OMUL ŞI DUMNEZEU-OMUL-Sfântul Iustin Popovici

Fără Dumnezeul-om şi în afara Dumnezeului-om, omul se află totdeauna în primejdia de a deveni asemănător cu diavolul, fiindcă păcatul e totodată

şi putere şi chip al diavolului. Robindu-se păcatului în afara Dumnezeului-om, omul devine de bună voie asemănător diavolului, se împropriază diavolului: „Cel ce săvârşeşte păcatul, de la diavolul este” (I Ioan 3, 8). Nu trebuie să ne scape din vedere că scopul principal al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemănarea cu Dumnezeu, de a-l dez-divino- umaniza, de a-l dezlipi de Dumnezeu, şi în felul acesta de a-l transforma într-o fiinţă asemănătoare cu el. Antropocentrismul umanist e în esenţă diavolocentrism, fiindcă atât unul cât şi celălalt nu vor decât un singur lucru: să fie doar în sine şi pentru sine. În felul acesta, însă, ele strămută de fapt pe oameni în împărăţia „morţii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).

Toate umanismele europene, de la cel mai primitiv până la cel mai subtil, de la cel fetişist până la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aşa cum este el în datul lui psihofizic şi istoricitatea lui psihofizică. În fapt, toată esenţa oricărui umanism este omul - homo. Redus la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decât „hominism” (homo- hominis). Omul este cea mai înaltă valoare – valoarea totală, omul este criteriul cel mai înalt – criteriul total: „omul este măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor”. Aceasta este „in nuce”, orice umanism, orice hominism. Aşadar, toate umanismele, toate hominismele sunt în ultimă analiză, de origine idolatră, politeistă. Toate umanismele europene, de la cele prerenascentiste, cele renascentiste şi mai departe, cele protestante, filozofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeul- om cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeului- om cu evanghelia după om, filozofia după Dumnezeul-om cu filozofia cea după om, cultura după Dumnezeul-om cu cultura cea după om, într-un cuvânt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeul-om cu viaţa cea după om.

Şi aşa a fost timp de veacuri, până când în veacul trecut în anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s- au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrală a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi apărat atât de stăruitor şi de abil intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de epocală pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeusul său.

Sinceritatea e limba Adevărului: dogma infailibilităţii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar şi următorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi în primul rând cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă valoarea universală, a fost ridicată la rangul de dogmă criteriul universal al culturii, civilizaţiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii şi ştiinţei eline. Şi toate acestea ce sunt? Păgânătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene.

Dogma infailibilităţii papei e nietzscheană „Ja–Sagung” (afirmare) a întregii creaţii a omului european umanist, acel „Ja–Sagung” al culturii şi civilizaţiei lui, care prin scopurile şi metodele lor predominant păgâne şi politeiste umbresc binevestirea şi porunca Dumnezeului-om: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate (celelalte) se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Şi ce nu a proclamat ca scop al existenţei omeneşti şi ca metodă de activitate a omului cultura şi civilizaţia umanistă europeană? Dumnezeul-om, Singurul care mântuieşte pe om de păcat, de moarte şi de diavol, Singurul care înveşniceşte şi îndumnezeieşte şi divino- umanizează pe om în toate lumile, prescrie răspicat şi limpede că scop primordial al fiinţei şi al vieţii omului este să devină desăvârşit ca Dumnezeu (Mt. 5, 48). Iar omul umanist european ce nu a tot aşezat şi consfinţit ca scop al existenţei omeneşti în locul acestui scop! Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: „toată lumea zace în rău” chiar şi după nevoinţa Dumnezeului-om în lumea noastră pământească (I In. 5, 19-21). Şi nu numai atât, ci după Sfântul Apostol Pavel, diavolul este „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care de bună voie „zace în răutate” şi omul care urmează pe Dumnezeul-om Hristos, nu există compromis. Cel care urmează pe Dumnezeul-om nu poate face compromis în dauna Adevărului Evanghelic, cu omul umanist care justifică toate cele arătate mai înainte şi le ridică la rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărâtoare şi definitorie dilemă şi alegere: Dumnezeul-om sau omul. Fiindcă omul umanist prin toată activitatea lui se evidenţiază şi se poartă ca acţionând autarhic (autosuficient), ca valoare supremă şi măsură supremă. Aici nu există loc pentru Dumnezeul-om. Ca atare, în împărăţia umanistă locul Dumnezeului-om îl ocupă „Vicarius Christi” [Locţiitorul lui Hristos], iar Dumnezeul-om a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dez-întrupare sui generis a Dumnezeului-om Hristos, nu-i aşa?

