Nota editorului grec:

La sfârşitul lui Iunie 2007, ziarul „Orthodoxos Typos” („Presa ortodoxă”) l-a lăudat într’un articol pe Preasfinţitul Mitropolit al Pireului, Serafim, dimpreună cu realizările sale. Ulterior, la sugestia cititorilor, el a fost invitat să şi expună poziţia pe care o are în privinţa papismului, deoarece credincioşii nu l-au auzit vorbind despre aceasta. Preasfinţitul Mitropolit a răspuns printr-o declaraţie scrisă, publicată de „Orthodoxos Typos” pe prima pagină în numărul din 6 Iulie 2007.

În declaraţia sa, mitropolitul a stăruit asupra faptului că Biserica Ortodoxă ar trebui să pună capăt dialogurilor theologice cu papiştii şi ceilalţi eterodocşi; a vorbit împotriva ecumenismului şi a afirmat că papismul – ca erezie – a pus temeliile atheismului.

Aceste declaraţii ale mitropolitului au fost făcute în perioada în care Arhiepiscopul Hristodul era internat la spitalul „Aretaeion”, iar anturajul său s’a arătat deranjat de poziţia Mitropolitului Pireului. Şi mai deranjaţi au fost însă papiştii, deoarece mitropolitul nu i-a numit „schismatici”, aşa cum socotesc de cuviinţă mulţi arhierei, ci s’a referit la ei ca „eretici”.

Această supărare s’a făcut vădită în scrisoarea episcopului papist al Syrosului, D-l Franciscus Papamanolis, adresată Preasfinţitului Mitropolit al Pireului.

Iată mai jos schimbul epistolar dintre episcopul papistaş şi mitropolitul Pireului (sublinierile aparţin editorilor).

Scrisoarea episcopului papist

Episcopia catolică de Syros

Protocol Nr. 17007

Ano Syros, 25 iulie 2007

Preasfinţitului Serafim, Mitropolitul Pireului,

Pireu

Preasfinţite Frate,

Cu mare durere am citit în ziarul „Orthodoxos Typos” din 6 iulie a.c. scrisoarea voastră cu referire la „ecumenism” şi „papism”, aşadar la Biserica Catolică. Ziarul sus-menţionat este binecunoscut pentru poziţiile sale extremiste şi critice împotriva ierarhilor şi uneori chiar a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, de fiecare dată când hotărârile celor „pe care Duhul Sfânt i-a pus episcopi, ca să păstreze Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (F.Ap. 20:28) nu sunt pe placul editorilor gazetei. Mai mult, ziarul sus-menţionat are nişte poziţii extremiste şi de fiecare dată când se referă la alte Biserici şi confesiuni creştine, în special la Biserica Catolică. Este însă pentru prima dată – dacă memoria nu mă înşală (căci sunt mai bătrân cu douăzeci de ani decât dumneavoastră) – când citesc un text al unui episcop ortodox care vorbeşte într-o manieră atât de ostilă Bisericii Catolice (de exemplu: „papismul a pus bazele ateismului”) – cred că nimeni n-a mai scris vreodată aşa ceva.

Preasfinţite Frate, departe de mine orice urmă de rivalitate duşmănoasă. Permiteţi-mi, cu foarte multă dragoste, să-mi exprim opiniile cu francheţe frăţească.1. Ştiţi, Preasfinţite, că este porunca Domnului nostru Isus Cristos ca ucenicii Săi să fie „una”, aşa cum şi El este „una” cu Tatăl (Ioan 17:11). Din păcate, noi, ucenicii Săi, nu suntem „una”. Pentru orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu personal nu mă simt responsabil, nici nu cred că dumneavoastră sau altcineva din timpul nostru ar trebui să se simtă responsabil. Ca şi creştin, însă, şi mai mult, ca episcop al Bisericii, simt o responsabilitate pentru prezent şi viitor, şi acţionez în consecinţă, făcând tot ce pot pentru a contribui la unirea creştinilor. Nu e o alegere proprie, ci o poruncă pe care mi a dat-o Domnul. Slujesc Bisericii ca episcop de 33 de ani; niciodată n-am încetat să le spun credincioşilor că nimic nu poate justifica vreodată lipsa de dragoste – nici măcar apărarea Adevărului.2. Sunt profund convins că dificultăţile care există în opera de unire a creştinilor îşi au originea în lipsa de cunoaştere dintre noi; scrisoarea dvs. mi-a confirmat această opinie. Preasfinţite, trebuie să recunoaştem că noi, creştinii, nu ne cunoaştem bine unii cu alţii. Această lipsă de cunoaştere a creat în trecut şi a menţinut în prezent toate prejudecăţile unei părţi faţă de cealaltă, fără să aibă vreun suport. Adesea, au existat învăţături atribuite „celeilalte” Bisericii care erau de fapt doar nişte conjuncturi. Permiteţi-mi să vă spun că lucrurile pe care le-aţi scris şi le-aţi prezentat ca fiind învăţătura Bisericii Catolice nu sunt predicate de Biserica Catolică, care nu a învăţat – şi nici nu învaţă – nimic din toate lucrurile scrise în manualele de religie şi istorie recente, manuale care au otrăvit sufletele inocente ale studenţilor şi au cultivat intoleranţa.

Aţi auzit, poate, de bunele relaţii care există între ortodocşii şi catolicii din insula Syros. Acest lucru nu este o reuşită a mea, nici a Preasfinţitului Mitropolit, nici a amândurora; este rodul familiarităţii care există între ortodocşii şi catolicii din Syros. Noi, episcopii insulei, ne îngrădim mărturia de dragoste dată credincioşilor, ca şi respectul reciproc. Convieţuirea într-o arie restrânsă contribuie la cunoaşterea reciprocă, nu doar pe plan social, ci şi pe plan religios. 50% dintre familiile noastre sunt familii mixte; vai nouă, păstorilor, de vom predica ura şi vom cultiva fanatismul! Familiile insulei noastre se vor transforma din cuiburi de iubire în cuiburi de fanatism, şi se vor separa. Credincioşii noştri de ambe credinţe (fie că sunt prezenţi în biserici, fie prin televiziunea locală) aud şi urmăresc ceea ce facem, aşa că ştiu, judecă şi trăiesc fericiţi împreună. Cu adevărat, cunoaşterea reciprocă, Preasfinţite, poate distruge prejudecăţile şi poate crea unirea.

3. Însă lucrul care m-a întristat cel mai mult în scrisoarea dvs. a fost faptul că ea trădează o ruptură între ierarhii Bisericii Greciei. Conţinutul scrisorii dvs. este în opoziţie directă cu Înalt Preasfinţia sa Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade Hristodul, prin a cărui punere de mâini aţi fost hirotonit episcop. Am în faţă toate discursurile şi declaraţiile Înalt Preasfinţiei sale făcute la Roma, decembrie anul trecut. Comparându-le cu scrisoarea dvs., ajung să mă întreb ce ecleziologie are Biserica Ortodoxă, pentru că disputa dacă Biserica Catolică este o Biserică sau o erezie nu constă doar într-o diferenţă de opinii (un fenomen natural printre oameni), ci o dezagregare a credinţei.

4. Şi un punct final. Scrisoarea dvs. a fost publicată pe când Înalt Preasfinţia sa era încă în spital, într-o stare de sănătate foarte precară. Nu cred că a avut cunoştinţă de o scrisoare ca aceasta, cu un conţinut aşa de grav, înainte de publicarea ei într-un ziar.

Preasfinţite Frate, nu ştiu dacă v-am întristat, dar vreau să fiţi convins că v-am scris din imensă iubire pentru Biserică.

Vă rog să primiţi salutul meu frăţesc şi urările mele pentru o păstorire fructuoasă în eparhia eclezială a Pireului.

†Franciscus

Episcop catolic de Syros, Thera şi Creta

RĂSPUNSUL MITROPOLITULUI ORTODOX*

Mitropolitul Pireului, Serafim

Pireu, 25 Octomvrie 2007

Eminenţei sale episcopul Franciscus Papamanolis,

În Syros

Eminenţa voastră,

V-am primit epistola într’o vreme când birourile Mitropoliei Pireului erau închise şi îmi pare rău că am întârziat să-i dau răspuns. Vă cer, aşadar, iertare.Pentru că vă iubesc cu adevărat, ca pe orice alt aproape al meu, vă scriu următoarele cu multă smerenie înaintea Întemeietorului Bisericii, Iisus Hristos, nu ca să-mi îndreptăţesc poziţiile pentru care m’aţi criticat (căci ele nu sânt ale mele, ci reprezintă poziţiile Bisericii Nedespărţite a lui Dumnezeu, pe care eu, cel mai mic dintre toţi, doar le-am trecut pe hârtie, la cererea ziarului veghetoarei Frăţii a Unirii Orthodoxe Pan-ellinice, în privinţa cărora greşiţi amarnic înfăţişându-i drept aşa-zişi „extremişti”, de vreme ce aceştia doar se ţin de ceea ce a învăţat şi a hotărât Biserica cea una, sfântă, nedespărţită, sobornicească şi apostolească de douăzeci (20) de veacuri încoace), ci ca să vă spun ceea ce e de la sine înţeles: că Biserica lui Hristos „întru carea pre voi Duhul cel Sfânt au pus episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, carea o au câştigat cu sângele său” (F. Ap. 20:28) este Biserica nedespărţită a primilor 1000 de ani; a cărei urmaşă istorică fără întrerupere este Biserica noastră Orthodoxă Sobornicească, şi că, prin ruperea de ea, Comunitatea dvs. religioasă, prin cunoscuta schismă, a pierdut Harul Dumnezeului celui Viu şi a căzut din erezie în erezie şi din necuviinţă în necuviinţă, deformând vestea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat şi răsturnând prin vorbe şi prin fapte aşezămintele şi stăpânirile rânduite ale acestei lumi căzute, pe care le-a întărit Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu cu necuprinsa Sa jertfă pe Cruce şi cu preacurat Sângele Său.Se înţelege, aşadar, că teoria „bisericilor surori” şi „teoria ramurilor”, pe care le-aţi susţinut în cuprinsul epistolei dumneavoastră, ca şi „dogma petrină” pe care Comunitatea dvs. religioasă a proclamat-o de curând prin enciclica „Dominus Iesus”, nu au nici un fel de legătură cu Biserica Nedespărţită a Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi şi a celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.

Prin urmare, puteţi cu uşurinţă înţelege că, urmând hotărârile Bisericii Nedespărţite, de la care Comunitatea dvs. religioasă căzută în erezie s’a rupt de una singură, nu pot consimţi la greşala dvs. şi nu pot să nu vă spun, cu frăţească dragoste, că sânteţi în înşelare atunci când vă socotiţi „episcop al Bisericii lui Dumnezeu”. Acesta e felul în care v’aţi numit pe sine, dar adevărul este că sânteţi doar răspunzător duhovniceşte de credincioşii Comunităţii dvs. care rămân în schismă şi erezie.

Dragostea fără Adevăr este lipsită de orice conţinut, aşa că poziţia dvs. – „niciodată n am încetat să le spun credincioşilor că nimic nu poate justifica vreodată lipsa de dragoste – nici măcar apărarea Adevărului” – pare cu totul de neînţeles; fiindcă dacă iubim cu adevărat pe cineva, nu-l lăsăm pe cel pe care-l iubim în starea sa jalnică de înşelare, îngăduindu-i să se adâncească într’însa cu credinţa că nu se află în greşală.

Vreme de un întreg mileniu am avut aceeaşi credinţă, aceeaşi orânduială, aceeaşi împărtăşanie, aceleaşi învăţături, aceeaşi duhovnicie şi nevoinţă îndreptată spre Dumnezeu, având ca autoritate comună Sinoadele Ecumenice şi Pentarhia (1).

Ce anume s’a întâmplat, de s’au pierdut toate acestea?

Pentru ce nu v’a preocupat acest lucru în toţi acei 33 de ani de când sânteţi episcop al Confesiunii dvs. religioase?

Pentru ce, vreme de o mie de ani, aceste poziţii asupra întâietăţii („primatului”) de jurisdicţie a Papei Vechii Rome, asupra negreşelniciei („infailibilităţii”) sale, asupra Purgatoriului, asupra Indulgenţelor, asupra Tezaurului de Merite („thesaurus meritorum”), asupra Neprihănitei Zămisliri („Imaculatei Concepţii”), şi asupra atâtor altele, nu au existat?

Pentru ce, la Sinodul Apostolilor de la Ierusalim, cea care a hotărât a fost Adunarea Apostolilor şi a Presviterilor, şi nu (aşa cum susţineţi dvs.) „preşedintele collegium-ului” Apostolilor, dumnezeiescul Apostol Petru? (F. Ap. 15:22)

Pentru ce cele Şapte Soboare A-toată-lumea s’au adunat în Răsărit, în părtăşie şi în unire cu Episcopul (pe atunci) Orthodox al Vechii Rome?

Pentru ce Canonul al 28-lea de la cel de-al Patrulea Sobor Ecumenic al Bisericii Nedespărţite dă aceeaşi cinstire Scaunului Vechii Rome şi celui al Noii Rome?

Când şi pentru ce s’au schimbat aceste lucruri? Nu v’a preocupat aceasta, dacă nu ca cleric, măcar ca făptură gânditoare în aşteptarea celei de-a „opta zile” şi care ştie că sfârşitul celor omeneşti e aproape, pentru toţi?

Şi ce veţi zice, mă întreb, Întemeietorului Bisericii, Domnul, pentru zecile de mii de oameni omorâţi de erezia dumneavoastră („Sfânta Inchiziţie”, „Războaie Sfinte”, „Cruciade”) în numele unei pretinse curăţii a credinţei, de vreme ce vă complăceţi şi nu vă delimitaţi de toate aceste fărădelegi – sau, şi mai important – de răstălmăcirea mesajului de libertate, de dragoste, de nelumesc al Fiului lui Dumnezeu, Care S’a jertfit pe Cruce pentru ca hulitorul să nu moară?

De curând, l-aţi beatificat pe cardinalul Augustine Stepinac al Zagrebului, din Croaţia – instigatorul moral din spatele hoardelor fasciste de Ustaşi ale lui Ante Pavelici (pe care Vaticanul l-a ajutat să scape în America Latină) şi din spatele măcelului a 800.000 de Sârbi orthodocşi. Nu v’am văzut atunci protestând, nici delimitându-vă, deşi păstoriţi „Biserica lui Hristos” de 33 de ani. Dacă acel ucigaş fără simţire şi cu sânge rece este socotit a fi „Fericit”, atunci „Dumnezeul” care l-ar recunoaşte că ar fi aşa este – pentru noi – cu totul nefolositor, de nici o trebuinţă, nu ne priveşte. Pentru aceasta am scris, în deplină cunoştinţă de cauză, acel lucru care v’a amărât: şi anume, că „Papismul a dus la atheism”. A dus mai întâi la protestantism, şi apoi la atheism, fiindcă a ajuns să se închine unui Dumnezeu care era instigatorul moral al crimelor, al războaielor religioase, al hecatombelor de sânge şi durere.

Mai trebuie oare să vă amintesc de măcelărirea celor 29.000 de Hughenoţi în tragica noapte de Sfântul Vartholomeu? Mai trebuie oare să vă amintesc de zecile de mii de morţi din aşa-zisul război religios de 100 de ani? Ce-ar mai trebui să vă zic? Cine a ars-o pe Ioanna din Lorraine pe rug? Sfânta Inchiziţie – adică Scaunul Papal – a ars-o, ca îndrăcită, pentru ca mai apoi să o beatifice. Voi pune din nou, schimbând puţin, întrebarea ridicată de fericitul meu părinte duhovnicesc, fostul Arhiepiscop Serafim: Sânt oare acestea lucrările unei Biserici care lucrează ca vistierie a Dumnezeieştii Descoperiri? Cei ce vă iubesc cu adevărat au datoria să vă spună adevărul Bisericii, altfel ar însemna să vă lase în rătăcirea credinţelor dvs., fără nici o grijă pentru viitorul vostru în veşnicie. Pentru aceasta, cred nestrămutat că participarea Bisericii la mişcările dvs. din Europa şi de altminteri, ca şi la aşa-zisele „Dialoguri Theologice”, este mai întâi de toate în dauna dumneavoastră şi a credincioşilor dvs., deoarece vă dă impresia greşită a unei presupuse recunoaşteri, precum şi o acoperire pentru greşalele dvs., lăsându-vă în întunericul deşartelor voastre dogme.

Susţineţi în epistola dumneavoastră că poziţiile dogmatice înfăţişate în scrisoarea mea către Comunitatea dvs. religioasă sânt – zice-se – „conjuncturi”, scriind următoarele: „Permiteţi-mi să vă spun că lucrurile pe care le-aţi scris şi le-aţi prezentat ca fiind învăţătura Bisericii Catolice nu sunt predicate de Biserica Catolică, care nu a învăţat – şi nu învaţă – nici toate celelalte lucruri scrise în manualele de religie şi istorie din ultimul timp, manuale care au otrăvit sufletele inocente ale studenţilor şi au cultivat intoleranţa.”

În loc de orice alt răspuns la referirile dvs. – pe care îngăduiţi-mi să le numesc inexacte şi, prin urmare, peiorative – către smerita mea persoană, voi cita doar două paragrafe dintre nenumăratele cacodoxii (2) ale Comunităţii dvs. religioase, luate din cartea „Catehismul Bisericii Catolice” (Cactos – Libreria Editrice Vaticana 1996), aflată în circulaţie.

La pagina 332, se spune: „Purificarea finală sau Purgatoriul. 1030. Toţi cei ce mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, fără să fie însă purificaţi în întregime, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, trec după moarte printr-o purificare, pentru a obţine sfinţenia necesară intrării în fericirea cerească.”, iar la pagina 454 se spune: „X. Indulgenţele. 1471. Învăţătura şi practica Indulgenţelor în Biserică este strâns legată de rezultatul sacramentului Pocăinţei. Indulgenţele sunt iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice meritată pentru păcate, iertate deja în ceea ce priveşte vina, pe care credinciosul, sub condiţii determinate, o obţine pentru sine însuşi sau pentru răposaţi prin slujirea Bisericii, care, ca împărţitoare a răscumpărării, împarte comoara meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor. Indulgenţele se pot aplica atât celor vii, cât şi celor răposaţi.”Este sau nu adevărat că, prin aceste poziţii dogmatice, în Biserică a fost introdus un element juridic? Că lucrarea mântuitoare a Domnului Slavei este înfăţişată ca un soi de „dă şi ia” între Om şi Ziditorul său? Oare Domnul milelor – Cel ce nu are trebuinţă de nimic, care este neatins de patimi şi mai presus de toată înrâurirea lumească – nu-i defăimat pe faţă atunci când este înfăţişat ca un judecător aspru şi rău?Întregul ethos a fost alterat; Noul Testament – acel Nou Legământ între Dumnezeu, Lume şi Om este deformat; deformată este şi Mântuirea, adusă de Fiul şi Cuvântul Tatălui, Care S’a jertfit; toate, în urma acestor învăţături netheologice.

Aşadar, referirile mele la cacodoxiile dvs. sânt doar nişte „conjuncturi”? Puteţi explica (deducând în temeiul tragicelor dvs. credinţe înainte-pomenite), de ce vameşul şi fiul risipitor au fost îndreptăţiţi, iar fariseul şi fiul cel mare din pildă nu? Mai mult, cum se face că, fără nici o pedeapsă, fără nici o pocăinţă, femeia preacurvară ce fusese prinsă desfrânând a fost iertată de osânda legiuită a omorârii cu pietre? Cum se face că întâiul cetăţean al Raiului s’a întâmplat să fie un tâlhar de pe cruce? Şi, cel mai însemnat lucru, ce loc poate fi pentru raportarea juridică a lucrărilor cuiva în Via Sa? Aţi uitat cuvintele Sale în privinţa „slugilor viclene”?

Această epistolă a mea nu este o diatribă sau un studiu al nesfârşitelor cacodoxii ale Comunităţii dvs. religioase, aşa că cele scrise reprezintă doar nişte observaţii. Din uriaşul număr de greşale ale dvs., am mai ales una, pe care aţi înveşmântat-o într’o haină dogmatică. Mă refer la noua învăţătură despre aşa-zisa Neprihănită Zămislire („Imaculata Concepţie”) a Născătoarei-de-Dumnezeu, proclamată ca dogmă de Papa Pius al IX-lea în anul 1854 şi, pentru a nu vă mai îndoi încă o dată că această învăţătură vă aparţine, voi cita din înainte-pomenitul Catehism referinţa limpede de la pagina 163:

„491. De-a lungul secolelor, biserica a devenit conştientă că Maria, cea care fusese „dăruită cu har” de către Dumnezeu, era „răscumpărată” încă din timpul zămislirii ei. Acest lucru este mărturisit în dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: fericita şi pururi fecioara Maria, prin harul unui favor excepţional al Atotputernicului Dumnezeu şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice urmă a păcatului strămoşesc încă de la zămislirea ei.”Dacă această cacodoxie a „neprihănitei zămisliri” a Pururea-Fecioarei Născătoare-de-Dumnezeu ar fi adevărată, ne puteţi spune cum i-a transmis ea mortalitatea omenească Ipostasului celui desăvârşit întrupat, Dumnezeului şi Fiului ei, Cel fără de păcat şi desăvârşit? V’aţi gândit vreodată că dacă această greşală a dvs. ar fi un adevăr, atunci moartea Fiului lui Dumnezeu ar însemna că a fost una „prefăcută”, de vreme ce mortalitatea nu s’ar fi putut transmite firii Sale omeneşti? Vă puteţi da seama cât de tragice sânt credinţele dvs.?Aveţi dreptate să simţiţi o răspundere mare pentru prezent şi viitor. Nu aţi amintit nimic, însă, despre greşalele trecutului şi nu le-aţi recunoscut ca greşale. Multe dintre acestea dăinuie încă. Oare, prin recunoaşterea greşalelor trecutului, s’ar clătina „negreşelnicia” papală? Din nefericire, sântem pierduţi dacă nu recunoaştem greşalele trecutului şi, mai ales, dacă le repetăm în viitor – în viitorul pentru care simţiţi o aşa mare răspundere, după cum aţi spus. Pentru toate acestea, e nevoie de smerenie, dragoste şi dumnezeiască luminare – incompatibile cu „negreşelnicia” diavolească care a răsturnat ecleziologia şi orânduiala Bisericii Nedespărţite.

În cele din urmă, socot inacceptabil încă un paragraf din scrisoarea dvs., care încearcă – prin intermediul unor artificii de interpretare – să semene neînţelegere şi vrajbă între mine şi Înalt Preasfinţia sa Arhiepiscopul Athenei şi Întregii Ellade, Hristodul, binecunoscut pentru curtoazia sa, duhul său împăciuitor şi simţămintele sale adevărate de dragoste; pentru aceasta, scrisoarea dvs. îşi depăşeşte limitele, când invocă inoportunitatea epistolei noastre în contextul bolii Înalt Preasfinţiei sale, care – în ciuda interpretărilor dvs. – rămâne neclintit şi statornic în cuvintele Părintelui Cosma Etolul, patriarhul neamului neo-Ellin, pe care adesea îl pomeneşte, şi care întotdeauna a grăit pe înţeles şi limpede, asemenea multor altor Sfinţi Mucenici şi Părinţi ai Bisericii – de la Sfântul Marcu al Efesului şi Sfinţitul Mucenic Chiril I Lukaris, până la noii mucenici Sârbi ai veacului douăzeci, care au vădit vina decăzutului Scaun Papal şi a cârmuitorului său în erezie (din pricina greşalei), Întâi-stătătorul Scaunului.

Aş vrea să închei această epistolă cerându-vă să vă lepădaţi de cacodoxia Latinească şi să vă întoarceţi la Biserica cea Catholicească (3) (adică Sobornicească) şi Nedespărţită a primilor 1000 de ani, a cărei Credinţă, Theologie, Nevoinţă, Duhovnicie, Ocârmuire, Adevăr şi Predanie s’au urmat de-a lungul Vremii prin următoarea sa istorică: Biserica Orthodoxă (Drept-slăvitoare) Catholicească (Sobornicească). Înlăturaţi de pe ochii dumneavoastră negura celor 1000 de ani de trăire cacodoxă, şi uniţi-vă cu Biserica Orthodoxă, cea Una, Sfântă, Apostolească, Nedespărţită şi Sobornicească, pe care „porţile Iadului nu o vor birui”, ca să vă puteţi întoarce la Unul şi Singurul Trup al lui Hristos şi să aflaţi, astfel, milă şi har.

Aşteptând răspunsul dumneavoastră, rămânem al vostru nefăţarnic.

Cu adâncă dragoste şi bune-doriri

Mitropolitul

† Serafim al Pireului

Trad.: R.H.

Notele traducătorului:

(1). Pentarhia – cele cinci Patriarhii din primul mileniu (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), între care exista un primat de cinstire. (n.trad.)

(2). Kakodoxia (gr.) = rea-slăvire (opusă la Orthodoxia = dreaptă-slăvire), adică credinţe eretice, mincinoase, neplăcute lui Dumnezeu. (n.trad.)

(3). În Greacă, katholon – sobornicesc; de aici, Biserică „Catholică” – Biserică Sobornicească. „Catholicitatea” este un atribut al Bisericii, cea Una, Sfântă şi Apostolească, împreună cu „Orthodoxia”. (n.trad.)

*Scrisoarea episcopului de Syros a fost scrisă în neogreacă, iar cea a Mitropolitului Serafim în katharevousa. Am încercat, aşadar, să redăm diferenţa şi în română.