru a vorbit asa[122], si orice alt se mai cuvine[123], dar si: Fie sãrutatã sfînta mînã, care a sters lacrimile Bisericii catolice.

16. Si este permis întru totul sã asteptãm de la întelegerea Fericirii Sale un lucru atît de mare, vrednic de adevãratul urmas al fericitului Petru, al lui Leon I si Leon III, cel care pentru paza Credintei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fãrã inovatie[124], lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfîntã catolicã, în care sunt încã vacante si gata de primire si scaunul de întîi - stãtãtor canonic[125] al Fericirii Sale si celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Cãci Biserica cea catolicã, asteptînd în tot cazul întoarcerea Pãstorilor ce au apostaziat, împreunã cu turmele lor, nu numeste nominal[126] intrusi la locul de conducere al celor în functiune, traficînd cu Preotia[127]. Si am asteptat cuvînt de mîngîiere si-l nãdãjduiam, cum scria sfîntul Vasile cãtre sfîntul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epistola 55)[128], sã se reînnoiascã vechile urme ale Pãrintilor, cînd nu fãrã mare surprindere am citit numita enciclicã adresatã rãsãritenilor.




ECUMENISMUL:origini, esenta, deziderate


[Photo]"Să ştii că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului" (Sf. Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie) Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ecumenism, reuniuni ecumenice, teologie ecumenică, rugăciuni şi slujire ecumenică; discuţiile antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, poziţii pro sau contra ale celor două părţi cvasiconstant prezente în sălile de conferinţe teologice: susţinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocşilor prin adunările ecumenice şi adversarii acestei mişcări. Voi menţiona doar câteva aspecte privind mişcarea ecumenică, scopurile acesteia şi concretizarea lor în viaţa Bisericii Ortodoxe. Întâi trebuie amintit că ecumenismul, ca idee a apărut la mijlocul sec. XIX în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine ce se autointitulează greşit “biserici”. Mai târziu în 1948 la Adunarea de la Amsterdam s-a hotărât fondarea aşa-numitului “Consiliu Mondial al Bisericilor” cu sediul la Geneva. Termenul de “ecumenism” a fost introdus la Congresul de Edinburgh (Scoţia) în 1910, Congres al organizaţiei I.M.K.A. condusă de cunoscutul lider francmason John Mott (1865-1955) care a şi prezidat lucrările acestui congres. Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea mişcării sale termenul de “universalism” (de la latinescul universum-univers) ci analogul grecesc, “oecumenicos” care aparţine exclusiv Bisericii Ortodoxe. Scopul vădit al acestei substituiri a fost cel de a masca intenţiile acestei mişcări sub un termen clasic pentru Ortodoxie – acela al ecumenicităţii, universalităţii Sfintei Biserici Ortodoxe – existând pericolul de a identifica cândva Sinoadele Ecumenice cu “Consiliul Mondial al Bisericilor”. Dealtfel chiar una din Bisericile Ortodoxe, cea Rusă, s-a exprimat semnificativ în acest sens, trăgând un semnal de alarmă, încă din anii trecuţi, după lucrările Adunării a V-a a CMB de la Nairobi: “Un alt pericol care ameninţă grav unitatea creştină şi viitorul mişcării ecumenice {…} este iluzia, nutrită de unii participanţi la mişcarea ecumenică, precum că C.M.B. ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a bisericilor membre ale ei, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creştin ecumenic”. Aşadar încă dintru început, autodenumirea acestei mişcări drept “ecumenică” ridică grave semne de întrebare asupra a ceea ce urmăreşte ea. Noi afirmăm că aparţinem de acel ecumenism, vechi şi pururi nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos în scopul răspândirii adevărului divin revelat propovăduit de Hristos şi înfăptuirii mântuirii făgăduite de El. Între acest ecumenism ortodox şi “ecumenismul” promovat de C.M.B. există contradicţii flagrante şi deosebiri dogmatice profunde care fac imposibilă apartenenţa la Sfânt Biserică Ortodoxă Universală şi în acelaşi timp la mişcarea ecumenică ce îşi impune în ultima vreme concepţiile sale, tot mai insistent şi tot mai străin de duhul Ortodoxiei. Iată principalele puncte inacceptabile pentru un ortodox: Mişcarea Ecumenică se bazează pe teologia modernistă promovată în spaţiul eterodox în zorii veacului XX şi care susţine întâi de toate existenţa Sfintelor Taine mântuitoare şi sfinţitoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe. Această concepţie care consideră grupările eretice şi schismatice ca nefiind complet rupte de trupul Bisericii celei una, îi face pe teologii modernişti să afirme că în tainele (Botez, Mirungere, Hirotonie, ş.a.) săvârşite de eterodocşi lucrează acelaşi har mântuitor şi sfinţitor al Sfântului Duh, chiar dacă nu în plinătatea lui, ca în Biserica Ortodoxă. Menţionăm că încă din 1982, comisia “Credinţă şi organizare” de la Lima a adoptat documentul B.E.M. care constituie efectiv baza dogmatică şi liturgică minimă a unirii creştinilor – Botez, Euharistie, Slujire (preoţie). Analiza atentă a conţinutului acestui document demonstrează două aspecte: Faptul că în B.E.M. nu sunt menţionate 4 Taine bisericeşti: Mirungere, Spovedanie, Căsătorie, Sfântul Maslu, denotă că acest document nu le recunoaşte drept Taine. B.E.M. este alcătuit după criterii pur protestante. În finalul preambulului B.E.M., alcătuitorii declară într-un mod străin de duhul dreptei credinţe: “nu trebuie să ne aşteptăm în B.E.M. la o interpretare teologică deplină a botezului, euharistiei, preoţiei”, aceasta fiind în opinia lor “în cazul dat neadecvată şi nedorită”. Teologia modernistă promovează aşa zisa “teorie a ramificaţiilor” potrivit căreia Biserica lui Hristos este trunchiul comun din care se desprind ramuri care deţin şi ele - ca biserică romano-catolică, protestantă, necalcedoniană, anglicană, etc. – har mântuitor şi sfinţitor. Consecinţa imediată a celor expuse mai sus este posibilitatea rugăciunii în comun cu eterodocşii şi chiar a Euharistiei. În ultima vreme, la reuniunile C.M.B. se afirmă că numai săvârşirea Euharistiei în comun trebuie respinsă, celelalte slujbe sau rugăciuni fiind acceptate. De multe ori, autoprezentarea membrilor sau susţinătorilor mişcării ecumenice îmbracă forme aberante: să menţionăm manifestările de la Vulcana-Băi (Târgovişte, august 1998) când în materialul pus la dispoziţia participanţilor se defineşte ecumenismul ca “religia sec. XXI, religia speranţei” afirmându-se că nu se vrea un parlament al religiilor, ci mai grav, conform cuvântului de deschidere, “un chip sustras dogmelor, un chip viu şi convingător”, în care funcţionează alte legi decât cele creştine şi anume “legea curcubeului”, sau Conferinţa Mondială a Religiilor Lumii pentru Pace, ţinută la Bucureşti în septembrie 1998 când manifestările au culminat cu aprinderea unui “foc sacru” şi rostirea rugăciunii în comun pentru pace împreună nu numai cu reprezentanţii confesiunilor creştine eterodoxe, dar şi cu necreştinii şi cei aparţinând cultelor păgâne asiatice. Acestea fiind datele, vom prezenta pe scurt credinţa noastră legată de ele: În privinţa harului mântuitor şi sfinţitor al Sfântului Duh, Sf. Vasile cel Mare afirmă în Epistola I Canonică: "Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărţire ei nu mai au harul Sf. Duh care nu li se mai dă din momentul despărţirii lor. La începuturi, înainte de despărţire, aceştia aveau harul preoţiei şi prin punerea mâinilor transmiteau acest har sfinţitor, iar după schismă au devenit laici, încât nu mai au puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni; cei rupţi de Biserică au devenit astfel incapabili să transmită şi altora harul Sf. Duh." Sf. Irineu de Lyon afirmă: "Unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este Biserica şi tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul;" "Cei care se depărtează de la Biserică […] ei se pedepsesc pe ei înşişi, tocmai despre ei spune Sf. Apostol Pavel că după prima şi a doua mustrare, îndepărtează-te de ei." Sf. Ciprian al Cartaginei: "În afara Bisericii nu există mântuire: casa lui Dumnezeu este una singură şi este imposibil să se mântuiască cineva în altă parte decât în Biserică […] oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel ce strică pacea şi unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos." Fericitul Augustin: "Mântuirea ni se dă prin Biserică, iar cei ce sunt în afara Bisericii nu vor primi viaţa veşnică." Sf. Chiril al Ierusalimului: "Mărturisirea credinţei ne învaţă despre una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice şi să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică." Fericitul Augustin: "Afară de graniţele Bisericii poţi avea orice, cu excepţia mântuirii. În afara Bisericii se poate să ai trepte ierarhice, Taine, "Aliluia" şi "Amin", Evanghelie, credinţă şi să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mântuire poţi să ai exclusiv în Biserica universală şi dreptmăritoare." Socotim că nu numai aceste argumente ale Sf. Părinţi, cât şi întreaga noastră tradiţie ne îndreptăţesc să credem că: nici graţia divină creată împărtăşită credincioşilor romano-catolici prin Sacramentele acestora nu serveşte mântuirii şi sfinţirii primitorilor. nici simbolistica protestantă privind Euharistia nu ni-L oferă pe Hristosul cel adevărat. nici o altă Taină săvârşită în afara Bisericii Ortodoxe Celei Una nu este deţinătoare a harului Sf. Duh. în afara Bisericii dreptmăritoare, săvârşirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate înţelege decât ca formă exterioară lipsită de har. Aceste forme goale însă îşi recapătă valabilitatea şi devin realităţi după întoarcerea în Biserica Ortodoxă. Afirmăm că Biserica lui Hristos, conform Simbolului nostru de credinţă este una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Biserica este trupul mistic al lui Hristos. Hristos nu poate avea mai multe trupuri pentru că ea (Biserica) este zidită pe "piatra cea din capul unghiului" care este credinţa. Dogma ortodoxă este piatra cea din capul unghiului pe care se zideşte şi actul liturgic şi morala creştin ortodoxă şi activitatea misionară şi orice manifestare a creştinului ortodox în societate. Orice act exterior al credinciosului devine o mărturisire de credinţă de care vom da seama ştiind că vom fi întrebaţi şi "despre orice cuvânt deşert". De aceea noi mărturisim că nu pot exista fragmente de mântuire, fragmente de adevăr şi nici jumătăţi de credinţă, odată ce "Vestea cea bună", Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită în lume prin sfinţii săi ucenici şi apostoli care au întemeiat Biserica. Această Biserică deţine adevărul integral despre mântuire şi cine pretinde că, rupându-se de trupul Bisericii celei adevărate, se poate mântui cu bucăţele de adevăr doar, acela se înşeală. Pentru că un singur mădular numai, rupt dintr-un trup întreg, nu poate să aibă viaţă prun sine însuşi şi cu atât mai mult să fie lucrător, decât numai realipit fiind la trupul din care a fost rupt (pilda viţei cele adevărate "Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte ca mai multă roadă să aducă…"; "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.", In. 15, 1-2 şi 5-6). Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază necesitatea credinţei în cuvintele: "Cine va crede şi se va boteza se va mântui, dar cine nu va crede, se va osândi" (Mc. 16, 16) iar în convorbirea cu Nicodim El spune: "Cine nu crede a şi fost judecat." Sfântul Fotie Patriarhul Constantinopolului a explicat foarte bine legătura dintre credinţa dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: "Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei." Toţi Sf. Părinţi au preţuit înalt Credinţa Ortodoxă ca singura dătătoare de har şi mântuitoare: "Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă […] sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu" (Sf. Antonie cel Mare). Sf. Marcu Eugenicu al Efesului: "Credinţa noastră este dreapta mărturisire a părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic." Cuviosul Marcu Grecul: "A înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice." Sf. Paisie Velicicovski: "Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului) ci după adevărata credinţă ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea cea fără prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice." Sf. Serafim de Sarov în dialogul său cu Motovilov se exprimă astfel: "Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care iartă păcatele lumii şi dăruieşte har peste har […] Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate Darul Sf. Duh." Graniţele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două condiţii esenţiale: Credinţa adevărată. Unitatea euharistică. Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte astfel despre dreapta credinţă: "Mântuitorul şi-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare". Despre unitatea euharistică, Sf. Ciprian al Cartaginei scrie următoarele: "Trebuie să ştii că episcopul este în Biserică şi Biserica în episcop, iar cel ce nu este în comuniune euharistică cu episcopul, acela nici nu este în Biserică şi se înşeală cei care nu sunt împăcaţi cu ierarhia instituită de Dumnezeu, având nădejdea să-şi găsească unitatea liturgică pierdută […] Când de fapt, Biserica este una, sobornicească şi neîmpărţibilă şi peste toate unită şi întărită prin comuniunea euharistică a ierarhilor." De aici rezultă clar că unitatea de credinţă şi liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos. Aşadar cei care s-au despărţit de trupul lui Hristos, Biserica cea una, nu mai sunt Biserici. Cum altfel ar mai putea fi ele Biserici dacă nu mărturisesc credinţa cea adevărată şi dacă au întrerupt comuniunea euharistică cu Biserica cea una? A spune că două corăbii duc la limanul mântuirii - cea Ortodoxă şi oricare din cele ale eterodocşilor - înseamnă a spune că sunt două adevăruri, două căi către cer şi nu una singură pe care a instituit-o Însuşi Domnul. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: "Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărţit diverse adunări eretice şi grupări schismatice." Sf. Ioan Hrisostom îi numeşte pe cei desprinşi din trupul Bisericii, ori eretici, ori schismatici. Orice creştin ortodox trebuie să respingă categoric învăţătura protestantă a acelor teologi care consideră eretici numai pe cei ce s-au separat de Biserică în primele IV veacuri. Oare nu şi Sinoadele Ecumenice IV, V, VI, VII au înfierat ca eretici pe cei ce se abat de la credinţa cea dreaptă ? Nu au fost declaraţi eretici cei care nu cinstesc icoanele, Sfintele Moaşte şi nu o cinstesc pe Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu ? Şi ştim că acestea au fost aşa şi s-au spus după veacul IV. Ori grupările protestante, spre exemplu, intră tocmai în categoria mai sus menţionată. Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii şi ereticii (Can. 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Can. 