Uzurpând prin dogma infailibilităţii în favoarea sa, adică în favoarea omului, toată puterea şi toate drepturile care aparţin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserică în Biserica papistă şi a devenit în ea totul în toate. Un „Atotţiitor universal” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi devenit pan-dogma papismului iar papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip câtă vreme va fi papă al papismului umanist.

În istoria neamului omenesc există trei căderi principale: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Esenţa căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a deveni bun prin sine, voinţa de a deveni desăvârşit prin sine, voinţa de a deveni Dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se asimilează, fără să-şi dea seama, diavolului, fiindcă şi acesta a vrut să devină Dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi în această îngâmfare a lui a devenit dintr-o dată diavol, cu desăvârşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie constă esenţa păcatului, păcatul universal. În aceasta constă şi esenţa diavolului, a căpeteniei diavolului - satana. Aceasta nu e altceva decât voinţa de a rămâne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea câtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămână totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi tot ce aparţine lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămâne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi, totdeauna închis cu îndârjire faţă de Dumnezeu. În aceasta constă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism demonizat este voinţa de a deveni bun cu ajutorul răului, de a deveni dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: „Veţi fi ca nişte dumnezei” (Fac. 3, 5).

Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poartă fiinţa lui să se zidească de bună voie prin Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, şi desigur că urmând calea aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis dacă Dumnezeu, prin nesfârşita Sa iubire de oameni şi „după mare mila Sa”, n- ar fi intervenit făcându-Se om, adică Dumnezeu-om, aducându-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserică - Trupul Său în nevoinţa divino-umanizării prin sfintele taine şi sfintele virtuţi, şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa dumnezeiască de a deveni de bună voie Dumnezeu-om după har.

Ce este căderea papei decât numai voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?

În lumea noastră omenească, după spusele Sfântului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.22 Şi acesta e veşnic nou prin Persoana Sa divino-umană, prin nevoinţa Sa divino-umană şi prin Trupul Său divino-uman – Biserica. Însă şi omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, veşnic nou în toate trăirile sale divino-umane pe calea mântuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, îndumnezeirii, divino-umanizării. În această lume pământească toate îmbătrânesc şi toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelaşi trup cu Hristos”, şi îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbătrâneşte şi nu moare, fiindcă a devenit un mădular viu şi organic al Sfântului şi veşnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare „creşte creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se dezvoltă nesfârşit şi nemăsurat, potrivit cu dimensiunile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfârşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul Cel în Trei Sori atunci când l-a zidit pe om după chipul lui Dumnezeu.

Toate sunt noi în Dumnezeul-om şi prin Dumnezeul-om, El Însuşi în primul rând, iar în consecinţă şi mântuirea, şi învăţătura despre mântuire, şi metoda de mântuire. Este cu totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul şi să iubim pe păcătos, să ucidem păcatul dar să mântuim pe păcătos, să nu identificăm pe păcătos cu păcatul, să nu ucidem pe păcătos pentru păcat ci să îl mântuim de păcat. O pildă cutremurătoare despre aceasta este femeia prinsă în adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul femeii de fiinţa ei cea după chipul lui Dumnezeu, a osândit păcatul şi a miluit pe păcătoasă: „Nici eu nu te osândesc; mergi şi nu mai păcătui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicată la rangul de „dogmă” în lucrarea mântuirii păcătosului de păcat – metoda Sfintei Tradiţii în chip de Dumnezeu înţelepţit dezvoltată şi legiuită în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi şi formulată cu dumnezeiască insuflare de către Sfântul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci când nu se face bine”.23
În lumina acestei evanghelice şi sfinte Tradiţii ortodoxe e o atrocitate antievanghelică şi anticreştină a-l omorî pe păcătos pentru păcat. Aici nici o inchiziţie nu se poate declara sfântă. În ultimă instanţă, toate umanismele omoară pe păcătos pentru păcat, nimicesc pe om împreună cu păcatul – fiindcă nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mântuire a omului şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului şi este un asasin al omului, prin urmare un sinucigaş căci îl lasă pe om în deplina putere a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care poate să-l mântuiască numai Dumnezeul-om şi nimeni altul sub soare. Procedând cu păcătosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil săvârşeşte o crimă: ucide propriul său suflet, se predă singur iadului, spre veşnică petrecere laolaltă cu diavolul, cu acest „ucigător de oameni dintru început”

(In. 8, 44). Iar prin aceasta împărăţeşte şi stăpâneşte în mod absolut monstruoasa şi universala dogmă etică iezuito- umanistă: „scopul scuză mijloacele”.

