O noua viziune ortodoxa asupra ecumenismului sincretist de Ieromonah Agapit Popovici (fragment)
1. Biserica condamna pacatul BISERICA a condamnat mereu pacatul, iar Sfintii Parinti, urmând porunca Bisericii, s-au dovedit mari aparatori ai moralitatii si ai dreptei credinte. Dar nu numai sfintii Parinti, ci fiecare crestin are datoria de a condamna si combate pacatul. Sa ne oprim câteva clipe asupra acestui subiect si sa încercam a raspunde la câteva întrebari. Cine condamna pacatul? Biserica. Cine îl sanctioneaza pe pacatos? Biserica, prin sfintele canoane. Cum aplica sanctiunea? Dupa caz, sanctiunea este aplicata de preotul duhovnic, de chiriarh sau sinod. Sa facem asadar distinctie între fapta condamnabila (pacatul), sanctiune (pedeapsa, canon) si aplicarea sanctiunii. Aplicând rationamentul de mai sus la subiectul nostru, spunem ca ecumenismul este fapta condamnabila, sanctiunea este reprezentata de sfintele canoane ale Bisericii, iar aplicarea sanctiunii revine sinodului. Ne propunem sa discutam despre ecumenism si sa dovedim ca este o fapta condamnabila.


Asadar, condamnarea nu ne apartine, întrucât noi încercam doar s-o evidentiem. De asemenea, aplicarea sanctiunii nu ne priveste pe noi, întrucât este atributul sinodului. Intentia noastra ramâne aceea de a atrage atentia cititorului crestin asupra pericolului pe care îl reprezinta ecumenismul pentru viata crestina. Având în vedere cele de mai sus, consideram tendentioase si patimase afirmatii de genul: „Cine ataca ecumenismul înseamna ca ataca ierarhul si sinodul, pentru ca acesta sau acela agreaza actiunile miscarii ecumenice." Sau: „Cine se pronunta împotriva ecumenismului înseamna ca îi judeca pe ecumenisti." Dupa aceasta logica îngusta ar rezulta ca a ataca sau condamna pacatul este tot una cu atacarea sau condamnarea pacatosului. In realitate, altceva deranjeaza. Si aceasta s-a întâmplat de când lumea. Poti comenta faptele oricui, dar mai putin ale sefilor sau superiorilor în general. Cum ecumenismul este împartasit si promovat în ortodoxie, în special de catre teologi, este de asteptat reactia negativa din partea acestora. Iata de ce astazi, a urma Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gura de Aur, Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântului Ioan Damaschin, Sfântului Maxim Marturisitorul, Sfântului Teodor Studitul si altora asemenea în lupta lor cu pacatul si pentru apararea dreptei credinte pare inacceptabil multor ierarhi si teologi ecumenisti. Desi n-o afirma direct, ei se comporta ca si cum ar fi infailibili. 2. Despre infailibilitate PRIN infailibilitate3 se întelege neputinta de a gresi. Marturisim ca Hristos este capul Bisericii. Biserica este o unitate alcatuita din episcop, preoti, diaconi si credinciosi. Unitatea aceasta o da Hristos care este unit cu Biserica (Sfântul Ignatie, Efeseni, V, 1). Fara de episcop, preoti si diaconi nu se poate vorbi de Biserica (Sfântul Ignatie, Tralieni, III, 1). Episcopul este cununa cea vrednica a preotimii si a diaconilor (Sfântul Ignatie, Magnezieni, XIII, 1). În episcop este toata multimea credinciosilor (Sfântul Ignatie, Tralieni, I, 1). Pe lânga toate acestea, Sfânta Biserica Ortodoxa învata ca episcopul nu este infailibil. Marturie este însasi istoria. Sa ne amintim de perioada comunista, cea mai apropiata de vremea noastra. În statele aflate sub regimuri comuniste, majoritatea ierarhilor a trebuit sa faca jocul puterii4, condamnând în sinoadele Bisericilor locale pe proprii credinciosi, clerici sau mireni, doar ca sa faca pe plac regimului comunist de la putere5. Istoria este plina de asemenea greseli. Dar nu putem da vina pe Biserica pentru ca vina o poarta oamenii. Numai Biserica în întregul ei este infailibila pentru ca este condusa de Hristos, iar în Biserica doar sinodul ecumenic este infailibil, ca expresie a întregului episcopat. Biserica cuprinde pe toti credinciosii, cler si mireni, botezati în numele Sfintei Treimi, buni sau rai. Desi Biserica este plina de pacatosi, sfintenia ei nu sufera scadere. Pentru ca sfintenia ei vine de la Hristos. Biserica condamna pacatul, dar asteapta întoarcerea pacatosului de pe calea pierzarii. Când spunem ca ecumenismul este erezie, iar urmarea lui un pacat, nu ne scârbim si nu respingem pe pacatos, ci încercam doar sa ne delimitam de acest pacat. Este irational sa afirme cineva ca a condamna erezia ecumenista este tot una cu condamnarea Bisericii, pe motiv ca exista ierarhi si teologi care îmbratiseaza aceasta erezie. Aceia care îmbratiseaza aceasta eroare confunda ierarhia cu Biserica, ceea ce nu este adevarat. De aceea, atragem