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Can. 9 al Sf. Timotei al Alexandriei). Canonul 45 Apostolic porunceşte: "Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot să se caterisească." La tâlcuirea Can. 47 al Sf. Apostoli, scrie Sf. Nicodim Aghioritul că "Latinii sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie şi dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte." Actul rugăciunii este o mărturisire a adevărului de credinţă, o participare mistică la dumnezeire întrucât cerem împărtăşirea harului necreat care îndumnezeieşte pe adevăratul luptător şi trăitor în Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim şi ne face să împărtăşim acelaşi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredinţarea lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios, încredinţare izvorâtă din credinţa lui. Aşadar dacă credinţa este stricată, atunci de ce fel de duh de rugăciune comună se pot împărtăşi un ortodox şi un romano-catolic, spre exemplu, ştiind că romano-catolicii prin baza lor doctrinară atentează la însăşi dogma Sf. Treimi ? Dacă în tradiţia Bisericii s-ar fi înţeles prin cuvântul eretici numai cei care au căzut din credinţă în primele IV veacuri, atunci Sinoadele Ecumenice ar fi adus precizări afirmative privind rugăciunea în comun cu cei ce au fost declaraţi eretici în veacurile următoare (iconoclaşti, monofiziţi, monoteliţi, etc.). Ori toţi cei care s-au abătut numai "cu o iotă sau o cirtă" de la adevăr au fost anatematizaţi şi s-a oprit rugăciunea în comun cu ei. Noi, ortodocşii spunem oricând "da" rugăciunii pentru cei căzuţi în rătăcire, faptelor de iubire faţă de aceştia, dar respingem orice formă de rugăciune în comun cu ei ştiut fiind că acelaşi Duh Sfânt lucrează şi se roagă atât la Sf. Euharistie cât şi la orice act religios individual sau colectiv realizat de creştinul ortodox care are o relaţie vie şi conştientă cu Dumnezeu Sfânta Treime. În legătură cu aspectele menţionate despre manifestările de la Vulcana-Băi şi Bucureşti din aug.-sept. 1998 merită precizate următoarele: Biserica Ortodoxă ca biserică misionară are datoria fundamentală de a propovădui adevărul evanghelic oricând şi oricum. Oare cărui Dumnezeu însă se pot ruga împreună creştinii ortodocşi şi ereticii ori păgânii, dacă recunoaştem că actul rugăciunii ţâşneşte dinlăuntrul sufletului care a primit şi acceptă o anumită învăţătură de credinţă ? Pentru că unul este Dumnezeul creştinilor cel slăvit în Treime, pe când "toţi dumnezeii neamurilor sunt draci" (Ps. 95, 5). Actuala structură a C.M.B. şi întreaga sa ideologie arată că mişcarea ecumenistă este o mişcare cu o doctrină bine conturată, bazată pe teoria ramificaţiilor şi valabilitatea Sf. Taine şi în cadrul celorlalte confesiuni creştine. În cadrul acestui C.M.B., situaţia de facto constă în aceea că şi cei mai înverşunaţi eretici sunt trataţi ca membri cu drepturi egale ai trupului Unul Singur al lui Hristos - Biserica dreptmăritoare. Ei se autointitulează "biserici" fără a fi ca atare şi însuşi Consiliul de la Geneva acţionează în calitate de Consiliu Mondial al Bisericilor. Prin însăşi această denumire, Biserica Creştină este pusă pe aceeaşi treaptă cu toate aşa-numitele "biserici" care fac parte din C.M.B. Scopul final al unei astfel de nivelări este de a transforma noţiunea de Biserică într-o noţiune ordinară, obişnuită, adică într-o abstracţie ce reuneşte pe principii egale diferitele "biserici", însemnând ştergerea treptată şi completă a sensului dogmatic de Biserică. Urmând calea ecumenismului şi eterodocşii şi ortodocşii sunt păgubiţi de adevăr. Eterodocşii care caută sincer adevărul mântuitor şi harul înnoitor nu vor fi motivaţi să accepte Ortodoxia întrucât se întăresc mai mult în rătăcirea lor, C.M.B. recunoscându-i drept biserici. Sf. Ciprian al Cartaginei spune că: "ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că şi ei au biserică şi taine." Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică este inacceptabilă deoarece duce încet la trădarea crezului ortodox, făcându-ne să vedem în comunităţile eretice "biserici" şi să considerăm Biserica Ortodoxă geografic limitată, "prea mică" pentru a o numi ecumenică. Sf. Ioan Cassian spune: "Nu încape nici o îndoială că cel care nu mărturiseşte credinţa Bisericii se află în afara Bisericii." Astfel temeiurile pe care funcţionează C.M.B. sunt inacceptabile pentru Ortodoxie: Primul temei, adoptat la Evanston la a 2-a Adunare Generală a C.M.B. spune: "C.M.B. reprezintă o comunitate a bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor." Pentru ortodocşi aceste temei care nici măcar nu a fost adoptat de membrii C.M.B. în totalitatea lor, este de neacceptat, întrucât nu sunt aduse precizările hristologice elaborate de Sinoadele Ecumenice. În el nu se vorbeşte despre erorile nestorienilor, eutihienilor, apolinariştilor, etc. care recunosc într-o manieră proprie pe Iisus Hristos ce Dumnezeu şi totuşi sunt deosebiţi radical de ortodoxie. Al doilea temei adoptat la a 3-a Adunare Generală a C.M.B. din New Delhi (1961): "C.M.B. este o comunitate a bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scripturi şi, ca urmare, caută să respecte împreună mărturisirea lor comună întru slava Dumnezeului celui Unul - Tatăl, Fiul şi Sf. Duh." Nici acesta nu este cu adevărat acceptabil întrucât nici aici nu se spune cum trebuie să crezi în Dumnezeu cel în trei ipostasuri; noul temei nu contestă ereziile antitrinitarilor, nestorienilor, apolinariştilor, subordinaţioniştilor şi fiind formulat confuz el poate fi oricând contrasemnat de toţi reprezentanţii contemporani ai acestor erezii vechi. Biserica Ortodoxă are Crezul său ferm şi nu poate accepta ideea "minimului dogmatic" proferată de ecumenişti în favoarea unirii, aceasta însemnând renunţarea la dogmele cinstirii icoanelor, a Maicii Domnului, cultul sfinţilor, rugăciunile pentru cei adormiţi, etc. La Vancouver (1983) la a 4-a Adunare Generală a C.M.B. s-a legalizat "preoţia feminină", iar unele voci "îndemnau pe femei să substituie ideea despre Dumnezeu-Tatăl prin ideea unei zeiţe-mamă." Protestele şi vocile ortodocşilor au devenit în timp din ce în ce mai puţin auzite. Iată câteva poziţii categorice în legătură cu a 7-a Adunare Generală de la Canberra (1991): "Se constată, aşa cum am sesizat de mult, tendinţe de adâncire a protestantismului şi nicidecum de dorinţa sfântă spre unitate în Hristos şi unire sinceră" (Î.P.S. Mitrop. Bartolomeu de Calcedon); "În curând în C.M.B. nimeni nu se va mai interesa de teologie… Duhul Sfânt pentru "ecumenism" este o temă, nicidecum o persoană a Sfintei Treimi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul… Dogma Sf. Treimi este vitală pentru Biserică şi pentru fiecare creştin în parte." (Î.P.S. Mitrop. Ioannis Zizioulas al Pergamului). Să notăm părerea reputatului teolog român Pr. Prof. D. Stăniloae: "Ecumenismul este pan-erezia veacului XX." Afirmaţie semnificativă prin aceea că însuşi pr. Stăniloae a participat la manifestările anterioare ecumenice din ultimele decenii însă cu siguranţă nu a putut să-i scape natura anticreştină a ecumenismului pe care pr. Prof. îl recunoaşte în acelaşi interviu luat în ultimul an al vieţii sale drept o mişcare afiliată masoneriei mondiale. Mulţi teologi ecumenişti susţin că fac misiune ortodoxă prin participarea la C.M.B., dar de fapt aceasta înseamnă acordarea deplină a girului ortodox faţă de confesiunile creştine ce se intitulează biserici şi care pretind că nici una din bisericile participante la C.M.B. nu deţine Adevărul integral. După a 8-a Adunare Generală a C.M.B. iată ce remarca un reprezentant al Bis. Ort. Ruse, pr. Ilarion Alfeev: "Ortodocşii nu pot influenţa activităţile C.M.B. pentru că ei reprezintă o minoritate. Ce să mai spun despre cinstirea Maicii Domnului sau a icoanelor ? Acestea nu pot fi discutate pentru că "divizează". Dar despre limbajul inclusiv sau despre hirotonirea femeilor ? Acestea nu divizează ? Ca să nu mai vorbim şi de recentele practici şamanice promovate la o şedinţă a Adunării de la Harare '98 la care secretarul general al C.M.B. dr. Konrad Reiser a încheiat ceremonia de deschidere a Decadei Ecumenice de Solidaritate cu femeile cu un act de vindecare în tradiţia şamanică din Coreea. Iată în ce lumină trebuie văzute hotărârile recente ale Bis. Ortodoxe ale Georgiei, Bulgariei, Serbiei de a se retrage complet din mişcarea ecumenică. Aceste biserici locale au înţeles că participarea lor la C.M.B. devine inoportună şi chiar anti-ortodoxă. Concluzii Din cele expuse până acum reiese că nu este deloc justificată participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenică. Atitudinea atât de negativă a unor ortodocşi şi chiar a unor biserici locale faţă de ecumenism precum şi scepticismul actual profund al Bisericii Ruse, a Ierusalimului şi a Eladei (inclusiv comunitatea atonită) asupra mişc. ecumenice ar putea fi învinuite de următoarele: că neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, ei s-ar opune păcii şi solidarităţii dintre oameni; că respectarea adevărului fără "dragoste" nu este justificată în condiţiile situaţiei tragice actuale din lume; că noi ne-am opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat care fac eforturi colosale pentru apropierea de acele alianţe politico-militare aparent favorabile. Trebuie răspuns la acestea următoarele: Creştinii ortodocşi niciodată nu au înţeles că dacă refuză pe baza hotărârilor canonice orice contact cultic şi sacramental cu eterodocşii, atunci în mod implicit am priva de dragostea noastră oamenii în general în planul relaţiilor social-umane. Pe plan social, Biserica Ortodoxă se roagă conform poruncii scripturistice "pentru pace în lumea întreagă": "să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii… ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bunacuviinţă (I Tim. 2, 1-2). Misionarismul social, ospitalitatea creştină, bunacuviinţă nu trebuie să aibă a face cu promovarea "minimului dogmatic" ştiut fiind că "în materie de dogmă nu există concesie." (Sf. Marcu al Efesului) Toţi Sf. Părinţi care au fost pentru pacea în lume îndreptau atenţia creştinului înainte de toate către cer şi către lăuntrul sufletului. Sf. Serafim de Sarov: "Dobândeşte duh paşnic şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău." Sf. Macarie cel Mare se referă şi el întâi de toate la o anume pace: "pacea cerească, care a născut Lumina lumii, pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi au binevoit-o îngerii. [Lc.2,14]. Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sf. Părinţi şi i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh. Amin". Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sf. Părinţi noi ne temem să trădăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul păcii şi Învăţătorul Iubirii, Cel Unul adevărat. O astfel de trădare am săvârşi dacă în numele unei alte păci am consimţi să intrăm în comuniune de rugăciune, de doctrină (pe baza minimului dogmatic în comun acord admis) ş.a.m.d. cu eterodocşii conform principiului ecumenic enunţat de unul din susţinătorii mişcării ecumenice: "Dai ca să dau, renunţi ca să accept… este un început". Puritatea credinţei ortodoxe este singura condiţie pentru realizarea adevăratei păci, care nu se poate plini fără harul lui Dumnezeu. Alexia Tardea
Bibliografie: "Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de astăzi" - diacon Petru I. David ,Editura Gnosis,Bucureşti,1998 "Ecumenismul religia secolului XXI, religia speranţei", ed. Centrul Internaţional Ecumenic, Vulcana-Băi,29 august 1998. "Ortodoxia şi ecumenismul", arhim. Serafim Alexiev si arhim. Serghie Jazadjiev, ed. Mănăstirii Slătioara,1997 "Pravila bisericească", Ierom. Nicodim Sachelarie, ed. Parohia Valea Plopului, 1999 "Buletin de informaţie nr. 3/1998- Învăţături eretice cu caracter eclesiologic din sec. XX", Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiene, Tbilisi, 1998 "Teologia dogmatică ortodoxă - vol. 2", Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., 1997 "Vestitorul Ortodoxiei", nr. 218-219, ian. 1999