Ce dă omului Dumnezeul-om şi nimeni altul nu îi poate da? Biruinţa asupra morţii, asupra păcatului, asupra diavolului, Viaţa Veşnică, Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică, Binele Veşnic, Dragostea Veşnică, Bucuria Veşnică, întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirilor dumnezeieşti. Vorbind apostoleşte, Dumnezeul-om dă oamenilor „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9; Isaia 64,3; Ieremia 3,6).

Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de cadavre, fiindcă de când Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea
pământească, orice umanism este un cadavru. Şi aşa stau lucrurile, întrucât Conciliul a rămas cu încăpăţânare la dogma infailibilităţii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Veşnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă în numele omului ucid şi nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizică. Toate umanismele săvârşesc o lucrare nebunesc de tragică: strecoară ţânţarul şi înghit cămila, iar prin dogma infailibilităţii papale lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza desăvârşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decât cumplitul prohod a oricărui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogmă, şi până la umanismul satanizat al lui Sartre.

În panteonul umanist al Europei toţi zeii sunt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morţi până ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu desăvârşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfârşite vor fi slavosloviile lor către Cel Ce în veci este de viaţă Făcător şi de minuni Lucrător Dumnezeul-om, cu adevărat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.

Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte, duhovnicească şi fizică. Îndepărtându-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în nihilism. Lucrul acesta îl arată crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, părintele direct sau indirect, cu voie sau fără voie, al tuturor umanismelor europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului constă în dogma infailibilităţii papei şi tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit şi hotărât dogma autarhicităţii (autosuficienţei) omului european, şi în felul acesta până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeul-om şi că pe pământ nu există loc pentru Dumnezeul-om căci „Vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip desăvârşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţânare oricare umanism european.

Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinţă se săvârşeşte „Die Umwertung aller Werte” [răsturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Ca atare, nici nu mai există un singur „Vicarius Christi” ci nenumăraţi, deosebindu-se doar la straie, fiindcă în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici şi nenumăraţii papi din toată Europa şi de la Vatican, şi din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esenţială, fiindcă papismul e cel dintâi protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.

Infailibilitatea este o însuşire naturală divino-umană şi o funcţie naturală divino-umană a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui veşnic cap – Adevărul = Atoateadevărul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi timp şi „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-om Hristos există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie24, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om.

Există oare vreo ieşire din toate aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare vreo înviere din toate aceste nenumărate morminte europene? Există oare leac pentru toate aceste nenumărate boli aducătoare de moarte? Există, există, există: pocăinţa. Ea e binevestirea fără de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocăinţa spre cunoştinţa adevărului” (II Tim. 2, 25). Altminteri nu poate cineva să creadă în mântuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva păcatului, singurul leac universal pentru tot păcatul, chiar şi pentru păcatul universal. Fără îndoială că pocăinţa e şi leacul pentru acest „păcat suprem” al papismului ce e cuprins în trufaşa dogmă a infailibilităţii papei, şi prin aceasta este şi leacul pentru orice păcat al oricărui umanism în parte şi al tuturor umanismelor laolaltă. Da, da, da, din păcatul atât de iubit lui al „infailibilităţii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mântui numai prin pocăinţa din toată inima şi schimbarea totală la faţă înaintea Minunatului şi Atotînduratului şi Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevărat Singurul Mântuitor al neamului omenesc de tot păcatul, de tot răul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot raţionalismul umanist, şi îndeobşte de toate păcatele pe care închipuirea omenească le poate născoci.