atentia cititorilor, condamnarea ecumenismului ca erezie si pacat nu trebuie perceputa ca un atac la adresa Bisericii, nici macar la adresa ecumenistilor, fie ei chiar ierarhi sau clerici, ci doar ca o condamnare si delimitare fata de pacat. Se cuvine înca o precizare. Pacatul produce sminteala pentru cei slabi în credinta, adica afecteaza negativ credibilitatea pacatosului. Însa noi cei tari trebuie sa cunoastem si sa marturisim ca lucrarea harului preotiei nu sufera din cauza starii morale a clerului. Harul lucreaza independent de starea sa morala. De aceea, cei care se scârbesc de un preot sau un ierarh si refuza primirea Tainelor din mâna lui, se fac vinovati de pacat împotriva Sfântului Duh care lucreaza prin toti preotii si ierarhii Bisericii fara deosebire. Unii ca acestia se despart pe ei de Biserica. Sau altfel spus, delimitarea de pacat nu poate justifica negarea lucrarii harului Sfântului Duh. Se cuvine ca astazi sa privim ecumenismul dintr-o noua perspectiva. Se cuvine sa tinem seama de politica mondiala si de directiile ei, cu atât mai mult cu cât observam ca nici ecumenismul nu scapa interesului liderilor politici mondiali. Mereu trebuie sa ne gândim cui foloseste si cui va folosi ecumenismul? Bisericii sau politicii mondiale? Teologii nostri ortodocsi au avut un mare rol în orientarea miscarii ecumenice pe de o parte, mai ales în cadrul CEB si CBE, iar pe de alta parte în mentinerea unei Biserici vii într-un stat comunist ateu. Facem aceste precizari pentru a evidentia rolul pozitiv al prezentei ortodocsilor în miscarea ecumenica pâna în anul 1989. Astazi este necesara o reevaluare a ecumenismului întrucât se constata ca dupa 1989 toate organismele ecumenice au fost politizate, militând pentru globalizare si mondializare, noile forme ale internationalismului comunist. Faptul ca teologii ortodocsi au încercat pâna în 1989 sa exploateze relatiile ecumenice în folosul Bisericii Ortodoxe nu trebuie sa ne faca sa credem apriori ca este bun si în continuare. Noua politica mondiala ne da posibilitatea de a reevalua ecumenismul din perspectiva globalizarii si mondializarii, si de a observa dimensiunea sincretista a acestei miscari. 3. Rolul cercetarii istorice în formarea duhovniceasca STUDIEREA istoriei îi este de trebuinta fiecarui crestin în formarea sa duhovniceasca. Slujbele liturgice sunt cel mai comun si la îndemâna mijloc de informare istorica. In cadrul cultului luam cunostinta de evenimente din perioada biblica si din viata Bisericii, prin lecturile biblice si prin sinaxare sau vietile sfintilor.6 Atât Vechiul cât si Noul Testament sunt pline de istorie. Dar nu numai atât, ci chiar întreaga imnografie descrie evenimentele istorice din viata Bisericii. Aceste pagini de istorie formeaza istoria sfânta a Bisericii, care au ca principal rol formarea duhovniceasca a crestinului. N. Iorga a prins bine aceasta diferenta între „cunostinte" si „ceea ce se desface din aceste cunostinte", adica între date si fapte pe de o parte si interpretare, pe de alta parte. Iorga este de parere ca în istorie trebuie sa primeze „elementul sufletesc", „elementul moral" si „anume adevaruri mari, esentiale, care rasar din cercetarea unor parti din istoria lumii."7 Cercetarea istorica trebuie sa ne întareasca convingerea în puterea de biruinta a binelui si a adevarului. Când te gândesti prin câte a trecut Biserica, realizezi cât de prezenta este purtarea de grija a lui Dumnezeu în istorie. Viata este o lupta pentru pastrarea si transmiterea adevarului din generatie în generatie. Din trecutul zbuciumat al Bisericii, trebuie sa retinem acele învataminte care sa ne permita sa ducem mai departe adevarul de credinta. Nu ne putem multumi doar cu ce prezinta manualele de istorie, realizate dupa modele scolastice, a caror continut nu dovedeste valoare în formarea duhovniceasca a cititorului. Cel putin de un secol, lucrarile de istoria Bisericii sunt concepute dupa acelasi tipar, mereu din acelasi punct de vedere scolastic si rationalist. Credem ca nu exista teolog de buna credinta care sa nu-si dea seama de punctul de vedere îngust din care este prezentata Istoria Bisericii în lucrarile oficiale. Acest fapt se datoreaza trecerii sub tacere a multor evenimente si actiuni de culise, neoficiale, sau a influentelor exercitate de diverse institutii si organizatii ce întreprind actiuni mai mult sau mai putin oculte. Chiar daca sunt neoficiale, un istoric nu poate face abstractie de existenta lor în masura în care ia cunostinta de ele. In lucrarea de fata ne propunem sa aducem în discutie o seama de fapte si actiuni care în general sunt trecute cu vederea si care releva influente nefaste asupra ortodoxiei, venite din partea diferitelor organizatii protestante, catolice, ecumenice si ale francmasoneriei. 4. Biserica în lupta pentru apararea dreptei credinte În acest capitol, vom puncta evenimentele si faptele care au framântat si tulburat viata Bisericii în lupta ei pentru apararea adevarului de credinta. Istoricii de credinte si orientari diferite au selectat, grupat si comentat evenimente istorice din puncte de vedere diferite, de la cele favorabile Bisericii pâna la cele defavorabile si chiar denigratoare. Noi vom selecta si comenta doar acele evenimente si fapte care au produs tulburare, controverse si dispute politice sau teologice în viata Bisericii. Urmând firul istoriei începând din secolul I, retinem urmatoarele: Secolele I-IV sunt marcate de persecutiile venite din partea împaratilor pagâni, pe de o parte si ale evreilor pe de alta parte, precum si de lupta cu sectele gnostice care promovau sincretismul religios si conceptul de mântuire prin cunoastere (gnoza). Dupa promulgarea edictului de toleranta de la Milan, în 313, odata cu libertatea câstigata, Biserica s-a vazut nevoita sa faca fata unui nou pericol care venea acum din interiorul ei. Este vorba de disputele iscate de ereziile hristologice10 care au tulburat viata Bisericii din sec. IV pâna în sec. IX. A fost o perioada în care Biserica a avut de înfruntat atât pe eretici, cât si pe împarati. Puterea imperiala nu a fost totdeauna de partea ortodoxiei credintei. Chiar daca din sec. IV imperiul se va crestina treptat, iar împaratii, cu exceptia lui Iulian Apostatul, vor fi crestini, totusi, pentru împarat cel mai mult conta unitatea imperiului.11 Puterea imperiala a cautat sa se sprijine pe unitatea Bisericii, însa când i s-a parut mai avantajos a sacrificat adevarul ortodoxiei pentru unitatea formala a imperiului. Acest principiu a ramas valabil pâna astazi, când Biserica este folosita si manipulata în scop politic si electoral fara a se tine seama de interesele ei. Între sec. IX-XI, Biserica a fost framântata de disputele teologice dintre Biserica Rasariteana si cea latina, dispute care au culminat la anul 1054, cu ruperea comuniunii dintre cele doua Biserici.12 Marea Schisma, asa cum este denumita, a separat Rasaritul de Apus, spre marea paguba a amândurora.13 A urmat apoi o perioada de vreo patru secole de tulburari religioase si presiuni politice din partea împaratilor bizantini, care au fost mereu gata sa sacrifice dreapta credinta în favoarea unei uniri formale care sa le aduca sprijin militar din partea tarilor apusene.14 În schimb, ortodocsii aveau sa fie calcati si jefuiti de cruciati vreme de doua secole. Mai mult, au avut de îndurat umilinta de a pierde Constantinopolul între anii 1204 si 1261.15 Încercarile fortate de unire nu au facut decât sa adânceasca prapastia dintre cele doua Biserici, mai ales ca Biserica latina avea sa modifice tot mai mult adevarul de credinta si forma de organizare.16 Caderea Constantinopolului sub musulmani va încheia o perioada importanta din viata Bisericii Ortodoxe. Dar suferintele nu s-au oprit aici. Crestinii ortodocsi au avut de înfruntat, pe de o parte asuprirea otomana, iar pe de alta parte încercarile si ambitiile de dominare ale Bisericii latine, care s-au prelungit pâna în zilele noastre sub forma uniatismului.17 Cu timpul, avea sa se adauge un nou pericol, venit din partea spiritului umanist si renascentist, în esenta lui, un spirit secularizant neopagân.18 Au urmat apoi atacurile venite din partea grupurilor neoprotestante, în sec. XIX-XX, cât si atacul din partea ateismului si nihilismului19 din sec. al XX-lea. Din a doua jumatate a sec. XX, Biserica avea sa înfrunte alte doua mari pericole, unul intern si altul extern: cel intern - generat de aderarea unor teologi si ierarhi la miscarea ecumenica, iar cel extern - din partea comunismului si a reînvierii pagânismului în cadrul miscarii pentru o noua era. Sa urmarim pe scurt ce se întâmpla în Apus dupa anul 1054. O privire de ansamblu asupra vietii Bisericii ne permite sa observam ca pâna la schisma de la anul 1054, Biserica a putut pastra unitatea ecleziala si de credinta, în pofida faptului ca probleme si dispute încep sa apara dupa caderea imperiului de Apus, la anul 476. Lipsa sau slaba comunicare dintre Rasarit si Apus a favorizat raspândirea inovatiilor în cadrul Bisericii latine. Deosebirile de ordin cultural si lingvistic au jucat si de aceasta data un rol decisiv în schisma cea mai serioasa si cea mai vasta dintre toate.20 Pe de alta parte, caderea imperiului a determinat modificari în structura Bisericii latine, legate de prerogativele pe care Biserica latina le împrumuta de la puterea imperiala cazuta. Ideea ca Biserica latina este un imperiu - aici îsi are originea! Dar sa ne continuam calatoria noastra imaginara prin viata Bisericii latine si a societatii occidentale. Dupa anul 1000, criza din Biserica romana si din societatea occidentala se va accentua mereu. La anul 1014 se generalizeaza folosirea simbolului de credinta cu adaosul „Filioque", care va favoriza declansarea schismei de la 1054. Pericolul care venea din partea arabilor a facut ca occidentul sa organizeze mai multe cruciade care sa înlature pericolul cuceririi de catre arabi a locurilor sfinte. Din pacate, pâna sa ajunga a se lupta cu pagânii, cruciatii se porneau pe jefuirea populatiei ortodoxe. Dispretul latinilor fata de ortodocsi a culminat cu cucerirea Constantinopolului de catre latini, la anul 1204. Nimic nu a fost crutat: au fost distruse biserici, mânastiri, biblioteci si case particulare. „Mitul pietatii cruciatilor din Apus trebuie spulberat. Ei au provocat distrugeri imense pretutindeni în Europa Rasariteana si Orientul Mijlociu.”21 Solicitarile de ajutor militar venite din partea împaratilor bizantini, au dat posibilitatea papei sa-i santajeze pe ortodocsi, conditionând oferirea ajutorului de acceptarea unirii cu Roma, cu conditiile impuse de papalitate. Acest santaj a fost mentinut pâna la caderea Constantinopolului, în 1453. Dupa schisma, încep sa apara numeroase ordine monahale si cavaleresti, fiecare cu regula lui. Inevitabil, toate acestea dovedeau aparitia unei crize în gândirea crestina din occident. Sa amintim: pe cartusieni 1086, cistercieni 1098, carmeliti 1156, franciscani 1209, dominicani 1215. Între 1118-1314, si-au facut simtita prezenta si influenta cavalerii templieri, care mai târziu îsi vor continua existenta în mijlocul francmasonilor.22 Observam, de asemenea, ca în sec. XII încep sa apara primele traduceri de filosofie si ocultism din limba araba, care vor influenta apoi întreaga gândire occidentala.23 În paralel cu ordinele monahale amintite mai sus, sec. XIII este marcat de activitatea a numeroase miscari pietiste. Aceasta multitudine de miscari si ordine denota o data în plus criza spirituala din epoca, existenta în cadrul societatii occidentale. Cu sec. XIV îsi face aparitia un nou curent cunoscut sub numele de umanism, care va crea premisele pentru o gândire reformista si care a avut ca reprezentanti pe Jan Hus, John Wyclif si Savanarola. Secolul XVI cunoaste un nou curent, cel al renasterii interesului pentru cultura antica, pagâna, dublat de declansarea reformei protestante, începuta de Martin Luther, calugar, canonic si membru al gruparii rosicruciene. Criza de spiritualitate din occident a favorizat raspândirea ocultismului si a alchimiei, care pe nesimtite au alterat sistemul crestin de valori, ducând inevitabil, pe de o parte, la noi rupturi în cadrul Bisericii romane iar pe de alta parte, între Biserica si societate.24 Asadar, în secolele XIV-XV, prereformatori ca Jan Hus, John Wyclif, Savanarola clatina Biserica romana, ca mai apoi, în sec. al XVI-lea, Luther, Zwingli si Calvin sa produca noi rani în sânul Bisericii. Fratiile si ordinul rosicrucienilor,25 dupa cum consemneaza istoriografia, s-au constituit în sec. XVI-XVII, dar existenta unor comunitati de rosicrucieni este atestata înca din anul 1250, desi denumirea se trage abia de la Christianus Rosecreutz (1378-1484). Unul dintre telurile lor fusese reforma, iar marii reformatori de mai târziu s-au inspirat din ideologia lor. Framântarile ulterioare ale protestantismului au fost de asemenea opera unor membri ai altei organizatii oculte: francmasoneria.26 O Biserica puternica era greu de distrus printr-o lupta fatisa. De aceea, întâi trebuia scindata Biserica cea una, prin deformarea unei parti a ei, urma apoi pulverizarea partii reformate, iar din fragmentele rezultate trebuind sa se edifice o noua unitate, mai toleranta, mai democratica, mai deschisa, adica mai ecumenica. Pentru gândirea omului modern este greu de înteles ce legatura ar avea astfel de organizatii oculte cu religia, când scopul lor vizibil este mai degraba politic, economic sau filosofic. Atât umanismul cât si renasterea sunt rodul organizatiilor oculte, indiferent cum s-ar numi ele. Acestea au efectuat schimbari profunde asupra modului de gândire din acea perioada, în ce directie? Vom vedea în cele ce urmeaza. Cauzele care au nascut cele doua curente se regasesc, pentru ochiul atent, în hermetismul care a început sa intre în Europa crestina, începând cu secolul al XII-lea, prin traducerea unor lucrari de filosofie si ocultism din limba araba, în cadrul diasporei evreiesti, printr-un Maimonide, Avicena, Averoe s. a. Prin filiera araba, vechea filosofie antica patrunde în Europa. Putem afirma ca întemeietorii scolasticii au fost cei care au pus început explicarii pe cale rationala a stiintelor oculte. Scrierile lui Avicena, Averoe si Maimonide influenteaza gândirea lui Albertus Magnus (1206-1280),27 care a fost învatatorul lui Toma d'Aquino,28 prin care filosofia patrunde în Biserica romana. Cu epoca umanista, gnosticismul obtine o mare victorie asupra Bisericii. Stiintele rationale nu erau altceva decât o traducere pe întelesul maselor largi a „adevarurilor" detinute de stiintele oculte. Renasterea, care avea aceeasi origine oculta, punea început unei reforme universale a lumii. În sec. al XVII-lea, deja se discuta si se încerca o reforma universala a lumii, în realizarea acestui plan erau implicati rosicrucienii.29 Continuând si dezvoltând sperantele si obiectivele neoalchimismului din renastere, în primul rând ideea rascumpararii naturii, personalitati diferite precum Paracelsus, John Dee, Comenius, J. V. Andreae, Fludd, Newton vedeau în alchimie modelul unei întreprinderi ambitioase, anume desavârsirea omului printr-o noua metoda de cunoastere. Din perspectiva lor, o asemenea metoda trebuia sa integreze într-un crestinism non-confesional traditia hermetica si stiintele naturale, adica medicina, astronomia si mecanica. Acest tip de „cunoastere" râvnita, si în parte elaborata în sec. al XVII-lea, reprezinta ultima încercare întreprinsa în Europa crestina în vederea dobândirii „stiintei totale".30 Ce statea la baza acestor idei de renovare a lumii? Putem sesiza de pe acum ideea crearii unei lumi noi, cu o noua ordine, diferita de cea crestina. Lucrarile de baza în alchimie erau cele ale lui Hermes Trismegistul si "Fama Fraternitatis" socotita de unii istorici a lui Johann Valentin Andreae. Andreae sugera constituirea unei societati de savanti care sa elaboreze o noua metoda de educatie, întemeiata pe „filosofia alchimista". Ca multi alti contemporani ai lor, hermeticii si alchimistii filosofi asteptau, unii dintre ei chiar pregateau o reforma generala si radicala a tuturor institutiilor religioase, sociale si culturale. Prima etapa cuprindea învatamântul. Autorul lucrarii „Fama Fraternitatis" dezvaluia existenta unei societati secrete, numite a rosicrucienilor. Autorul micii carti, mai sus amintite, se adresa tuturor savantilor Europei, cerându-le sa se asocieze confreriei, ca sa se poata sâvarsi reforma sistemului de educatie, altfel spus, sa grabeasca procesul de renovatio al lumii occidentale.31 În mai putin de zece ani, programul propus de misterioasa societate a rosicrucienilor era discutat în câteva sute de carti si brosuri. 32 În rândul umanistilor amintim pe Petrarca (1304-1374), Lorenzo Vallo (1407-1457), Pico della Mirandola (1463-1494),33 Marsilio Ficino (1433-1499),34 care a tradus din latina din operele lui Plotin si Platon, Egidio da Viterba (1469-1532) si Erasmus (1469-1536). Vreme de doua secole, hermetismul a obsedat pe multi teologi si filosofi, credinciosi si necredinciosi. În sec. al XVI-lea, în Franta, ca si în alte parti din Europa, hermetismul iesea în evidenta mai ales datorita universalismului sau religios (sincretist), care parea sa restaureze pacea si armonia. 35 De notat ca documentele elaborate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinta Bisericilor Europene si alte organizatii ecumenice dezvaluie faptul ca ecumenismul continua opera de renovatio 36 propusa de rosicrucieni si promovata secole de-a rândul de umanisti, renascentisti, iluministi si nihilisti. Ecumenismul urmareste si promoveaza acelasi universalism religios sincretist care sa restaureze pacea, toleranta, egalitatea, drepturile omului, etc. În teologia protestanta, începând cu D. Bonhoeffer, „tema înnoirii revine frecvent alaturi de cea a schimbarii. Si fiindca schimbarile sunt atât de radicale, neasteptate si rapide, ele sunt adesea privite ca o revolutie continua. Multi teologi vor adopta deci sintetic cele doua teme, schimbare si reînnoire sub forma temei revolutiei.” 37 Daca pâna la Renastere putem identifica usor sectele de sorginte gnostica, dupa acest moment gândirea gnostica va penetra pe nesimtite în constiintele crestinilor. Un rol important în acest sens l-au jucat miscarile pietiste si mistice prin aceea ca au raspândit în rândul maselor largi de credinciosi ideile gnostice, magia, vrajitoria si superstitiile. 38 O mare influenta asupra gândirii europene începând din sec. al XII-lea, a avut-o si opera lui Giacchino da Fiore, 39 personalitate influenta care a avut relatii cu puternicii vremii. A lasat o bogata opera exegetica si profetica alcatuind modelul unei teologii a istoriei împartita în trei epoci. Propovaduia încheierea celei de a doua etape în anul 1260, când urma sa înceapa epoca dominata de Duhul Sfânt. 40 L-am amintit aici pentru ca, direct sau indirect, giacchinismul a influentat comunitatile fraticellilor, pe begarzi si beguine. Mai târziu, spre începutul sec. al XVII-lea, îi va influenta pe iezuiti. 41 De asemenea, giacchinismul l-a influentat, se pare, pe Lessing, care la rândul lui, l-a influentat pe Auguste Comte. La fel si pe Fichte, Hegel, Scheling, care erau adepti ai teosofiei. 42 Pentru a întelege corect viata Bisericii, nu se poate sa nu amintim de o organizatie care influenteaza de secole istoria Europei si a lumii; este vorba de francmasonerie.43 Cu ea ne vom întâlni si când vom discutasi despre ecumenism. Originile ei se pierd în negura timpurilor, iar istoria ei este foarte controversata. Desi începutul francmasoneriei moderne este legat de anul 1717, ea este mult mai veche, având multiple legaturi cu alte asociatii oculte. Credem ca nici un istoric nu poate nega faptul ca în interiorul societatii europene crestine au existat mereu asociatii initiatice. În aceasta civilizatie a Europei crestine, în care religia si initierea par a se completa reciproc, s-a nascut francmasoneria, în sensul strict al cuvântului. Francmasoneria a influentat puternic atât guvernele cât si anumite miscari spirituale si artistice.44 Ea a fost întotdeauna o asociatie a elitelor reunite în numele unor idealuri.45 Între anii 1771-1789, prestigiul francmasoneriei speculative creste vertiginos: toata nobilimea, toti oamenii de stiinta, toti academicienii, toti oamenii politici din Franta devin masoni. În 1789, în aceasta tara, francmasoneria domina totul;46 iar anul 1791 poate fi considerat drept momentul în care francmasoneria europeana începe edificarea doctrinei sale politice practice, bazate pe manipularea maselor si aplicarea dura a mijloacelor represive. 47 Este important sa cunoastem aceste lucruri pentru a putea evalua atât influenta masoneriei în societatea europeana, cât si caracteristicile schimbarii.48 Nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca Revolutia franceza de la 1789 a fost pusa la cale de francmasonerie. Toti conducatorii acestei revolutii, cu exceptia lui Robespierre, au fost francmasoni.49 De asemenea, toate revolutiile nationale din anul 1848 au fost savârsite tot de francmasoni. Mai mult, chiar cele doua razboaie mondiale sunt tot opera francmasoneriei.50 Daca societatea moderna este rodul francmasoneriei, atunci putem usor întelege rolul nefast pe care l-a avut ea fata de Biserica. Marea revolutie franceza loveste în Biserica; revolutiile italiene au lovit Vaticanul. Revolutia comunista din Rusia de la 1917 a avut ca principal scop distrugerea crestinismului. Victoriile francmasoneriei sunt: laicizarea învatamântului si separarea Bisericii de stat.51 Dupa aceste momente, statul înceteaza de a mai fi crestin, desi majoritatea cetatenilor care-l formeaza sunt crestini. Daca n-am sti de existenta si actiunea acestor societati secrete, istoria ne-ar parea ca fiind rezultatul hazardului sau al destinului inexorabil hotarât de astre. Note: 3. „Infailibilitatea este o calitate divino-umana naturala si o functie divino-umana naturala a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos. al carui cap vesnic este Adevarul-Atoateadevarul: cel de-al doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-Om. Domnul Iisus Hristos." (Arhimandritul Iustin Popovici, Biserica si statul, Schitul Sf. Serafim de Sarov, 1999, p. 30). 4. Dragos Seuleanu, Carmen Dumitriu, Amintirile Mitropolitului Antonie Plamadeala, Ed. CUM, Bucuresti, 1999, p. 222-236. 5. Un studiu deosebit cu privire la pozitia Bisericii fata de stapânire poate fi gasit la Arhimandrit Justin Popovici, Biserica si statul, (ed. cit., p. 7-23). Parintele Justin Popovici face distinctie între colaborare si convietuire. 6. Vietile sfintilor, editie îngrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 12 volume. Au fost editate între anii 1992-1998. 7. Aurel Sacerdoteanu, în Introducere la N. Iorga, Scrieri istorice, vol I, Ed. Albatros, colectia Lyceum, vol. 99, 1971, p. 14. 10. Pentru amanunte se poate consulta volumul Preot Nicolae Chifar, Istoria crestinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iasi, care acopera perioada sinoadelor ecumenice. 11. Câteva amanunte interesante, la Michael Harper, Lumina cea adevarata. Calatoria unui evanghelic spre ortodoxie, Ed. Teofania. Sibiu, 2002, p. 135. 12. Amanunte se afla la Preot Nicolae Chifar, Istoria crestinismului, vol. III, Ed. Trinitas, 2002, p. 82-119. 13. Michael Harper, op. cit., p. 132. 14. Preot Nicolae Chifar, Istoria crestinismului, vol. III, ed. cit., p. 143-149; Istoria bisericeasca universala, vol. II, EIBMBOR, Bucuresti, 1993, p. 29-37; Vezi si Steven Runciman, Caderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991. 15. Pieirea Bizantului a venit nu de la barbarii si necrestinii cu care luptasera veacuri în sir, ci de la occidentalii înaintând spre Constantinopol cu steaguri sfintite, nu spre a-l apara ci spre a-l darâma. [Dan Zamfirescu. op. cit., p. 33.] 16. Preot N. Chifar, op. cit., vol. III p. 143. 17. „Uniatia a fost la origine, un produs al Bizantului muribund, un târg, o nada întinsa Romei papale de diplomatia imperiala, si a ramas pâna la sfârsit conforma naturii sale originare! Ea a dus la înveninarea, pentru veacuri, a raporturilor dintre Rasaritul ortodox si Apusul catolic, în urma esecului Sinodului unionist de la Ferrara - Florenta (1437-1438) si a redevenit un factor de discordie si framântare începând din sec. al XVI-lea, când formula unirii prin acceptarea de catre ortodocsi a celor 4 puncte (dintre care principalul era acceptarea suprematiei romane) a fost reluata de catre iezuiti si aplicata prima oara în Regatul polon, pe teritoriile locuite de ucrainienii ortodocsi. Prin sinodul de la Brest - Litovsk din 1569 s-a creat pe pamântul locuit de ucrainienii ortodocsi, dar apartinând atunci regatului catolic al Poloniei, prima Biserica greco-catolica (Dan Zamfirescu, Ortodoxie si romano-catolicism în specificul existentei lor istorice, Ed. Roza vânturilor. Bucuresti, 1992. p. 333.) Recomandam pentru aprofundarea temei: Preot Prof. D. Staniloaie, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucuresti, 1973; Valeriu Anania, Pro memoria. Actiunea catolicismului în România interbelica, EIBMBOR, Bucuresti, 1992; Mircea Pacurariu, Uniatia. Pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Ed. Vox, 1991, Teodor M. Popescu, Biserica marturisitoare, Ed. Credinta noastra, Bucuresti, 1995. 18. Un punct de vedere ortodox asupra umanismului gasim la Sf. Iustin Popovici, Biserica ortodoxa si ecumenismul, ed. cit. 19. Amanunte, la Serafim Rose, Omul împotriva lui Dumnezeu. Nihilism, în „The Orthodox Word", nr. 172-3, 1993, editata de St. Herman of Alaska Brotherhood. 20. Michael Harper, op. cit., p. 132. 21. Michael Harper, op. cit., p. 145-146. 22. Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie si initiere, Ed. Venus si Schei, Bucuresti-Brasov, 1994, p. 124-128. 23. Francoise Bonardel, Hermetismul, Editura de Vest, Timisoara, 1992, p. 69; Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, p. 203; Alexandrian, Istoria filosofi ei oculte, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 156. 24. Pentru amanunte se poate consulta Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, ed. cit. 25. O istorie a rosicrucienilor vezi la Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Editura de Vest. Timisoara, 1995. În ceea ce priveste legaturile acestora cu francmasoneria, se poate consulta lucrarea lui Christian Jacq, Francmasoneria. Istorie si initiere, ed. cit., 1994. 26. Istoria francmasoneriei poate fi consultata în lucrarile lui Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu: Francmasoneria. O noua viziune asupra istoriei lumii civilizate, Ed. Valahia, 1991; Istoria franc-masoneriei (926-1960), Ed. Tempus, Bucuresti, 1992; Istoria franc-masoneriei (Nodul gordian: 1960-1968), Ed. Tempus, Bucuresti, 1995. De asemenea, mai pot fi consultate urmatoarele lucrari: Chriasuan Jacq, Francmasoneria. Istorie si initiere, Ed. Venus, Bucuresti, 1994; C. W. Leadbeater, Partea oculta a francmasoneriei, Ed. Herald, Bucuresti, 1996; Horia Nestorescu Balcesti, Ordinul masonic român, Casa de editura si presa, „Sansa" SRL, Bucuresti, 1993; Petre Dogaru, Casa regala, femeile fatale, masoneria si dictatorii secolului XX, Ed. Aldo Press si Tritonic, Bucuresti, 2002. Exista si o bogata literatura antimasonica care, din pacate, este greu accesibila cititorului de astazi. Amintim, totusi, câteva titluri: Mitropolitul Irineu Mihalcescu, Teologia luptatoare, Bucuresti, 1941, p. 160-172; Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bucuresti, 1913; Texte care au zguduit lumea, Ed. Moldova, Iasi. 1995; Gheorghe Jurma, Conspiratia universala, Ed. Timpul, Resita. 1994. 27. Albert Magnus (1206-1280) a fost mai întâi profesor la Paris si Koln, a ajuns apoi episcop de Regensburg, iar pe urma s-a întors tot la catedra la Koln. Este considerat cel mai erudit dintre toti dascalii scolastici, cu profunde cunostinte de teologie, stiinte naturale, matematici si medicina. A fost preocupat si de alchimie. Este autorul cartii „De alchimia". 28. Toma de Aquino (1225-1274), fiu de conte, de lânga Neapole. intra fara voie la dominicani. La 23 de ani ajunge profesor de filosofie si teologie la Koln, apoi la Paris, Bologna si Neapole. A murit în drum spre sinodul de la Lyon (1274). Lui îi apartin Tratat al Pietrei filosofale si Aurora consurgens. 29. Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O noua viziune asupra istoriei lumii civilizate, p. 9. 30. Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 273. Se observa usor cum accentul s-a deplasat de la cunoasterea lui Dumnezeu pe cunoasterea unei stiinte totale, care pretinde ca poate mântui atât pe om cât si lumea. Acest neognosticism intra în conflict cu doctrina oficiala a Bisericii crestine. 31. In Confessio Fraternitatis se mentioneaza fara ocolisuri ca Fraternitatea va avea într-o zi misiunea de a-si asuma guvernarea Europei. Tonul va ramâne virulent numai în atacurile îndreptate împotriva papalitatii. (Roland Edighoffer, Rosicrucienii, Ed. de Vest, Timisoara, 1995, p. 34.) 32. Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 271. 33. Pentru amanunte se poate consulta Francoise Bonardel, op. cit., p. 75-78. 34. Cunoscator al gramaticii, medicinii, teologiei, ca cei mai multi dintre oamenii cultivati ai timpului sau, Marsilio Ficino, a desfasurat o întreita activitate de traducator, de apologet al faimosului sincretism platonico-hermetico-crestin si de astrolog. Mai multe amanunte la Frangoise Bonardel, op. cit., p. 74. 35. Amanunte interesante privind legatura dintre hermetism, neoplatonism si umanism vezi la Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 263-267. 36. În documentele ecumenice termenul renovatio este înlocuit cu reînnoire, schimbare, tranzitie. – „aggiornamento”. 37. Antonie Plamadeala, Biserica slujitoare, ed. cit., p. 179. 38. Amanunte cu privire la miscarile pietiste si mistice vezi la Denis de Rougemont, Iubirea si occidentul, Bucuresti, 1987, p. 384-385; Istoria bisericeasca universala, vol. II, ed. cit., p. 96-101; Istoria bisericeasca universala, Bucuresti, 1956, p. 86-92. Câteva dintre ele sunt amintite si în lucrarea Pr. Nicolae Chifar, Istoria crestinismului, vol. III, Trinitas, 2002, p. 200-202. 39. Mai multe amanunte la Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, ed. cit., p. 116-120. Vezi si Roland Edighoffer, Rosicrucienii, ed. cit., p. 33; Istoria bisericeasca universala, vol. II, ed. cit., 1993, p. 104. 40. Giacchino face parte dintr-o mare miscare de reforma a Bisericii, activa începând din sec. al XI-lea. Se astepta o adevarata transformare - o reformatio mundi si nu o întoarcere la trecut. Alte amanunte vezi la Lucian Boia, Sfârsitul lumii. O istorie fara sfârsit, Ed. Humanitas, 1999, p. 67-69. 41. Mircea Eliade, op. cit., p. 119. 42. Mircea Eliade, op. cit., p. 120. Vezi si Serge Hutin, Alchimia, Ed. de Vest, Timisoara, 1992, p. 119-120. 43. Vezi referintele de la nota 26. 44. Christian Jacq, op. cit., p. 11. 45. Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, ed. cit., p. 19. 46. Ibidem, p. 19. Vezi si Christian Jacq, op. cit., p. 155-190. 47. Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu, op. cit., p. 22. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, francmasonii francezi dobândisera însemnate privilegii politice si economice, precum si o adevarata experienta în confectionarea revolutiilor. Ei dominau presa si învatasera bine arta manipularii opiniei publice. Elitele intelectuale se aflau sub influenta oculta a francmasoneriei. 48. „Orice încercare de a scrie istoria unui popor, a unei natiuni, fara componenta ei, Istoria francmasoneriei este un lucra facut pe jumatate", afirma Horia Nestorescu Balcesti (mason) în cartea sa Ordinul masonic român, p. 204. 49. Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu. op. cit., p. 14; Ibidem, Istoria francmasoneriei (926-1960), ed. cit., p. 25. 50. Ibidem, Francmasoneria. O viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, p. 29-50. Vezi si Istoria franc-masoneriei (926-1960), ed. cit., p. 31-70. 51. Christian Jacq, op. cit., p. 234-235; Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O viziune asupra lumii civilizate, ed. cit, p. 39. Iata cum prin eforturile francmasonilor idealurile rosicrucienilor deveneau realitate.