Pentru aceste pricini, toţi sfinţii de-Dumnezeu-purtători şi de-Dumnezeu-înţelepţiţi Părinţi ai celor şapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare şi singura valoare supremă pentru orice fiinţă omenească, fie aceasta pe pământ sau în vreo altă lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul şi toate în lumile omeneşti. Omul „infailibil” şi înaintea lui omul cel mai păcătos - smerenia de o parte şi îngâmfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecută a Evangheliei Dumnezeului- om, Sfântul Ioan Gură de Aur, binevesteşte: „Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre”.25 Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viaţă şi lume, despre timp şi veşnicie, despre Dumnezeu şi Biserică, în timp ce piatra de temelie a oricărui umanism, chiar şi a aceluia ridicat la rangul de dogmă, este trufia, credinţa în raţiunea omului, în mintea şi logica lui. Trufia este boala fără leac a minţii diavolului. Înlăuntrul ei se găsesc şi din ea izvorăsc toate celelalte rele diavoleşti, în timp ce smerenia noastră ne învaţă să ne punem nădejdea şi să avem absolută încredere în sfânta, soborniceasca, divino-umană minte a Bisericii, mintea lui Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxă în care Dumnezeul-om Hristos este totul: şi Capul, şi Trupul, şi Viaţa, şi Adevărul, şi Dragostea, şi Dreptatea, şi timpul, şi veşnicia;dar şi noi, prin credinţa în El şi prin viaţa în El (Efes. 4, 11-21). Pentru că „toate prin El şi în El s-au zidit; şi El este mai înainte de toate şi toate în El viază; şi El este Capul trupului Bisericii, ca El să fie întru toate Cel mai întâi” (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, şi nu doar omul, orişicum ar fi acesta.

Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo- creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este „legiune”.

Dogma ortodoxă în general şi dogma centrală despre Biserică în special a fost respinsă şi înlocuită cu dogma universală eretică latină despre primatul şi infailibilitatea papei, a omului. Din această erezie universală s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învăţătura mecanicistă despre mântuire şi prin aceasta învăţătura mecanicistă despre viaţă, papocentrismul, „sfânta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvârşit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social...

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor eretice. Pe lângă asta, trufia papistă şi nebunia „infailibilă” domnesc în chip absolut în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papă independent, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta şi nu mai e sfârşit acestei morţi, fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului sunt fără număr.
Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa şi cu pseudo-creştinismul său, nu are ieşire din moarte şi din chin dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos şi a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu, de către Singurul Iubitor de oameni.

Fără de pocăinţă şi de intrarea în Adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, şi prin aceasta părtaş la sufletul Bisericii – Sfântul Duh – şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeului-om.

„Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizează în forma unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul pornit din puţinătatea de credinţă al „sfinţirii Duhului şi a credinţei Adevărului” (II Tes. 2, 18), adică a singurei „iubiri de Adevăr” (II Tes. 2, 10) mântuitoare. Esenţa dragostei este Adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei virtuţi divino-umane deci şi a dragostei, şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea şi personificarea Adevărului Dumnezeiesc, a Adevărului universal. Dacă Adevărul ar fi fost altceva decât Dumnezeul- om Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecător, muritor. Astfel ar fi fost adevărul dacă el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schemă, sau raţiunea, sau ştiinţa, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul însă este Persoană şi anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi, ca atare, el e desăvârşit, netrecător şi veşnic, fiindcă în Domnul Iisus Adevărul şi Viaţa sunt de o fiinţă: Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin Adevărul Lui în dumnezeieştile Lui nemărginiri. El creşte cu toată fiinţa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima şi cu tot sufletul lui. În Hristos trăim „adevăraţi fiind întru dragoste”, fiindcă numai în felul acesta putem „să creştem în toate întru Dânsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfăptuieşte totdeauna împreună „cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sunt neapărat trebuincioase pentru creşterea tuturor Creştinilor în trupul divino-uman al Bisericii sunt dobândite de către Biserică nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindcă doar El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în chip înţelept.

Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (In. 8, 44). Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să realizeze binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9)
Separarea şi diferenţierea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei divino- umane şi a pierderii echilibrului şi gândirii sănătoase

duhovniceşti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună „cu toţi sfinţii” în Adevăr şi Dragoste, au şi vestesc din vremurile Apostolilor până astăzi această dragoste mântuitoare divino-umană faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul umanist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc rădăcinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbidă şi etica lor neputincioasă cea „după predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Şi mai mult: vădesc criza evidentă a credinţei lor umaniste în Adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, divino-umană în adevăr şi în har. Iar cugetarea îndumnezeită şi gândirea sănătoasă apostolică şi patristică binevestesc prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei divino-umane: „Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei... Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul”.

Nu există nici o îndoială că măsura patristică, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta îl exprimă de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi Sfânt: „Eu nu doresc ca ereticii să se chinuiască, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor: căci ce e mai plăcut celor credincioşi decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”.

Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulată de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este următoarea: ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, şi mai cu seamă taina Euharistiei – această taină a tainelor, fiindcă tocmai Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică, Însuşi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însăşi Biserica în calitate de trup al Lui şi îndeobşte tot ce este divino-uman.

„Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele taine şi îndeosebi în Sfânta Euharistie – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă. Şi mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divino- umane, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul să-şi oprească mintea şi conştiinţa încreştinată asupra câtorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate trebuie să ne întrebăm pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază aşa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă a Bisericii despre Biserică se bazează şi se întemeiază nu pe „intercommunio” (reciprocă împărtăşire), ci pe realitatea divino-umană a lui „communio”, pe comuniunea divino- umană, (I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce noţiunea „inter-communio” (inter-împărtăşire) este în ea însăşi contradictorie şi cu totul neînţeleasă pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfânt fapt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă despre Biserică şi Sfintele Taine, singura şi unica Taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în aşa fel că ea este şi unicul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afară de Taina aceasta divino-umană şi a-toate-cuprinzătoare a Bisericii care este taina universală, nu există şi nici nu pot să existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveşte Tainele. De aici rezultă că numai în Biserică, în această unică Taină universală a lui Hristos poate fi vorba despre Taine, fiindcă Biserica Ortodoxă ca Trup al lui Hristos este izvorul şi criteriul Tainelor şi nu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi considerate în afară de Trupul Bisericii.

Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi potrivit cu întreaga Tradiţie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu acceptă existenţa altor taine în afară de ea, nici nu le consideră taine, până la venirea prin pocăinţă din „biserica” eretică, adică dintr-o pseudo-biserică în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserică neunit cu ea prin pocăinţă, unul ca acesta este pentru Biserică un eretic şi, în chip inevitabil, se găseşte în afara comuniunii mântuitoare: fiindcă „ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? Ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric?” (II Cor. 6, 14).

Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, dă porunca: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia şi pe Domnul Însuşi în Sfânta Euharistie, se mai găseşte oare în sfânta credinţă apostolică şi divino-umană? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu- om, „să nu-l primiţi în casă” (II In. 1, 10).
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie că şi numai se roagă împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte) să se caterisească”. Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească”. Şi lucrul acesta este limpede chiar şi pentru conştiinţa cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o sfântă taină şi că trebuie să le considerăm pe acestea ca nevalabile şi lipsite de har.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Tradiţiei soborniceşti, apostolice şi patristice a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, binevesteşte din inima tuturor Sfinţilor Părinţi, tuturor Sfinţilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr divino-uman: „Pâinea Euharistiei (Sfintei Împărtăşanii) nu este simplă pâine, ci e unită cu Dumnezeirea... Curăţindu-ne prin ea, ne unim cu Trupul Domnului şi cu Duhul Lui şi devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeşte Împărtăşanie fiindcă prin ea ne împărtăşim de Dumnezeirea lui Iisus; şi se numeşte comuniune, şi este cu adevărat astfel, fiindcă prin ea intrăm în comuniune cu Hristos şi luăm parte la Trupul şi la Dumnezeirea Lui, iar pe de altă parte, prin ea intrăm în comuniune unii cu alţii şi ne unim între noi. Şi întrucât ne împărtăşim cu toţi dintr-o singură pâine, devenim un singur trup şi un singur sânge al lui Hristos, şi mădulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, să ne ferim din toate puterile ca să nu luăm împărtăşanie de la eretici, nici să le dăm ereticilor împărtăşanie. „Nu daţi cele sfinte câinilor”, zice Domnul, „şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor greşite şi osândei lor, căci dacă este o unire cu Hristos şi a unora cu alţii, înseamnă că ne unim de bună voie cu toţi cei ce se împărtăşesc împreună cu noi. Unirea aceasta se face de bună voie, iar nu fără conglăsuirea noastră, căci un trup suntem toţi, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtăşim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”.

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor divino-umane al ortodocşilor Sfântul Atanasie cel Mare vesteşte oamenilor din toate lumile: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului”. În Euharistie, „pâinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă, una îl uneşte cu Hristos iar cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului iar cealaltă îl ucide”. „Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine”.26

Note:

22 Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe 3,1; PG 94, 984.
23 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântarea 18 şi 68. Ediţia Zagoraios, Smirna, 1886, p.105 şi 364.
24 Erezie universală, n.tr.
25 Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 51, 312.
26 Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei” Sfântul Atanasie cel Mare, binevesteşte cu înţelepciune apostolică şi părintească tot adevărul despre credinţa cea adevărată, spunând că noi ţinem „această predanie şi învăţătură şi credinţă dintru început a Bisericii Soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au păzit-o. Căci întru această Biserică s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi creştin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, col. 593 C A).

0 Responses to "OMUL ŞI DUMNEZEU-OMUL-Sfântul Iustin Popovici"

Blogul este vizionat de: